Acesta desemnează o concepţie asupra fenomenelor monetare şi financiare elaborată la sfârşitul anilor ’50 şi acordă prioritate următoarelor elemente principale: - lichiditate în raport cu moneda; - rolul intermediarilor financiari comparativ cu băncile; - rolul ratei de dobândă în comparaţie cu baza monetară. Ideile ce pot fi reţinute în cadrul acestei analize sunt următoarele: - sistemul bancar nu poate crea monedă decât dacă publicul doreşte să o deţină; - ca şi publicul, instituţiile financiare şi bancare prezintă comportamente de „alegere a portofoliilor”, care condiţionează oferta lor de credite sau de depozite; - arbitrajul între activele financiare şi cele monetare se realizează în funcţie de rata dobânzii; - multiplicatorul creditului depinde de nivelul ratei de dobândă, dar acesta, chiar flexibil, nu permite luarea în considerare a comportamentului tuturor instituţiilor financiare; - autorităţile monetare ar trebui să acţioneze, mai degrabă, asupra nivelului ratei de dobândă, decât asupra monedei de bază, ceea ce ar permite controlul asupra ansamblului instituţiilor financiare.
2. Curentul „Oferta de monedă şi de credit”
În cadrul acestui curent se susţine că oferta de monedă este endogenă, întrucât depinde de o ofertă de credit decisă de băncile din sistem, ceea ce semnifică faptul că moneda de bancă nu poate fi determinată mecanic prin baza monetară, ci prin intermediul creditelor distribuite. Dacă C este nivelul creditelor şi reprezintă diferenţa dintre moneda de bancă şi moneda de bază, atunci se poate scrie: C C= (1−α) M b , respectiv M b = , 1−α iar din ecuaţia ofertei totale de monedă rezultă: 1+β M = (1+β ) M b si M = C 1−α Astfel, oferta de credit evidenţiază un comportament de maximizare a profitului băncilor, ale căror decizii se impun unei bănci centrale „pasive” în ceea ce priveşte emisiunea de monedă de bază. O asemenea funcţionare, inversă, în raport cu multiplicatorul creditului este caracteristica economiilor de „îndatorare”. Explicarea caracterului endogen al ofertei de monedă a fost realizată de către J.R. Hicks (1974) care a demonstrat că în cadrul unei companii pot fi distinse două sectoare de active lichide şi un sector de îndatorare, numit over-draft, ca urmare a posibilităţilor de împrumut.
Macroeconomia simplificată, investiția prin interpretarea piețelor financiare: Cum să citim și să înțelegem piețele financiare pentru a investi în mod conștient datorită datelor furnizate de macroeconomie