Lucian Blaga

Dacă ar fi să o numim într-un fel, poezia lui Blaga ar purta numele revelației, pentru că universul
său poetic se naște în permanență din nebănuite ipostaze ale existenței. Este o revelare poezia blagiană
în măsura în care sunt descoperite ideile și temele ei, oferă o nouă viziune despre ordinea cosmică și
condiția umană în raport cu aceasta, anticipând, în același timp, gândirea filosofică a poetului.

Referindu-ne la originea filosofică a lui Blaga, Constantin Noica îi descoperă punctul esențial în
eșecul umanității, în căderea omului dintr-o ordine și conștientizarea acestei căderi „care dă măreție
omului”. Eșecul constă în faptul că, explică Blaga ”din motive de echilibru cosmic se poate ca omul să fie
menținut în necurmata sa stare creatoare (...) acestuia i se refuză, pe baza unei cenzuri transcendente,
impuse structural cunoașterii, posibilitatea de a cuprinde în chip și absolut misterul lumii”. Adică nu
putem dezvălui misterul ci trebuie să-l potentăm, adică să-l cunoaștem luciferic și nu paradisiac.

Blaga folosește aceste două metafore pentru cele două tipuri de cunoaștere arătând că cea
luciferică secționează misterul în două părți distincte și anume „fanic” (partea care se arată prin semnele
sale) și „criptic” (partea care se ascunde după semnele sale), provocând astfel o criză în interiorul
obiectului cunoașterii (un dezechilibru, neliniște, risc, aventură), cu alte cuvinte, necunoscutul
problematic.

Opusa ei, cunoaștere paradisiacă nu ia în calcul problematicul, ea aduce în spiritul cunoscător

echilibrul, având o atitudine „familiară” față de obiectul ei.

Pe de o parte „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ Eu cu lumea mea sporesc a lumii taină”
adică permanentizez, învesnicesc creația cu tot ce presupune ea, cu: flori, ochi, buze, morminte.

Pe de altă parte ”lumina altora” „profană”, ”sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”. Poemul
devine astfel o anticipare a teoriei cunoașterii din „Trilogii”. Cele două ipostaze opuse ale luminii „lumina
mea” și „lumina altora” se circumscriu celor două dimensiuni filosofice ale lui Blaga și anume cunoașterii
luciferice și paradisiace.

Lumina ca manifestare sesnibilă a nemărginirii devine simbolul central al poemului. Lumina se

identifică doar în antiteza cu întunericul, deoarece „lumina mea” creatoare se opune ”adâncimilor de
întuneric”. Lumina ca metaforă revelatoare este cea a lunii și nu cea solară, pentru că spațiul în care
misterul și taina se permanentizează este cel nocturn: „Cu razele ei albe luna/ Nu micșorează, ci
tremurătoare/ Mărește și mai tare taina nopții”.

Distincția lumină întuneric devine relevantă prin relația dintreu „eu”(„Eu nu strivesc locul cu
lumina mea”) și „non eu” („lumina altora”). La baza actului creator nu stă lumina minții ci lumina
sufletului, ea primind conotații existențiale numai atunci când ființa și-o asumă în interior, fără a atinge
taina. A dori să pătrunzi taina înseamnă deci a distruge creația și actul creator, a-l coborî în întuneric, în
timpul conștientului. Pe când, „a spori a lumii taină” este în viziunea eului liric, soluția de a accede spre
„orizontul spațial al inconștientului”.

Apropierea de taină este posibilă doar în metafora destinată să ne scoată la iveală ceva ascuns.
De altfel, metafora revelatorie e singura prin care poetul pătrunde în miezul de taină a lumii. Dezvoltând
o tematică existențială de-alungul celor două secvențe, în antiteză, poemul se desprinde de factura
romantică prin conținutul său pentru că orice gest capătă semnificații numai dacă ? actul prim creator,
încărcat din simboluri arhetipale (ochi, buze, morminte).

Corola de minuni a lumii trimite la axa luminii numită și centrul lumii care, în mitologie, ia chipul
său în forma unui copac sau munte. Conform multor mitologi, lumea e susținută de un „Pom” uriaș cu
rădăcinile în lumea subterană și coroana în cer.

Lumina semnifică un anumit tip de cunoaștere, în vreme ce umbra reprezintă limitele

cunoașterii raționale, dar în același timp, o deschidere către cunoașterea luciferică, tot prin metafora
revelatoare a întunericului deoarece cunoașterea rațională ține de cea paradisiacă ce nu aduce în
discuție problematicul.

„Eu nu strivesc corola de luminii a lumii”, din prima secvență stilizată prin simbolul cercului în
corolă este asociată ca și în mitologie cu un element acvatic (simbolul apelor primordiale din care
copacul a țâșnit centrând și susținând universul) este asociată cu secvența a doua tot prin geometrizare,
de data asta a lumii („mărește taina nopții”).

Metafora „luminii tremurătoare” sugerează vibrația spațiului inițial (apa) care amplificat sub
razele lunii crează imaginea oglinzii, adică a spațiului de reflexie a misterului. Succesiunea de metafore
cheie: flori(frumos), ochi(lumina), buze(iubire), morminte(moarte) oferă omului accesul spre frumos.

Câmpurile semantice relevante în poezie construiesc cele două lumi: lumea eului liric și lumea
altora „a celor care distrug mistere” sunt formate din substantivele „Corola”, „Lumina”, „Taina”,
„Mister” și se opun substantivelor „adâncimi” și „întuneric”.

Deși metaforic, limbajul blagian se axează pe o funcție specială, aceea de comunicare cu lumea,
de a transfera lumea din profan în sacru. La o asemenea viziune sacră trimit toate versurile din
„poemele luminii” (1919) și implicit „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” ca arta poetică a acestei
lumi.

Cuplul eu-lume se definește în această artă poetică la intersecția dintre sacru și profan, pentru
că deși inaccesibil acel dincolo, insondabil, este prezent aici în lumea noastră de jos însoțindu-ne în
demersurile noastre creatoare.