Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Eseuri Romana Structurate
Eseuri Romana Structurate
“Floare albastra”
de Mihai Eminescu
Ion Creanga este considerat in literatura romana creatorul basmului cult, ale
carui principale trasaturi sunt localizarea si umanizarea fantasticului.
Publicat in anul 1877, in revista “Convorbiri literare”, basmul “Povestea lui
Harap-Alb” de Ion Creanga este considerat “cel mai frumos basm […] din intreaga
noastra literatura”, “un veritabil bildungsroman fantastic”.
Basmul este o specie a genului epic, in versuri sau in proza, in care
elementele realiste se impletesc cu cele fabuloase, iar personajele au valori
simbolice, reprezentand binele si raul.
Tema generala a basmelor, lupta dintre bine si rau, ocupa un loc secundar in
“Povestea lui Harap-Alb” deoarece nu exista o confruntare directa intre erou si
fortele raului. In toate probele la care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii
de nadejde pe care si-i facuse. Tema centrala a basmului este calatoria initiatica a
eroului, fiecare secventa narativa devenind un moment esential in initierea acestuia
atat in plan social, cat si uman. Din acest punct de vedere, opera devine un
bildungsroman.
Opera are o structura secventiala, evenimentele fiind prezentate prin
inlantuire. Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana
a III-a, de un narator omniscient, dar exista si interventii subiective, din dorinta de
a recapta atentia cititorului.
Incipitul “Amu cica era odata intr-o tara” are rolul de a introduce pe cititor
in lumea fabuloasa. Relatiile temporale si spatiale nu sunt determinate (“odata intr-
o tara”), formula tipica initiala accentuand incertitudinea (“cica”).
In expozitiune sunt prezentate personajele. Era odata un crai care avea trei
feciori, iar fratele sau, Verde Imparat, avea trei fiice. Craiul primeste o scriosoare
de la fratele lui, in care acesta ii cere sa-i trimita pe unul dintre fiii sai pentru a-i
mosteni tronul. Acesta isi supune feciorii la o proba a curajului pe care doar
mezinul o trece.
O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea a intalnirii in
padure cu omul span, labirintul in care mezinul, neinitiat fiind, se rataceste.
Lingusitor si umil, spanul reuseste sa il convinga pe erou sa-l accepte in slujba sa,
desi tatal sau il sfatuise sa se fereasca de astfel de oameni. Viclean, spanul varsa
apa din pleosca si il atrage la o fantanta, pacalindu-l sa intre in ea. Acesta intra in
fantana, fara sa se gandeasca la pericolul care il pandea, spanul silindu-l sa jure pe
palos ca ii va arata “ascultare si supunere in toate”. Aceasta scena devine
semnificativa deoarece fantana este atat locul “botezului”, aici primindu-si numele
de Harap-Alb, cat si o adevarata poarta a infernului, de aici incepand pentru el
greutatile vietii.
O a doua scena semnificativa este cea din finalul basmului, cand Harap-Alb
este supus mai multor probe la curtea Imparatului Rosu. Acesta se intoarce cu fata
Imparatului Rosu, pe care spanul dorea sa o ia de sotie. Ea dezvaluie adevarata
identitate a celor doi, iar spanul, crezand ca Harap-Alb si-a incalcat juramantul, se
repede si ii taie capul. Este pedepsit insa de calul lui, care il ridica la cer si apoi ii
da drumul, ucigandu-l. Personaj fabulos, fata Imparatului Rosu il readuce la viata
pe Harap-Alb, iar cei doi primesc binecuvantarea Imparatului Verde pentru a se
casatori si a-i urma la tron. Aceasta scena este semnificativa deoarece marcheaza
sfarsitul juramantului, dar si al conditiei umilitoare de rob. Invierea inseamna
pentru el o renastere intr-o alta viata in care este pregatit pentru casatorie si pentru
a deveni imparat.
In concluzie, basmul “Povestea lui Harap-Alb” pastreaza motivele tipice basmului
popular, dar se deosebeste prin umanizarea si localizarea fantasticului, trasatura ce
accentueaza caracterul cult. Cele mai multe personaje sunt umanizate prin
comportament si limbaj, se comporta taraneste si vorbesc moldoveneste. Limbajul
imbina registrul popular cu cel regional, iar stilul este marcat de oralitate si umor,
trasatura specifica artei lui Ion Creanga.
“Povestea lui Harap-Alb”
de Ion Creanga-caracterizare personaj-
Ion Creanga este considerat in literatura romana creatorul basmului cult, ale
carui principale trasaturi sunt localizarea si umanizarea fantasticului.
Publicat in anul 1877, in revista “Convorbiri literare”, basmul “Povestea lui
Harap-Alb” de Ion Creanga este considerat “cel mai frumos basm […] din intreaga
noastra literatura”, “un veritabil bildungsroman fantastic”.
Tema generala a basmelor, lupta dintre bine si rau, ocupa un loc secundar in
“Povestea lui Harap-Alb” deoarece nu exista o confruntare directa intre erou si
fortele raului.In toate probele la care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii
de nadejde pe care si-i facuse. Tema centrala a basmului este calatoria initiatica a
eroului, fiecare secventa narativa devenind un moment esential in initierea acestuia
atat in plan social, cat si uman. Din acest punct de vedere, opera devine un
bildungsroman.
Titlul devine semnificativ pentru tema basmului deoarece sugereaza ca opera
urmareste destinul personajului principal, anume Harap-Alb. Numele acestuia este
un oximoron deoarece “harap” inseamna negru, aici avand sensul de rob, iar
adjectivul “alb” evidentiaza statutul lui special de rob alb, dar sugereaza si
puritatea sufleteasca.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-
a, de un narator omniscient, dar exista si interventii subiective ale naratorului, din
dorinta de a recapta atentia cititorului.
Personajul principal, Harap-Alb, este caracterizat in mod direct de narator si
de celelalte personaje, dar mai ales indirect, prin vorbe, fapte, comportament,
relatia cu celelalte personaje.
Statutul social al personajul este initial unul privilegiat deoarece este cel mai
mic fiu, intruchipand in basm motivul superioritatii mezinului. Statutul sau social
se schimba, insa, pe parcursul operei deoarece este pacalit de span, care ii fura
identitatea, aceasta experienta avand pentru el rol initiatic.
Din punct de vedere moral, este un erou tipic de basm prin bunatate,
generozitate, curaj, dar se deosebeste prin faptul ca ramane in sfera umanului,
neavand trasaturi supranaturale.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat, fiind privit mai ales din
exterior, din comportamentul sau reiesind ca este o fire sensibila si ca are momente
de indoiala, de ezitare specific umane.
Trasatura dominanta este bunatatea, care se evidentiaza inca de la inceputul
basmului, din scena in care pare a fi cel mai afectat de supararea tatalui cauzata de
esecul fiilor mai mari. Reactia lui este surprinsa de narator prin caracterizare
directa: “incepe a plange in inima sa” si se retrage in gradina palatului. Milostiv, da
de pomana batranei cersetoare pe care o intalneste, iar aceasta ii rasplateste
bunatatea, sfatuindu-l sa ceara tatalui sau calul, hainele, armele cu care a fost el
mire. Astfel pregatit, porneste intr-o calatorie initiatica, pe parcursul careia este
supus mai multor probe menite sa-l pregateasca pentru viata.
Prima proba la care e supus este chiar cea a tatalui sau, care-l asteapta la un
pod deghizat in urs. Mezinul da dovada de curaj, primind binecuvantarea tatalui.
Podul reprezinta pentru erou trecerea de la adolescenta la maturitate, dar si trecerea
de la o lume cunoscuta, cea a imparatiei, la o lume necunoscuta, padurea-labirintul
vietii in care se rataceste, neinitiat fiind.
Aici dovedeste o alta trasatura dominanta a sa: naivitatea, lipsa experientei
vietii. De aceea, se lasa usor pacalit de span, pe care il accepta ca sluga, nesocotind
sfatul tatalui. Profitand de credibilitatea lui, spanul il atrage la o fantana si il
inchide in ea. Naivitatea personajului este evidentiata si de narator prin
caracterizare directa, precizand ca este “boboc in felul sau la trebi aieste”. Scena
fantanii devine semnificativa pentru personaj deoarece este atat locul “botezului”,
aici primindu-si numele de Harap-Alb, cat si o adevarata poarta a infernului, de
aici incepand pentru el greutatile vietii, reprezentate de probele la care spanul il
supune.
In relatia cu spanul se dovedeste a fi cinstit, loial, respectandu-si juramantul
facut chiar si in momentele dificile.
Drumul catre curtea Imparatului Rosu este un alt prilej de initiere deoarece
el invata acum ca orice fiinta, oricat de neinsemnata ar parea, ar putea fi de folos.
Prin caracterizare indirecta, ce reiese din comportament, se evidentiaza, din nou,
bunatatea eroului deoarece ocoleste furnicile si ajuta albinele, fiind rasplatit apoi
pentru altruismul sau. De asemenea, alaturi de cele cinci personaje fabuloase,
dovedeste capacitatea de a vedea dincolo de aparente si de a-si face prieteni
adevarati, care sa-i fie alaturi in momentele dificile.
Probele de la curtea Imparatului Rosu reprezinta initierea erotica a eroului,
caci ele duc la ritualul petitului: insotirea mirelui de un alai, gazduirea (proba de
foc), ospatul, proba indemanarii si alegerea motivata a miresei. Trecerea acestor
probe il pregateste pentru casatoria cu o fata din aceeasi lume ca si el, o etapa
esentiala in evolutia sa.
Scena mortii devine simbolica pentru erou deoarece marcheaza sfarsitul
juramantului, dar si al conditiei umilitoare de rob. Invierea inseamna pentru el o
renastere intr-o alta viata in care este pregatit pentru casatorie si pentru a deveni
imparat.
In opinia mea, destinul personajului principal evidentiaza caracterul didactic al
basmului, explicat lui Harap-Alb si prin vorbele Sf. Duminici: “cand vei ajunge si
tu odata mare si tare […] vei crede celor asupriti si necajiti pentru ca stii ce e
necazul”. Constructia personajului reflecta viziunea despre lumea autorului
deoarece este umanizat prin comportament si limbaj, neavand trasaturi
supranaturale. Desi inzestrat cu trasaturi deosebite, Harap-Alb are slabiciuni
omenesti, momente de tristete si de disperare, dar si satisfactiile invingatorului,
toate conducand la desavarsirea sa ca om.
Ion Creanga este considerat in literatura romana creatorul basmului cult, ale
carui principale trasaturi sunt localizarea si umanizarea fantasticului.
Publicat in anul 1877, in revista “Convorbiri literare”, basmul “Povestea lui
Harap-Alb” de Ion Creanga este considerat “cel mai frumos basm […] din intreaga
noastra literatura”, “un veritabil bildungsroman fantastic”.
Tema generala a basmelor, lupta dintre bine si rau, ocupa un loc secundar in
“Povestea lui Harap-Alb” deoarece nu exista o confruntare directa intre erou si
fortele raului.In toate probele la care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii
de nadejde pe care si-i facuse. Tema centrala a basmului este calatoria initiatica a
eroului, fiecare secventa narativa devenind un moment esential in initierea acestuia
atat in plan social, cat si uman. Din acest punct de vedere, opera devine un
bildungsroman.
Titlul devine semnificativ pentru tema basmului deoarece sugereaza ca opera
urmareste destinul personajului principal, anume Harap-Alb. Numele acestuia este
un oximoron deoarece “harap” inseamna negru, aici avand sensul de rob, iar
adjectivul “alb” evidentiaza statutul lui special de rob alb, dar sugereaza si
puritatea sufleteasca.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-
a, de un narator omniscient, dar exista si interventii subiective ale naratorului, din
dorinta de a recapta atentia cititorului.
Personajul principal, Harap-Alb, si personajul secundar, spanul, sunt
individualizate prin caracterizare directa facuta de narator si de celelalte personaje,
dar si prin caracterizare indirecta ce reiese din vorbe, fapte, comportament, relatia
cu celelalte personaje.
Statutul initial al lui Harap-Alb este unul privilegiat deoarece este cel mai
mic fiu de crai, intruchipand in basm motivul superioritatii mezinului. Spanul
accepta initial ipostaza umila de sluga, dar isi schimba statutul prin viclenie,
reusind sa fure identitatea lui Harap-Alb.
Din punct de vedere moral, este un erou tipic de basm prin bunatate,
generozitate, curaj, dar se deosebeste prin faptul ca ramane in sfera umanului,
neavand trasaturi supranaturale. Personajul opozant, spanul, reprezinta fortele
raului, individul perfid, obisnuit a obtine avantaje si bogatie prin inselaciune.
Portretul sau fizic se rezuma la o trasatura, ce reiese din caracterizarea directa
facuta de narator: “om span”. In superstitia populara, acesta este un om
“insemnat”, periculos si trebuie evitat.
Psihologic, Harap-Alb nu este foarte bine individualizat, fiind privit mai ales
din exterior, din comportamentul sau reiesind ca este o fire sensibila si ca are
momente de indoiala, de ezitare specific umane.
O prima scena semnificativa pentru relatia dintre personaje este cea a
intalnirii in padure, labirintul in care mezinul, neinitiat fiind, se rataceste.
Lingusitor si umil, spanul reuseste sa il convinga pe erou sa-l accepte in slujba sa,
desi tatal sau il sfatuise sa se fereasca de astfel de oameni. Viclean, spanul varsa
apa din pleosca si il atrage la o fantanta, pacalindu-l sa intre in ea. Naivitatea
mezinului este evidentiata de narator prin caracterizare directa: “e boboc in felul
sau la trebi aieste”. Acesta intra in fantana, fara sa se gandeasca la pericolul care il
pandea. Spanul devine rautacios si amenintator, silindu-l sa jure pe palos ca ii va
arata “ascultare si supunere in toate”. Aceasta scena devine semnificativa pentru
personaj deoarece este atat locul “botezului”, aici primindu-si numele de Harap-
Alb, cat si o adevarata poarta a infernului, de aici incepand pentru el greutatile
vietii.
In relatia cu spanul, Harap-Alb dovedeste loialitate si credinta fata de
stapanul sau, intrucat jurase pe palos. Cinstit din fire, nu il tradeaza pe span nici
chiar in momentele dificile. Pe de alta parte, spanul este un stapan tiranic, impulsiv
si agresiv. Astfel, in momentul in care ajung la curtea Imparatului Verde, spanul il
trimite la grajd si devine amenintator, palmuindu-l ca sa ia “si mai mult frica”. De
aceea, fetele Imparatului Verde cred ca spanul nu le seamana deloc “nici la chip,
nici la bunatate” si ca Harap-Alb, sluga lui, “are o infatisare mult mai placuta si
samana a fi mult mai omenesc”. Spanul este dictatorial si aspru cu Harap-Alb,
asumandu-si toate meritele reusitei lui, intrucat considera ca stie sa-i fie stapan
adevarat si sa il struneasca.
O ultima scena semnificativa pentru evolutia relatiei dintre cele doua
personaje este cea din finalul basmului, cand Harap-Alb se intoarce cu fata
Imparatului Rosu, pe care spanul dorea sa o ia de sotie. Aceasta dezvaluie
adevarata identitate a celor doi, iar spanul, crezand ca Harap-Alb si-a incalcat
juramantul, se repede si ii taie capul. Este pedepsit insa de calul lui, care il ridica la
cer si apoi ii da drumul, ucigandu-l. Personaj fabulos, fata Imparatului Rosu il
readuce la viata pe Harap-Alb, iar cei doi primesc binecuvantarea Imparatului
Verde pentru a se casatori si a-i urma la tron. Aceasta scena este semnificativa
deoarece marcheaza sfarsitul juramantului, dar si al conditiei umilitoare de rob.
Invierea inseamna pentru el o renastere intr-o alta viata in care este pregatit pentru
casatorie si pentru a deveni imparat.
In opinia mea, relatia dintre cele doua personaje evidentiaza antiteza dintre
bine si rau, deznodamantul fiind reprezentat, ca intotdeauna, de triumful binelui
asupra raului. Protagonistul trece printr-o serie de probe, dar invata din greseli,
evolueaza, se maturizeaza pentru a merita sa devina imparat. Un rol important in
acest proces il are si spanul, care intruchipeaza raul, dar este si cel care il initiaza,
“e un rau necesar”. Ambele personaje sunt umanizate prin comportament, ganduri,
limbaj, fiind o expresie a viziunii despre lume a autorului.
“Moara cu noroc”
de Ioan Slavici-tema si viziune-
“Baltagul”
de Mihail Sadoveanu-tema si viziune-
“Baltagul”
de Mihail Sadoveanu-caracterizare personaj-
“Baltagul”
de Mihail Sadoveanu-relatia dintre personaje-
“Ion”
de Liviu Rebreanu -tema si viziune-
“Ion”
de Liviu Rebreanu-relatia dintre personaje-
“Enigma Otiliei”
de George Calinescu-tema si viziune-
Realismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al
XIX-lea ca o reactie impotriva romantismului, impotriva tendintei romanticilor de
a evada din real, promovand in operele literare o viziune asupra vietii cat mai
aproape de realitate.
Trasaturile curentului sunt autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea.
Temele preferate de autori sunt problemele societii contemporane lor, pe care le
prezinta in mod critic, iar personajele sunt tipice, reprezentative pentru o categorie
sociala.
Publicat in anul 1938, la sfarsitul perioadei interbelice, romanul “Enigma
Otiliei” de George Calinescu este o opera realista cu elemente moderniste,
specifice prozei interbelice.
O trasatura realista a romanului este autenticitatea ce se evidentiaza prin
prezentarea unor repere spatiale reale, respectiv Bucuresti, Strada Antim, Calea
Victoriei. Atat in descrierea mediului, cat si a personajelor este folosita tehnica
realista a detaliului semnificativ.
Tematica romanului este, de asemenea, realista, opera ilustrand imaginea
societatii burgheze bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea, societate
degradata de puterea banului. Totodata, in opera sunt valorificate si teme
balzaciene, mostenirea si paternitatea, dar si tema iubirii si a initierii
(bildungsroman), intrucat sunt urmarite formarea tanarului Felix Sima si povestea
sa de dragoste cu Otilia.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-
a de un narator omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt determinate, actiunea petrecandu-se in
Bucuresti la inceputul secolului al XX-lea. Incipitul romanului fixeaza realist
coordonatele spatio-temporale: “Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909 […] intra
in Strada Antim un tanar de vreo 18 ani”, Felix Sima. Prin tehnica detaliului
semnificativ sunt prezentate atat casele de pe Strada Antim, casa lui Costache
Giurgiuveanu, cat si portretul tanarului Felix.
O prima scena semnificativa este cea de la inceputul romanului, in care este
descris momentul intrarii lui Felix in casa unchiului sau, Costache Giurgiuveanu.
Aceasta este prilej pentru narator de a prezenta personajele si relatiile dintre ele.
Felix cunoaste acum pe unchiul sau, in grija caruia fusese lasat pana la varsta
majoratului. Fiica acestuia, Otilia, este cea care il primeste in casa si il prezinta
celor care stateau in jurul unei mese, jucand table: Leonida Pascalopol, prieten de
familie, Aglae Tulea, sora lui Giurgiuveanu, fiica acesteia, Aurica, si abia intr-un
tarziu Felix vede intr-un colt pe Simion, sotul Aglaei.
Portretul fizic al Otiliei este realizat prin caracterizare directa de catre
narator, insa prin ochii lui Felix, personaj reflector in acest roman: “Fata parea sa
aiba 18-19 ani si avea fata maslinie cu nasul mic si ochii foarte albastrii”, buclele
facand-o sa para copilaroasa. Insa trupul suplu, de un stil perfect si libertatea de
miscare ii confera “o stapanire desavarsita de femeie”. De aceea, “lui Felix,
aparitia Otiliei ii da un sentiment inedit demult presimtit”.
Dupa ce il prezinta celor din casa, Otilia revine la preocuparile ei si abia intr-
un final isi aminteste de Felix, realizand ca nu a fost o gazda buna. Il conduce in
camera ei, intrucat a lui nu era pregatita, ceea ce devine un prilej pentru Felix de a
descoperi universul ei, feminin.
Actiunea romanului urmareste doua planuri narative: pe de o parte destinul
membrilor familiei Tulea, iar pe de alta parte formarea lui Felix si povestea de
dragoste cu Otilia.
Desi Giurgiuveanu o iubeste sincer pe Otilia, nu face nimic pentru a-i
asigura viitorul, pe de o parte din avaritie, pe de alta parte din teama de Aglae, sora
lui, care urmareste succesiunea totala a averii. Ei i se alatura Stanica Ratiu,
ginerele Aglaei, care vrea sa parvina, vizand averea lui Tulea, dar reuseste sa
descopere unde isi tine Giurgiuveanu banii si sa ii fure, provocandu-i acestuia
moarte.
Al doilea plan al romanului urmareste formarea tanarului Felix care vine in
casa unchiului sau pentru a urma Facultatea de Medicina. Aici se indragosteste de
Otilia si devine gelos pe Pascalopol, prieten de familie, care ii satisface toate
capriciile feminine Otiliei. Desi il iubeste pe Felix, Otilia vrea sa ii lase libertatea
de a face cariera stralucita pe care si-o dorea.
O scena semnificativa in acest sens este cea de la finalul romanului cand cei
doi tineri discuta despre viitorul lor, Felix propunand sa se casatoreasca. Otilia
vede insa o casatorie la aceasta varsta ca un gest disperat (“ceva pedant,
paradinamic”) si ii propune lui Felix o relatie libera, sa mearga impreuna la Paris,
sa-si continue studiile si sa astepte pana cand gandul casatoriei va veni in mod
firesc. Felix crede insa ca acest act este “un legamant tainic” care le-ar da incredere
si nu admite ca iubirea s-ar putea implini in afara casatoriei. La scurta vreme dupa
aceasta discutie Otilia pleaca la Pascalopol si se casatoreste cu acesta.
Finalul romanului surprinde destinele personajului dupa aproximativ 10 ani.
Felix devine un medic renumit, autor de tratate de medicina, profesor universitar si
se casatoreste stralucit. Otilia divorteaza de Pascalopol si se casatoreste cu un
conte, cazand in platitudine.
In concluzie, romanul “Enigma Otiliei” de George Calinescu este o creatie
complexa deoarece, pe langa caracterul realist, in opera se regasesc numeroase alte
influente estetice: clasice (tipologia personajelor), romantice (antiteza dintre unele
personaje), moderne (ambiguitatea unor personaje), naturaliste (interesul pentru
ereditate si boala). Toate acestea il fac pe Mircea Cartarescu sa considere ca
aceasta opera anticipeaza, de fapt, postmodernismul romanesc.
“Enigma Otiliei”
de George Calinescu -caracterizare personaj-
“Enigma Otiliei”
de George Calinescu-relatia dintre personaje-
“O scrisoare pierduta”
de Ion Luca Caragiale-caracterizare personaj-
“Morometii”
de Marin Preda-relatia dintre personaje-
“Iona”
de Marin Sorescu-tema si viziune
S-A SCOS DIN PROGRAMA!
“Iona”
de Marin Sorescu -caracterizare personaj-