CAPITOLUL II

Infracţiunile contra patrimoniului

2.1. Aspecte generale privind patrimoniul

Infracțiunile contra patrimoniului se consideră de un pericol social ridicat, întrucît, pe
lângă pagubele pricinuite patrimoniului, lezează grav și relațiile sociale care vizează viața,
sănătatea și integritatea corporală a persoanelor.
Sub ocrotirea legii penale se află o componentă a ordinii de drept cum este patrimoniul
şi, implicit, chintesenţa acestuia – proprietatea. Patrimoniul, prin natura sa, în lipsa persoanei
care beneficiază de atributele acestuia, este o himeră.
Persoana şi doar persoana este temelia şi pivotul patrimoniului. Dar nici persoana nu
poate exista fără patrimoniu. Aceasta rezultă chiar din principalele instrumente de Drept
Internaţional; astfel, potrivit art. 17 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ,,nimeni
nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”1.
În materia dreptului civil patrimoniul constituie totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe
care le are o persoană şi care are o valoare economică, în sensul că pot fi evaluate în bani, sau,
cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor şi datoriilor actuale şi viitoare ale unei persoane.
În domeniul dreptului penal, noţiunea de patrimoniu are un înţeles mai restrâns şi se
referă la bunurile privite nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi
apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, tăinuite, gestionate
fraudulos etc. 2. Prin patrimoniu înţelegem, în primul rând, bunurile în materialitatea lor, la
care se referă drepturile şi care permit titularului patrimoniului să-şi îndeplinească obligaţiile
cu caracter economic. Totodată, este argumentată necesitatea apărării penale a patrimoniului.
Este demonstrată teza că bunurile imobile nu pot forma obiectul material al infracţiunilor
săvîrşite prin sustragere, în special, necesitatea apărării penale a relaţiilor sociale cu privire la
patrimoniu, care apar între proprietarii bunurilor.
Infracţiunea n-ar putea fi niciodată săvârşită împotriva patrimoniului ca universalitate
de bunuri, pentru că acesta va exista totdeauna, indiferent de numărul sau valoarea bunurilor
1
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
2
Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi. Drept penal. București: Ed. All Beck, 2002, p. 173.
componente, şi chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori numai datorii, nici o persoană nu
poate fi lipsită de patrimoniu, ci de cel mult de unul sau mai multe din bunurile care compun
patrimoniul său. De aceea, mai corect ar fi să se denumească aceste infracţiuni ca fiind
îndreptate contra bunurilor care fac parte din patrimoniu, decît infracţiuni contra
patrimoniului3. Sub acest aspect, este de observat că, incriminând faptele care aduc atingere
patrimoniului, legea penală are în vedere acţiunea ilicită a făptuitorului, iar nu posesia juridică
a victimei. Aceasta înseamnă că infractorul trebuie să justifice că avea dreptul să săvârşească
fapta are i se reproşează şi în raport cu care organele de urmărire penală au făcut dovada
caracterului ei ilicit; dacă avea calitatea de proprietar sau de posesor, (detentor) legitim al
bunului care i-a fost sustras, însuşit sau distrus prin săvârşirea infracţiunii4.
Patrimoniul este ocrotit printrun ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile şi de
altă natură. Împotriva faptelor care prezintă un grad mai ridicat de pericol social, patrimoniul
este ocrotit şi prin mijloace energice ale legii penale. Toate aceste fapte constau în diferite
schimbări ale situaţiei ori stări de fapt ale bunurilor, produse prin sustragerea, însuşirea,
distrugerea, risipirea ori împiedicarea folosirii lor. Din cauza acestor consecinţe, faptele
îndreptate împotriva patrimoniului sunt socialmente periculoase. Ele împiedică realizarea
drepturilor subiective ce au ca obiect bunurile a căror situaţie de fapt a fost schimbată prin
săvârşirea lor, tulbură, împiedică sau chiar zădărnicesc desfăşurarea normală a relaţiilor
sociale de ordin patrimonial. De aici decurge necesitatea ocrotirii penale a patrimoniului.
În Noul Cod penal (Legea nr. 286/2009), Titlul destinat infracţiunilor contra
patrimoniului prezintă o structură asemănătoare celei din Codul penal din 1936 (Carol al II-
lea)5, structură adaptată însă la particularităţile societăţii actuale. Astfel, Titlul II (Infracţiuni
contra patrimoniului) cuprinde tot cinci capitole, după cum urmează: I. Furtul; II. Tâlhăria şi
pirateria; III. Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii; IV. Fraude comise
prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice; V. Distrugerea şi tulburarea de
posesie.
Faţă de cele 16 articole dintre care 15 prevăd infracţiuni (un articol fiind destinat
sancţionării tentativei), din reglementarea actuală (Titlul III din Codul penal), noua
reglementare (Titlul II din Noul Cod penal) cuprinde 29 de articole dintre care 25 prevăd
infracţiuni (patru articole fiind destinate sancţionării tentativei). Aparent, Noul Cod penal
3
Vintilă Dongoroz. Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III, 1971, p. 444;
4
Ilie Pascu, Valerică Lazăr. Drept penal. București: Ed. Lumina Lex, 2003, p. 192;
5
În structura Codului penal din 1936, Titlul XIV (Crime şi delicte contra patrimoniului) cuprindea cinci
capitole: furtul; tâlhăria şi pirateria; delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii; strămutarea de
hotare, desfiinţarea semnelor de hotar, stricăciuni şi alte turburări aduse proprietăţii; jocul de noroc, loteria şi
specula contra economiei publice.
aduce un plus de zece incriminări în zona infracţiunilor patrimoniale. Dacă luăm însă în calcul
cele două infracţiuni, respectiv delapidarea şi tăinuirea, care au fost transferate în alte titluri,
rezultă că, de fapt, sfera infracţiunilor patrimoniale s-a „îmbogăţit” cu 12 incriminări.
În cele ce urmează vor fi evidențiate principalele modificări apărute față de
reglementarea actuală, în ordinea celor cinci capitole din Titlul II din Noul Cod penal.
2.2. Furtul
Acest prim capitol cuprinde cinci articole: Furtul (art. 228 NCP); Furtul calificat (art.
229 NCP); Furtul în scop de folosinţă (art. 230 NCP); Plângerea prealabilă și împăcarea
(art. 231 NCP); Sancţionarea tentativei (art. 232 NCP);
1. Furtul (art. 228 NCP) – diminuarea limitelor pedepsei cu închisoarea, apariția
amenzii ca pedeapsă alternativă, posibilitatea împăcării
În Noul Cod penal furtul este prevăzut la art. 228 6 şi are un conţinut asemănător
actualei reglementări (art. 208 C.pen.). Protecţia posesiei sau detenţiei legitime [fostul alin.
(3)] apare în alin. (2), iar la alin. (3) se asimilează bunurilor mobile înscrisurile şi orice energie
care are valoare economică [fostul alin. (2)], menţionându-se expres, în plus faţă de actuala
reglementare, energia electrică.
Dispare din acest articol furtul de folosinţă [actualul art. 208 alin. (4)] care este incriminat
distinct (art. 230 NCP).
Principala diferenţă faţă de actuala reglementare apare la nivel sancţionator, în sensul
că pedeapsa prevăzută se reduce în mod simţitor, atingând o stare de normalitate. Este de
remarcat faptul că, pe lângă diminuarea limitelor pedepsei cu închisoarea, apare ca pedeapsă
alternativă amenda.
În sfârșit, trebuie menţionat faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 231 alin. (2)
NCP (analizat mai jos), în cazul furtului, împăcarea înlătură răspunderea penală.
2. Furtul calificat (art. 229 NCP) – renunțarea la unele elemente circumstanțiale;
introducerea a două noi elemente circumstanțiale; diminuarea pedepselor

6
Art. 228. Furtul. (1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în
scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Fapta constituie furt şi dacă bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii
acel bun se găsea în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane.
(3) Se consideră bunuri mobile şi înscrisurile, energia electrică, precum şi orice alt fel de energie care are valoare
economică.
 În Noul Cod penal, furtul calificat este incriminat în art. 229 7. Proiectul iniţial al
Codului şi-a propus o simplificare substanţială a textului actual (art. 209 C.pen.), mergând pe
ideea că legea penală nu poate şi nu trebuie să reglementeze în detaliu. În afara unor situaţii
cu adevărat de excepţie, când se impun diferenţieri de sancționare, este rolul judecătorului ca,
în limitele prevăzute de lege, să aplice pedeapsa adecvată.
În această idee, în Proiect se renunţase la toate elementele circumstanţiale prevăzute în
actualul alin. (3). Comisia parlamentară a reintrodus însă acest alineat. Aşa se face că, în
configuraţia finală a Noului Cod, furtul calificat conţine, încă, 16 elemente circumstanţiale.
Sunt cu patru mai puţine decât în actuala reglementare dar, totuşi, prea multe după părerea
mea.
În noua configuraţie a furtului calificat s-a renunţat la unele elemente circumstanţiale
de agravare prevăzute în Codul penal în vigoare, cum sunt cele referitoare la săvârşirea
furtului de două sau mai multe persoane împreună, asupra unei persoane aflate în
imposibilitatea de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra şi în timpul unei calamităţi, deoarece
aceste împrejurări sunt prevăzute, cu acelaşi conţinut sau cu un conţinut apropiat, ca
circumstanţe agravante legale [art. 77 lit. a) și e), respectiv g)], conducând oricum la
majorarea limitelor de pedeapsă.

7
Art. 229. Furtul calificat. (1) Furtul săvârşit în următoarele împrejurări:
a) într-un mijloc de transport în comun;
b) în timpul nopţii;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase;
e) prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere, se pedepseşte cu închisoarea de la unu
la 5 ani.
(2) Dacă furtul a fost săvârşit în următoarele împrejurări:
a) asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural;
b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional;
c) de o persoană având asupra sa o armă, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
(3) Furtul privind următoarele categorii de bunuri:
a) ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din
conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigaţii;
c) componente ale reţelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situaţii de urgenţă
publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale
sau aeriene ori în caz de dezastru;
f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi componente ale acestora, precum şi
componente ale mijloacelor de transport aferente;
g) bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor pe drumurile publice;
h) cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de
comunicaţii, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani.
 Fapta comisă într-un loc public a fost de asemenea eliminată, deoarece, pe de o parte,
surplusul de pericol nu este evident, iar, pe de altă parte, a reţine şi o asemenea împrejurare ar
duce, practic, la transformarea tuturor faptelor de furt în furturi calificate.
A fost suprimată, de asemenea, varianta prevăzută în actualul alin. (4), ce se referă la
furtul care a produs consecinţe deosebit de grave.
„În acelaşi timp, au fost introduse în conţinutul furtului calificat două noi elemente
circumstanţiale de agravare, şi anume săvârşirea furtului prin scoaterea din funcţiune a
sistemului de alarmă sau supraveghere şi, respectiv, prin violarea de domiciliu. Primul
element circumstanţial îşi găseşte justificarea în realitatea socială actuală, când tot mai multe
proprietăţi sunt dotate cu sisteme de alarmă sau supraveghere şi, nu de puţine ori, infractorii
recurg la anihilarea acestora pentru facilitarea comiterii infracţiunii. Introducerea celui de-al
doilea element s-a impus pentru a rezolva legal situaţia în care furtul este săvârşit prin
pătrunderea fără drept într-un domiciliu sau sediu profesional, situaţie în care continuă să se
exprime opinii contradictorii în literatura de specialitate şi să se dea soluţii neunitare în
practica judiciară”8.
Ca şi în cazul furtului simplu, şi în privinţa furtului calificat principala diferenţă faţă
de actuala reglementare apare la nivel sancţionator, în sensul că pedepsele prevăzute se reduc
în mod substanţial.
În sfârșit, trebuie menţionat faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 231 alin. (2)
NCP (analizat mai jos), în cazul furtului calificat în varianta de la alin. (1) şi de la alin. (2) lit.
b) şi c), împăcarea înlătură răspunderea penală.
3. Furtul în scop de folosinţă (art. 230 NCP) – incriminarea distinctă a acestui gen de
furt; apariția unei ipoteze noi: folosirea fără drept a unui terminal de comunicații
În Noul Cod penal, furtul în scop de folosință este incriminat în mod distinct, în art.
2309, față de actuala reglementare unde reprezintă o modalitate a variantei tip a furtului
simplu [art. 208 alin. (4) C.pen.]. Furtul de folosinţă se raportează atât la furtul simplu, cât şi
la furtul calificat, dar, faţă de acestea, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime. S-a
avut în vedere faptul că sustragerile ce vizează doar folosinţa bunului au un grad mai redus de
pericol social. În afară de ipoteza clasică a furtului unui vehicul, apare o ipoteză nouă, care se

8
Expunere de motive la Proiectul de lege privind Codul penal în Codul penal (Legea nr. 286/2009), Ed. C.H.
Beck, București, 2009 (în continuare, Expunere), p. 45.
9
Art. 230. Furtul în scop de folosinţă. (1) Furtul care are ca obiect un vehicul, săvârşit în scopul de a-l folosi pe
nedrept, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 228 sau art. 229, după caz, ale cărei limite speciale se
reduc cu o treime.
(2) Cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) se sancţionează folosirea fără drept a unui terminal de comunicaţii al altuia
sau folosirea unui terminal de comunicaţii racordat fără drept la o reţea, dacă s-a produs o pagubă.
referă la folosirea fără drept a unui terminal de comunicaţii al altuia sau folosirea unui
terminal de comunicaţii racordat fără drept la o reţea. Prin această nouă variantă a furtului de
folosinţă legiuitorul răspunde practic unei „comenzi” (realităţi) sociale, clarificând natura
infracţională a unor fapte care erau sancţionate în practică prin asimilarea impulsurilor
utilizate în comunicaţii, cu energia care are o valoare economică. Aşa cum este cunoscut,
jurisprudenţa a admis că reprezintă obiect material al furtului, în sens de energie cu valoare
economică, şi impulsurile telefonice, care pot fi sustrase fie prin utilizarea fără drept a unui
post de telefonie aparţinând altei persoane, fie prin racordarea ilegală la circuitul telefonic al
unui terţ, fie prin conectarea fără drept la o reţea de telefonie 10. În aceste cazuri este firesc să
admitem că este vorba despre o folosire fără drept, iar nu despre o însuşire pe nedrept; din
această perspectivă, Noul Cod adoptă o soluţie corectă. La redactarea textului au fost avute în
vedere şi dispoziţiile art. 255-256 C.pen. spaniol 11.
4. Plângerea prealabilă și împăcarea (art. 231 NCP) – înlocuirea ipotezei „între soți ori
între rude apropiate” cu ipoteza „între membrii de familie”, împăcarea În Noul Cod penal,
plângerea prealabilă și împăcarea sunt prevăzute la art. 231 12. Sub această nouă denumire
marginală este preluat cu unele modificări și completări textul de la art. 210 C.pen. ( Pedepsirea
unor furturi la plângerea prealabilă).
În primul alineat, care se referă la aplicarea procedurii plângerii prealabile, textul este
formulat în aproape aceiaşi termeni ca în reglementarea actuală. Singura modificare apare la
prima ipoteză: noua configuraţie a textului se referă la furtul comis între membrii de familie (art.
177 NCP)13, sintagmă ce acoperă o sferă mai largă de relaţii faţă de situaţia actuală, ce se referă la
furtul comis între soți ori rude apropiate.
Alineatul al doilea, ce se referă la împăcarea părților, reprezintă o completare față de
textul inițial al Noului Cod penal. Această cauză care înlătură răspunderea penală (prevăzută la
art. 159 NCP) a fost introdusă prin art. 245 pct. 23 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în
10
A se vedea, în acest sens, V. Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra patrimoniului, cu referiri
la Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 13 (cu trimitere la soluţii din jurisprudenţă).
11
În acest sens, a se vedea Expunere, p. 45.
12
Art. 231. Plângerea prealabilă și împăcarea. Faptele prevăzute în prezentul capitol, săvârşite între membrii de
familie de către un minor în paguba tutorelui ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau
este găzduit de aceasta, se pedepsesc numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(2) În cazul faptelor prevăzute la art. 228, art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) şi art. 230, împăcarea înlătură
răspunderea penală”.
13
Art. 177. Membru de familie. (1) Prin membru de familie se înţelege:
a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie,
potrivit legii, astfel de rude;
b) soţul;
c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care
convieţuiesc.
(2) Dispoziţiile din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele prevăzute în alin. (1) lit. a), se
aplică, în caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti.
aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal 14. Această modificare a Noului Cod penal este,
în opinia mea, bine venită. Ea nu face altceva decât să revină la soluţia Comisiei de elaborare a
Proiectului, soluţie ce nu a fost agreată la vremea respectivă de Comisia parlamentară şi, ca atare,
a fost înlăturată din textul Codului adoptat inițial.
5. Sancționarea tentativei (art. 232)
Tentativa la infracțiunile prevăzute în prezentul capitol se pedepsește.
2.3. Tâlhăria
Acest capitol cuprinde, ca şi precedentul, cinci articole: Tâlhăria (art. 233 NCP); Tâlhăria
calificată (art. 234 NCP); Pirateria (art. 235 NCP); Tâlhăria sau pirateria urmată de moartea
victimei (art. 236 NCP); Sancționarea tentativei (art. 237 NCP).
1. Tâlhăria (art. 233 NCP) – tâlhăria „simplă” reia varianta tip din reglementarea
actuală; reducerea limitelor pedepsei.
Noul Cod penal incriminează tâlhăria în art. 23315. După cum se poate observa prin
compararea celor două incriminări, legiuitorul Noului Cod a păstrat, în linii generale,
dispoziţiile din Codul penal în vigoare (art. 21 C.pen.). Diferenţa majoră constă, şi de această
dată, în reducerea pedepselor, în aducerea lor la un stadiu de normalitate.
Există şi o diferenţă structurală, de construire a infracţiunii, în sensul că legiuitorul a
renunţat la incriminarea printr-o variantă tip la care se adaugă variante agravate şi, pe modelul
furtului, a incriminat în articole distincte tâlhăria „simplă” şi tâlhăria calificată. În ce priveşte
tâlhăria „simplă” (art. 233 NCP), se poate observa cu uşurinţă că, în afara pedepsei, aceasta
coincide întocmai cu varianta tip a actualei reglementări.
2. Tâlhăria calificată (art. 234 NCP) – o reluare parțială a elementelor
circumstanțiale de la variantele agravate din actuala reglementare; o variantă agravată nouă
[cea rezultată prin raportare la art. 229 alin. (3) NCP]

14
M.Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012.
15
Art. 233. Tâlhăria. Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în
stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace
pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure
scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
 Tâlhăria calificată (art. 234 NCP)16 preia doar parţial elementele circumstanţiale ale
actualelor variante agravate, renunţând la unele dintre acestea, iar altele fiind modificate.
Astfel, s-a renunţat la fapta comisă de două sau mai multe persoane împreună, precum
şi la fapta comisă în timpul unei calamităţi, deoarece aceste două împrejurări se regăsesc, cu
formulări asemănătoare, printre circumstanţele agravante legale [art. 77 lit. a), respectiv lit.
g)]. S-a renunţat la fapta comisă în public, din aceleaşi motive, expuse anterior, pentru care
această împrejurare a fost eliminată de la furtul calificat.
La tâlhăria comisă într-un mijloc de transport s-a adăugat varianta „asupra unui mijloc
de transport”, pentru a putea sancţiona în mod adecvat un mod de operare extrem de brutal
utilizat de infractori, mod de operare cu care practica judiciară s-a confruntat frecvent în
ultimii ani.
Tot pentru a răspunde unui mod de operare constatat în practica ultimilor ani s-a
introdus, ca element circumstanţial agravant, „simularea de calităţi oficiale”, o ipoteză
prevăzută şi la lipsirea de libertate în mod ilegal, în Codul în vigoare.
Varianta tâlhăriei comise într-o locuinţă sau dependinţă ale acesteia a fost înlocuită cu
tâlhăria comisă prin violare de domiciliu sau sediu profesional. În acest caz, legiuitorul a optat
pentru realizarea unei formule clare de complexitate, prin indicarea exactă a infracţiunii
absorbite, în scopul de a evita controversele iscate cu privire la această variantă, în redactarea
actuală.
Consecinţa este că, în noua reglementare, în cazul pătrunderii fără drept în locuinţă nu
vom mai avea un concurs de infracţiuni, ci o tâlhărie calificată, iar în cazul în care făptuitorul
se află în locuinţă „pe drept”, tâlhăria comisă va fi încadrată în varianta simplă.
La tâlhăria calificată au fost prevăzute şi două variante agravate. Prima reprezintă o
noutate faţă de textul actual, deoarece se raportează la o variantă mai gravă a furtului calificat,
respectiv art. 229 alin. (3), iar cea de a doua se raportează la vătămarea corporală, fiind o
echivalentă a variantei actuale, care se referă la vătămarea corporală gravă.

16
Art. 234. Tâlhăria calificată. (1) Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări:
a) prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau paralizante;
b) prin simularea de calităţi oficiale;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) în timpul nopţii;
e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;
f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(2) Tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 229 alin. (3) se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală.
 3. Pirateria (art. 235 NCP) – se renunță la expresia incorectă „jefuirea prin acte de
violență în scopuri personale”
Noul Cod penal incriminează pirateria prin art. 23517. După cum se poate sesiza din
textul redat în nota de subsol, în privinţa laturii obiective s-a renunţat la construcţia ambiguă,
pleonastică a infrac-ţiunii din actualul art. 212 C.pen. („jefuirea prin acte de violență”).
Legiuitorul a preferat, în noua reglementare, să reia formula folosită la tâlhărie, pentru a
exprima elementul material complex al infracţiunii (furtul comis prin violenţă sau
ameninţare).
Condiţia ataşată laturii subiective, ca fapta să fie comisă în scopuri personale, o
condiţie discutabilă, a fost şi ea suprimată. Ea este suplinită, implicit, prin condiţia proprie
infracţiunii de furt ce intră, în noul text, în componenţa infracţiunii complexe de piraterie,
respectiv condiţia ca luarea bunului să se facă în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. În rest,
varianta tip a infracţiunii păstrează, în mare, condiţiile de loc, precum şi circumstanţierea
subiectului activ din actuala incriminare.
O diferenţă semnificativă faţă de actuala reglementare este dată de apariţia unei
variante de specie, o alternativă la varianta tip, constând fie în capturarea navei, fie în a
provoca naufragiul sau eşuarea navei, în scopul de a-şi însuşi încărcătura ei sau de a tâlhări
persoanele aflate la bord [art. 235 alin. (2)].
Această aparentă noutate este, în realitate, o preluare adaptată a unor variante existente
în Codul din 1936. Astfel, capturarea navei acoperă teza „răpirii” vasului existentă în varianta
tip a pirateriei [art. 535 alin. (1) C.pen. din 1936], iar faptul de a provoca naufragiul sau
eşuarea vasului se regăseşte într-o variantă de specie a infracţiunii de piraterie din vechea
incriminare [art. 535 alin. (3) pct. 2 C.pen. din 1936]18.

17
Art. 235. Pirateria. (1) Furtul comis, prin violenţă sau ameninţare, de către o persoană care face parte din
echipajul sau din pasagerii unei nave aflate în marea liberă, al bunurilor ce se găsesc pe acel vas sau pe o altă
navă, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) se sancţionează şi capturarea unei nave aflate în marea liberă sau faptul de
a provoca, prin orice mijloc, naufragiul ori eşuarea acesteia, în scopul de a-şi însuşi încărcătura ei sau de a tâlhări
persoanele aflate la bord.
(3) Dacă pirateria a avut ca urmare vătămarea corporală, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Există piraterie şi dacă fapta s-a comis pe o aeronavă sau între aeronave şi nave.
18
Art. 535 alin. (1) C.pen. Carol al II-lea]: „(1) Acela care, făcând parte din echipajul unui vas, săvârşeşte în
cont propriu, în marea liberă prin violenţă sau ameninţare, acte de prădare în scopul de a răpi un alt vas sau
bunurile de pe el, comite crima de piraterie şi se pedepseşte cu temniţă grea de la 7 la 12 ani şi degradare civică
de la 5 la 8 ani. (…)
(3) Se consideră piraterie şi se pedepseşte cu aceeaşi pedeapsă şi după distincţiile de mai sus:
1. (…)
2. faptul de a provoca, prin orice mijloc naufragiul sau eşuarea unui vas, în scopul de a-şi însuşi încărcătura lui
sau de a prăda pe călători”.
 4. Tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei (art. 236 NCP) – incriminare
distinctă; sancționarea tentativei rezolvată prin dispoziția din partea generală prevăzută de
art. 36 alin. (3)
În noua reglementare tâlhăria urmată de moartea victimei este incriminată în mod
distinct, alături de pirateria ce a avut aceleaşi consecinţe, prin art. 236 NCP19. Problema
sancţionării tentativei la această variantă, care în reglementarea actuală a ridicat, după cum se
ştie, unele probleme, este rezolvată printr-un text din partea generală, art. 36 alin. (3)16, care
se referă la pedeapsa pentru infracţiunea complexă comisă cu intenţie depăşită.
5. Sancționarea tentativei (art. 237)
Tentativa la infracțiunile prevăzute în art. 233-235 se pedepsește.
2.4. Distrugerea și tulburarea de posesie
Acest capitol cuprinde patru infracțiuni: Distrugerea (art. 253 NCP); Distrugerea
calificată (art. 254 NCP); Distrugerea din culpă (art. 255 NCP); Tulburarea de posesie (art.
256 NCP).
1. Distrugerea (art. 253 NCP)
Noul Cod penal incriminează distrugerea prin art. 253 20. Varianta tip a infracţiunii este
preluată din actuala reglementare (art. 217 C.pen.) şi, în afară de limitele de pedeapsă, nu sunt
modificări.
În structura infracţiunii este introdusă o nouă variantă agravată, cea prevăzută în alin.
(2), care se referă la: distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparţine în tot sau în
parte altei persoane şi serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin
aceasta s-a produs o pagubă.
Această variantă agravată nu face altceva decât să confirme soluţiile dispuse în
practica ultimilor ani, pe textul variantei tip, reevaluând totodată, gradul de pericol al unor
19
Art. 236. Tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei. Dacă faptele prevăzute în art. 233-235 au avut ca
urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
20
Art. 253. Distrugerea. (1) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun
aparţinând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum şi
înlăturarea măsurilor luate se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparţine în tot sau în parte altei persoane şi serveşte la
dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s-a produs o pagubă, se pedepseşte cu închisoare
de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(3) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) priveşte bunuri care fac parte din patrimoniul cultural, pedeapsa este
închisoarea de la unu la 5 ani.
(4) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun, săvârşită prin incendiere,
explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, se
pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(5) Dispoziţiile prevăzute în alin. (3) şi alin. (4) se aplică chiar dacă bunul aparţine făptuitorului.
(6) Pentru faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
(7) Tentativa faptelor prevăzute în alin. (3) şi alin. (4) se pedepseşte.
astfel de fapte. „Incriminarea noii variante agravate a faptei de distrugere îşi găseşte
justificarea în realitatea socială, în condiţiile în care un asemenea înscris poate fi unicul mijloc
de probă pentru dovedirea unui drept de natură patrimonială de o valoare considerabilă (spre
exemplu, un testament olograf). Obiectul material al acestei fapte de distrugere îl constituie un
înscris sub semnătură privată, nu şi un act autentic, întrucât dacă distrugerea priveşte un act
autentic aflat în păstrarea unei autorităţi publice, fapta va constitui infracţiune potrivit art. 259
(sustragerea sau distrugerea de înscrisuri oficiale) şi va fi pedepsită mai aspru. Dacă este
distrus un înscris autentic aflat în posesia altei persoane, nu se justifică includerea faptei în
cadrul agravantei, deoarece cel interesat poate obţine oricând o copie de la autoritatea care a
emis actul”21.
Varianta agravată prevăzută în alin. (3) reprezintă o preluare îmbunătăţită a primei
variante agravate din textul actual. S-a optat pentru formula „bunuri care fac parte din
patrimoniul cultural”, deoarece, pe de o parte, identificarea obiectului material devine astfel
previzibilă, iar, pe de altă parte, interesul social justifică antrenarea răspunderii penale, în
cazul bunului propriu22.
Varianta agravată prevăzută în alin. (4) este similară agravantei prevăzute la acelaşi
alineat în redactarea actuală. Singura diferenţă constă în faptul că legiuitorul a înlocuit cerinţa
de a rezulta „pericol public” cu cerinţa ca fapta să fie „de natură să pună în pericol alte
persoane sau bunuri”. Şi în acest caz, legiuitorul nu a făcut altceva decât să transpună în lege
interpretarea pe care doctrina şi practica au dat-o expresiei utilizate de actualul Cod penal.
Noua incriminare nu mai prevede varianta agravată de la alin. (3) din actuala
reglementare. S-a avut în vedere faptul că bunurile respective sunt de regulă protejate
suplimentar prin texte speciale, iar în măsura în care acest lucru nu se întâmplă, înseamnă că
protecţia generală, asigurată prin varianta tip a infracţiunii este suficientă.
În sfârşit, trebuie menţionat că este păstrată procedura plângerii prealabile pentru varianta tip,
această procedură fiind extinsă şi la noua variantă agravată, cea referitoare la înscrisurile sub
semnătură privată.
2. Distrugerea calificată (art. 254 NCP)

21
Expunere, p. 47.
22
Pentru detalii, a se vedea V. Cioclei, op. cit., p. 174.
 Noul Cod penal incriminează distrugerea calificată prin art. 254 23. Ca şi în cazul
celorlalte infracţiuni patrimoniale, ipoteza consecinţelor deosebit de grave este înlăturată.
Rămâne ca singură consecinţă, producerea unui dezastru. Noţiunea de „dezastru” este definită
în mod asemănător cu actuala reglementare (art. 218 C.pen.). Pentru a se evita suprapunerea
cu alte infracţiuni (spre exemplu, distrugerea sau semnalizarea falsă, care în noua
reglementare – art. 332 NCP – se referă şi la materialul rulant), textul prin care se defineşte
dezastrul nu se mai referă la mijloace de transport în comun, de mărfuri sau persoane. În
schimb, apare în sfera noţiunii de „dezastru”, cum era şi firesc, distrugerea unor bunuri
imobile.
3. Distrugerea din culpă (art. 255 NCP)
Noul Cod penal incriminează distrugerea din culpă prin art. 255 24. Fapta este
incriminată într-o variantă tip şi o variantă agravată.
Varianta tip este asemănătoare cu varianta tip actuală (art. 219 C.pen.). Singura
diferenţă, în conţinutul faptei, constă în aceea că legiuitorul a înlocuit cerinţa de a rezulta
„pericol public” cu cerinţa ca fapta să fie „de natură să pună în pericol alte persoane sau
bunuri”. După cum am arătat şi în cazul variantei agravate corespondente, de la distrugerea
intenţionată, această nouă formulare este în acord cu interpretarea pe care doctrina şi practica
au dat-o expresiei utilizate de actualul Cod penal. Pedeapsa este şi în acest caz redusă.
Varianta agravată se referă la ipoteza dezastrului, prin referire indirectă la varianta tip.
În consecinţă, distrugerea din culpă în varianta dezastrului trebuie să îndeplinească şi
condiţiile prevăzute la varianta tip. A fost şi aici eliminată ipoteza consecinţelor deosebit de
grave. Pedeapsa este redusă şi la varianta agravată.
4. Tulburarea de posesie (art. 256 NCP)

23
Art. 254. Distrugerea calificată. (1) Dacă faptele prevăzute în art. 253 au avut ca urmare un dezastru,
pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile ori a unor lucrări, echipamente, instalaţii
sau componente ale acestora şi care a avut ca urmare moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor
persoane.
24
Art. 255. Distrugerea din culpă. (1) Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare, din culpă,
a unui bun, chiar dacă acesta aparţine făptuitorului, în cazul în care fapta este săvârşită prin incendiere, explozie
sau prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Dacă faptele au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani.
 Noul Cod penal incriminează tulburarea de posesie prin art. 256 25. Conţinutul
infracţiunii revine practic la textul existent înainte de anul 1989. Fapta este prevăzută doar în
variantă tip.
Elementul material al infracţiunii, ocuparea unui imobil, se realizează doar în
modalităţi specifice: prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea sau strămutarea
semnelor de hotar. Singura condiţie ataşată elementului material este ca ocuparea să se facă
fără drept. Apreciez că această soluţie este corectă, ocuparea fără drept fiind nu numai o
condiţie necesară, dar şi suficientă26.
Sancţiunile sunt fixate în limite rezonabile, pedeapsa închisorii este alternativă cu
pedeapsa amenzii.
În mod firesc, în logica Noului Cod, exercitarea acţiunii penale este lăsată la dispoziţia
persoanei vătămate.

CAPITOLUL III

INTRODUCERE

Într-un regim democratic care se fundamentează pe statul de drept, acesta are limitat dreptul
de sancţionare (jus puniendi), astfel că el trebuie să nu sancţioneze decât acele fapte care erau
prevăzute ca infracţiuni la data comiterii lor şi să aplice exclusiv sancţiunile existente în cadrul
sistemului sancţionator la data săvârşirii infracţiunii, cu excepţia cazului în care, până la stingerea
raportului penal de conflict, intră în vigoare o lege penală mai blândă. Deşi principiul legalităţii
este o regulă fundamentală a întregului sistem de drept, el este, totodată, principiu fundamental
al dreptului penal şi trebuie tratat în chip special, deoarece legalitatea în materia dreptului penal
are un caracter particular, are anumite elemente distinctive. Aspectele particulare ale legalităţii, în
domeniul dreptului penal, sunt date de două elemente: legalitatea prevederii faptei ce constituie
ilicit penal şi legalitatea sancţiunilor. Principiul legalităţii este exprimat în cunoscutele
adagii: nullum crimen sine lege şi nulla poena (sanctio) sine lege.

25
Art. 256. Tulburarea de posesie. (1) Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, prin violenţă sau
ameninţare ori prin desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar, a unui imobil aflat în posesia altuia se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
26
În acest sens şi pentru mai multe detalii, a se vedea V. Cioclei, op. cit., p. 192-194.
Prin articolul de față, ne propunem să examinăm sub aspect teoretic substanța principiului
legalității incriminării și să analizăm unele dintre cele mai importante probleme de drept privind
aplicarea în practica judiciară a acestui principiu.

Noul Cod penal nu a mai comprimat principiul legalității incriminării şi principiul legalității
sancţiunilor de drept penal într-un singur articol, așa cum erau acestea reglementate în Codul
penal din 1969, ci a rezervat câte un articol fiecăruia dintre cele două principii, respectiv articolele
1 și 2.

Conform art. 1 C. pen., având denumirea marginală legalitatea incriminării: „(1) Legea penală

prevede faptele care constituie infracţiuni.

(2) Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea
penală la data când a fost săvârşită”[1].

Observăm că, în cele două alineate alocate principiului legalității incriminării, legiuitorul exprimă
două idei fundamentale: obligativitatea existenței unei norme de incriminare (nulum crimen
sine lege) și neretroactivitatea legii penale care incriminează ex novo.

Menționăm că dispoziția din cuprinsul art. 1 alin. (2) C. pen., conform căreia: „Nicio persoană nu
poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a
fost săvârşită”, constituie, în realitate, o preluare în altă formă a prevederilor art. 11 C. pen.
anterior[2].

Potrivit art. 2 C. pen., având denumirea marginală legalitatea sancțiunilor de drept penal: „(1)

Legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de
persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de
persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.

(2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de
siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârşită.

(3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia”.

Dând eficiență imperativului clarității și previzibilității legii penale (in claris non fit interpretatio),
noul Cod penal menționează expressis verbis, în textul legal destinat principiului legalității
sancțiunilor de drept penal, toate cele trei categorii de sancțiuni de drept penal: pedepsele,
măsurile educative şi măsurile de siguranță.

De asemenea, noul Cod penal prevede că măsurile educative se pot lua numai faţă
de persoanele care au săvârşit infracţiuni, în timp ce în privința măsurilor de siguranţă
precizează că acestea se pot lua și faţă de persoanele care au comis simple fapte prevăzute
de legea penală, care nu realizează conținutul unor infracțiuni.

Apoi, în art. 2 alin. (2) C. pen., legiuitorul subliniază ideea de neretroactivitate a legii penale,
instituind interdicţia potrivit căreia nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură
educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data
când fapta a fost săvârşită.

În fine, în art. 2 alin. (3) C. pen. este prevăzută o precizare fără corespondent în Codul penal din
1969, potrivit căreia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale
ale acesteia.
II. ANALIZA PRINCIPIULUI LEGALITĂȚII INCRIMINĂRII

Legalitatea incriminării este un principiu fundamental al dreptului penal, destinat legiuitorului și

organelor judiciare, conform căruia numai faptele prevăzute de legea penală în momentul
săvârşirii lor constituie infracţiuni și pot fi sancționate penal[3].

Este firesc să fie aşa pentru că destinatarul legii este obligat să-şi racordeze comportamentul său
la normele juridice în vigoare în momentul când desfăşoară conduita. Legalitatea infracţiunii
înseamnă descrierea clară şi precisă a faptelor ce constituie infracţiuni (nulum crimen sine lege
certa). Determinarea faptelor ce sunt infracţiuni trebuie realizată prin folosirea unui limbaj uzual şi
accesibil, astfel încât să se evite riscul extinderii legii prin analogie şi greşita înţelegere a
normelor de incriminare. În cazul în care sunt utilizaţi termeni tehnici sau cu sens diferit de cel
comun, legiuitorul trebuie să-i interpreteze contextual[4].

Legalitatea incriminării a fost criticată, susţinându-se că legea penală întemeiată pe această

regulă nu poate ţine pasul cu evoluţia socială, deoarece relaţiile sociale sunt într-o permanentă
mutaţie. Neputând prevedea ce fapte ilicite noi vor fi săvârşite în cadrul societăţii, ar rămâne
nesancţionate fapte periculoase pentru valorile sociale şi ar fi sancţionate fapte ale căror
elemente nu mai relevă necesitatea aplicării constrângerii penale [5]. Pe de altă parte, principiul
legalităţii nu-l pune la adăpost pe destinatarul legii penale în cazul în care ar fi edictate legi
tiranice, deoarece a respecta o asemenea lege echivalează cu acceptarea abuzului.

Acest punct de vedere nu poate fi acceptat, pentru argumentele prezentate succint în continuare.

În primul rând, persoanele îşi orientează comportamentele în funcţie de regulile juridice în

vigoare la momentul când desfăşoară conduita. Nu se poate pretinde unui subiect de drept să
anticipeze incriminările viitoare.

În al doilea rând, legalitatea incriminării garantează că, pentru cazuri similare, prin aplicarea legii
penale nu se vor face discriminări sau inegalităţi de tratament juridic. Sunt cunoscute numeroase
cazuri de aplicare inegală a legii penale prin utilizarea instituţiei prevăzute de art. 18 1 din Codul
penal anterior (fapta care nu prezinta pericol social). Folosind modelele oferite de legislaţia
comparată, în special de legea penală franceză, noul Cod penal prevede, de exemplu,
posibilitatea ca, în cazul faptelor sancţionate cu pedeapsa închisorii de cel mult un an, instanţa să
renunţe la aplicarea pedepsei inculpatului care nu are antecedente penale şi a dovedit că se
poate îndrepta chiar fără aplicarea unei pedepse.

Pe de altă parte, în lipsa reglementării principiului legalităţii, atribuţiile puterii judecătoreşti s-ar
suprapune parţial cu cele ale puterii legislative, fapt ce nu poate fi acceptat într-un stat de drept,
chiar dacă se acceptă că separaţia puterilor nu înseamnă izolarea lor.

Pentru a fi temei al aplicării sancţiunii penale, fapta trebuie să poată fi caracterizată infracţiune nu
numai în momentul săvârşirii, dar şi în orice alt moment ulterior acestei date, până la rămânerea
definitivă a hotărârii de soluţionare a raportului penal de conflict.

Prima abordare teoretică coerentă a legalităţii incriminării se regăseşte în opera lui Cesare
Beccaria, Dei delitti e delle pene[6]. Beccaria spunea că „numai legile pot stabili pedepsele pentru
infracţiuni, şi această autoritate nu poate fi atribuită decât legiuitorului care reprezintă întreaga
societate (…)”[7]. După mai bine de un secol de la data când Cesare Beccaria susţinea și
argumenta principiul legalităţii incriminării, acesta a fost scris, pentru prima dată într-un act
normativ, în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, adoptată în urma Revoluţiei franceze din
1789. Articolul VIII al acestui act normativ prevedea: „nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea
unei legi promulgate anterior infracţiunii şi legal aplicate”.
Principiul legalității incriminării este foarte important pentru dreptul penal, deoarece dreptul penal
este ramura de drept care instituie răspunderea juridică cea mai severă din societate. Ce s-ar
întâmpla dacă nu ar fi reglementat acest principiu, ne-o spune istoria, fie ea şi mai recentă.
Transpunerea în viaţa socială a principiului legalităţii incriminării presupune şi faptul ca legiuitorul
să incrimineze numai acele fapte antisociale care pot aduce atingere în mod substanţial relaţiilor
de apărare socială. Astfel, el trebuie să dezincrimineze anumite fapte nerelevante din perspectiva
dreptului penal, respectiv să scoată în afara domeniului infracţiunilor acele fapte care nu prezintă
un grad de pericol social corespunzător pentru a fi necesară represiunea penală.

Într-o altă ordine de idei, legiuitorul trebuie să urmărească dinamica relaţiilor sociale pentru a
interveni prompt şi a incrimina noi fapte periculoase, ori de câte ori acest lucru se impune.

Principiul legalităţii incriminării este reglementat în numeroase tratate internaţionale universale

sau regionale. De exemplu, în art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale.

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice consacră principiul legalităţii, prin art.
15, în termenii următori: „Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu
constituiau un act delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional, în momentul în care au
fost săvârşite”.

În dreptul românesc legalitatea incriminării a fost consacrată în toate codurile penale anterioare,
inclusiv în Constituţia din anul 1923.

Precizăm că aplicarea legii penale temporare, după ieşirea sa din vigoare, faptelor comise în
perioada ei de activitate, nu este propriu-zis o derogare de la principiul activităţii legii penale (în
doctrină se foloseşte denumirea de ultraactivitate improprie), ci este mai degrabă o aplicaţie
particulară a acestuia (tempus regit actum). Derogări posibile de la regula activităţii legii penale
sunt retroactivitatea şi ultraactivitatea legii penale.

De lege lata, în sens propriu, ultraactivitatea legii penale nu are incidenţă practică, întrucât ar
însemna ca o lege veche, care ieşise din vigoare anterior comiterii unei infracţiuni, să se aplice
totuşi şi în privinţa unei fapte comise ulterior ieșirii legii vechi din activitate, deşi nu mai era în
vigoare la data când fapta respectivă a fost săvârşită.

Retroactivitatea legii penale mai favorabile este permisă, în temeiul dispoziţiilor constituţionale.

Într-adevăr, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie: „Legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. Din prevederile art. 15 alin. (2) reiese
că retroactivitatea legii penale este o excepţie de la regula neretroactivităţii legii, care poate fi
însă limitată de legiuitor.

Principul legalității incriminării impune cinci standarde, în lipsa oricăruia dintre acestea
neputându-se vorbi de legalitate în sensul principiului de care ne ocupăm aici. Într-adevăr, o lege
penală respectă principiul legalității dacă este:

i. Scrisă (lex scripta);

ii. Certă (lex certa);

iii. Neretroactivă (lex pravevia);

iv. Strictă (lex stricta);

v. A fost adoptată în condițiile Constituției[8].

i. Lex scripta

O cerinţă inerentă a existenţei infracţiunii este, aşadar, prevederea elementelor faptei,

considerată infracţiune, într-o lege scrisă (lex scripta). Dreptul românesc – membru al familiei
sistemului de drept romano-germanic – nu acceptă, ca regulă, alte izvoare formale (cutuma,
precedentul).

Această condiție nu necesită discuții speciale, de vreme ce legile penale sunt întotdeauna legi
scrise[9]. Numai legile scrise au aptitudinea de a respecta cerința accesibilității legii
penale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, pentru a putea fi impusă prin forța
coercitivă a statului, legea trebuie să fie suficient de accesibilă, în sensul în care orice persoană
trebuie să poată să dispună de informaţii privind normele juridice aplicabile într-o situaţie
dată[10].

Și instanța de contencios constituțional și-a însușit acest standard de calitate a legii. Potrivit Curții
Constituționale, accesibilitatea legii, din punct de vedere formal, are în vedere aducerea la
cunoştinţa publică a actelor normative de rang infraconstituţional şi intrarea în vigoare a acestora,
care se realizează în temeiul art. 78 din Constituţie, respectiv legea se publică în Monitorul Oficial
al României, Partea I, şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o data ulterioară
prevăzută în textul ei.

Instanța de contencios constituțional a precizat că: „Însă, pentru a fi îndeplinită cerinţa de

accesibilitate a legii, nu este suficient ca o lege să fie adusă la cunoştinţă publică, ci este necesar
ca între actele normative care reglementează un anumit domeniu să existe atât o conexiune
logică pentru a da posibilitatea destinatarilor acestora să determine conţinutul domeniului
reglementat, cât şi o corespondenţă sub aspectul forţei lor juridice. Nu este aşadar admisă o
reglementare disparată a domeniului sau care să rezulte din coroborarea unor acte normative cu
forţă juridică diferită. În acest sens, normele de tehnică legislativă referitoare la integrarea
proiectului în ansamblul legislaţiei statuează că actul normativ trebuie să se integreze organic în
sistemul legislaţiei, scop în care actul normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de
nivel superior sau de acelaşi nivel cu care se află în conexiune [art. 13 lit. a) din Legea nr.
24/2000]. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere [art. 16
alin. (1) teza a doua din Legea nr. 24/2000], care operează întotdeauna între acte normative cu
aceeaşi forţă juridică”[11].

ii. Lex certa

Legea, în general, și legea penală, în special, trebuie să fie previzibile. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a stabilit că o lege trebuie să fie nu numai accesibilă, ci trebuie să fie
și previzibilă, adică să fie enunţată cu suficientă claritate pentru a permite persoanei să îşi
regleze conduita[12]. Într-o altă cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea
trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca
legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate
întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv,
ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva
arbitrariului[13].

Caracterul cert al legii penale ține de predictibilitatea acestei legi, care trebuie să fie, prin
excelență o lege clară și precisă (in claris non fit interpretatio). Dând eficiență principiului
legalității incriminării, sub aspectul cerinței clarității, Curtea Constituțională a declarat ca
neconstituționale mai multe norme de incriminare[14].
Cu titlu de exemplu, menționăm Decizia nr. 363/2015 și Decizia nr. 603/2015, prin care au fost
declarate neconstituționale dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005, art. 301 C. pen. și art. 308
C. pen.

În considerentele Deciziei nr. 363/2015, Curtea Constituțională a reținut următoarele: „atingerea

de către stat a unor obiective, chiar şi atunci când acestea sunt de interes general şi necesare,
nu se poate face decât cu respectarea Constituţiei, care, potrivit art. 1 alin. (5), este obligatorie.
Astfel, nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă,
previzibilă şi accesibilă, întrucât acesta nu îşi poate adapta conduita în funcţie de ipoteza
normativă a legii; tocmai de aceea, autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz,
are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile mai sus arătate”[15].

În considerentele Deciziei nr. 603/2015, Curtea Constituțională a reținut: „sintagma “raporturi

comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este lipsită de claritate şi
previzibilitate, nepermiţând determinarea exactă a conţinutului constitutiv al infracţiunii de conflict
de interese.

Această lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmei “raporturi comerciale” din

cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal contravine principiului legalităţii incriminării,
prevăzut la art. 1 din Codul penal şi la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, şi, în consecinţă, dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, care se
referă la calitatea legii”[16].

Precizia legii penale nu trebuie, însă, să fie înțeleasă în mod absolut. Exprimarea legiuitorului
este, totuși, una generală, care vizează persoane nedeterminate, iar comportamentele interzise
prin normele de incriminare trebuie să fie descrise prin elemente suficiente, astfel ca destinatarii
să poată înțelege conținutul legii, chiar dacă uneori trebuie să apeleze la specialiști. Cu alte
cuvinte, legiuitorul recunoaște o marjă de apreciere a conținutului legii în favoarea organelor
judiciare.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că principiul previzibilităţii legii nu
se opune ideii ca persoana interesată de conținutul unei norme să fie obligată să recurgă la
îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, întro măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei,
consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă[17].

Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea normelor juridice nu poate prezenta o

precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai
degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa
lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică.
Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element
inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a
punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi
certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate
excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul
decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia
interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca
izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor
membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând
clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la
altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil
previzibil[18].

iii. Lex praevia
Legea penală nu poate retroactiva, cu excepția legii mai blânde (mitior lex) și nici nu poate fi
aplicată prin analogie[19].    

Aplicarea legii penale prin analogie înseamnă extinderea sferei acestei legi la fapte
neprevăzute de lege. Analogia a fost reglementată în Codul penal din 1936, fiind înlăturată prin
Decretul nr. 102/1956. În perioada interbelică, analogia era prevăzută chiar şi în codurile unor
state occidentale cu tradiţie democratică; de exemplu, în Codul penal danez din 1930. Statele de
drept nu acceptă regula din domeniul dreptului privat, conform căreia judecătorul poate interpreta
extensiv legea, aplicând-o şi în cazurile neprevăzute de lege. Dacă s-ar accepta o asemenea
concepţie ar dispărea orice garanţie împotriva arbitrariului şi subiectivismului celui care transpune
în practică legea penală.

În dreptul penal european, analogia este văzută ca având un caracter relativ, în sensul că este
interzisă în defavoarea inculpatului (in malam partem), dar este acceptată în favoarea acestuia
(in bonam partem). Împotriva extinderii aplicării legii penale prin analogie, în defavoarea
acuzatului, s-a pronunţat şi Curtea de la Strasbourg[20].

În ceea ce priveşte extinderea legii penale în favoarea inculpatului, apreciem că nu este

admisibilă în dreptul nostru penal, deoarece se opune principiul legalităţii. Dacă se acceptă că
legea penală nu poate fi aplicată la fapte asemănătoare cu cele incriminate, atunci aceasta nu
poate fi interpretată nici în favoarea inculpatului, chiar dacă ar fi vorba de o lege ce ar conţine
lacune. O asemenea concepţie deschide drumul spre arbitrariu şi subiectivism în opera de
aplicare a legii penale.

Prin urmare, cauzele care determină inexistenţa infracţiunii (cauzele justificative și cauzele de
neimputabilitate), cauzele de neaplicare a sancţiunilor de drept penal sau cauzele care sting
executarea pedepsei nu pot fi extinse la alte ipoteze asemănătoare celor avute în vedere de
legiuitor. Sigur că, nicio normă penală nu interzice ca asemenea cauze să fie prevăzute de
norme extrapenale, dar în asemenea cazuri nu este vorba de extinderea aplicării legii penale prin
analogie, ci de aplicarea în completarea legii penale a normei nepenale. De pildă, nu constituie
infracţiunea de furt fapta de luare a unui bun din posesia proprietarului acestuia de către
creditorul gajist, în ipoteza în care legea civilă sau comercială prevede această posibilitate [21].

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că, de principiu, aplicarea cauzelor care fac ca
fapta să nu fie infracţiune poate fi extinsă, chiar de lege lata[22]. În schimb, acelaşi autor, apreciază
că, aplicarea legii prin analogie nu este posibilă, de regulă, în ceea ce priveşte cauzele de
înlăturare a răspunderii penale sau a celor de nepedepsire [23].

În ceea ce priveşte analogia legii penale în materia circumstanţelor, deşi în doctrina străină este
o problemă controversată, în dreptul nostru penal apreciem că nu este cazul să se apeleze la
această instituţie, deoarece judecătorul poate reţine orice împrejurare ca fiind circumstanţă
atenuantă, dacă aceasta imprimă faptei o diminuare a gradului de pericol social.

Însă, din punct de vedere teoretic, se apreciază că extinderea legii penale prin analogie nu
trebuie exclusă de plano nici în materia circumstanţelor atenuante [24].

În conformitate cu dispozițiile art. 3 din NCP: „Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în
timpul cât ea se află în vigoare”[25].

Potrivit art. 4 din NCP: „Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu
mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi
a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale
hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi”[26].
Conform art. 5 alin. (1) C. pen.: „În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea
definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”.

În conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) C. pen.: „Când după rămânerea definitivă a hotărârii
de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o
lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special
prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim”.

În fine, conform art. 15 alin. (2) din Constituţie: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia
legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.

În sfera legilor penale mai favorabile intră legile interpretative mai favorabile, legile
dezincriminatoare şi legile mai favorabile stricto sensu[27].

Legea penală poate retroactiva numai dacă este o lege:

– care dezincriminează;

– penală nouă mai favorabilă (inclusiv legea interpretativă);

– de procedură (care se aplică imediat, indiferent de data comiterii faptei).

Incidenţa retroactivităţii legii penale de dezincriminare este limitată în funcţie de etapa la care

a ajuns raportul penal de răspundere în momentul intrării în vigoare a legii penale care
dezincriminează. Într-adevăr, pentru a opera, legea penală care dezincriminează trebuie să intre
în vigoare până la intervenirea reabilitării condamnatului, în caz contrar ea nu mai produce
niciun efect, deoarece reabilitarea înlăturase deja orice decădere, interdicţie sau incapacitate ce
a decurs din condamnare. Fac excepţie măsurile de siguranţă.

Pe de altă parte, dacă legea de dezincriminare a intrat în vigoare înainte de intervenirea

reabilitării, o eventuală cerere de reabilitare rămâne fără obiect.

Prin dezincriminare vom înţelege scoaterea unei fapte, care anterior era considerată

infracțiune, din sfera faptelor ce constituie infracţiuni (abolitio criminis).

Dezincriminarea poate avea loc și prin modificarea normei de incriminare, în sensul

incriminării aceleiaşi fapte, dar în alte condiţii decât cele prevăzute de legea activă la data
comiterii infracţiunii, dacă anumite modalităţi sau variante de săvârşire a faptei, care anterior
modificării intrau sub incidenţa legii penale, nu mai sunt prevăzute ca infracțiuni de legea penală
nouă.

Modificarea condiţiilor de incriminare ori înscrierea faptei, incriminată diferit, în conţinutul altei
norme constituie dezincriminare, dacă, aplicând dispozițiile legii penale noi, fapta concretă nu mai
poate fi calificată ca infracţiune sau anumite modalităţi faptice ale infracţiunii scapă de sub
incidenţa legii penale noi[28].

Prin urmare, discutăm despre abolitio criminis, în toate cazurile când, potrivit legii noi, fapta nu
mai poate fi considerată infracţiune. Spre exemplu, tulburarea folosinței locuinței este o faptă
care, deși constituie infracțiune potrivit Codului penal din 1969, nu este incriminată de noul Cod
penal. De asemenea, fapta de vătămare corporală din culpă, care a produs leziuni traumatice
sau a afectat sănătatea persoanei vătămate, a căror gravitate a fost evaluată la cel puțin 90 de
zile de îngrijiri medicale, nu este incriminată de noul Cod penal.

Nu este o lege de dezincriminare legea care abrogă anumite norme penale, dacă acțiunea sau
inacțiunea săvârșită de o persoană poate fi încadrată într-o normă de incriminare în vigoare, care
îşi extinde incidenţa şi la fapta respectivă[29]. De pildă, fapta de primire de foloase necuvenite nu
este incriminată de Codul penal într-o normă specială, cum este cazul în Codul penal din 1969,
dar este prevăzută de textul care incriminează luarea de mită (art. 289 din Cod penal). La fel,
complotul sau asocierea pentru săvârșirea de infracțiuni sunt încadrabile în dispozițiile care
incriminează grupul infracțional organizat (art. 367 din Cod penal).

Aprecierea existenţei sau inexistenței unei legi de dezincriminare se face in concreto, respectiv
analizând dacă potrivit legii noi o anumită faptă mai atrage sau nu răspunderea penală, deşi în
baza legii vechi aceasta putea angaja o asemenea formă de răspundere [30]. În sprijinul punctului
nostru de vedere invocăm dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, conform căruia
dispoziţiile art. 4 din C. pen. privitoare la legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în
situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune
potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de
vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.

Pe de altă parte, dacă se acceptă opinia la care am aderat şi având în vedere faptul că legea
penală care dezincriminează este şi ea o specie de lege penală mai favorabilă, care se aplică
retroactiv, discuţia nu are decât relevanţă teoretică, deoarece în ambele concepţii – aprecieri in
abstracto sau in concreto – cei care comit fapte care nu mai pot angaja răspunderea penală se
bucură de aceleaşi drepturi, dacă se află în acelaşi stadiu de soluționare a raportului penal de
conflict[31] (de pildă, în faza judecăţii).

Sunt, însă, şi cazuri în care se poate discuta dacă este respectat principiul egalităţii în faţa legii a
unor persoane care au comis acelaşi tip de faptă, în condiţii asemănătoare, dar raportul penal de
răspundere a fost rezolvat în momente diferite[32].

Și legea penală interpretativă posterioară poate avea caracter dezincriminator, dacă prin

conținutul său restrânge sfera faptelor considerate ca infracțiuni în practica anterioară a organelor
judiciare sau dacă determină o încadrare juridică mai favorabilă. De pildă, prin raportare la
dispozițiile Codului penal din 1969, art. 183 din C. pen. constituie o normă penală interpretativă
posterioară mai favorabilă[33].

Legea penală interpretativă posterioară este legea prin care legiuitorul defineşte, ulterior intrării în
vigoare a legii (normei) interpretate, anumiţi termeni sau unele expresii utilizate în cuprinsul legii
penale.

iv. Lex stricta

Principiul legalităţii impune ca rezultatul interpretării legii penale să fie concordant cu voinţa
legiuitorului, adică să nu fie interpretat nici extensiv, nici restrictiv (lex dixit quam voluit). Nu
trebuie admisă în dreptul penal interpretarea extensivă (lex dixit minus quam voluit) sau
interpretarea restrictivă (lex dixit plus quam voluit).

În acest context se pune următoarea întrebare: cum va fi interpretată legea penală în

cazurile când aceasta nu este clară, este echivocă sau lacunară?
Deşi nu este consacrată o regulă legală expresă, care să dea răspuns acestei întrebări, din
esenţa principiului legalităţii rezultă răspunsul că, în aceste cazuri şi în oricare alte cazuri
de reglementări nesatisfăcătoare, legea penală se interpretează restrictiv – lex poenalia est
strictissimae interpretationis et aplicationis; poenalia sunt restringenda.

Practicianul nu poate crea norme penale, nu poate extinde aplicarea acestora la cazuri
neprevăzute şi trebuie să interpreteze orice rezultat al acestei operaţiuni în mod strict, dacă
norma interpretată este defavorabilă infractorului.

În cazul normelor penale cu înţeles îndoielnic trebuie să devină incident adagiul „in dubio mitis”,
iar nu „in dubio pro reo”. Acest din urmă adagiu are aplicabilitate numai pe planul procesului
penal în materia evaluării probelor, deoarece fundamentul său se găseşte în principiul prezumţiei
de nevinovăţie[34].

În doctrină se susţine că „regula interpretării stricte nu poate obliga pe judecător să limiteze

aplicarea legii penale numai la singurele ipoteze prevăzute de legiuitor, când analiza atentă a
cazurilor deduse judecăţii demonstrează că acestea se înscriu prin toate trăsăturile lor faptei
incriminate, dar nu puteau fi prevăzute la data incriminării”[35].

În teorie şi jurisprudenţă se apreciază că extinderea aplicării legii penale referitor la fapte pe care
legiuitorul nu le-a prevăzut în momentul incriminării faptelor ce constituie infracţiuni este posibilă
dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: stabilirea voinţei legiuitorului de a incrimina faptele
de aceeaşi natură şi încadrarea lor în definiţia legală a infracţiunii [36]. Pentru argumentarea acestui
punct de vedere sunt date şi unele exemple. Astfel, anterior intrării în vigoare a noului Cod penal
se considera că folosirea unui cărţi de credit bancar contrafăcute realizează conţinutul infracţiunii
de înşelăciune[37]. În principiu, nu suntem de acord cu un asemenea punct de vedere, deoarece:
principiul legalităţii incriminării se opune extinderii aplicării legii penale la ipoteze nereglementate
de legiuitor; destinatarii legii penale îşi conformează conduita în funcţie de legea în vigoare la
momentul desfăşurării conduitei; legiuitorul nu poate să aibă în vedere incriminarea unor fapte
care nu puteau fi comise la data înscrierii faptei în legea penală, iar, dacă era posibilă săvârşirea
lor, înseamnă că nu a dorit să le incrimineze; dacă legiuitorul doreşte incriminarea unor fapte, el
trebuie să le prevadă în legea penală, în caz contrar înseamnă că nu le-a incriminat.

Interpretarea evolutivă a normelor dreptului penal, adică includerea sub incidenţa normei penale
a unui maxim de accepţiuni, permise de interpretarea literală a textului în care norma este
exprimată, este de fapt o derogare de la voinţa legiuitorului, mai precis o încălcare a principiului
legalităţii. Odată acceptată această „breşă”, nu este decât un mic pas până la extinderea aplicării
legii penale prin analogie. Nu poate interpretul – practician sau teoretician – să determine voinţa
legiuitorului în alt mod decât prin folosirea metodelor de interpretare, cu luarea în considerare a
contextului general în care legea penală a fost adoptată. Nu putem accepta ca legiuitorul unei
etape din evoluţia societăţii să se substituie legiuitorului viitor. Fiecare putere legiuitoare trebuie
să fie suverană în privinţa stabilirii faptelor ce constituie ilicit penal. A admite că este posibilă
sancţionarea unor fapte care nu puteau fi săvârşite la data incriminării sau nici măcar anticipate
echivalează cu negarea sau subminarea principiului legalităţii incriminării.

Fără a nega eforturile doctrinei şi practicii de a actualiza înţelesul normelor penale, nu putem
trece peste ideea fundamentală conform căreia legiuitorul este singura autoritate care, într-un
stat de drept, stabileşte sfera faptelor ce constituie infracţiuni. Nimic nu împiedică pe legiuitor să
includă şi alte fapte în domeniul ilicitului penal, iar faptul că nu o face de multe ori la timp nu
poate constitui un transfer de putere către puterea judecătorească. Realizând posibilele
consecinţe negative ale tezei posibilităţii aplicării legii penale la fapte care nu puteau fi săvârşite
la data reglementării sau care nu puteau fi anticipate ca putând fi săvârşite, în doctrină se
recomandă ca interpretarea extensivă (evolutivă) „să fie făcută cu multă prudenţă, pentru că nu
de puţine ori posibilitatea extinderii sensului unei noţiuni folosite de legiuitor în cazul unei situaţii
nou apărute rămâne discutabilă, iar această incertitudine se conciliază greu cu principiul legalităţii
incriminării”[38].

Pentru evitarea unor soluţii jurisprudenţiale contradictorii, credem că ar trebui înscrisă în legea
penală regula interpretării restrictive a legii penale – cel puţin in malam partem – deoarece ea
este un corolar al principiului legalităţii descrierii faptelor ce constituie ilicit penal. O asemenea
dispoziţie ar obliga legiuitorul să acorde o mai mare grijă redactării textelor din cuprinsul legilor
penale, dând eficienţă imperativului accesibilităţii conţinutului normelor penale şi clarităţii
exprimării. De asemenea, ar obliga legiuitorul să examineze periodic concordanţa normelor
penale cu realităţile din societate. Unul dintre imperativele statului de drept este şi acela al
siguranţei persoanelor, cel puţin din perspectiva aplicării dreptului penal. Dreptul la securitate al
persoanelor are în conţinutul său şi protecţia acestora contra arbitrariului şi subiectivismului celor
care aplică legea penală. Conform art. 23 din Constituţia ţării, persoana are dreptul la libertate şi
siguranţă.

Cu ocazia redactării normelor penale este necesar să se acorde o mare grijă exprimării, astfel
încât aceasta să fie clară, precisă, fără să dea naştere la îndoială sau soluţii contradictorii.
Legiuitorul trebuie să evite formule de felul „prin alte asemenea mijloace”, „prin acte
asemănătoare”, ori să folosească o terminologie împrumutată din legislaţiile altor state, dar
tradusă incorect în limba română.

De asemenea, în cazurile în care legiuitorul utilizează în textul normei penale concepte normative
conturate prin trimiterea la norme juridice sau nejuridice, el trebuie să aibă în vedere evitarea
echivocului sau impreciziei. Norma juridică penală trebuie, mai mult ca oricare alte norme juridice,
să fie exprimată într-o formulare cu caracter determinat[39].

v. Adoptarea legii penale în condițiile Constituției

Potrivit art. 73 din Constituție: „Prin lege organică se reglementează (…):

h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;

i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective”.

Conform art. 115 alin. (4) din Constituție:

„Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror

reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora”.

Potrivit art. 173 C. pen.:

„Prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice,
ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege”.

Din dispozițiile constituționale și legale reproduse mai sus, reise că există două categorii de acte
normative prin care se poate reglementa în materie penală, respectiv legile organice și
ordonanțele de urgență.

Conchidem că, în dreptul penal, se poate reglementa exclusiv prin legi organice și ordonanțe de
urgență.
[1] Cu privire la faptul că în art. 1 alin. (2) C. pen. se face vorbire despre sancțiune, și nu despre incriminare, în doctrină s-a
arătat: „consecvenţa specifică unei riguroase tehnici legislative ar fi impus exprimarea mai coerentă a ideii, prin recurgerea la o
formulare puţin diferită, care să eludeze referirea explicită la sancţiune, transmiţând direct mesajul în raport de conceptul de
incriminare” (a se vedea M.-I. Michinici și M. Duinea, în T. Toader, M.-I. Michinici, R. Răducanu, A. Crișu-Ciocîntă, S. Rădulețu,
M. Duinea, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 5).
[2] Conform art. 11 C. pen. anterior: „Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute
ca infracţiuni”.
[3] A se vedea M.A. Hotca, P. Buneci, M. Gorunescu, N. Neagu, R. Slăvoiu, R. Geamănu, D.G. Pop, Instituții de drept penal,
Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 11.
[4] În jurisprudenţa sa, Curtea de la Strasbourg a statuat că: „Art. 7 §1 nu se limitează la interzicerea aplicării retroactive a
dreptului penal în dauna acuzatului. El consacră, de asemenea, într-o manieră mai generală, principiul legalităţii infracţiunilor şi
pedepselor şi pe acela care impune de a nu se aplica legea penală, într-un mod extensiv, în detrimentul acuzatului, îndeosebi
prin analogie; de aici rezultă că o infracţiune trebuie să fie definită clar de lege” (Kokkinakis vs Grecia, 1993).
[5] G. del Vecchio, Essais sur les principes generaux du droit, Paris, 1938, p. 78; Gh. Diaconu, op. cit., p. 71; T. Vasiliu, G.
Antoniu, Ş. Daneş, Gh. Dărîngă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal comentat şi
adnotat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 18.
[6] C. Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002.
[7] Ibidem, p. 39.
[8] A se vedea F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, Ed. Rosetti, București, 2003, p, 49.
[9] În doctrină sunt menționate și anumite excepții. De exemplu, cutuma (a se vedea F. Streteanu, op. cit., p. 110).
[10] Legea penală trebuie să fie suficient de accesibilă (a se vedea cauza Sunday Times vs. Marea Britanie, 1979).
[11] A se vedea Decizia nr. 363/2015.
[12] A se vedea, de pildă, hotărârea pronunțată în cauza Sunday Times vs. Marea Britanie, 1979. În această cauză, instanța de
la Strasboug a decis: “cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi
să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea
trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă”.
[13] A se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52. De asemenea,
CEDO a afirmat regula previzibilității în Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României,
paragraful 66.
[14] A se vedea: Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie
2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, sau
Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012 etc.
[15] Publicată în M. Of. nr. 495 din data de 6 iulie 2015. Prin această decizie, Curtea Constituțională a statuat că: „dispoziţiile
art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt neconstituţionale”.
[16] Publicată în M. Of. nr. 845 din data de 13 noiembrie 2015. Prin această decizie, Instanța de contencios constituțional a
stabilit că sintagmele: “raporturi comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal (…) “ori în cadrul oricărei
persoane juridice” din cuprinsul dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu raportare la art. 301 din Codul penal” sunt
neconstituționale.
[17] Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor,
motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă
(Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35; Hotărârea din 24 mai 2007,
pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35; Hotărârea din 20 ianuarie 2009,
pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109).
[18] Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36. A se vedea și Decizia
CCR nr. 405/2016.
[19] Aplicarea legii prin analogie şi retroactivitatea sunt două monstruozităţi juridice. La aceste „instituţii” au apelat toate
dictaturile pentru a-şi atinge scopurile totalitare şi pentru îndepărtarea persoanelor „incomode”. Principiul legalităţii incriminării a
fost călcat în picioare de statele fasciste, naziste şi comuniste din secolul XX şi este nesocotit de statele dictatoriale de astăzi.
[20] Cantoni vs. Franţa. Pentru trimiteri la doctrina străină, a se vedea F. Streteanu, op. cit., p. 61.
[21] De exemplu, în cazul executării garanţiei mobiliare creditorul poate, în condiţiile legii, să ia în posesie bunul gajat prin
mijloace proprii.
[22] F. Streteanu, op. cit., p. 65.
[23] Ibidem, p. 66.
[24] F. Streteanu, op. cit., p. 67.
[25] Textul correspondent din Codul penal anterior este prevăzut în art. 10 și are următorul conținut: „Legea penală se aplică
infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”.
[26] Potrivit art. 4 din Codul penal anterior: „(1) Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt
prevăzute de legea nouă. În acest caz executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative, pronunţate în
baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte, încetează prin
intrarea în vigoare a legii noi.
(2) Legea care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative se aplică şi infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate
până la data intrării în vigoare a legii noi”.
[27] Nici legile privind regimul executării sancţiunilor penale nu pot avea caracter retroactiv. În acest sens s-a pronunţat şi
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 214/1997. Potrivit acestei decizii: „În cazul instituţiei liberării condiţionate, situaţia
tranzitorie se creează, de asemenea, la data săvârşirii infracţiunii şi durează până la executarea sau considerarea ca executată
a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a pedepsei închisorii. Intervenţia, în acest interval, a unei legi penale care modifică instituţia
liberării condiţionate, cum este cazul Legii nr. 140/1996, face ca determinarea legii aplicabile să se efectueze potrivit regulilor
înscrise în art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 13 alin. (1) din Codul penal, independent de data la care sentinţa de
condamnare a rămas definitivă.
Aşa fiind, dispoziţia din alin. (1) al art. II al Legii nr. 140/1996, care se referă la incidenţa legii în raport cu fapte săvârşite înainte
de intrarea ei în vigoare, contravine dispoziţiei art. 15 alin. (2) din Constituţia României”.
[28] Într-o speţă s-a reţinut că „La data de 12 mai 1996 a intrat în vigoare Legea nr. 17/1996 care, în enumerarea categoriilor de
arme cuprinse în art. 3, nu mai include armele care funcţionează cu aer comprimat, astfel, în raport cu aceste dispoziţii noi,
pentru deţinerea unei asemenea arme – cum este pistolul din speţă – nu se mai cere autorizaţie.
În acest fel s-a operat o dezincriminare a faptei (s.n.), ca urmare a adoptării unui nou act normativ care, chiar dacă are caracter
extrapenal, face să dispară un element esenţial al infracţiunii – deţinerea fără drept a armei” (C.A. Cluj-Napoca, decizia nr.
338/1996).
[29] În acest sens s-a decis și în practica judiciară, considerându-se că abrogarea unei norme de incriminare nu echivalează cu
dezincriminarea faptei prevăzute în acea normă. Astfel, s-a arătat că, în urma abrogării, prin Legea nr. 69/2007, a normei de
incriminare a faptelor de a acorda credite cu încălcarea legii sau a normelor de creditare şi de a nu urmări, conform legii sau
normelor de creditare, destinaţiile contractate ale creditelor, prevăzute în art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000, faptele pot fi
încadrate în art. 246 C. pen. referitor la abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute în acest text de lege (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5541/2007, www.scj.ro).
[30] Pentru această soluţie, a se vedea şi C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972,
p. 232.
[31] Pentru prezentarea unor posibile inegalităţi de tratament, a se vedea F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea
generală, op. cit., p. 273.
[32] În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut că: „(…) referirea la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de
condamnare, prevăzută în textul criticat, creează premisele unei discriminări între persoane care, deşi se găsesc în situaţii
obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea
fundamentală (Decizia nr. 86/2003, publicată în M. Of. nr. 207 din 31 martie 2003).
[33] De asemenea, art. 146 din Codul penal din 1969 a fost modificat de mai multe ori și de fiecare dată acesta a operat o
restrângere a sferei faptelor ce produceau „consecințe deosebit de grave”.
[34] I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 88-93; G. Bettiol, Diritto penale, Ed. Cedem,
Padova, p. 112.
[35] N. Giurgiu, Legea penală şi infracţiunea, Ed. Gama, Iaşi, p. 82.
[36] F. Streteanu, op. cit., p. 73. A se vedea, de asemenea, trimiterile autorului.
[37] Ibidem, p. 73. Această opinie este împărtăşită de majoritatea autorilor străini şi a fost transpusă în practica instanţelor
străine. De pildă, s-a considerat că realizează conţinutul infracţiunii de furt calificat, prin folosirea unei chei mincinoase, fapta
unei persoane de a sustrage un bun al altuia în cazul în care pătrunderea la locul săvârşirii faptei a avut loc prin utilizarea unei
cartele magnetice.
[38] F. Streteanu, op. cit., p. 74. Autorul dă ca exemplu cazurile impulsurilor electromagnetice folosite în telefonie şi cele de
utilizare a semnalelor video prin cablu. Într-adevăr, în aceste cazuri opiniile şi jurisprudenţa sunt împărţite. A se vedea S.
Bogdan, Consideraţii cu privire la conectarea ilegală la un serviciu telefonic. Diferenţa faţă de infracţiunea de furt de energie cu
valoare economică, în Pandectele Române nr. 2/2002, p. 256 şi urm.; C. Diţă, Consideraţii în legătură cu încadrarea juridică a
faptei constând în conectarea ilegală la un serviciu telefonic, în Dreptul nr. 9/2001, p. 113-116. În speţa comentată de acest
autor (cu a cărei soluţionare acesta este de acord) instanţele care au rezolvat cazul au considerat că fapta inculpatului de a se
conecta ilegal la postul telefonic al părţii vătămate de unde a sunat la mai multe posturi telefonice cu taxare specială întruneşte
elementele infracţiunii de furt calificat [art. 209 lit. g) cu aplicarea art. 208 din Codul penal].
În opinia contrară, se apreciază că fapta de cuplare clandestină a unui post telefonic constituie contravenţie [prevăzută în
prezent de art. 57 din Legea nr. 74/1996 (E. Calonfirescu, nota I la decizia penală nr. 775/1985 a Tribunalului Râmnicu-Vâlcea,
în R.R.D. nr. 2-3/1991, p. 36)]. Pentru un punct de vedere asemănător, a se vedea S. Bogdan, notă la decizia penală nr.
50/1999, a C. A. Cluj, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai nr. 1/2000, p. 40.
[39] În doctrină, în vederea respectării regulii caracterului determinat al legii penale, sunt făcute următoarele recomandări: când
nu se poate recurge la tehnica descriptivă, trebuie găsite concepte care să ofere o precizie similară formulării descriptive; dacă
sunt folosiţi termeni cu semnificaţie diferită de cea din vorbirea curentă sau susceptibili de ambiguităţi, este oportună definirea
lor în conţinutul normei legale; trebuie evitaţi termenii imprecişi prin natura lor; evitarea referirilor la valori etico-sociale (F.
Streteanu, op. cit., p. 55-56).

olegiul de Conducere al Curții de Apel care a formulat cererea de recurs în interesul legii a
constatat că la nivel național există trei categorii de opinii în legătură cu modul de soluționare a
cauzelor ce se încadrează în ipoteza generală prezentată anterior:

O primă opinie consideră că fapta trebuie încadrată la infracțiunea de furt prevăzută de art. 228
alin. (1) din Codul penal (furt simplu). În această opinie se reține că: „H.G. nr. 1010 din 2004 de
aplicare a normelor metodologice și a documentelor prevăzute în Legea nr. 333/2003 privind
paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, instituie norme tehnice privind
proiectarea și realizarea sistemelor tehnice de protecție și alarmare împotriva efracției și
menționează că sistemul de alarmare împotriva efracției cuprinde: subsistem antiefracție,
televiziune cu circuit închis și control acces. Spre deosebire de aceste sisteme, structurate în
maniera descrisă anterior, etichetele detașabile antifurt (hard tag-uri antifurt) conțin în interior un
circuit electronic, care în momentul în care trece prin porți antifurt, este declanșată o alarmă
sonoră și optică. Etichetele detașabile antifurt sunt scoase de pe produse la vânzare. Rezultă
așadar că mecanisme relativ simple din categoria etichetelor detașabile antifurt nu pot fi asimilate
sistemelor complexe de alarmă ori de supraveghere în sensul art. 229 alin. (1) lit. e din Codul
penal” (p. 3 din cererea de recurs în interesul legii).
O a doua opinie consideră că fapta trebuie încadrată la infracțiunea de furt calificat prevăzută de
art. 229 alin. (1) lit. e din Codul penal (fapta comisă prin scoaterea din funcțiune a sistemului de
alarmă ori de supraveghere). În această opinie: „S-a argumentat că fapta este substanțial diferită
de o infracțiune de furt în formă simplă întrucât în acest caz presupune înlăturarea unui mijloc de
protecție/securitate/siguranță, instalat suplimentar de persoana vătămată chiar în scopul
împiedicării furtului. Ca atare, poate fi considerat similar sistemelor de asigurare prin
încuiere/blocare pentru care ar fi necesară efracția. S-a apreciat că trebuie reținut furtul calificat
chiar și în situația în care sistemul de alarmă nu este distrus ci doar înlăturat scopul normei legale
fiind de a sancționa mai sever faptele de furt comise prin înlăturarea unor astfel de sisteme” (p. 4
din cererea de recurs în interesul legii).

Cea de a treia opinie consideră că „în ipoteza în care fapta de furt se săvârșește prin acționarea
asupra sistemului de siguranță al unui bun, este furt simplu, dar, de la caz la caz, dacă scoaterea
din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere s-a făcut prin distrugerea acestuia este
furt prin efracție, prevăzut de art. 229 alin. 1 lit. d teza întâi din Codul penal” (p. 5 din cererea de
recurs în interesul legii). În această opinie nu sunt furnizate argumente pentru care ar trebui să se
rețină varianta aleasă, respectiv cea de la furtul calificat prin efracție. În schimb, se motivează de
ce nu se reține furtul calificat prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă sau
supraveghere. Argumentele sunt asemănătoare celor folosite în prima opinie și fac trimitere la art.
27 alin. (5) din Legea 333/2003: „În sensul acestei legi, prin sistem de alarmare împotriva
efracției se înțelege ansamblul de echipamente electronice care poate fi compus din centrală de
comandă și semnalizare optică și acustică, detectoare, butoane și pedale de panică, control de
acces și televiziune cu circuit închis cu posibilități de înregistrare și stocare a imaginilor și datelor,
corespunzător gradului de siguranță impus de caracteristicile obiectivului păzit”. Spre deosebire
de aceste sisteme, tag-urile antifurt „…reprezintă accesorii ale unui sistem antifurt pentru
magazine, care nu se încadrează în categoria sistemelor de alarmă comercializate de către
magazinele de specialitate, aceste sisteme antifurt fiind prevăzute în ofertă separat de diferitele
sisteme de alarmă sau de supraveghere” (p. 5 din cererea de recurs în interesul legii).

Apreciez că prima opinie, cea care consideră că în astfel de cauze se va reține o infracțiune de
furt (simplu) este cea corectă. Dar, răspunsul trebuie nuanțat, iar argumentul că „mecanisme
relativ simple din categoria etichetelor detașabile antifurt nu pot fi asimilate sistemelor complexe
de alarmă ori de supraveghere” nu este unul potrivit.

Am analizat elementul circumstanțial al furtului calificat prevăzut de art. 229 alin. (1) lit. e), privind
fapta comisă prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere, cu un alt
prilej, constatând următoarele: “Acest element circumstanțial reprezintă una din variantele noi,
fără corespondent la furtul calificat din vechiul Cod penal. (…) acest element circumstanțial își
găsește justificarea în realitatea socială actuală. Astfel, deși sistemele de alarmă și supraveghere
au devenit o modalitate curentă pentru paza și protecția bunurilor, acestea devin de multe ori
inutile, deoarece sunt scoase din funcțiune de infractori versați, unii dintre ei chiar specializați în
astfel de tehnici de operare. Mai mult, se poate constata că în măsura în care tehnicile de
protecție devin tot mai sofisticate, crește și inventivitatea infractorilor în a le neutraliza. În acest
context era necesar un semnal de fermitate din partea legiuitorului, în legătură cu astfel de fapte.
Având în vedere rațiunea pentru care această împrejurare a fost reținută ca variantă de calificare
a furtului, semnificația care trebuie dată expresiei „scoaterea din funcțiune” trebuie să fie una
strictă, având o conotație tehnică. În acest sens, în doctrină s-a precizat pe bună dreptate că:
„Scoaterea din funcțiune semnifică o intervenție asupra structurii tehnice a sistemului, de natură
să afecteze însuși modul de funcționare a dispozitivului”[2]. Spre exemplificare, se va reține
elementul circumstanțial în cazul deconectării unei camere de luat vederi de la sursa de energie,
dar nu se va reține în cazul în care camera de luat vederi este acoperită cu diverse obiecte.”[3]

În consens cu cele susmenționate, inclusiv cu exemplul dat, apreciez că înlăturarea fizică (fie
printr-o simplă detașare, fie prin rupere/deteriorare) a dispozitivelor (tag-urilor) antifurt de pe
obiectul sustras, nu se încadrează în elementul circumstanțial analizat, deoarece nu reprezintă o
intervenție tehnică asupra sistemului, intervenție care să afecteze funcționalitatea acestuia. O
astfel de acțiune nu reprezintă, în mod evident, o „scoatere din funcțiune a sistemului”, așa cum
prevede textul de lege.

Această concluzie se bazează însă pe rațiunea incriminării acestei variante calificate, așa cum
aceasta a fost anterior explicată, iar nu pe ideea că etichetele respective nu ar intra în
componența unui sistem dintre cele prevăzute de Codul penal la varianta de furt calificat în
discuție.

Cu privire la acest aspect sunt necesare unele lămuriri. Astfel, este adevărat că noțiunea de
„sistem de alarmă ori de supraveghere” nu este explicată în Codul penal și că în astfel de situații
noțiunile trebuie înțelese prin raportare la sensul în care ele sunt explicate (dacă sunt) în alte acte
normative. Aceasta nu înseamnă că noțiunea penală își pierde total autonomia (de multe ori
subliniată de Curtea Constituțională), deoarece ea trebuie analizată în contextul tuturor
dispozițiilor din Codul penal și în acord cu rațiunea incriminării. Acest aspect este cu atât mai
evident în cazurile în care noțiunea din Codul penal nu se suprapune identic cu noțiunea
explicată în alt act normativ. Este cazul de față, în care Codul penal se referă la „sisteme de
alarmă ori de supraveghere”, iar legea menționată anterior se referă la „sisteme de alarmare
împotriva efracției” (art. 27 din Legea nr. 333/2003). În sensul celor precizate, cred că sintagma
„sisteme de alarmă ori de supraveghere” folosită în Codul penal trebuie înțeleasă ca ansamblu
de elemente dependente între ele și formând un întreg organizat (definiția sistemului) care au
aptitudinea de a supraveghea diferite bunuri și/sau de a transmite un semnal de alarmă când
respectivele bunuri se află într-o stare de pericol. Cred că acest înțeles este compatibil cu cel din
art. 27 din Legea nr. 333/2003 care, așa cum s-a văzut mai sus, enumeră în mod alternativ
diferite elemente pe care sistemul poate să le includă. Or, la o simplă căutare pe internet aflăm
că: „Etichetele antifurt flexibile si detașabile sunt lipite sau fixate pe produse protejate. Ele conțin
un circuit electric si o antena miniaturala care este identificata de sistemul cu porți antifurt. Când
se identifica o eticheta antifurt, este declanșată o alarma cu semnal sonor si luminos pentru a
avertiza personalul si paza. Porțile antifurt moderne sunt prevăzute cu “procesare digitala a
semnalelor” pentru diferențierea mai buna a semnalelor etichetelor si zgomotelor
externe, rezultând un sistem antifurt stabil cu puține alarme false. Porțile antifurt sunt amplasate
la intrări / ieșiri din magazine sau după casele de marcat”[4]. În acest context, este evident că
tag-urile antifurt fac parte dintr-un „sistem de alarmă ori supraveghere” în sensul Codului penal.
Din această perspectivă, va fi furt calificat comis „prin scoaterea din funcțiune a sistemului de
alarmă ori de supraveghere”, fapta de sustragere a unui bun, în condițiile în care
făptuitorul scoate din funcțiune sistemul de alarmarebazat pe etichete antifurt, spre exemplu, cu
ajutorul unui aparat de bruiaj, acțiune posibilă din punct de vedere tehnic[5]. O astfel de ipoteză
este clar diferită de cea în care se acționează fizic pentru îndepărtarea tag-ului și se înscrie în
rațiunea incriminării descrisă anterior.

În sfârșit, apreciez că este greșită cea de a treia opinie, potrivit căreia „dacă scoaterea din
funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere s-a făcut prin distrugerea acestuia este furt
prin efracție”. Analizând acest element circumstanțial al furtului calificat, cu alt prilej, am precizat
următoarele: „Efracția înseamnă înlăturarea violentă a oricăror obiecte sau dispozitive cu rol de
protecție ce se interpun între făptuitor și bunul pe care acesta intenționează să-l sustragă. (…)
Astfel, se realizează o efracție atunci când, pentru a se ajunge la obiectul material al furtului, se
dărâmă sau se perforează un zid sau un gard, se sparge geamul unei locuințe sau al unui
autoturism, se distruge un lacăt sau o încuietoare de la o ușă, o casă de bani, un geamantan
etc.”[6]. Or, este evident că etichetele antifurt nu se interpun între făptuitor și bun, nu au
aptitudinea de a-l împiedica pe făptuitor să ajungă la obiectul material al furtului. Etichetele
respective sunt atașate bunului, îl însoțesc pe acesta, iar desprinderea lor de bun, fie ea și prin
distrugere, nu are semnificația unei efracții în sensul textului de lege.

Având în vedere cele de mai sus apreciez că în situația de fapt prezentată, respectiv sustragerea
bunului după o îndepărtare prealabilă (prin detașare sau rupere) a etichetei antifurt, trebuie
reținută infracțiunea de furt simplu, nefiind incidente nici dispozițiile privind furtul calificat prin
scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere și nici cele privind furtul
calificat prin efracție. Aceasta nu înseamnă însă că în alte ipoteze, în care se acționează prin
scoaterea din funcțiune a sistemului antifurt (ca în exemplul dat mai sus) nu se poate reține furt
calificat în varianta scoaterii din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere ( cred că o
astfel de mențiune este necesar să apară în conținutul deciziei de soluționare a recursului în
interesul legii pentru a înlătura o posibilă interpretare greșită).

În concluzie, încadrarea juridică a infracțiunii de furt calificat săvârșită prin scoaterea din
funcțiune a sistemului de alarmă ori supraveghere nu este aplicabilă în cazul sustragerii unor
obiecte prevăzute cu etichete (tag-uri) antifurt, după o prealabilă îndepărtare fizică a acestora
(printr-o acțiune de scoatere, rupere distrugere etc.).

[1] Opinia juridică ce formează conținutul acestui articol a fost trimisă prin intermediul Departamentului de Drept penal al
Facultății de Drept a Universității din București Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii al I.C.C.J. la data de
15.01.2020.
[2] I. Kuglay, în G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L.V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.M. Vasile, Codul penal.
Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, 2014, p. 481.
[3] V. Cioclei, Drept penal partea special. Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, ed. 4, Ed. C.H. Beck,
2019, p. 261.
[4] A se vedea în acest sens, aici (pagină consultată la 13.01.20).
[5] Există în comerț aparate care „testează vulnerabilitatea porților de verificare la magazine”, pentru care comercianții „nu își
asumă folosirea în scopuri ilegale. În acest sens a se vedea aici (pagină consultată la 13.01.20).
[6] V. Cioclei op. cit. p. 259.

Un alt articol, din nou, ne-a atras atenția în ceea ce privește sfera sa de
constituționalitate, fiind îmbrăcat sumar, într-un text de lege, conform
căruia „Furtul care are ca obiect un vehicul, săvârșit în scopul de a-l
folosi pe nedrept, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în art. 228 sau
art. 229, după caz, ale cărei limite speciale se reduc cu o treime”.

Spre deosebire de vechea reglementare, legiuitorul a incriminat fapta într-

un articol distinct, sub o altă denumire marginală specială, acordându-i în
acest sens o autonomie juridică, schimbare insignifiantă, din punctul nostru
de vedere, și care în mod eronat, a menținut sintagma de „vehicul” din
cadrul aliniatului 1.

O altă modificare cu privire la această infracțiune rezidă în introducerea

unui nou obiect material al infracțiunii, respectiv un terminal de
comunicații racordat fără drept la o rețea; o modificare binevenită care
întărește, de asemenea, necesitatea de a extinde voința legiuitorului cu
privire la obiectul material al infracțiunii de furt în scop de folosință și de a
renunța la indicarea expresă a obiectelor.

O schimbare se reflectă, de asemenea, în legea nouă, și prin faptul că furtul

în scop de folosință se reține și atunci când este incident furtul calificat,
ceea ce denotă că s-a dorit stabilirea unei relații indisolubile între
infracțiunea supusă dezbaterii și infracțiunea de furt simplu/ furt calificat,
acest deziderat al legiuitorului ar trebui să primeze și să excludă din cadrul
infracțiunii aceste „pretenții” privitoare la obiectul material susceptibile de
a crea „turburențe” pe tărâmul echității conferind într-o asemenea ipoteză
un tratament discriminatoriu.

Diferența primordială dintre infracțiunea de furt în scop de folosință și furt

se poate observa cu ușurință la nivelul scopului, astfel că celei dintâi
infracțiuni îi lipsește scopul însușirii, scopul infracțiunii fiind altul,
respectiv folosința obiectului antemenționat.

Apreciem că este superfluă menținerea sintagmei de „vehicul” din

conținutul normei de incriminare, deoarece „arhitectul” acestei dispoziții a
ales să „dilueze” modalitatea de sancționare a conduitei antisociale prin
existența scopului special (folosirea pe nedrept a bunului), astfel că această
menținere legislativă creează un ecou neconstituțional prin nominalizarea
expresă a obiectului material al infracțiunii în acest caz.

Incriminarea acestei fapte de natură penală a fost promovată prin anii 50 ai

secolului trecut, odată cu apariția tinerilor care erau animați de o dorința
puerilă, respectiv de a „împrumuta” mașinile găsite pe stradă în scopul de a
le folosi pentru o „mică” plimbare, iar a doua zi aceștia aduceau mașinile la
locul de unde le luase pentru a nu intra sub incidența legii penale[1], aceste
conduite antisociale, în „epoca” respectivă vizau în exclusivitate vehicul, ca
obiect supus folosirii pe nedrept de către agenți, însă societatea
contemporană a cunoscut o serie de modificări, aspect care implicit aduce
la „brațul său” și necesitatea de a renunța la sintagma de „vehicul” din
cadrul normei de incriminare.

Legiuitorul dă dovada de clemență atunci când infracțiunea este comisă în

scopul folosirii bunului, o atitudine justificată, având în vedere faptul că
agentul ia bunul pentru o scurtă perioadă de timp, în scopul de a-l folosi,
după care acesta „se obligă” să-l restituie.

Dacă X sustrage o mașină de tuns iarba de la vecinul său în scopul de a o

folosi 2-3 ore după care o restituie adevăratului proprietar, de ce
raționamentul legiuitorul se orientează spre o nouă calificare a faptei,
respectiv reținerea infracțiunii de furt (o formă agravată a infracțiunii) dacă
scopul este aferent infracțiunii de furt în scop de folosință (o formă atenuată
a infracțiunii)?

Întrebarea devoalează existența unei neconstituționalități din arhitectura

normei de incriminare; este neconstituțional ca infracțiunea de furt în scop
de folosință să se convertească în infracțiunea de furt, cu toate că furtul din
cadrul primei infracțiuni antemenționate se caracterizează prin aceea că are
caracter temporar, deoarece, după folosire, vehicul este abandonat sau
redat proprietarului[2].

Infracțiunea de furt în scop de folosință prevede pedepse penale mai blânde

prin raportare la căința agentului, care după comiterea faptei fie
abandonează bunul, fie îl restituie posesorului; mecanismul convertirii
acestei infracțiuni într-o infracțiune care prevede un regim mai aspru de
sancționare, din punctul nostru de vedere, determină autorul ca după
săvârșirea faptei, exempli gratia, să distrugă bunul, pentru a nu putea fi
descoperit, sau să convertească el însuși acest caracter temporar, dacă
legiuitorului îi este indiferentă acțiunea autorului de restituire, prin faptul
că se va da eficiență dispozițiilor art. 228/229 CP.

Dacă revenim la speța de mai sus, cea care vizează sustragerea unei mașini
de tuns iarba în scopul folosinței, valoarea unui astfel de obiect poate să
depășească valoarea unui vehicul, deci raționamentul legiuitorului de a
sancționa mai aspru folosirea unor alte obiecte decât cele reglementate în
cadrul normei de incriminare este lipsit de relevanță.

Prevederea expresă doar a unor anumite categorii de bunuri în norma de

incriminare antemenționată aduce, în opinia noastră, atingere tabloului
constituțional, lezate în acest sens fiind dispozițiile art. 16 din
Constituție, confom căruia „cetățenii sunt egali în fața legii și a
autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări” și implicit art. 4
alin. (2) Constituție care determină criteriile nediscriminării, această
solidaritate corespunzând unui principiu fundamental al Uniunii Europene.

În epicentrul mecanismului convertirii se află o discriminare indirectă, care

în lumina dreptului UE și dispozițiilor CEDO admit faptul că discriminarea
poate rezulta nu numai din aplicarea unui tratament discriminatoriu diferit
unor persoane aflate în împrejurări similare, ci și din aplicarea unui
tratament identic unor persoane aflate în situații diferite.

Teza finală care vizează discriminarea indirectă este aplicabilă și în situația

de mai sus expusă, în sensul că, autorii care săvărșesc o infracțiune de
furt/furt în scop de folosință (cu toate că sunt infracțiuni distincte atât cu
privire la continutul infracțiunii, cât și cu privire la limitele de pedeapsă
prev. de către legiuitor) li se aplică un tratament identic, respectiv se
aplică dispozițiile infracțiunii de furt, cu toate că, persoanele se află în
situații diferite vizavi de scopul celor două infracțiuni.

Cand este incidentă discriminarea indirectă, discriminarea se produce

atunci când aceeași regulă se aplică tuturor persoanelor fără luarea în
considerare a diferențelor relevante ce se află la granița dintre cele două
infracțiuni, aplicându-se un regim mai sever, chiar dacă situația faptică
contrazice în mod evident aplicarea unui regim mai sever.
Scopul primordial al dreptului cu privire la nedescriminare este a conferi
destinatarilor legii perspective egale și echitabile.

Pentru a nu aduce atingere sferei constituționale, apreciem că este imperios

necesar ca legiuitorul să intervină, cât mai curând, în norma de incriminare,
prin înlăturarea sintagmei de „vehicul”. „Pionul” principal din structura
infracțiunii devenind astfel scopul care rezidă în folosința bunului și nu
tipul bunului.

În privinţa obiectului material, unele bunuri, apreciem însă că nu pot face

obiectul acestei infracțiuni, exempli gratia, bunuri consumptibile, dar acest
aspect nu este susceptibil de a atrage incidența unor elemente de
neconstituționalitate și asta pentru că întrebuințarea obișnuită implică
înstrăinarea sau consumarea substanței, potrivit dispoziţiilor art. 544 din
Codul civil:

„(1) Bunurile sunt consumptibile și neconsumptibile. (2) Sunt

consumptibile bunurile mobile a căror întrebuințare obișnuită implică
înstrăinarea sau consumarea substanței.”

Aceste bunuri nu pot face obiectul infracțiunii de furt în scop de folosință

deoarece scopul acestei infracțiuni este folosirea temporară a bunului, și nu
luarea pe nedrept a unui bun mobil din posesia sau detenția unei persoane
fizice sau juridice fără consimțământul acesteia, iar bunurile consumptibile
implică înstrăinarea/consumarea substanței, astfel că cel care comite o
astfel de infracțiune nu va lua bunul în scopul unei folosințe temporare, ci
va dispune de bun, se va comporta față de bun ca un proprietar.

Cu alte cuvinte, potrivit literaturii juridice de specialitate[3], bunul

consumptibil este acela care nu poate fi folosit fără ca prima sa
întrebuințare să nu implice fie consumarea substanței, fie înstrăinarea lui,
cu titlu de exemplu, banii, alimentele, combustibilii, nu pot face obiectul
infracțiunii de furt în scop de folosință, iar această excludere nu aduce
atingere dispozițiilor Constituționale.

Apreciem că toate celelalte bunuri care nu sunt prin natura lor susceptibile
de consumare la prima întrebuințare trebuie să fie avute în vizor de către
legiuitor de lege ferenda în cadrul infracțiunii de furt în scop de folosință
pentru a nu fi nesocotite principiile fundamentale ale Constituției, iar
bunurile mobile care fac parte din categoria bunurilor consumptibile
trebuie excluse din cadrul acestei infracțiuni pentru motivele învederate
fără a se aduce atingere Constituției.
[1] Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, Drept Penal, Partea Specială, Infracțiuni contra
patrimoniului, contra autorităților, de corupție, de serviciu, de fals, și contra ordinii și
liniștii publice, Editura Universul Juridic, București, 2020, p. 55.
[2]  Vasile Dobrinoiu, Mihai Adrian Hotca și altii, Noul Cod penal comentat, Partea
Specilă, Ed. a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 234.
[3] A se vedea F. A. Baias, E. Chelaru și alții, Noul Cod Civil, Comentariu pe articole, Ed.
a II. a, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 647.