MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

FACULTATEA INGINERIE MECANICĂ INDUSTRIALĂ ȘI TRANSPORT

DEPARTAMENTUL: INGINERIA FABRICAȚIEI

PROGRAMUL: PEDAGOGIE VOCAȚIONALĂ – INGINERIE ȘI FABRICAȚIE

STILURILE COMUNICĂRII PEDAGOGICE.

AVANTAJE / DEZAVANTAJE

Ușurelu Alina
st. gr. PVIF – 211M

CHIȘINĂU, 2021
 Stilul educaţional pe care-l foloseşte profesorul înglobează: calitatea comportamentelor
profesorului, atitudinea faţă de valorile profesiunii didactice şi a disciplinei, nota personală( mod
specific de a aborda elevii şi situaţiile de învăţare).

Tipologia stilurilor:

1. În plan vertical: individual, grupale, generalizate.

2. În plan orizontal, în funcţii de criterii: orientarea conţinuturilor; structuri de comunicare;

modalităţi de control;

3. După eficienţa învăţării şi satisfacţiei: stil centrat de profesor (profesorul domină); stil
centrat pe elevi (profesorul permite elevilor să participe la deciziile privind organizarea
învăţării); profesorul nu are nici un impact cu grupul nu asigură o structură de învăţare;

4. După structura de personalitate a profesorului: apropiat-distant; metodic; sistematic –

neorganizat;

5. După aspectele afective:

a) atitudine distantă, rece:

b) aproape, căldură afectivă – atitudine distantă, ostilitate;

c) apropiere, înconjurare – dezaprobare, critică severă, ostilitate;

d) atitudine empatică – neînţelegere, dezinteres pentru viaţa interioară a elevului.

Renumitul psiholog V. Can-Calic evidenţiază următoarele stiluri ale comunicării pedagogice:

1. Comunicarea în baza distinselor orientări profesionale ale pedagogului;

2. Comunicarea în baza simpatiei amicale. Pedagogul îndeplineşte rolul de tovarăş mai mare,
membru al activităţii comune. (Este foarte important de a evita atitudinea familiară
(familiarismul));

3. Comunicare-distanţă – este una din cele mai răspândite tipuri de comunicare pedagogică.
În relaţiile pedagog-elev permanent se constată distanţă în toate sferele: în instruire – cu
referire la autoritate, profesionalism în educaţie – cu referire la experienţa de viaţă şi vârsta;

4. Comunicare-înfricoşare – formă negativă de comunicare pedagogică, care scoate la iveală

inaptitudinea pedagogică a celui care o realizează;
 5. Comunicare-cochetare – este o formă de comunicare pedagogică specifică pedagogilor
tineri, care tind spre popularitate. Acest tip de comunicare îl asigură pe autor cu o autoritate
falsă.

Este necesar să menţionăm, că în practica pedagogică cel mai frecvent se evidenţiază tipul
complex: o îmbinare din câteva stiluri de comunicare pedagogică.

Comunicarea pedagogică depinde, în mare măsură, de aspectele social-psihologice ale locului

şi rolului cadrului didactic în comunitatea profesională cît şi de opinia acestuia despre locul şi rolul
lui. Astfel, se profilează alte elemente: “Al nostru” şi “Străin”, colectivele pedagogice “îi acceptă” sau
“îi resping”, reieşind din atitudinea profesorului privind normele de grup, valorile, iar uneori şi
stereotipurile. O altă fațetă ar fi determinată de axa “Profesionist” şi “Diletant”, care reflectă, de fapt,
opinia publică despre un pedagog desăvîrşit. Modelul profesionistului diferă de la o epocă la alta,
astăzi fiind dificil să descrii întocmai calitățile unui profesor etalon. Grafic, aceste caracteristici se
prezintă astfel:

Al nostru

Diletant Profesionist

Străin

Aceste delimitări ne conduc spre opt stiluri de comunicare pedagogică.

Stilul inabordabil. Este caracteristic profesorilor- simpli funcționari, pentru care nu prezintă
interes nici opinia colegilor, nici cea a elevilor. În concepția lor, şcoala este un loc în care au ajuns din
întîmplare. Practic, nu comunică cu elevii, dar, totodată, nu vor să-şi complice relațiile cu
administrația, “făcînd pur şi simplu ceea ce trebuie să facă”.

Stilul conflictual. Promotorii acestui stil sînt uşor de recunoscut. Atunci cînd vorbesc despre
activitatea lor, discursul se axează pe ideea: “cu fiecare an în şcoală se lucrează tot mai greu, iar copiii
devin tot mai dificili”. Sînt superficiali, solicită frecvent sancțiuni pentru elevi şi colegi, deseori îi
apreciază negativ. Sînt foarte aproape de cei inabordabili, dar pentru ei şcoala reprezintă o valoare şi
încearcă să obțină recunoaşterea administrației şi a colegilor, deşi în colectiv se simt “străini”.

Stilul îngăduitor. Neamestecul şi superficialitatea caracterizează acest stil, care derivă din
neîncrederea în propriile forțe şi eschivarea de la comunicarea directă cu elevii. Aceşti profesori se
bucură de simpatia elevilor, deoarece construiesc relații neformale cu ei, le acordă prea multă libertate,
fără a ține cont de responsabilități şi sînt de multe ori în opoziție cu administrația.

Stilul autoritar. Profesorii sînt duri şi au o viziune proprie asupra lucrurilor. Comunicarea cu
ei, de obicei, este dificilă, din cauza poziției autoritare pe care o manifestă în permanență. Sînt
consecvenți, ordonați şi pedanți. Pe birou întotdeauna este regulă, iar în clasele lor nu există probleme
de disciplină. Experiența, consecvența şi voința le asigură “victoria” în relațiile profesor-elev, tinzînd
să se simtă mereu “învingători”. Dar, adeseori, elevul, fiind nevoit să se conformeze şi să “plece
capul”, răspunzînd “ce trebuie”, crede, de fapt, altceva.

Stil de sacrificiu. Profesorii cu un astfel de stil îşi consumă energia sufletească pentru
soluționarea problemelor elevilor. Sînt emotivi, impulsivi, dar se gîndesc mai mult la elevi decît la ei
înşişi. Reflectează puțin asupra activității lor, de aceea nu-şi ridică nivelul de pregătire profesională.
În clasele primare ei sînt stimați atît de copii cît şi de părinți, dar elevii din clasele superioare îi tratează
cu indulgență.

Stilul manipulator. Pedagogii ce promovează astfel de relații cu elevii sînt considerați

profesionişti. Ei lucrează pentru rezultat, ştiu ce vor şi abordează fiecare copil în corespundere cu
particularitățile lui individuale. “Manipulatorii” aplică în mod original diverse tehnici, procedee,
forme de organizare. După comunicarea cu ei, elevii ies de la lecție epuizați. Dacă nu le reuşeşte ceva,
îi învinovățesc, de obicei, pe colegi.

Stilul procesual. Profesorii ce țin de acest stil sînt preocupați preponderent de disciplina pe
care o predau, de procesul cunoaşterii reflectat în obiectul de studiu. Pentru ei contează nu ce spun, ci
cum spun; acordă importanță activității cu elevii, discutînd cu ei de la egal la egal. Mulți elevi îi
consideră ca fiind profesori buni.
 Bibliografie:
1. BRICEAG, Silvia, Psihologia educaţională : Curs universitar / Silvia Briceag ; Univ. de
Stat" Alecu Russo" din Bălţi, Fac. de Ştiinţe ale Educaţiei, Psihologie şi Arte. – Bălţi, 2019
233 p. ISBN 978-9975-3267-7-3
2. CORNELIUS, H., Știința rezolvǎrii conflictelor, Bucureşti, 1996.
3. ŞOITU, L., Comunicare şi educație, Iaşi, 1996.