1.

Curentul „New View”

Acesta desemnează o concepţie asupra fenomenelor monetare şi financiare
elaborată la sfârşitul anilor ’50 şi acordă prioritate următoarelor elemente
principale:
- lichiditate în raport cu moneda;
- rolul intermediarilor financiari comparativ cu băncile;
- rolul ratei de dobândă în comparaţie cu baza monetară.
Ideile ce pot fi reţinute în cadrul acestei analize sunt următoarele:
- sistemul bancar nu poate crea monedă decât dacă publicul doreşte să o
deţină;
- ca şi publicul, instituţiile financiare şi bancare prezintă comportamente de
„alegere a portofoliilor”, care condiţionează oferta lor de credite sau de
depozite;
- arbitrajul între activele financiare şi cele monetare se realizează în funcţie
de rata dobânzii;
- multiplicatorul creditului depinde de nivelul ratei de dobândă, dar acesta,
chiar flexibil, nu permite luarea în considerare a comportamentului
tuturor instituţiilor financiare;
- autorităţile monetare ar trebui să acţioneze, mai degrabă, asupra nivelului
ratei de dobândă, decât asupra monedei de bază, ceea ce ar permite
controlul asupra ansamblului instituţiilor financiare.

2. Curentul „Oferta de monedă şi de credit”

În cadrul acestui curent se susţine că oferta de monedă este endogenă,
întrucât depinde de o ofertă de credit decisă de băncile din sistem, ceea ce
semnifică faptul că moneda de bancă nu poate fi determinată mecanic prin baza
monetară, ci prin intermediul creditelor distribuite.
Dacă C este nivelul creditelor şi reprezintă diferenţa dintre moneda de bancă
şi moneda de bază, atunci se poate scrie:
C
C= (1−α) M b , respectiv M b = ,
1−α
iar din ecuaţia ofertei totale de monedă rezultă:
1+β
M = (1+β ) M b si M = C
1−α
Astfel, oferta de credit evidenţiază un comportament de maximizare a
profitului băncilor, ale căror decizii se impun unei bănci centrale „pasive” în ceea
ce priveşte emisiunea de monedă de bază. O asemenea funcţionare, inversă, în
raport cu multiplicatorul creditului este caracteristica economiilor de „îndatorare”.
Explicarea caracterului endogen al ofertei de monedă a fost realizată de către J.R.
Hicks (1974) care a demonstrat că în cadrul unei companii pot fi distinse două
sectoare de active lichide şi un sector de îndatorare, numit over-draft, ca urmare a
posibilităţilor de împrumut.