Caracterizarea personajului Ion

Opera literară „Ion” este scris de către Liviu Rebreanu. Acesta s-a născut pe data
de 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua, Bistrița-năsăud, și s-a remarcat în planul
literaturii românești cu operele sale. El debutează pe data de 1 noiembrie 1909 la
Sibiu, în revista „Luceafărul”, unde publicată povestirea „Codrea (Glasul inimii)” și
nuvelele „Ofiliri”, „Răfuială” și „Nevasta”. Alți colegi ai epocii realismului sunt Ioan
Slavici, Marin Preda și George Călinescu. Pe 1 septembrie 1944, Rebreanu a murit
la vârsta de 59 de ani, la Valea Mare. Mormântul scriitorului se află la Cimitirul Bellu
din București.
Tema este construită în jurul problemei sociale a pământului de care țăranii
aveau nevoie pentru a supraviețui. Aceasta atinge și probleme de natură politică,
prezentând realitatea românilor din Transilvania ce se aflau sub dominație Austro-
Ungară.
Acțiunea romanului este inițiată în cadrul unei hore. Tatăl Anei, care era promisă
lui George, află că fiica lui s-a sărutat cu Ion și îl ocărăște pe tânăr. În acea seară cei
doi curtezani se bat. Preotul l-a umilit pe Ion în cadrul liturghiei, deoarece voia să se
căsătorească cu Ana. El a lăsat-o pe tânără gravidă, silindu-l pe Vasile Baciu să îi
promită că îi va da zestre toate proprietățile sale. După nașterea copilului, Ion intră în
posesia pământului mult dorit. Ana s-a sinucis, iar copilul s-a îmbolnăvit și a murit. El
a mers într-o seară la adevărata lui iubire, Florica, dar a fost ucis de către soțul ei,
George, cu sapa.
Personajul este o unitate fictivă, specifică textelor epice, a cărui construcție
depinde de epoca istorică și curentul literar reprezentative operei, care efectuează
acțiunea relatată de narator. Ion este personajul principal și eponim al romanului.
Acest protagonist individual este de tip dinamic și aparține curentului realist, fiind
într-o continuă evoluție psihologică.
Portretul fizic ni-l prezintă pe Ion la început ca și un tânăr cu ochii „negrii
lucitori ca doua margele vi” și „fața osoasă”, iar la final ca și pe un om a cărui „față i
se îngălbeni fruntea i se zbârci de gânduri”, astfel, se evidențiază și schimbarea lui
morală.
Ion este prezentat la începutul romanului ca fiind un țăran harnic, care voia să
iasă din sărăcie cu orice preț. El iubea o fată pe nume Florica, dar a devenit obsedat
de avuție. Pământul era singurul mijloc prin care putea ieși din situația sa financiară,
iar astfel, el a decis să se căsătorească cu Ana, care era bogată.
Pământul era un mijloc de supraviețuire, iar pentru Ion deținutul acestuia îl
făcea să se simtă ca și cum era cineva important, oferindu-i un statut social. Dorința
acestuia de a fi în posesia a cât mai mult pământ era motivată și de experiența
propriei familii instituite pe coordonate afective, ci nu economice.
O scenă reprezentativă în care se poate observa iubirea lui Ion pentru pământ
este cea a cosirii din capitolul intitulat „Zvârcolirea”: „glasul pământului pătrundea
năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l”. El se simțea ca și un
stăpân, iar „brazda culcată îl privea neputincioasă”. De aici a pornit și dorința lui de a
avea mai mult, cum reiese și din următoarea sintagmă: „toată ființa lui arde de dorul
de a avea pământ mult, cât mai mult”.
Felul în care tânărul se raportează pământului este ilustrat în scena sărutării
gliei. Ion, fiind pus față în față cu solul pe care l-a râvnit atât de mult timp, a devenit
supraîncărcat din punct de vedere senzorial și se raportează acestuia asemenea
unei femei. El dorește să absoarbă prin toți porii obiectul pe care îl posedă. Iubirea
sa pentru pământ este așa de puternică încât sărută solul ca și pe adevărata lui
iubire Florica, iar acest eveniment este surprins în următorul citat: „încet, cucernic,
fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu
voluptate de pământul ud și-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor”.
Conflictul interior al lui Ion are un rol foarte important în cadrul romanului. În
mintea protagonistului erau două voci ce se luptau neîncetat: „Glasul Pământului”,
reprezentând iubirea pentru pământ, și „Glasul Iubirii”, înfățișând iubirea pentru
Florica. Ion trebuia să aleagă între două variante cu final tragic: a fi cu Ana, care
avea mult pământ și nu l-ar fi împlinit sufletește, sau Florica, care era săracă și l-ar fi
făcut fericit. El nu este sigur pe ce cale să o ia, iar la nunta cu Ana îi spune lui Florica
că o iubește doar pe ea.
Naratorul prin intermediul caracterizării directe ne dezvăluie că Ion era „iute și
harnic” și că acesta s-a lăsat de învățătură, deoarece pământul „îi era mai drag ca
ochii din cap”. Vasile Baciu îl numește pe tânăr „sărăntoc” și „tâlhar”, pe când
Herdelița îl consideră „un băiat cumsecade”, „săritor” și „isteț”. Ion spune despre sine
următorul lucru: „aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norocului”.
Caracterizarea indirectă reiese din faptele sale și relațiile cu alte personaje.
Obsesia pentru pământ l-a dezumanizat pe Ion, care a ales să o privească pe Ana
fiind umilită pentru a putea primi zestrea de la tatăl său, dând dovadă de viclenie.
Firea agresivă a protagonistului este evidențiată de bătăile îndurate de fiica lui Vasile
Baciu. El, de asemenea, îi spune soției sale că nu îl interesează dacă aceasta se
sinucide sau nu. Lui i-a păsat atunci când copilul s-a îmbolnăvit, doar din frica de a
nu pierde pământurile, iar astfel este pus în lumină caracterul său detașat de lumea
din jurul lui.
Criticii literari însă au opinii diferite asupra lui Ion. E. Lovinescu afirmă că
protagonistul este tipul de om care având „o voință imensă” își folosește inteligența
ascuțită” și „viclenia procedurală” pentru a nu lăsa nimic să intervină între el și
iubirea lui pentru pământ. Pe de altă parte Pompiliu Constantinescu vede voința lui
Ion ca fiind una „nudă, dincolo de bine și de rău, mânată de fatalitatea iubirii” fiind
„tot atât de oarbe ca și instinctul de proprietate”. G. Călinescu vede seducerea Anei
ca și o exemplificare a caracterului său de brută, asemănător unui „animal plin de
candoare, egoist”. Nicolae Mănulescu susține că brutalitatea acestuia este motivată
de „paradisul foarte crud” în care trăia, deoarece țăranii aveau nevoie de pământ
pentru a supraviețui.
Din punct de vedere al destinului general uman, Ion este un personaj tragic.
Renunțarea la iubire este tragică, deoarece pământul nu era un scop în sine, ci un
mijloc de supraviețuire. Căsătoria cu Ana a stins „glasul pământului”, dar nu a stins
chemarea iubirii resimțită cu o nevoie acută a împlinirii interioare. N. Balotă spune că
„Ion e un erou tragic pentru că trăiește într-o lume în care omul nu poate fi decât în
măsura în care are”.
În concluzie, Ion este tipul de om ușor de corupt, care devine obsedat de
pământ și avuție.