d) Examenul radiologic este indispensabil pentru aprecierea stării

paradonţiului profund. Radiografia poate fi:

- în incidenţă izometrică, ortoradială (cea mai fidelă pentru
examinarea unor detalii de structură); .
- panoramică monomaxilară (poate deforma imaginea zonelor
laterale);
- ortopantomografie (valoroasă ca vedere de ansamblu, dar nu
oferă detalii clare ale unor zone limitate);
- modalitatea cea mai valoroasă pentru examenul paradonţiului
osos este oferită de bilantul radiologic bimaxilar.
Indicaţiile oferite de examenul radiologic privesc:
- morfologia radiculară şi pararadiculară;
-spaţiul dento-alveolar: formă, dimensiuni;
- lamina dura;
-structura osului trabecular;
-gradul şi tipul de resorbţie osoasă: verticală, orizontală, mixtă;
- modificările osului alveolar după tratament (fig. 37);
Fig. 37
Aspect radiologic
inainte şi după
tratament
Radiografiile efectuate după introducerea în pungile parodontale
a unor "trasari radioopaci" (de exemplu, conuri de gutapercă)
precizează adâncimea acestora şi diferenţa dintre profunzimea clinică
şi cea marto-patologică (fig. 38).
e) IRM, bazată pe rezonanta magnetonucleară, oferă imagini
clare, de la suprafaţă până în profunzime, ale tuturor structurilor
viscerocraniului, deci şi ale paradonţiului marginal.

Metoda se bazează pe măsurarea semnalelor emise de protonii

apei şi ai lipidelor din organismul uman, atunci când acesta este
introdus într-un câmp magnetic. Imaginile se produc în urma revenirii
protonilor, prin fenomenul de relaxare protonică, la starea iniţială, după
orientarea în câmpul magnetic.
f) Mobilometria instrumentală: măsurarea mobilităţii dentare cu
aparatură specializată.
Necesitatea înregistrării cât mai exacte, obiective, a mobilităţii
dentare a orientat preocupările din acest domeniu spre utilizarea unor
proceduri instrumentale cât mai riguros etalonate.
Unul din primele aparate utilizate a fost microelastometrul lui
HEINROTH (1928), care funcţiona pe principiul înregistrărilor mecanice
ale deplasărilor dentare provocate.
ELBRECHT foloseşte, în 1939, un ceas de măsurare mecanică a
deplasărilor dentare, plasat extrabucal.
ZWINER (1949) studiază mobilitatea dinţilor de şobolan cu ajutorul
unui oscilograf.
MOHLEMANN şi FEHR (1951) concep un macroperiodontometru
fixat intraoral pe molari, cu ajutorul căruia înregistrează mobilitatea
vestibulo-orală a dinţilor frontali superiori.
LUNDOUIST (1955) şi PieTON (1957) folosesc măsurători electrice,
iar PARMA şi JoEL (1955) -înregistrări optice ale deplasării dentare.
KORBERG (1962) şi SAVDIR (1963) utilizează aparate electrice. de
măsurare a mobilităţii dentare transversale.
Dintre construcţiile mai noi, relativ complicate, bazate în general
pe înregistrarea electronică a rezultatelor, majoritatea nu şi-au găsit
aplicabilitatea în investigarea clinică uzuală din cauza volumului mare
de aparatură de înregistrare şi a tehnicilor de lucru dificile, laborioase.
Aparatul conceput de noi este denumit mobilometru dentoparodontal
şi măsoară deplasarea dentară a dinţilor frontali în sens
dublu vestibulo-oral, sub acţiunea unor solicitări exterioare,
controlabile ca mărime şi direcţie (DUMITRIU, 1985).