REABILITAREA ORALĂ A PACIENTULUI EDENTAT
9 PARȚIAL PRIN PROTEZE PARȚIALE.
Mecanisme speciale de menţinere, sprijin şi stabilizare
Consideraţii generale referitoare la diferitele posibilităţi de supraprotezare sau protezare compozită
(mixtă)
Terapia protetică a formelor clinice de
edentaţie parţială care se pretează la
supraprotezare, ridică o serie de probleme
complexe de natură biomecanică, în cadrul cărora
perfecţionarea tipurilor de lucrări cu caracter
adjunct şi conjunct reprezintă un real progres al
Gnatoproteticii contemporane.
Eficacitatea actelor de tratament prin aplicarea
metodei supraprotezării se datorează obligativităţii
respectării a trei criterii importante:
▪ estimarea clinică şi radiologică a
morfologiei şi stării existente a
parodonţiului dinţilor sau a rădăcinilor
restante, cu posibilitatea de a fi recuperate
endodontic, a numărului şi topografiei lor,
în vederea alegerii variantei celei mai
eficace de supraprotezare.
▪ utilizarea retentivităţilor anatomice
favorabile ale suportului muco-osos,
luându-se în considerare înălţimea,
aspectul şi profilul crestelor alveolare - mai
ales în edentaţiile terminale întinse sau
extinse şi cele subtotale- în vederea
asigurării ulterioare a extinderii şeilor
protetice. De asemenea, nu se va omite
folosirea (îndeosebi la nivelul mandibulei) a
tonicităţii stabilizatoare pasive şi active a
muşchiului orbicular al buzelor şi a
Culisele
Culisele sunt sisteme speciale denumite şi
ataşamente, care asigură retenţia pieselor
protetice adjuncte prin intermediul unei fricţiuni
care trebuie să existe între o matrice şi o patrice.
Componentele acestea se pot deplasa una
faţă de alta în plan vertical.
CAZURI CLINICE.
Suciu Mircea, Ormenișan Alina, Biriș Carmen Ioana
buccinatorilor situaţi extraoral, iar intraoral
a celor intrinseci şi extrinseci ai limbii, în
avantajul funcţionalităţii unor tipuri de
supraproteze.
▪ aprecierea comportării ţesuturilor moi de
conexiune ale câmpului protetic: caracterul
rezilienţei fibromucoasei care acoperă
crestele alveolare, grosimea, mobilitatea
orizontală şi, în cazul implantelor,
evaluarea radiologică a substratului osos.
Referitor la posibilităţile de menţinere şi
stabilitate ale supraprotezelor care sunt eterogene
şi deţin particularităţi aparte biomecanice de
ancorare, în cele ce urmează le vom trece în
revistă într-o manieră succintă, fiind descrise
următoarele tipuri[78][82]:
▪ culisele;
▪ capsele;
▪ telescoapele;
▪ sisteme de ancorare rigidă prin intermediul
barelor conjunctoare şi a călăreţilor
(matricelor) din interiorul şeilor protezelor
adjuncte;
▪ supraprotezarea pe baza unor aliaje
magnetice;
▪ supraprotezarea pe multiple tipuri de
implante.
Dintre cele două categorii de culise, care pot fi
extracoronare (cu patricea unită de proteza
unidentară de înveliş, iar matricea situată în
fiecare şa a piesei protetice adjunct, pe faţa ei
mucozală) şi intracoronare (situaţia inversă de
prezentare a acestor elemente protetice cu
caracter fricţional), primele sunt mai frecvent schematic cele două categorii de ataşamente
utilizate. În fig. 55 se pot remarca în mod menţionate mai sus[78].

Figura 55

A-schema culisei intracoronare

periferice
A

B-schema culisei extracoronare

Ambele categorii de culise (intracoronare şi a fi demontabil, pentru a se putea înlocui patricea,

extracoronare) au scopul de a substitui croşetele
unei proteze mobilizabile şi de a repartiza cea mai
mare parte a solicitărilor masticatorii la dinţii stâlpi.
Dintre ataşamentele rigide intracoronare cele
mai frecvent utilizate sunt cele ale lui: GERBER,
GMUR (fig. 56) şi sistemul INTROFIX (fig. 57).
Acest ultim mecanism special deţine avantajul de
în situaţia în care ea este uzată.
În general, indicaţia unor astfel de ataşamente
este pe dinţii frontali cu distrucţii coronare masive,
care nu pot oferi condiţii de ancorare cu croşete,
pretându-se după o prealabilă terapie endodontică
corect efectuată, la o protezare adjunctă cu
specific rigid.

Figura 56
Ataşamentul rigid intracoronar GMUR 615 şi
615 A.[60]

Figura 57
Ataşamentul rigid intracoronar Introfix.[60]

Spre deosebire de culisele intracoronare, la impunându-se solidarizarea a cel puţin doi pilieri
cele extracoronare fie matricea, fie patricea sunt dentari de ambele părţi ale arcadei scurtate (fig.
fixate în afara perimetrului protezei unitare de 58, 59) sau a tuturor dinţilor restanţi (fig. 60).
înveliş în cadrul unei edentaţii termino-terminale,

Figura 58
A-cele două matrice ataşate la
coroanele de înveliş metalice
turnate.
B-cele două patrice fixate la
coroanele de înveliş metalice
turnate.[26]

A B

Edentaţie parţială de clasa I Kennedy tratată cu o proteză scheletată
prevăzută cu culise intracoronare, s-au solidarizat prin microproteze de
Figura 60
Edentaţie parţială tot de clasa I Kennedy
tratată cu o proteză scheletată prevăzută cu
culise extracoronare. Toţi dinţii restanţi au
fost solidarizaţi între ei prin coroane de
substituţie.[26]
Solidarizarea fixă a mai multor dinţi sau a
tuturor celor existenţi este recomandată, deoarece
măreşte valoarea parodontală a lor, condiţie
cerută şi de legătura rigidă realizată de aceste
culise între şei şi pilierii dentari pe care îi solicită la
maximum.
O astfel de terapie protetică care garantează
un sprijin mixt cu ajutorul ataşamentelor rigide de
tipul culiselor intracoronare sau extracoronare,
poate să fie considerată ca şi o supraprotezare
parţială. Întrucât adeseori rigiditatea prea mare a
Figura 62
Ansamblul celor două piese protetice
conjunct şi adjunct pe faţa ocluzală
În afara ataşamentelor de precizie rigide care
oferă o translaţie verticală şi a celor semirigide,
există şi altele. Dintre acestea se remarcă cele ce
permit o rotaţie distală a piesei protetice adjuncte
(ANCORVIS), altele care autorizează o translaţie
verticală şi una de rotaţie distală verticală (DALLA
Figura 59
înveliş 2 dinţi de fiecare parte.[26]
ansamblului protetic adjunct, după un anumit timp
de la purtarea supraprotezei, poate deveni un
factor de risc pentru mobilizarea pilierilor dentari
de ancorare (dacă forţele masticatorii antagoniste
sunt puternice), prin înlocuirea matricelor metalice
din interiorul şeilor protetice cu cele din material
plastic s-a ajuns la evitarea acestui pericol. Un
astfel de sistem nou, care se utilizează frecvent în
beneficiul pacienţilor, este cel denumit OT-CAP,
oferind piesei protetice un sprijin mai puţin
dăunător, semirezilient de durată (fig. 61, 62).
Figura 61
Structura metalică conjunctă pe câmpul
protetic în situaţia unei supraprotezări cu
ataşamente extracoronare rigide de tipul
culiselor
BONA, DALBO sau CRISMANI) utilizate în
edentaţia parţială terminală bilaterală mandibulară
şi ataşamente ce asigură o translaţie verticală, o
rotaţie frontală dar şi sagitală (Roach). Nu demult
au mai apărut ataşamente care pot asigura toate
mişcările complexe.
 În ultima instanţă, trebuie să mai amintim
ataşamentele cu caracter articulat care poartă
denumiri variate. Ele reprezintă un sistem de
piese reunite unele de altele astfel încât asigură în
Capsele
În practică există şi alte posibilităţi de a
efectua o supraprotezare indirectă peste diferite
proteze unidentare de fixare sau mecanisme
speciale de menţinere, sprijin şi stabilizare
denumite capse. Ele în general sunt formate dintr-
o patrice sferică sau cilindro-sferică şi o matrice
tubulară.
După ENE, patricea se continuă cu o tijă ce
ajută la fixarea unui dispozitiv corono-radicular, iar
matricea este încorporată în interiorul şeii protezei
mobilizabile. Întreg ansamblul mecanic este
acoperit de către piesa protetică adjunctă, oferind
astfel o menţinere favorabilă şi totodată un efect
fizionomic deosebit.[26]
Ţinându-se cont de forma patricelor, capsele
se pot clasifica în patru grupe:
▪ cilindrice şi conice de fricţiune;
▪ cilindrice de reţinere (retentive);
▪ reziliente cilindrice de reţinere;
▪ reziliente sferice de fricţiune şi reţinere.
Dintre posibilităţile de supraprotezare cu
ajutorul unor astfel de capse amintim
ataşamentele tip GERBER, ROTHERMANN şi
BAKER.
Supraproteza cu ataşament tip GERBER. (fig.
63), reprezintă o piesă protetică adjunctă care
acoperă şi se sprijină pe un dispozitiv corono-
radicular, la extremitatea sa ocluzală deţinând
patricea sub forma unui buton, iar în şaua protezei
se află o capsă (matricea) ce permite angajarea
pe acest bont şi îl încercuieşte realizând
retenţia.[10]
După Ene, capsele GERBER au o patrice
cilindrică ce prezintă un şanţ în care pătrunde un
inel fixat la matrice, mărind fricţiunea dintre cele
două elemente mecanice.[26]
Conform opiniei lui Dodge, acest tip de ataşament
deţine avantaje şi dezavantaje.[21] Astfel dintre
privilegii amintim:
▪ oferă o rezilienţă sporită compatibilă cu
deplasările ţesuturilor sub baza protezei
adjuncte;
▪ atât patricea cât şi matricea pot fi
schimbate;
decursul funcţionalităţii protezei mobilizabile, o
repartizare uniformă şi armonioasă a presiunilor
masticatorii, atât pe segmentele dentate, cât şi pe
cele edentate. [26][10]
▪ asigură un excelent sprijin,stabilitate şi
retenţie piesei protetice.
Dezavantajele constau în faptul că:
▪ necesită un spaţiu interocluzal mare
pentru a putea fi poziţionat ataşamentul;
▪ se impune dacă sunt utilizate mai multe
dispositive, un paralelism strict;
▪ sub raportul păstrării igienei, curăţirea
matricei poate fi problematică.
Figura 63
Părţile componente ale sistemului de ancorare
GERBER
Supraprotezării cu capse reziliente sferice de
fricţiune şi reţinere tip CEKA sau BIAGGI îi este
specific faptul că permite mişcări uşoare ale piesei
protetice adjuncte scheletizate, în decursul
masticaţiei.
După Ene, aceste mijloace de retenţie trebuie
să prezinte mai multe avantaje:[26]
▪ să ofere o rezilienţă sporită, compatibilă cu
deplasările ţesuturilor de sub baza protezei
adjuncte
▪ ambele componente să poată fi înlocuite
▪ să garanteze un foarte bun sprijin,
stabilitate şi retenţie a pieselor protetice, cu
condiţia existenţei unui spaţiu ocluzal mare
pentru a putea fi poziţionat ataşamentul.
Când se folosesc mai multe ataşamente,
este necesar realizarea unui paralelism
strict între ele.
Ieremia adaugă la cele enumerate mai sus,
faptul că în aceste situaţii se asigură un aspect
fizionomic deosebit al pieselor protetice, deoarece
aceste sisteme sunt acoperite integral, ceea ce
face ca ele să fie apreciate de vârstnici (fig. 65,
66).[42]
 Figura 65
Supraproteza inserată în cavitatea bucală.
Se remarcă aspectul estetic deosebit

Figura 66
Proteza totală maxilară şi elementele componete detaşate ale supraprotezei mandibulare
privite dinspre feţele lor orale și mucozale.

Supraprotezarea telescopată

Sistemul telescopic a fost descris şi prezentat ▪ să aibă o înălţime suficientă pentru a

pentru prima dată de către Peeso în America, încă
din anul 1902. În Europa, acest gen de protezare
mobilizabilă a apărut mai târziu, în anul 1927, fiind
introdus de către Häupl, care a contribuit la
confirmarea unor avantaje ce s-au dovedit a fi net
superioare faţă de protezarea clasică.
Ca urmare a apariţiei unor tehnici
perfecţionate de către unii autori germani, dintre
care amintim pe Böttger, Reichenbach, Weiskopf,
Rehm şi alţii, datorită multiplelor avantaje
dovedite, s-a ajuns la o răspândire a procedeului
telescopic, conform concepţiei americane de
supraprotezare.
Telescoparea se poate realiza în mai multe
feluri: coronar, corono-radicular şi radicular. Cea
coronară poate fi totală şi parţială.
Sistemul telescopic integral coronar se
caracterizează prin realizarea a două categorii de
coroane de înveliş, pe aceiaşi stâlpi de susţinere
ai supraprotezei. Primul este reprezentat printr-o
capă metalică de înveliş turnată, ca element
protetic ce copiază bontul dentar pregătit în
prealabil.
După BURLUI, această capă trebuie să
îndeplinească mai multe condiţii:[10]
▪ să aibă o grosime de 0,20 mm şi să
acopere strâns substructura organică a
preparatului dentar;
asigura retenţia telescopată, raportul dintre
diametrul vertical şi cel orizontal al bontului
trebuind să fie de minimum 1/1,
considerându-se favorabil atunci când
primul parametru de mai sus este mai
mare decât cel secundar;
▪ să fie realizată cilindric, pentru a se obţine
cu ajutorul paralelografului pereţi paraleli.
Totodată, capa va deţine un prag cervical
pe care se va sprijini cea de a doua
microproteză de înveliş de tipul coroanei
telescopabile încorporată în şaua protezei,
împiedicându-se astfel înfundarea
supraprotezei. Capa nu se cimentează
decât după ce toată construcţia este
terminată, deoarece pe acest element
protetic aşezat pe modelul funcţional, se
realizează coroana telescop cu morfologia
corespunzătoare.
Coroana telescopabilă turnată trebuie să
îndeplinească mai multe condiţii:
▪ să refacă morfologia dintelui suport;
▪ să circumscrie capa, oferind o forţă de
frecare faţă de ea în favoarea stabilităţii
statice şi dinamice a supraprotezei;
▪ să angreneze corect cu suprafaţa ocluzală
faţă de antagonişti, indiferent de natura lor;
 ▪ să garanteze un sprijin dento-parodontal
prin transmiterea forţelor masticatorii
ansamblului bont dentar plus elementul
protetic-capă (în axul fiziologic al dintelui
preparat).
Elementele sistemului telescopic se pot realiza
prin galvanoformare. Tehnica de elaborare a
capei din aur pur prin galvanoformare include
realizarea unui model din gips special. Modelul
este acoperit cu un strat de argint pur şi conectat
la catod. Pe suprafaţa modelului conductibilizat se
depune un strat uniform de aur compact.
Grosimea capei pentru coroanele unitare va fi de
0,2 mm, iar greutatea de 0,5 g. Duritatea
componentelor galvanoformate din aur după
În cazul edentaţiilor parţiale terminale
unilateral sau bilateral, după DUMITRESCU,
aplicarea sistemului telescopic pe dinţii limitanţi ai
încălzirea la 800oC timp de 20 minute este dublă
faţă de duritatea aurului turnat .
Rigiditatea legăturii între dinţii restanţi şi piesa
protetică mobilizabilă fac din telescop un foarte
bun mijloc de ancorare.
La nivelul mandibulei, cea mai frecventă
supraprotezare se face pe cei doi canini,
deoarece ei reprezintă ultimele unităţi odonto-
parodontale care rămân în cadrul edentaţiei
subtotale sau în anumite situații clinice foarte
dificile, de exemplu boli genetice (sindrom Down,
Crouzon, etc.) la care nu se poate apela la alt tip
de ancorare (fig. 68).
Redăm mai jos etapele principale din
protezarea unui pacient cu sindrom Crouzon (fig.
69, 70, 71): [36]
Figura 68
Situația clinică inițială.
Figura 69
Capele turnate paralelizate și
apoi cimentate.
Figura 70
Coroanele telescop văzute pe faţa
mucozală a supraprotezei.
Figura 71
Angrenarea arcadelor dentare
artificiale.
breşelor provoacă supraîncărcarea parodontală a
acestora cu mobilizarea lor, chiar înainte de
pierderea fricţiunii dintre cape şi coroane.[24] Acest
inconvenient poate fi înlăturat prin stabilirea mai
multor pilieri de menţinere a supraprotezei într-o
manieră unitară, sau prin asocierea telescopării cu
alte mecanisme speciale, cum sunt disjunctorii
(întrerupători de forţe) sau balamalele
(articulaţiile).
Conform experienţei Clinicii de Protetică
Dentară a U.M.F. Târgu-Mureş, care în decursul
deceniilor a executat un volum foarte mare de
supraprotezări telescopate, utilizând aliaje nobile,
seminobile, inoxidabile de tip crom-cobalt şi crom-
nichel, s-a remarcat că, dacă la început forţa de
fricţiune este mai mare, asigurând o retenţie
favorabilă piesei protetice adjuncte, cu timpul ea
se reduce. Acest dezavantaj este condiţionat de
calitatea materialului utilizat şi numărul de stâlpi
folosiţi pentru ancorare rigidă, la care se mai
adaugă poziţia topografică şi caracterul solicitării
ansamblului protetic de către arcada dentară
antagonistă.
Telescoparea poate fi realizată şi între un bont
artificial al unei reconstituiri corono-radiculare şi
şaua protetică, sau cu coroane parţiale (tipul
Steiger).
Indicaţiile sistemului telescopic se referă în
general la rezolvarea unor forme mai mult sau mai
puţin complexe ale edentaţiilor parţiale întinse,
extinse şi subtotale, situate cu precădere la nivelul
mandibulei.
Unii autori considerau că acest sistem de
supraprotezare poate fi indicat inclusiv pe dinţi cu
mobilitate de gradul I, deoarece în urma protezării
aceste elemente, s-ar refixa în suportul osos.
Această afirmaţie se confirmă doar în cazurile
clinice în care dinţii restanţi care suportă
ancorarea sunt repartizaţi eficient pe arcadă, sunt
în număr mare, iar antagoniştii sunt reprezentaţi
de o proteză parţială mobilizabilă sau totală.
Coroana telescopată este indicată în principal pe
dinţi din zona laterală, dar, dacă nu există
contraindicaţii de ordin estetic – care de altfel sunt
relative datorită apariţiei materialelor moderne
fizionomice – se pot realiza şi în zona frontală, în
special la nivelul caninilor. S-a constatat şi scos în
evidenţă avantajele realizării acestui tip de
supraprotezare ce are ca pilieri cei doi canini, fapt
evidenţiat și în literatura de specialitate.
Sistematizarea factorilor importanţi de care trebuie
să se ţină seama atunci când se indică realizarea
acestei metode de terapie :
▪ topografia dinţilor restanţi la nivelul
arcadelor dentare. Cea mai recomandabilă
conjunctură de supraprotezare telescopată
pe fondul unei edentaţii subtotale, este
aceea în care dinţii restanţi sunt situaţi
topografic astfel încât între ei să existe
spaţii mari, ce vor oferi protezei un sprijin
mixt. Dacă spaţiile edentate sunt mai mici,
creşte posibilitatea de apariţie a basculării
piesei protetice, aspect valabil la
mandibulă, dar şi la maxilar, chiar dacă
câmpul protetic are o suprafaţă mai mare.
▪ starea câmpului protetic edentat parţial. Se
va ţine cont de aspectul crestelor, cu atrofii
marcate şi denivelate, mucoasă
neaderentă şi o rezilienţă crescută, situaţie
în care se indică cu precădere folosirea
unor sisteme suplimentare de retenţie.
▪ poziţia, înclinarea şi lungimea coroanelor
dinţilor stâlpi ce vor suporta telescoparea.
Dinţii trebuie preparaţi astfel încât să fie
paraleli între ei pentru a reuşi inserarea
piesei protetice. De aceea, de foarte multe
ori, este necesară devitalizarea pilierilor de
sprijin.
▪ pentru supraprotezarea telescopată este
de preferat să alegem dinţi cu coroane
clinice mai scurte, dar cu un parodonţiu
sănătos.
▪ starea parodonţiului este esenţială. O
mobilitate incipientă nu reprezintă o
contraindicaţie absolută în realizarea
protezei telescopate, dinţii fiind solicitaţi în
sens vertical, direcţia cea mai favorabilă
din punct de vedere funcţional.
▪ trebuie analizată cu atenţie şi arcada
dentară antagonistă, în sensul că
opozantul unei supraproteze telescopate
nu este indicat să fie o arcadă integră sau
o punte stabilizatoare datorită leziunilor de
decubit ce apar în urma înfundării excesive
pe câmpul protetic şi datorită posibilităţii de
deteriorare prin fisură sau fractură la
protezele realizate după metoda clasică.
Antagonistul „ideal” este reprezentat de
proteza totală sau proteza parţială întinsă
(fig. 74, 75).
 Figura 74
Situaţie în care antagoniştii vor fi reprezentaţi
de o proteză totală
Contraindicaţiile sistemului telescopic sunt
reprezentate de:
▪ prezenţa unei parodontopatii marginale cu
atrofie verticală, cu pungi gingivale ce
depăşesc 4 mm, la dinţii laterali atrofia
putând depăşi furcaţia rădăcinii
▪ înclinaţii prea pronunţate în sens mezio-
distal sau vestibulo-oral a dinţilor restanţi
pe câmpul protetic, mai ales atunci când nu
pot fi devitalizaţi în scop protetic din motive
endodontice
▪ dinţi rezecaţi apical excesiv, cu implantare
redusă
▪ dinţi cu focare de infecţie ce nu pot fi
recuperaţi
▪ dinţi cu coroană clinică foarte scurtă
(microdonţie)
Avantajele protezării telescopate sunt atât de
ordin biomecanic, cât şi funcţional. Acestea pot fi
sistematizate astfel:[39][8]
▪ asigură un sprijin dento-parodontal eficient
în favoarea păstrării crestei alveolare de la
nivelul fiecărei breşe edentate
▪ permite o încărcare fiziologică a
parodonţiului dinţilor restanţi folosiţi pentru
ancorarea rigidă, contribuind uneori chiar la
imobilizarea unor dinţi cu parodonţiul slăbit,
datorită fixării întregului ansamblu dentar
într-un bloc rigid, solicitarea funcţională
producând doar intruzia acestora
▪ oferă o stabilitate statică şi dinamică foarte
bună, ceea ce conferă piesei protetice o
valoare funcţională optimă, precum şi un
efect fizionomic foarte bun atunci când se
folosesc coroane semifizionomice
▪ protejează dinţii restanţi împotriva leziunilor
carioase
▪ se poate asigura o igienă satisfăcătoare
▪ este o modalitate de terapie prin care se
întârzie trecera la stadiul de edentat total,
iar transformarea protezei telescopate într-
una totală este facilă
▪ garantează o asimilare psiho-corticală fără
multe dificultăţi, trecerea spre proteza
totală fiind aproape insesizabilă pentru
pacient
Figura 75
Câmpul protetic mandibular ce va fi reabilitat cu
o proteză telescopată
▪ din punct de vedere ethnic, realizarea unei
astfel de proteze nu impune eforturi
deosebite, fiind accesibile laboratoarelor cu
o dotare tehnico-materială medie, iar preţul
de cost este cu puţin mai mare decât al
unei proteze parţiale mobilizabile clasice
În concluzie, sistemul telescopic este net
avantajos faţă de modalităţile clasice de terapie şi
se poate asocia cu alte ataşamente de tipul
culiselor, capselor, etc.
În contextul tranziţiei de la edentaţia parţială la
cea totală, metoda de protezare telescopată ajută
la obţinerea unui suport muco-osos netraumatizat.
În această situaţie, nu trebuie renunţat la controlul
pacientului o dată la şase luni şi la realizarea
căptuşirilor la nevoie. În situaţia imposibilităţii de a
colabora cu pacientul din diverse motive, trebuie
să renunţăm la acest tip de terapie.
Dezavantajele protezării telescopate constau
în următoarele:
▪ nu se poate asigura o şlefuire economică
cu caracter morfologic a dinţilor ce asigură
ancorarea prin fricţiune a piesei protetice
mobilizabile, impunându-se totodată
existenţa unui paralelism între ei;
▪ se recurge la devitalizarea dinţilor pentru a
evita complicaţiile pulpare ulterioare;
▪ fricţiunea nu este de durată dacă se
utilizează aliaje moi, iar pe bonturi excesiv
şlefuite, supraprotezarea nu este eficace.
O metodă de recuperare a fricţiunii este
folosirea unei răşini cu două componente (A şi B)
FGP Friktions-Kunststoff produs de specialiştii
firmei Bredent, care au comparat fricţiunea unui
sistem telescopic metalic ce a fost evaluată la o
forţă de 8N, cu acelaşi sistem telescopic, la care
fricţiunea a fost asigurată de răşina FGP şi a fost
ajustată tot la 8N. Ambele sisteme telescopate au
fost supuse de 21.000 de ori unui proces de
inserţie-dezinserţie, ceea ce corespunde unei
perioade de purtare de 20 de ani a protezei
telescopate. Rezultatul a fost, în cazul sistemului
classic, reducerea forţei de fricţiune la 2N, (25%
forţă reziduală), iar la sistemul la care s-a aplicat
FGP, forţa de fricţiune a scăzut la 6N (75% forţă
reziduală).
 Există trei tipuri de telescopare şi anume:
coronară, radiculară şi mixtă.
Telescoparea coronară constă în aplicarea pe
dinţii stâlpi, pregătiţi prin şlefuire, a două tipuri de
proteze unidentare (fig. 77, 78, 79, 80):
▪ capă metalică, copia fidelă a pilierului de
sprijin şlefuit
▪ coroană (metalică, mixtă) supraiacentă, ce
va fi inclusă în proteză şi va reproduce
morfologia dintelui pe care se aplică
Capele metalice sunt perfect cilindrice, ori cu o
preparaţie tronconică sau cilindro-conică, iar dacă
sunt prezenţi mai mulţi pilieri, între acestea trebuie
să existe un paralelism perfect pentru a permite
inserţia şi dezinserţia viitoarei proteze.
Paralelismul se asigură cu ajutorul paralelografului
în faza de modelare a machetelor capelor sau cu
paralelizorul după ce acestea au fost turnate.
Peste cape sunt aplicate coroane care
prezintă o suprafaţă internă perfect adaptată
capelor şi care pot fi solidarizate în proteza clasică
printr-un sistem de retenţii sau pot fi incluse în
scheletul metalic la protezele scheletate.
Figura 77
Aspectul unei telescopări coronare pe trei pilieri. Pe 1.2., 1.1., 2.1., 2.2. se realizează o
punte semifizonomică
Prin fricţiunea ce apare între capă şi coroană
se asigură menţinerea piesei protetice. În
regiunea cervicală capele prezintă un prag ce
contribuie la realizarea sprijinului. Aceste proteze
asigură un sprijin mixt rigid în cazul edentaţiilor
terminale şi unul pur dento-parodontal pentru cele
intercalate.[26]
Coroanele telescopate pot fi realizate în
variantă nefizionomică, parţial fizionomică sau
integral fizionomică, prin realizarea de coroane
metalo-ceramice.
Există şi sisteme de telescopare
prefabricate, fiind compuse dintr-un cilindru care
se fixează prin lipire sau înşurubare la un
dispozitiv radicular. Extremitatea liberă a
cilindrului este rotunjită. Menţinerea este asigurată
prin fricţiunea realizată între cilindru şi un manşon
metalic care se solidarizează cu proteza şi care
este acoperit de dintele artificial al acesteia
(dispozitivele GMUR şi INTROFIX). Alte
dispozitive sunt prevăzute cu sisteme de mărire a
retenţiei protezei.
Figura 78
Supraproteza scheletată
maxilară privită mucozal cu
cele trei coroane
telescopabile şi conectorul
ei principal de tipul benzii
palatinale posterioare care
uneşte cele două şei
protetice.
Figura 79
Aceeaşi piesă protetică
privită ocluzal.
 Figura 80
Angrenarea piesei protetice cu antagoniştii.
Telescoparea radiculară (fig. 81, 82, 83, 84) a
fost introdusă de Rehm în 1950. El recomandă, în
Acest sistem este compus dintr-un dispozitiv
radicular în care s-a forat un puţ perfect cilindric,
în care pătrunde un ştift fixat la faţa mucozală a
șeii protezei. Prin aceasta se asigură menţinerea
protezei, sprijinul parodontal şi stabilizarea, fiind
foarte avantajos din punct de vedere esthetic,
Figura 82
Aceleaşi piese protetice văzute dinspre
ocluzal
special la câmpul protetic mandibular,
recuperarea tuturor resturilor radiculare.
Figura 81
Situaţie clinică de telescopare pe
doi pilieri refăcuţi prin dispozitive
corono-radiculare
deoarece este acoperit în totalitate de piesa
protetică.
După Ene, se pot confecţiona sisteme de
telescopare care conţin un dispozitiv corono-
radicular cu bont cilindric pe care telescopează o
coroană de acrilat solitară cu proteza, dar care se
va uza foarte repede.[26]
Figura 83
Supraproteza telescopată maxilară şi proteza
totală mandibulară privite pe feţele lor
mucozale.
Figura 84
Angrenarea celor două arcade dentare ale
protezelor.
Sistemele de ancorare rigidă prin intermediul barelor conjunctoare şi a călăreţilor (matricelor).
Încă din anul 1896, autorul american Parr şi
mai târziu, în 1906, Goslee şi Gilmore[37] au
elaborat şi perfecţionat ideea realizării unei
protezări mobilizabile cu mijloace speciale de
menţinere, sprijin şi stabilizare rigidă. Ei au plasat
într-o breşă edentată o bară metalică (la început
patrulateră, apoi cilindrică pe secţiune), având
drept scop unirea prin lipire la extremităţile ei
proximale a elementelor de agregare pe bonturile
dentare stâlpi de tipul coroanelor de înveliş, tot
metalice. Peste această patrice, au aplicat şeile
protezei mobilizabile în care se aflau aşa-zişii
cavaleri, executaţi din sârmă elastică sub formă
de buclă, ulterior utilizându-se matrici speciale ce
prind bara conjunctoare, asigurând astfel retenţia
ansamblului protetic.
Acest principiu aplicativ s-a bucurat de un real
success, nu numai pentru faptul că s-a ajuns la
obţinerea unui nou sistem de protezare cu o
funcţionalitate favorabilă, ci şi datorită avantajului
de a nu necesita o amplă şlefuire a dinţilor stâlpi,
neapelându-se la devitalizarea lor.
Ulterior, experienţa practică a scos în evidenţă
inconvenientul unei astfel de protezări din punct
de vedere biomecanic, acela că nu se poate
asigura un raport favorabil între forţele masticatorii
ce acţionează asupra coroanelor dinţilor stâlpi,
care sunt mari, ceea ce va periclita aceste unităţi
odonto-parodontale dacă şi parodonţiul lor este
afectat, comportându-se ca o pârghie de gradul II,
transformată dintr-una de gradul I. Acest
Figura 85
Explicaţia în text.
Conform opiniei lui Ene[26], în edentaţia
subtotală mandibulară cu existenţa celor doi
canini, bara conjunctoare trebuie să fie fixată în
linie dreaptă. La DOLDER se impune ca între bară
şi călăreţ să existe un spaţiu care să permită
înfundarea supraprotezei în raport cu rezilienţa
mucosei.
Pe secţiune, raportat la creasta alveolară,
conjunctorul patrice poate avea forme eterogene:
elipsoidală, în pară inversată sau în picătură
inversată. Această configuraţie permite ca piesa
protetică adjunctă să poată face mişcarea de
dezavantaj a fost documentat de către însăşi
Dolder, motiv pentru care a susţinut necesitatea
amputării coroanelor pilieri, după o prealabilă
terapie corectă endodontică, realizând sistemul
propriu de ancorare rigidă care şi astăzi îi poartă
numele, fiind de fapt o supraproteză integral
fizionomică. El a folosit o bară ovoidă sau un
conjunctor asemănător tipului descris de
Ackermann (bară pe secţiune cu aspect rotund),
care este fixată pe două dispozitive radiculare
compuse (cape cu inele periradiculare şi pivoturi),
de obicei pe cei doi canini mandibulari rezecaţi
coronar.
După Koch şi Burlui [57][10], scopul esenţial al
barei conjunctoare este acela de a garanta
retenţia prin asamblarea unei gutiere metalice
elastice inclusă pe faţa mucozală a piesei
protetice adjuncte pe această patrice, întreg
ansamblul mecanic fiind mascat de către
supraproteză, deţinând astfel un caracter integral
hibrid.
Tokuhisa a arătat comparativ într-un studiu
între diverse ataşamente că, la aplicarea unei
forţe laterale, sistemele de bare şi călăreţi prezintă
mai multe momente de torsiune ce acţionează
asupra lor şi transmit mai puţin favorabil forţele
masticatorii decât ataşamentele de tipul capselor
sau culiselor.[86]
În figurile 85 şi 86 se poate remarca schematic
în ce constă principiul de ancorare rigidă a
sistemului Dolder.
Figura 86
Explicaţia în text.
basculare prin înfundare, fără să solicite pilierii
dentari (fig. 87).
Matricea inclusă pe faţa mucozală a
supraprotezei deţine extremităţi elastice care se
desfac şi lasă bara să pătrundă în interiorul ei,
după care se strâng, asigurând retenţia protezei.
După Lejoyeux, sub raport psihic, această formă
de supraprotezare cu caracter de tranziţie este
deosebit de favorabilă prin cele două mari
avantaje pe care le deţine:[60]
▪ oferă o stabilitate statică şi dinamică
optimă a piesei protetice adjuncte;
 ▪ garantează un aspect fizionomic apreciat
de către pacienţi.
▪ Singurul dezavantaj al acestui sistem
constă în necesitatea devitalizării dinţilor
stâlpi, cu sacrificarea coroanelor.
Referitor la indicaţiile supraprotezării tip
Dolder, după Koch, acestea sunt condiţionate de
mai mulţi factori, dintre care sunt amintiţi:[57]
▪ dinţii restanţi (numărul, starea, poziţia
topografică şi aspectul componentei
parodontale de înveliş);
▪ statusul suportului osos evaluat radiografic;
▪ particularitatea psihicului pacientului;
▪ igiena supraprotezei şi a cavităţii bucale de
care depinde în mare măsură degradarea
bazei acrilice;[40]
▪ vârsta celui care trebuie să fie
supraprotezat (se situează între 40-60 ani);
▪ caracterul antagoniştilor şi a ocluziei.
Zhayo [92] şi el-Shheikh[83] au arătat că
ataşamentele de tipul barelor şi a călăreţilor, care
sunt suprastructuri pe implante sau sunt asociate
cu acestea reprezintă o metodă eficientă de
restaurare a arcadelor pacienţilor edentaţi total.
Supraprotezarea cu sistem de retenţie pe baza unor aliaje speciale magnetice.
Aplicaţiile electromagnetismului în numeroase
specialităţi medicale cum sunt în Oto-Rino-
Laringologie, Oftalmologie, Urologie au un viitor în
terapia anumitor afecţiuni generale, dar şi în
Stomatologie în domeniul Ortodonţiei, în Chirurgia
buco-maxilo-facială şi în Protetica dentară în
supraprotezare.
Încă din 1970 în scop protetic au început să fie
utilizate pentru menţinerea protezelor mobilizabile
sistemele magnetice din Cobalt-Samariu, care
deţin o intensitate şi permanenţă magnetică
superioară tuturor aliajelor magnetice cunoscute.
Magneţii sunt fixaţi în baza supraprotezei totale
sau parţiale în dreptul unor rădăcini protejate de
dispozitive radiculare realizate din aliaje
magnetizabile sau în anumiţi dinţi restanţi.
După Ionescu[45] şi Kokubo[58], faţă de
sistemele mecanice prefabricate pentru ancorarea
supraprotezelor mobilizabile cum sunt capsele,
magneţii necesită pentru aplicare un spaţiu
vertical mai mic. Metoda se poate aplica pe toţi
dinţii care au un diametru radicular cel puţin egal
cu cel al magnetului.
După Crum[15] , Gillings[30], Jackson[49], Louis[61]
şi Pirnay[68] avantajele acestui procedeu constau
în:
▪ Menţinerea propriocepţiei din cavitatea
bucală;
▪ Conservarea osului alveolar;
Figura 87
Secţiune transversală
prin ansamblul os
alveolar-sistem Dolder-
supraproteză
Din cele menţionate anterior este bine să se
reţină următoarele:[8]
▪ sistemul de bare cu călăreţi utilizat în
supraprotezare este apt să onoreze
principiile biomecanice, profilactice şi
fiziologice ale sistemului stomatognat,
▪ acest sistem are o funcţionalitate bună,
▪ ancorarea prin fricţiune menajează câmpul
protetic, dar sprijinul mixt al protezelor este
condiţionat de repartizarea topografică a
dinţilor,
▪ bara ce uneşte pilierii de sprijin este
capabilă să contracareze componenta
traumatogenă a forţelor ocluzale,
▪ au un aspect estetic foarte bun.
▪ Consolidarea dinţilor restanţi, chiar şi pe
cei care au un prognostic nesigur;
▪ Garantarea unei retenţii optime de durată a
piesei protetice;
▪ Asigurarea fără dificultăţi a inserţiei şi
dezinserţiei supraprotezei;
▪ Evitarea utilizării de croşete, fiind spre
beneficiul fizionomic;
▪ Absenţa uzurii sistemului magnetic;
▪ Realizarea clinico-tehnică oferă satisfacţie
atât medicului, cât şi pacientului;
▪ Sistemul magnetic are o înălţime mică de
numai 3 mm, permiţând deplasări ale
supraprotezei fără solicitarea nefiziologică
a dinţilor stâlpi, bascularea prin înfundarea
distală a piesei protetice adjuncte
neprovocând torsiunea pilierului dentar,
ceea ce îl face să acţioneze ca un receptor
de forţe;
▪ Căptuşirile sunt mult mai uşor de executat
faţă de protezele mobilizabile prevăzute cu
sisteme mecanice.
Metoda supraprotezării magnetice s-a dovedit
a fi superioară faţă de protezarea convenţională,
prin calitatea de a genera un câmp magnetic fără
să fie în detrimentul ţesuturilor de sprijin ale piesei
protetice adjuncte, asigurându-i o funcţionalitate
optimă.
Dintre cele mai simple ataşamente magnetice
cu eficacitate demnă de remarcat utilizate de
japonezi, dar care au apărut şi în Europa, în Samariu asociat cu Cobalt (Sm-Co) care sunt
Olanda, se situează sistemul DYNA (fig. 88). încapsulate într-o protecţie din oţel inoxidabil,
elemente ce sunt înglobate pe faţa mucozală a
supraprotezei în şei.
Celelalte componente sunt nişte cape
parabolice magneto-receptive, în structura cărora
Figura 88 se remarcă combinaţia dintre Paladiu-Nichel (Pd-
Superior: magnetul şi Ni) şi Paladiu-Cobalt (Pd-Co), care se agregă fie
aliajul magneto- pe dinţii suporţi, fie pe bonturi radiculare prin
receptiv. Inferior: intermediul capelor cu pivoturi (fig. 89).[13]
magnetul, aliajul
DYNA şi implantul.[68]

În cadrul sistemului DYNA se remarcă micile

pastile cilindrice executate din aliaj special de

Figura 89
Supraproteze cu atașamente magnetice

Proporţia de Paladiu în aliajul sistemului DYNA ▪ prepararea lojei radiculare pentru

este de 60 %, neconţinând elemente toxice şi introducerea pivotului magnetic, lăsând o
neprovocând alergie, fiind pe deplin rezistente la lungime de 3 mm din obturaţia de canal
fenomenul coroziunii. Alte sisteme sunt înspre apex (fig. 90)
reprezentate de ataşamentele Magfit EX600 şi
MD800 a căror utilizare măresc considerabil
retenţia protezei pe câmpul protetic, dar rezistenţa Figura 90
la desprindere a protezei depinde mult de zona de Prepararea
plasare a ataşamentelor magnetice.[23] lojelor
radiculare[86
Pentru menţinerea satisfăcătoare a ]
supraprotezei după Ionescu[45] sunt suficiente
două unităţi magnetice, ceea ce asigură o
▪ se amprentează canalele radiculare
rezistenţă de desprindere de circa 500g. Cu 4
folosind știfturi speciale prefabricate, se
sisteme magnetice desprinderea voluntară a
realizează modelul de lucru din ghips dur,
piesei protetice adjuncte este destul de dificilă.
apoi macheta din ceară a părţii coronare,
Realizarea clinico-tehnică a supraprotezelor cu
care se ambalează apoi se toarnă din
ataşamente magnetice impune mai multe etape,
aliaje magnetice (fig. 91)
iar metodele de realizare sunt:
▪ tehnica directă
▪ tehnica indirectă
În continuare se va prezenta tehnica indirectă Figura 91
deoarece deşi este mai scumpă şi necesită un Pivoţii
volum mai mare de muncă, este mai precisă şi magnetici[86]
mai uzuală în practica specialistului.
Etapele sunt următoarele:[87]
▪ reducerea coroanei clinice a dinţilor /
rădăcinilor de suport până la 1,5-2 mm de ▪ se curăţă canalele cu acid poliacrilic timp
marginea gingiei, după tratamentul de 30 de secunde, apoi se cimentează
endodontic corect efectuat în antecedente pivoţii cu ciment ionomer de sticlă (fig. 92)
 bucală, se echilibrează ocluzal şi se
Figura 92 realizează nişte orificii în proteză situate în
Cimentar dreptul pivoţilor
ea ▪ se poziţionează apoi magneţii pe pivoţi
pivoţilor[86]
interpunându-se o foiţă de 0,1 mm, se
adaugă răşină acrilică care apoi va fi
tratată termic (fig. 93)
▪ se realizează apoi în mod clasic
supraproteza, se introduce în cavitatea

Figura 93
Poziţionarea magneţilor şi acoperirea lor cu răşină acrilică[87]

▪ se finisează piesa protetică şi se introduce Reprezentarea schematică a principalelor

în cavitatea bucală diferenţe între cele două metode este prezentată
în tabelul nr. 1.

Tabel nr. 1

Tehnica directă Tehnica indirectă

Dimensiunea Nu se folosesc rădăcini Poate fi folosită indiferent

rădăcinii scurte datorită riscului de de dimensiunea rădăcinii
fractură laterală a acesteia

Spaţiul pentru Critic Este adecvat dacă se

dinţii artificiali respectă indicaţiile de
preparare a pilierilor de suport

Susceptibilitat Poate fi folosită la dinţi cu Poate fi folosită la dinţi cu

ea la carie susceptibilitate crescută la susceptibilitate crescută la
carie datorită efectului carie
cariostatic al fluorului din CIS

Cost Nu foarte scump Mai mult decât tehnica

directă, dar mai ieftin decât
supraprotezele cu alte
ataşamente
 Aceste sisteme magnetice pot fi uneori, în
funcţie de situaţia clinică, substituiente sau
adjuvante de succes ale terapiei de
supraprotezare pe implante. Astfel J. ISHII
recomandă la pacienţii cu leziuni canceroase
mandibulare ce au beneficiat de grefă osoasă
asocierea ataşamentelor magnetice cu implante
scurte (mai mici de 10 mm) pentru a nu
suprasolicita implantul în decursul exercitării
forţelor masticatorii. [48]
Magneţii produşi la începutul anilor 1980 au
avut o rezistenţă slabă la coroziune şi, în decursul
a 2-3 ani, își pierdeau forţa de atracţie. Din
această cauză, reputaţia magneţilor dentari a avut
de suferit chiar de la început. Problemele legate
de coroziune au fost rezolvate începând cu
generaţia a doua de magneţi dentari, fabricaţi încă
anul 1992. Prevenţia coroziunii a devenit o
problemă prioritară, astfel una dintre primele
rezolvări a fost vopsirea suprafeţei magnetului cu
o răşină sau lipirea magnetului de oţelul inoxidabil
care îl acoperea. Toate aceste încercări au eșuat.
În final, soluția care a rezolvat problema a fost
tehnica de sudură micro-laser. Fiecare unitate
O altă problema legată de coroziune este cea
a keeper-ului. La început, keeper-ul cu un pivot
endodontic a fost lipit de dinte cu ajutorul răşinilor
autopolimerizabile, dar această rezolvare a avut
de suferit din cauza cariilor secundare. Începând
din 1995 a apărut o metodă nouă, prin turnarea
pivotului endodontic împreună cu keeper-ul care
beneficiază de proprietăţi magnetice bune. Acesta
este cimentat în interiorul dintelui (fig. 95).
Între keeper şi aliajul pivotului endodontic au
apărut probleme de oxidare şi de coroziune
galvanică. Pentru a rezolva această problemă,
suprafaţa keeper-ului a fost acoperită cu un strat
bogat în crom, cu grosimea de 15 µm. Coroziunea
galvanică poate fi o problemă care apare între
diferitele tipuri de aliaje şi oţelul inoxidabil
magnetic AUM20, dar poate apărea şi între
implantele dentare din titan şi AUM20. Testele de
laborator efectuate cu ajutorul potenţiometrului au
arătat că coroziunea galvanică nu ar trebui să fie
o problemă între AUM20 şi alte metale.
Au fost realizate şi teste de biocompatibilitate
pe animale de laborator, la care au fost inserate
direct bucăţi de AUM20 şi SUS316, sudate cu
sudată este supusă unui test de penetrare a
lichidului pentru a asigura o calitate superioară a
sudurii. Adâncimea sudurii este de aproximativ 70
µm (±15µm) pentru a preveni ruperea sudurii în
cursul utilizării (fig. 94).
Fenomenul de coroziune este de fapt o reacţie
electrochimică în cadrul căreia, la anod, metalul
se oxidează (reacţia de oxidare), iar la catod, ionii
de hidrogen se transformă în hidrogen
molecular(reacţia de reducţie). Există două
materiale foarte rezistente la coroziune: metalele
preţioase (aurul şi platina) şi metalele cu un strat
pasiv la suprafaţă (oţelul inoxidabil şi titanul).
Coroziunea oţelului inoxidabil poate surveni pe
întreaga suprafaţă, datorită mediului
necorespunzător sau poate să apară ca o
coroziune locală în locurile în care stratul pasiv
suferă modificări. Teste efectuate în laborator cu
ajutorul salivei artificiale într-un mediu oral
simulate, au arătat că nu există rugină şi nu
intervine problema coroziunii la magneţii acoperiţi
cu aliajul AUM20 (Aichi Steel) şi sudaţi cu
ajutorul tehnologiei micro-laser.
Figura 94
Sudură cu tehnica micro-laser
(Aichi Steel) [1]
laser şi AUM20 şi aliaj de Au-Ag-Pd, sudate cu
laser. Nu s-au remarcat reacții alergice la nichel,
dar, pentru siguranța pacienților, keeper-ul a fost
învelit într-un aliaj de Ni-Ti.
Noua generație de magneți dentari dezvoltată
după 1990 în Japonia de către Aichi Steel Co.
este cea denumită Magfit, care curprinde magneți
utilizabili pe dinți naturali, dar și pe implante
dentare. [1]
Clasificare:
▪ Magneți standard:
▪ Magfit EX: înățimea magnetului este de
2.4-2.8 mm și este ideală pentru incisivi
și canini,
▪ Magfit DX: înățimea magnetului este de
1-1.3 mm și este ideală pentru molari.
▪ Magneți speciali (fig. 96):
▪ Magfit RX: suprafaţa magnetică în
formă de cupolă. Este singurul care
poate fi utilizat numai cu ajutorul unui
keeper cu suprafaţă convexă. Este
ideal pentru proteze în edentaţii
terminale, pentru că astfel forţa de
rostogolire poate fi redusă,
 ▪ Magsoft: suprafaţa magnetică în formă
de pernă. Capul în formă de pernă
permite o mişcare verticală de 0.20 mm
şi o rotaţie de 6°, fiind ideal pentru o
gamă variată de proteze,
▪ Magfit PR: folosit în cazuri care
necesită precizie mare. Prezintă o
conexiune rigidă printr-o potrivire
perfectă între magnet şi keeper.

Figura 95
Metode de fixare a keeper-ului[1]

Figura 96
Comparația între sistemele magnetice Magfit pentru dinți naturali

Pentru implante dentare, gama Magfit
cuprinde 3 tipuri de cape: în formă de cupolă, în
formă de pernă şi forma plată. Forma de cupolă
este ideală pentru supraprotezare pe 2 implante.
La acest tip de magnet forţa de retenţie de 5.9
N poate fi considerată puţin slabă, dar forţa
exercitată în timpul mişcării de rotaţie este mai
mare decât la tipul plat. Pentru a mări rezistenţa la
uzură s-a procedat la acoperirea cu TiN a
suprafeţelor aflate în contact direct. Magnetul cu
capul în formă de pernă este recomandat în
cazurile în care proteza este aşezată pe 2
implante şi ocluzia cauzează un stres
continuu.Magnetul cu capul plat are cea mai
ridicată forţă de retenţie (7.4 N) şi este
recomandată în cazuri în care proteza este
aşezată pe cel puţin patru implante.[62]
Etapele de realizare a supraprotezei cu
atașamente magnetice Magfit într-o edentație
subtotală mandibulară (3.3 și 4.3 dinți restanți)

1. Prepararea Se realizează similar cu pregătirea unui canal pentru realizarea

bonturilor dentare uni dispozitiv corono-radicular.

2. Amprentarea Rolul acestei etape este de a obține lingura individuală, cu

câmpului protetic ajutorul căreia se va realiza amprenta finală a protezei, dar și
 cu alginat în amprentarea concomitentă a lojei radiculare, pentru inserarea
lingura standard keeper-ului.

3. Realizarea
lingurii
individuale și
amprentarea
funcțională cu
silicon

S-a urmărit amprentarea corectă a marginilor gingivale și a

canalelor radiculare. S-a folosit metoda cu keeper-ul cimentat,
fiind cea mai sigură cale de a-l fixa în lăcașul preparat.

4. Realizarea
modelului de
lucru

Modelul a fost realizat din ghips IV Fujirock, folosind un

conformator de plastic, măsuţa vibratoare şi vacuum malaxorul.

5. Realizarea
modelului
duplicat cu
bonturi mobile

Modelul duplicat a fost realizat din gips IV Fujirock cu bonturi

mobile. Modelul funcţional a fost duplicat cu Zwosil, pentru a
putea realiza mai uşor macheta capei ataşamentului magnetic.

6. Realizarea
machetelor
ataşamentelor
magnetice

S-a încercat plasarea keeper-ului paralel cu suprafața planului

ocluzal. Macheta porțiunii radiculare s-a obținut folosind o tijă de
ceară încălzită și aplicată cu presiune constantă în canalul
radicular. Forma capei s-a realizat folosind baia de ceară și
adiție de ceară, răzuirea cerii și picurare.
 Datorită faptului că keeper-ul prezintă o față plată care posedă
forță magnetică și una care nu are această caracteristică,
trebuie avut grijă care forță de atracție se situează deasupra
capei la cimentare
După realizarea lăcașului pentru keeper ,acesta este scos din
macheta de ceară a capei.
Pentru eliminarea problemelor din timpul ambalării și turnării
referitoare la stabilitatea keeper-ului în chiuveta de turnare,
acesta nu s-a turnat împreună cu capa.
Folosind bontul mobil, capa s-a realizat prin imersie în ceară.

7. Turnarea
machetelor
atașamentelor
magnetice

La turnare s-a folosit masa de ambalat Shera Cast şi lichidul

Shera Liquid.Capa a fost turnată după procedurile standard
folosite în cazul turnării cu aparatul Trystolit: ambalare,
încălzirea chiuvetei în cuptorul de încălzire și turnare.
În cazul aparatelor de turnat cu sistem de centrifugare este
recomandat să se ataşeze la macheta capei un canal de turnare
suplimentar. S-a folosit un singur canal de turnare pentru
ambele cape, deoarece, pentru turnare, s-a utilizat aparatul
vacuum şi inducţie-Trystolit. Ambalarea s-a făcut cu
conformatoare specifice acestui aparat, cu masă de ambalat
Shera Cast, folosind vacuum malacsorul şi măsuţa vibratoare.
Am folosit aliaj Magnum. Turnarea are loc la 1000 de grade
Celsius, în condiţii de vid, prin inducţie.

8. Sablarea,
prelucrarea
ataşamentelor

După turnare şi după răcirea chiuvetei ,au fost sablate ambele

cape. După sablare,s-au tăiat tijele de turnare ale celor două
cape. Capele au fost prelucrate şi lustruite folosind discuri, freze
diamantate, gume, etc.
 9. Adaptarea
keeperului în
lăcaşurile special
preparate

Keeper-ul a fost adaptat în lăcașul special adaptat.Acest lăcaş a

trebuit lărgit cu o freză cilindrică, deoarece,datorită contracţiei
aliajului topit în procesului de turnare,s-a micșorat. Keeperul a
fost cimentat în interiorul capei cu CIS şi apoi cele două
elemente au fost lustruită împreună.

10. Proba
ataşamentelor
magnetice în
cavitatea bucală

După proba ataşamentelor în cavitatea bucală nu s-a mai

efectuat o supraamprentare cu silicon, deoarece s-a dorit
păstrarea modelelor de lucru deja existente. Nu au fost
cimentate ataşamentele magnetice pe preparaţiile dentare ale
celor doi canini inferiori, deoarece s-a dorit repoziţionarea lor pe
modelele de lucru.

11.Repoziţionarea După proba ataşamentului magnetic în cavitatea bucală, acesta

ataşamentelor pe a fost repoziţionat pe modelul de lucru.
modelul de lucru

12.Realizarea
șabloanelor de
ocluzie din placă
de bază cu
bordură de
ocluzie din ceară.

Pacientul prezenta edentație totală maxilară, drept urmare s-a

realizat în paralel amprenta preliminară cu alginat, lingura
individuală și amprenta funcțională cu silicon.

13. Înregistrarea
DVO şi RC și
montarea celor
două modele în
articulator
 Înregistrarea DVO și a RC s-a realizat cu două șabloane de
ocluzie. Modelul de lucru a fost articulat împreună cu modelul
superior folosind un articulator.

14.Realizarea
machetei de ceară
a supraprotezei
cu ataşamente
magnetice

S-a realizat macheta de ceară a supraprotezei mandibulare şi

macheta de ceară a protezei acrilice superioare, urmând
procedurile şi regulile corespunzătoare privind montarea dinţilor,
ocluzia statică şi dinamică.

15.Transformarea
machetei de ceară
a supraprotezei
mandibulare în
piesă finită(în
paralel să
realizează proteză
totală la maxilar).

Macheta de ceară a celor două lucrări a fost transformată în

piese protetice finite folosind acrilat Meliodent. Protezele au fost
prelucrate folosind freze acrilice, hârtia abrazivă. Cele două
lucrări au fost lustruite folosind perii, pufuri, filţ.
Realizarea protezei superioare s-a făcut concomitent cu
supraproteza inferioară .
 16.Adaptarea Adaptarea supraprotezei mandibulare cu ataşamente magnetice
pieselor protetice în cavitatea bucală se realizează astfel:
finite în cavitatea • se cimentează ataşamentele de preparaţile dentare;
bucală • se poziţionează supraproteza pe ataşamentele
magnetice;
• magnetul este reţinut în partea mucozală prin
intermediul răşinii acrilice autopolimerizabile.

Proteze scheletate cu sprijin implantar. Cazuri clinice.

Protezele scheletate și cele parțiale
convenționale sunt clinico-tehnologic simplu de
realizat, aceste aspecte fiind studiate la
disciplinele de specialitate. Aspectele estetice ale
acestor tipuri de proteze vor fi studiate ăn capitolul
următor.
De aceea în acest subcapitol vom aborda
cazuistica complexă a unor situații ăn care suntem
nevoiți să îmbinăm aspectele clasice cu cele
moderne ale implantologiei.
În ultimele câteva decenii arsenalul terapeutic
al specialiștilor a fost mult îmbunătăţit prin
intermediul implantologiei, mai ales în cadrul
reabilitării orale la situaţiile clinice caracterizate
prin edentaţii parţiale întinse, extinse terminale,
subtotale şi chiar totale.[34]
Din marea varietate a implantelor aloplastice
juxtaosoase, mucozale, mixte, endoosoase ca
cele spiralate, lamelare, în formă de şuruburi, ace,
aspect de diapazon, cilindrice etc., s-a ajuns la
ideea utilizării unora şi în scopul supraprotezării
pe fondul prezenţei dezechilibrului morfofuncţional
ocluzo-articular simplu sau complex al
ansamblului stomatognat. În prealabil însă, se
impune luarea de măsuri necesare înlăturării
conflictelor dento-dentare în cadrul ocluziei
traumatogene.[54][55][6]
Majoritatea literaturii de specialitate [32][69][51][59]
indică supraprotezarea pe implante pentru
îmbunătățirea condiției pacienților edentați totali,
mai ales mandibulari.
Acest aspect nu exclude realizarea protezelor
parțiale scheletate cu ajutorul implantelor, datorită
limitărilor pe care le are o proteză parțială
convențională referitor la estetică, funcționalitate
și confort.
Avantajele unor astfel de metode sunt:[11]
▪ crește comfortul pacientului și implicit
asimilarea psiho-corticală este mai bună,
▪ se îmbunătățește menținerea, sprijinul și
stabilizarea piesei protetice,
Cazul I
▪ se îmbunătățește estetica prin eliminarea
croșetelor,
▪ favorizează conservarea osului alveolar,
▪ o mai bună distribuție a forțelor care
elimină presiunile exercitate asupra dinților
de support,
▪ crește eficiența masticatorie,
▪ în cazul pierderii dinților naturali, este
posibilă înlocuirea lor și folosirea protezei
pe o perioadă temporară (până la
realizarea uneia noi), deoarece datorită
implantelor aceasta nu își compromite
eficiența,
▪ în cazul pierderii tuturor dinților, implantele
rămase pot face parte dintr-un plan protetic
de tratament a edentației totale printr-o
supraproteză.
Studiile bazate pe compararea diverselor tipuri
de atașamente susținute de implante au arătat că
rata de supraviețuire în timp a acestora este mare
(92% în decurs de 8 ani de observații), poziția
implantelor (distală sau mediană) nu garantează
neapărat succesul construcției protetice, ținând
cont de faptul că s-au înregistrat eșecuri în
ambele cazuri datorate forței de rotație, cu o
pondere mai mare totuși în cazul implantelor
plasate distal, iar lungimea implantelor sau
design-ul atașamentelor nu au avut o însemnătate
majoră în ceea ce privește rata de succes a
protezei pe implante. Singura problemă majoră a
reprezentat-o înlocuirea matricei reziliente a
atașamentului,dar cu toate acestea, rămâne cea
mai sigură și eficientă modalitate de tratament a
edentației parțiale sau totale.[14]
Wassertein J a arătat că, în cazul pierderii
unor implanturi standard, se pot utiliza mini-
implante care au rolul de stabiliza restaurația
existentă, plasate adiacent zonei de extracție a
implantelor standard, iar construcția protetică doar
se adaptează noii situații. Pacienții s-au dovedit a
fi mulțumiți de confortul și buna menținere a
protezei.[88]

În continuare este prezentat un caz care vine

să confirme avantajele enunțate mai sus, fiind
vorba despre o pacientă de sex feminin de 62 de
ani a cărei situație clinică este prezentată în figura
97.
Figura 97
Câmpul protetic edentate parțial maxilar. Se
remarcă prezența lui 2.5. inclus subgingival
După analiza clinică s-au constatat
următoarele aspecte:
▪ incisivii prezintă un grad de mobilitate de
II/III Broca,
▪ tuberozitățile maxilare bilateral, sunt
ineficiente din punct de vedere protetic,
fiind neretentive,
Figura 98
Radiografia panoramic a pacientei
În acest context s-a indicat realizarea unei
tomografii computerizate pentru a scoate în
evidență posibilitatea inserării a trei implante (fig.
99).
▪ premolarul al doilea nu poate fi utilizat în
scop protetic.
În acest context, radiografia panoramică vine
sa confirme cele constatate clinic (fig. 98). În plus
aceasta scoate în evidență două aspecte
importante:
▪ plonjarea sinusurilor maxilare în zona
primilor molari,
▪ existența unui decalaj între resorbția
osoasă și atrofia mucoasei,
▪ lipsa aparentă a ofertei osoase pentru
inserarea implantelor.
În această situație planul de tratament a inclus
extracția dinților mobili și a restului de premolar
doi superior, cu păstrarea caninului și realizarea
unei proteze parțiale convenționale ancorată pe
canin cu un croșet de sârmă, pentru conformarea
crestei după extracție și pentru redobândirea
funcțiilor pierdute. După vindecare, s-a decis, de
comun acord cu pacientul inserarea de implante,
acesta nefiind mulțumit de stabilitatea protezei.
Figura 99
Tomografia arată faptul că există posibilitatea
inserării de implante (punctele roșii)
Planul de tratament ales a fost decis în funcție
de două aspecte importante, și anume prezența
caninului și plasarea apropiată a implantelor în
zona frontală. Astfel, caninul a fost preparat
pentru a primi o capă cu un atașament sferic,
agregată intraradicular, pe implantul din cadranul
2 s-a folosit un bont bilă, iar pe celelalte două s-a
ales plasarea unui sistem de bară conjunctoare
(fig. 100).

Figura 101
Aspectul protezei (în fază de machetă) pune în evidență elementele de ancorare
Proteza parțială scheletată inserată în
cavitatea bucală reface funcțiile esențiale ale
sistemului oro-facial, compromise în urma
edentației parțiale:
▪ estetică,
Cazul II
Este vorba despre o pacientă de 50 de ani
care inițial a avut un diagnostic de edentație
termino-terminală maxilară, respectiv
mandibulară. La scurt timp după inserarea unosr
proteze scheletate convenționale cu atașamente
de tip culisă extracoronară, a suferit un accident
rutier soldat cu fractura ramului orizontal
mandibular drept și avulsia dinților 3.3., 4.1., 4.2.,
4.3., 4.4. Situația inițială a fost caracterizată de
atrofia marcată a crestelor edentate mandibulare.
După traumatism, în urma ostosintezei (fig. )
situația a fost total deficitară pe zonele laterale
mandibulare. Astfel, a fost exclusă posibilitatea
Figura 100
Ansamblul de atașamente ce vor susține proteza
parțială scheletată cu suport mixt
▪ masticație,
▪ fonație.
Aspectul final al tratamentului confirmă cele
enunțate anterior (fig. 102).
Figura 102
Aspectul final al protezei
inserării de implanturi (os deficitar, focar de
fractură) în zona laterală. Au fost inserate două
implanturi în zona 4.3. și 4.2., fiind păstrați 3.3. și
3.4. Vindecarea în urma osteosintezei s-a produs
cu obținerea unui fals prognatism mandibular,
astfel punctul interincisiv inferior fiind în fața celui
superior cu aproximativ 16 mm, ceea ce
înseamna un handicap pacienta fiind în
antecedente psalidodontă. O ală problemă care a
apărut în urma tratamentelor proprotetice a fost că
distanța între coletul implanturilor și cel a dinților
restanți a fost pe verticală de aproximativ 11 mm.
Din punct de vedere clinic etajele feței nu mai sunt
simetrice fiind prăbușită DVO, iar buza superioară
Figura 104
(a) asimetria etajelor feței și prăbușirea DVO, (b) căderea buzei superioare în spatele celei inferioare
Dificultatea planului de tratament a fost dată
de decalajele mari între cele două arcade, practic
de posibilitatea de a aduce viitoarea ocluzie în
poziție de cap la cap, pentru a satisface minime
cerințe este tice , funcționale și biomecanice. Un
alt handicap care a îngreunat planul de tratament
a fost posibilitatea cel putin teoretică în prima fază
de a realiza mandibular o proteză cu sprijin
implantar cu o mezostructură susținută de dinți
naturali și implanturi și nu în ultimul rând de starea
psihică a pacientei. Planul de tratament a depins
de posibilitatea obținerii ocluziei cap la cap,
aspect testat prin preconfigurarea viitoarelor
lucrări din ceară și proba lor în cavitatea bucală
(fig. 105).
Figura 105
Macheta din ceară a viitoarelor lucrări protetice BINGO!
a căzut în spatele celei inferioare (fig. ).
În condițiile reușitei obținerii unei ocluzii teoretice
doreite a fost decis planulterapeutic astfel:
▪ maxilar o proteză scheletată compozită cu
o punte metalo-ceramică fonntală cu
atașamente extracoronare de tip capsă
(argument dat de reziliența mucoasei și
teama indusă de insuccesul tratamentului
în cazul unor mici erori tehnologice date de
modificări/deformări ale machetei sau
poziționări mai puțin exacte), proteza cu un
conector principal metalic și contracroșet.
▪ Mandibular a fost aleasă soluția unei
proteze cu sprijin implantar, independent
pe cele două categorii de suporturi (dinte și
implanturi), fiind utilizate ca sisteme de
retenție tot capsele (argument legat de
posibile erori tehnologice)
O altă problemă a fost realizarea mezostructurii
de așa manieră încât elementele de menținere să
fie situate la același nivel pentru a fi eficiente. De
aceea acestea au fost realizate inițial din rășină
acrilică. Ăn figurile următoare sunt perezentate
etapele importante din succesiunea clinico-tehnică
de realizare a protezei mandibulare.
 Figura 106
Aspectul inițial al câmpului protetic la maxilar și mandibulă după inserarea implanturilor

Figura 107
Ansamblul elementelor de menținere plasate la același nivel

Figura 108
Aspectul elementelor de menținere, proba machetelor din rășină respectiv finite în cavitatea bucală
 Figura 108
Refacera DVO

Figura 109
Decalajul existent între cele două arcade; vedere laterală și posterioară

Figura 110
Aspectul final facial din profil și lateral
 Figura 111
Aspectul final

Bibliografie
In curs de elaborare