ROMÂNIA ŞI EUROPA ÎN SECOLELE XX - XXI

De-a lungul secolului XX, evoluţia statului român a fost marcată de numeroase realizări,
dar şi de crize, care au influenţat organizarea sa social-politică, cultura şi civilizaţia românească.
La începutul secolului, Regatul României (România „Mică”) era o monarhie
constituţională organizată după model european şi condusă de o dinastie înrudită cu marile
dinastii europene. Constituţia României, adoptată în 1866, se inspirase din Constituţia belgiană
(1831), România fiind adeseori numită Belgia Orientului, iar capitala ei, Micul Paris.
Modernizarea structurilor politice şi economice era, în mare măsură, transpunerea modelelor
europene la specificul românesc.
În timpul Primului Război Mondial, luptând pentru întregirea naţională, România a
participat la conflagraţie alături de Antanta (Anglia, Franţa, Rusia), apoi la reorganizarea
continentului european în cadrul Conferinţei de pace de la Paris (1919-1920) care a recunoscut
crearea României Mari (unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei). Diplomaţia
românească, prin Take Ionescu (în 1921 a coordonat crearea Micii Înţelegeri din România,
Jugoslavia, Cehoslovacia) şi mai ales prin Nicolae Titulescu (în 1934 a format Înţelegerea
Balcanică din România, Jugoslavia, Grecia şi Turcia) a contribuit la eforturile depuse de
principalele state europene pentru apărarea climatului de pace în perioada interbelică.
Reformele interbelice, politica faţă de minorităţi au continuat aplicarea modelelor europene.
Situaţia specifică perioadei de după cel de-Al Doilea Război Mondial, când o mare
parte a Europei Centrale şi de Est a intrat sub influenţa sovietică, a făcut ca legăturile României
cu lumea europeană liberă să fie mult îngreunate. Exilul românesc a avut în perioada comunistă
un rol important în informarea statelor occidentale cu privire la situaţia din România.
Necesitatea integrării României în construcţia europeană
Perioada postbelică a marcat constituirea pe continentul european a unui spaţiu de
integrare economică, politică şi culturală a statelor democratice, concretizat prin formarea
Uniunii Europene. Ca şi alte state foste comuniste din Europa, după anul 1989, România a
devenit conştientă că dezvoltarea sa democratică, prosperitatea economică şi apărarea
intereselor sale de stat vor putea fi asigurate prin aderarea la spaţiul comunitar.
Încă înainte de 1989, România a fost prima ţară comunistă din Europa Centrală şi de Est
care a avut relaţii oficiale cu Comunitatea Economică Europeană:
- 1967 – au avut loc negocieri pentru încheierea unor acorduri privind unele produse agro-
alimentare – scutiri de taxe suplimentare pentru produsele româneşti, iar România să menţină un
anumit nivel al preţurilor;
- 1980 – s-a încheiat un acord privind produse industriale.
Principalele etape ale aderării României la Uniunea Europeană
- 1993 – România semnează Acordul de asociere la UE.
- 1995 – Acordul de asociere intră în vigoare, România depunând cererea de aderare la UE.
- 1999 decembrie – Consiliul European întrunit la Helsinki, a decis începerea oficială a
negocierilor de aderare a României la UE (un avantaj în negocierile de aderare a fost politica
externă a României care s-a dovedit un partener fidel al NATO).
- 2004 – în cadrul Consiliului European de la Bruxelles, România primeşte confirmarea politică a
încheierii negocierilor de aderare la UE.
- 2005 aprilie – în Luxemburg, preşedintele României, Traian Băsescu, semnează Tratatul de
Aderare la UE, ca şi prim-ministrul Bulgariei, alături de reprezentanţii celor 25 de state membre.
- 1 ianuarie 2007 – România devine stat membru UE cu drepturi depline.
În procesul de aderare la UE, România a trebuit să îndeplinească o serie de criterii:
- politic – să demonstreze existenţa unor instituţii democratice stabile, respectarea drepturilor
omului şi ale minorităţilor;
- economic – să demonstreze că are o economie de piaţă funcţională care să facă faţă concurenţei
economiilor statelor membre UE. În 2004, României i-a fost acordat statutul de economie de
piaţă funcţională, acesta definindu-se ca o economie modernă, bazată pe protejarea dreptului la
proprietate, exprimare liberă a cererii şi ofertei, controlul inflaţiei, etc.;
- legislativ – în momentul aderării, România trebuia să pună în aplicare acquis-ul (legislaţia)
comunitar;
- administrativ – se referă la capacitatea României de a-şi asuma obligaţiile de stat membru al
UE.
Integrarea României în structura euro-atlantică de apărare (NATO)
După 1989, mai multe ţări foste comuniste, printre care şi România, şi-au afirmat dorinţa
de a adera la Alianţa Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), ca formă de apărare în faţa
eventualelor tendinţe de expansiune sau agresiuni externe. Acest proces a necesitat reformarea
structurilor militare române, pentru a fi compatibile cu cele ale alianţei.
- 1994 – la Bruxelles, o delegaţie a României a semnat Parteneriatul pentru Pace cu NATO –
invitație adresată de SUA fostelor state comuniste din Europa de a face parte din alianță.
- 2002 – în cadrul reuniunii de la Praga, România a fost invitată să adere la NATO;
- 2004 – România devine membru NATO cu drepturi depline.
Ca membru NATO, România a participat cu trupe la diverse acţiuni de menţinere a păcii în Irak,
Afganistan, Kossovo, etc.