Academia de Studii Economice București

Master Bănci și Politici Monetare

Screening vs. Rationing in Credit Markets with

Imperfect Information
Helmut Bester

Ion Diana
Ion Alexandru
Katona Reka
 Va fi creditul raţionalizat pe pieţe cu informaţie imperfectă? Raţionalizarea creditului
apare când o persoană primeşte un împrumut iar altele nu, deşi cei din urmă vor accepta chiar
şi plăţi de dobândă mai mari sau o creştere a colateralului 1. În articolul lor din 1981, Joseph
Stiglitz şi Andrew Weiss, argumentează că băncile preferă să rejecteze unii debitori datorită
selecţiei negative adverse şi a efectelor stimulente: pentru un colateral dat, o creştere a ratei
de dobândă determină selecţie adversă, dat fiind că doar cei cu o investiţie mai riscantă vor
aplica pentru un împrumut la o rată de dobândă mai mare. Similar, o plată mai mare de
dobândă determină o încurajare a investitorilor să aleagă proiectele cu o probabilitate mai
mare de faliment. Pe de altă parte, pentru o rată de dobândă fixă, o creştere în cererea de
colateral poate duce la un declin al profitului băncii. Stiglitz şi Weiss susţin că acest lucru se
întâmplă dacă debitorii cu aversiune faţă de risc, care aleg proiecte de investiţii relativ sigure,
nu îşi mai pot onora obligaţiile. Hildegard Wette (1983) a arătat că o creştere a cererii de
colateral poate avea ca rezultat o selecţie adversă chiar şi cu investitori neutrali la risc.
Scopul acestui articol este de a arăta că nici o raţionalizare a creditului nu se va
produce la echilibru dacă băncile concurează prin cerere de colateral şi prin rata de dobândă
pentru a acoperii riscul investitorilor2. Acest argument se bazează pe presupunerea că băncile
decid asupra ratei de dobândă şi asupra colateralului pentru creditele oferite, mai degrabă
simultan decât separat. Pentru aceasta, devine posibil utilizarea diferitelor contracte ca
mecanism individual de selecţie. S-a demonstrat că investitorii cu o probabilitate scăzută de
falimentare sunt mai înclinaţi să accepte o creştere a cererii de colateral pentru o anumită
scădere a ratei de dobândă decât aceia cu o probabilitate mare de nereuşită.
Echilibru pe piaţa creditului cu informaţie imperfectă despre riscul investitorilor este
analizat în secţiunea II. S-a demonstrat că, la echilibru, nici unui debitor nu i se va refuza
cererea de credit. Intuiţia este dupa cum urmează. Dacă un investitor cu o probabilitate
scăzută de rambursare nu primeşte creditul pe care el îl preferă, atunci investitorul va aplica
de asemenea pentru acele împrumuturi care sunt alese de debitori mai puţini riscanţi. Pentru
aceasta, un echilibru al raţionalizării creditului comasează riscuri bune şi rele. Oricum,
comasând diferite riscuri într-un singur contract nu este viabil împotriva competiţiei oricând
mecanismele de selecţie individuală sunt disponibile. Dacă comasarea apare, atunci există o
altă ofertă de credit care este avantajoasă deoarece atrage doar riscurile bune din comasarea
1
Aceasta este, bineinteles, o noţiune diferită a raţionalizării faţă de, de exemplu, cea a lui Dwight Jaffee şi a lui
Thomas Russell: “Raţionalizarea creditului are loc când persoanele care împrumută fixează o rată a dobânzii la
credite şi apoi oferă un împrumut mai mic decât cererea solicitanţilor” (1976, p. 651).
2
Un argument asemanator se poate dezvolta daca investitorii pot alege dintr-o varietate de proiecte cu riscuri
diferite. Solicitarea de colateral poate servii ca o stimulare a mecanismului deoarece un colateral mai mare
impune a selecţie a proiectelor mai puţin riscante ( a se vedea articolul 1984).

2
contractului. Echilibrul este caracterizat prin separarea debitorilor în funcţie de gradul de risc.
Debitorii cu o probabilitate ridicată de neîndeplinire a obligaţiei aleg un contract cu o rată de
dobândă mai ridicată şi un colateral mai scăzut decat debitorii cu probabilitate scăzută de
nerambursare.

I. Modelul

Considerăm o piaţă a creditelor cu doua tipuri de întreprinzători sau firme, i = a, b.

Fiecare întreprinzător are oportunitatea de a se angaja într-un proiect ce necesită o sumă fixă
de investiţie I3. Randamentul proiectului firmei i este dat de variabila aleatoare 0 ≤ i ≤ i

cu funcţia de ditribuţie Fi (R). Conform lui Stiglitz şi Weiss, se va presupune ca b

corespunde unui grad de risc mai mare decât a în sensul menţinerii dispersiei4, astfel:

(1) E{ a } = E{ b },

pentru y ≥ 0. În plus, Fi (R) > 0 oricare ar fi R > 05, i= a, b. Există Ni întreprinzători de

tipul i.

Întreprinzătorii dispun de un capital iniţial mai mic decât suma fixă de investiţie, W <
I. Ei îşi finanţează proiectul împrumutând suma de bani B = I – W. Dată fiind mărimea
împrumutului B, un contract de credit γ = (r, C) este dat de rata de dobândă r şi de colateralul
C aflat la dispoziţia băncii. Întreprinzătorii se pot confrunta cu costuri pentru colateralizare.
Pentru simplificare, aceste costuri se vor presupune a fi proporţionale cu un factor k ≥ 0 faţă
de colateral. Se poate spune despre firma i că este insolvabilă dacă C+R < (1+r) B. Daca acest
lucru se întâmplă, banca devine deţinătoarea proiectului de investiţii şi a venitului adus de
acesta. Aşadar, profitul aşteptat de firma i asumându-şi proiectul finanţat prin contractul de
credit γ este dat de relaţia:

3
Din moment ce suma investiţiei se consideră a fi fixă, nu se poate folosi pentru a comunica informaţii despre
riscul debitorului de a nu-şi îndeplinii obligaţiile. Pentru modelele în care nivelul investiţiei este folosit ca un
semnal pentru probabilitatea de restituire a debitorului, a se vedea lucrarea din 1984, şi Hellmuth Milde şi John
Riley (1984).
4
A se vedea Michael Rothschild şi Stiglitz (1970).
5
Această condiţie asigură o probabilitate pozitivă a îndeplinirii obligaţiilor oricând plaţile de dobândă aferente
creditului sunt mai mari decât colateralul.

3
 (2) Πi (γ) = E{ max[ i – (1+r) B – kC, - (1+k) C]}.

Pentru un împrumut γ acordat de bancă firmei i, aceasta aşteaptă următoarea

rentabilitate:

(3) ρi (γ) = E{ min[ (1+r) B, i + C]- B}/ B.

Vor fi luate în considerare doar contractele cu C ≤ (1+R) B6. Băncile îşi finanţează
ofertele de credit din resursele atrase ca şi depozite. Dacă п este rata de dobândă plătită la
depozite, atunci profitul net al băncii la un credit γ acordat firmei i este dat de relaţia [ ρ i (γ) -
п] B. Oferta fondurilor disponibile pentru creditare către sistemul bancar va fi descrisă de o
funcţie Ls(.), funcţie de rata de dobândă п. Funcţia Ls este o funcţie continuă, strict
crescătoare cu Ls (0)=0.
Băncile nu pot face distincţie directă între debitorii cu diferite grade de riscuri. Ele pot
face asta doar oferind o pereche de contracte diferite de credit ( γ α, γβ ) care se comportă ca un
mecanism de selecţie individuală. Despre perechea ( γα, γβ ) se poate spune că este
compatibilă dacă:
(4) Πa (γα) ≥ Πa (γβ); Πb (γβ) ≥ Πb (γα).

Se presupune că băncile se comportă competitiv, adică, fiecare bancă îşi stabileşte rata
de dobândă п la depozite şi ofertele de credit prin concurenţa bancară ca dat şi independent
de propriile acţiuni.
Întreprinzătorul i va investii doar dacă primeşte un împrumut γ în aşa fel încât Π i (γ) ≥
(1+п) W. Oricând o pereche de contracte ( γα, γβ ) este oferită, întreprinzătorul va prefera acel
contract care îi va maximiza profitul aşteptat7. Astfel, dându-se numărul de investitori de
fiecare tip şi regulile lor de decizie, cererea pentru credite depinde de oferta de credite
disponibilă { γα, γβ } şi poate fi exprimată ca Ld( γα, γβ ).

II. Echilibru pe piaţa creditelor

Dacă un anumit întreprinzător este dispus să îşi asume un proiect sau să nu, depinde
de oferta de credite existentă în cadrul sistemului bancar. Figura 1 ilustrează curbele de
indiferenţă8 ale fiecarui tip de firmă i pentru toate contractele γ pentru care Π i (γ) = (1+п) W.

6
Dacă C>(1+r) B, atunci firma nu va admite niciodată să fie falimentară. Astfel, se presupune că o falimetare
devine observabilă doar dupa ce o firmă se declară falimentară.
7
Cazul aversiunea riscului întreprinzătorului este studiată în eseul din 1984.
8
A se nota faptul că curbele de indiferenţă ale investitorilor nu vor fi în general concave.

4
Sub b, b’, toţi investitorii de tip b doresc să obţină un împrumut în timp ce tipul a de firmă se
comportă asemănător sub a, a’. După cum reiese din figura 1, unul din tipurile de firme are

(5) Πb (γ) > Πa (γ) dacă C < (1+r) B,

deoarece profiturile firmei i urmează o funcţie convexă de . Aşa cum a fost demonstrat şi
i

de Stiglitz şi Weiss, o creştere a ratei de dobândă sau o creştere a colateralului care determină
o schimbare de la regiunea I la regiunea II va corespunde cu ieşirea de pe piaţă a
investitorilor de tipul a. Totuşi, cei mai puţin riscanţi debitori sunt mai profitabili pentru
bancă. Atât timp cât rata rentabilităţii aferentă unui împrumut câtre un întreprinzător i este o
funcţie concavă de Ŕi, se obţine:
(6) ρa (γ) > ρb (γ) dacă C < (1+r) B.

De aceea, chiar şi în cazul în care există o cerere excesivă de credit, poate să nu fie
profitabilă intrarea unei bănci pe piaţă prin creşterea ratei de dobândă r, sau a cerinţelor
colaterale C. Cauza este că doar persoanele mai puţin profitabile de tip b vor lua creditul,
considerând oferta atractivă. De aceea, între Stiglitz şi Weiss apare o discuţie despre
raţionalizare de credit într-un echilibru competitiv.
În continuare, vom presupune că investitorul i va alege contractul lui preferat, dacă
întâlneşte perechea ( , ) de oferte de credit. Dar, poate să refuze creditul, poate va alege
oferta cealaltă. De aceea, profitul total al băncii, să spunem contractul depinde de grupul
persoanelor care doresc creditul raţionalizat la . Relaţia firmelor care primesc credit sub
condiţiile , când aplică pentru el, va fi indicată de , unde 0 < 1.

5
 Relaţia {( , ), ( * , ), } este numită echilibrul pieţei de credit, dacă,
atunci când persoanele care doresc creditul aleg între contracte pentru maximizarea profitului
aşteptat: (i) fiecare contract şi aduc profit zero pentru bancă, (ii) orice ofertă de credit
adiţională nu va aduce profit, (iii) nu există ofertă excesivă de fonduri.
La cerinţa (iii) a definiţiei, este presupus că, competiţia între deponenţii vor diminua
rata de dobândă a depozitului până când ( ) > ( , ). Trebuie notat că
aceasta nu împiedică posibilitatea cererii excesive de credit. Raţionalizarea de credit apare
dacă în cazul unui întreprinzător i apare o posibilitate pozitivă de a fi respins de la toate
contractele care maximizează profitul său aşteptat şi în acelaşi timp, ( ) > (1+
) W.
Un echilibru nu va prezenta raţionalizare în cazul în care întreprinzătorul poate să îşi
asigure colateralele fără nici un cost adiţional. Bineînţeles, dacă cerinţele colaterale nu
cauzează pierdere în bunăstare, atunci persoanele care dau împrumutul pot evita orice risc
asociat de un credit prin oferta de împrumut care are la bază formula C = (1+r) B. Iniţial rata
acestor credite este zero şi de aceea nu apare nicio alegere contrară. Băncile pot exploata
profitabil orice cerere excesivă de credit prin creşterea lui r şi C concomitet în ecuaţia: C =
(1+r) B, astfel raţionalizarea va dispărea. Aceasta arată că un echilibru de piaţă de credit cu
= = poate fi întotdeauna găsit în ecuaţia C = (1+r) B dacă k=0. Aceasta satisface
( )= ( )+ şi nu există nicio raţionalizare.
Această soluţie, pentru a preîntâmpina problema de selecţie contrară, nu va fi eficientă
dacă folosirea colateralelor implică costuri. Băncile pot folosi contracte cu cerinţe colaterale
diferite ca un mecanism pentru selecţie proprie. Aceasta este posibil în cazul în care
preferinţele investitorilor depind de tipul lor9. Rata medie i de substituţie între r şi C a
întreprinzătorului la contractul este dat de ecuaţia:

(7)

Prin dominaţia stocastică de ordinul doi, unul trebuie să aibă pentru

R suficient de scăzut. De aceea, dacă nu îşi schimbă semnul în intervalul [0,
(1+r)B - C], întreprinzătorii de tip a vor avea o rată medie de substituţie mai mare în decât
întreprinzătorii de tip b. Aceasta înseamnă că ei sunt predispuşi să accepte o creştere mai

9
Vezi de exemplu Michael Spence (1973) si Riley (1979).

6
mare a colateralelor pentru o scădere a dobânzilor de plătit decât întreprinzătorii de tip b. De
aceea colateralul poate fi folosit pentru a dezvălui gradul de risc a proiectului
întreprinzătorului. Mai jos, va fi presupus că este pozitiv în intervalul

. Această condiţie asigură ca10 oriunde în regiunea I a Figurii 1,

pentru că întreprinzătorul nu îşi va asuma proiectul dacă (1+r) B - C > .
Faptul că curba de indiferenţă a investitorului b este mai abrupt decât a investitorului
a la orice contract , permite băncilor să ofere perechi de contracte 11, încurajator
compatibile, ca de exemplu ( , ) în Figura 2. Adiţional, aceasta implică faptul că
competiţia între bănci nu va fi restricţionată de variaţii ale ratei de dobândă sau ale
colateralului. Pentru această cauză, raţionalizarea de credit nu este viabilă în competiţia între
bănci. Ca o completare la curba de indiferenţă a, a’ şi b, b’ a întreprinzătorului, Figura 2
înfăţişează rata iso a băncii asupra beneficiilor aşteptate de la credite pentru fiecare tip de
personă care dă împrumut ca respectiv . De aceea, ( ) rămâne constant de-a
lungul . Curba de indiferenţă a băncii pentru credite aferente investitorilor de tip i are o
pantă

(8)

la contactul în spaţiul (r, C). Pentru orice k > 0 este mai puţin abrupt decât curba de
indiferenţă a investitorul i la contractul . În Figura 2, contractele şi sunt definite
astfel încât să satisfacă condiţiile de la teorema următoare12.

10
Trebuie notat ca această condiţie este folosit la (1) în caz de două proiecte concomitente, dacă şi
sunt variabile discrete la algere cu doar două posibilităţi de realizare. Mai mult, condiţia întotdeauna va fi
satisfăcut în loc de dispersia păstrătoare ca în cazul dominaţiei stochastice de ordinal întâi.
11
Bineînţeles, un argument identic poate fi dezvoltat pentru n diferite tipuri de persoane care dau în împrumut.
12
Arătat de Rothschild şi Stiglitz (1976) şi Charles Wilson (1977), un echilibru competitive poate să nu existe.
Teorema mea 1, chiar dacă poate fi extins la “Echilibru Reactiv” al lui Riley sau la “Echilibrul Anticipat” al lui
Wilson (vezi 1984a).

7
 TEOREMA 1: Considerăm {( , ),( , ), } un echilibru pe piaţa de
credit şi fie ambele contracte şi cerute de întreprinzători. Atunci nu există nicio
raţionalizare la sau la , şi ambele contracte sunt încurajator compatibile. Mai mult,
= ( )= ( ). Dacă k > 0, atunci = 0.
Un argument simplu stabileşte ca nu poate să fie raţionalizare la şi la în
Figura 2. Un debitor de tipul a se simte raţionalizat la numai în cazul în care < 1 şi

. Chiar dacă în acest caz o bancă competentă poate să intre pe piaţă şi să

cresacă cu o sumă mică. Toate pesoanele care doresc creditul vor abandona creditul la
şi vor aplica pentru această ofertă nouă. Până când aceasta va aduce beneficiu mai mare
celui care împrumută decât contractul , intrarea pe piaţă ar fi profitabilă în contradicţie cu
cerinţa (ii) a ecuaţiei. Aceasta dovedeşte că întreprinzătorii de tip a nu sunt niciodată
raţionalizați la echilibru.
Să presupunem că unii investitori de tip b sunt respinşi la . Până când aceşti
debitori vor aplica şi pentru , vor exista deja diferiţi antreprenori pentru . Să
considerăm în acest moment un contract în Figura 2, oferit în pe lângă şi . Această
ofertă va atrage toate firmele de tip a, iar de tip b doar pe cele respinse şi la , şi la .
Astfel, raportul investitorilor de tip a faţă de tip b va fi mai mare la decât la . Conform
relaţiei (6), antreprenorii de tip a sunt mai profitabili pentru debitor decât cei de tip b. Atunci,
dacă remunerează 0 profit, contractul poate fi ales pentru a aduce profit băncii,
contrastând cu definiţia echilibrului. Asta demonstrează că nu poate fi vorba de raţionalizare
sau comasare dacă şi din Figura 2 constituie un echilibru. Condiţia de profit 0
implică în această situaţie ca = ( )= ( ).
Mai rămâne de demonstrat că perechea ( , ) este singurul echilibru posibil. Cât
timp toate contractele satisfac ( )= , este cel mai preferat de investitorii de tip b.
De asemenea, nu există nici un contract pentru investitorii de tip a mai profitabil decât ,
fără ca banca să nu înregistreze pierderi sau să atragă riscuri mai mari de la . Astfel, orice
altă ofertă de credit, ce aduce profit 0 pentru debitor, este dominată de ( , ) sau produce

8
comasarea diferiţilor investitori la un astfel de contract. Conform argumentului de mai sus,
cât timp comasarea nu este viabilă împotriva concurenţei, orice echilibru trebuie să satisfacă
condiţiile Teoremei 1.
Teorema 1 explică folosirea spread-ului cerinţelor de colateral în contractele de credit.
Oricum, cerinţele de colateral pot fi explicate ca un răspuns la informaţia imperfectă. Ele pot
oferi informaţii despre riscul de nerambursare al contractanţilor de credit. Debitorii cu risc
ridicat pot fi identificaţi deoarece ei vor prefera contracte cu colateral mai putin şi o rată de
dobândă mare. La echilibru, nivelul colateralului este invers proporţional cu riscul proiectului
de investiţie.

III. Concluzii

Problema selecţiei adverse produce indoilei serioase faţă de caracterul potrivit al

echilibrului Walrasian pe pieţele cu informaţie imperfectă. În condiţiile in care calitatea
medie a bunurilor oferite este direct proporţională cu preţul pieţei, atunci cumpărătorii sunt
încurajaţi să fixeze preţul peste cel de clearing. În această situaţie, vânzătorii devin raţionali
deoarece cumpărătorii preferă să plătească mai mult pentru o calitate mai mare. Un alt
răspuns la selecţia adversă ar fi o convenţie de semnalizare. Vânzătorii de produse de calitate
investesc în caracteristici observabile pentru a distinge produsele lor de cele cu o calitate mai
slabă. În acest caz, piaţa de licitaţie tip Walrasian este înlocuită de o piaţă mai complexă
pentru contracte. În mod firesc, preţul la care aceste bunuri sunt vândute este unul distinctive
printer celelalte caracteristici ale unui astfel de contract. Acest articol a cercetat modul în care
piaţa reacţionează atunci când semnalizarea şi raţionalizarea sunt alternative fezabile. În
cadrul pieţei creditului sub informaţie imperfectă, s-a stabilit că niciun debitor nu va fi
respins dacă băncile folosesc cerinţele de colateral din contractele lor ca un mecanism de
semnalizare. Acest mecanism elimină raţionalizarea cererii în echilibru competitiv. Asta
sugerează că teoriile ce încearcă să explice raţionalizarea pe baza efectelor selecţiei adverse
trebuie, de asemenea, să explice de ce instrumentele de examinare analitică nu pot fi
adoptate.
În acest articol, aplicabilitatea mecanismelor de autoselecţie a fost stabilită în ipoteza
că sunt mai puternice decât cele ale lui Stiglitz şi Weiss. În primul rând, un echilibru
semnalizator pe piaţa creditului necesită o relaţie monotonă între înclinaţia la risc şi
preferinţele diverşilor debitori. S-a demonstrat că această condiţie este satisfacută dacă

9
adăugăm ipoteza distribuţiei de probabilitate a rentabilităţilor proiectelor de investiţie. În al
doilea rând, s-a presupus că antreprenorii mai puţin riscanţi sunt capabili să deţină colateral
sufucient pentru a se distinge de cei cu un risc mai mare. Acest lucru este important deoarece,
în mod evident, selecţia perfectă intr-un echilibru de piaţă al creditului poate fi imposibilă
dacă unele firme cu risc mic prezintă o constrângere asupra colateralului pe care îl pot oferi 13.
Astfel, poate fi posibilă o examinare analitică doar parţială, iar selecţia adversă poate apărea
din nou dacă condiţiile necesare semnalizării pieţei nu sunt îndeplinite.

13
Rezultatele secţiunii II ramân oricum valabile dacă colateralul maxim este determinat sub ipoteza că costul
marginal al unui colateral mai mare este în creştere şi tinde la infinit la unele valori ale C.

10