Accentul

Accentul reprezintă pronunțarea intensă a unei silabe dintr-un

cuvânt. În limba română, accentul nu are un loc fix, putând să cadă
pe:
-ultima silabă (covor);
-penultima silabă (reporter);
-antepenultima silabă (ordine);
-a patra silabă de la sfârșit (lapoviță);
-a cincea silabă de la sfârșit (optsprezecea).
Accentul poate deosebi înțelesul cuvintelor.
În general, normele actuale recomandă o singură formă de
accentuare.
Există în limba română unele cuvinte care au două variante
corecte de accentuare, prima formă din dicționar fiind cea
recomandată.
 Adjectivul

Adjectivul este partea de vorbire flexibilă care

exprimă însușirea unui obiect, în sens larg.
Adjectivul determină un substantiv sau un substitut
al acestuia (pronume sau numeral cu valoare
pronominală). Adjectivele pot fi:
Propriu-zise;
Provenite din:
— verb la participiu (cameră amenajată);
—Verb la gerunziu (ploaie picurândă);
—Adverb (om bine).
Adjectivele sunt:
Variabile, când își modifică forma în vorbire; în funcție
de gen și de număr, adjectivele variabile au
— Patru forme flexionare (bun, bună, buni, bune);
— Trei forme flexionare (sătesc, sătească, sătești,
sătești);
— Două forme flexionare (mare, mare, mari, mari);
Invariabile, când nu îsi modifică forma în vorbire (bleu,
ditamai).
 Adjectivele se acordă în gen, număr și caz cu
substantivul determinat.
Gradele de comparație sau de intensitate sunt:
Pozitiv (mare);
Comparativ
—De egalitate (tot atât de, la fel de, tot așa de,
deopotrivă de mare);
—De superioritate (mai mare);
—De inferioritate (mai puțin mare);

Superlativ
relativ
—De superioritate (cel mai mare);
—De inferioritate (cel mai puțin mare);

absolut
—de superioritate (foarte mare):
—de inferioritate (foarte puțin mare).
 Locuțiunea adjectivală este grupul unitar de
cuvinte care este sinonim cu un adjectiv și se comportă
în propoziție ca adjectivul.
În calitate de adjunct, adjectivul are două funcții
sintactice specifice:
Atribut adjectival în grupul nominal;
Nume predicativ în grupul verbal.

În grupul verbal, adjectivul mai poate avea funcții

sintactice nespecifice:
Complement prepozițional;
Circumstanțial de timp;
circumstanțial de cauză;
Atributul adjectival poate determina:
Un substantiv;
Un pronume;
Un numeral cu valoare pronominală.

În calitate de centru, adjectivul este determinat de:

complement indirect: Din roșu s-a făcut portocaliu.

circumstanțial de timp: De mic iubea animalele.
circumstanțial de mod: Maria era mult mai harnică
decât leneșă.
circumstanțial de cauză: S-a culcat devreme de
supărată ce era.
 Adverbul
Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care arată o
caracteristică a unei acțiuni, a unei stări.
După înțeles, adverbele sunt:
-de loc: aici, acolo etc.
-de timp: luni, dimineața etc.
-de mod: frumos, iute etc.
Adverbul poate să determine:
-un verb;
-un adjectiv;
-un adverb.
Unele adverbe au grade de comparație, care se formează în
același fel ca la adjectiv, inclusiv mijloacele expresive de redare a
superlativului.
Locuțiunea adverbială este grupul unitar de cuvinte care este
sinonim cu un adverb și se comportă în propoziție ca adverbul.
Locuțiunile adverbiale pot fi:
De loc — în spate, din loc în loc, ici și colo, de jur împrejur etc.;
De timp — din vreme în vreme, când și când, pe înserat etc.;
De mod —fără îndoială, cu de-a sila, talmeș-balmes etc.;
De cauză — de aceea, pentru aceea, de asta, pentru asta;
De scop — de aceea, pentru aceea, de asta, pentru asta.
 Adverbele si locuțiunile adverbiale pot îndeplini funcțiile
sintactice de:
-nume predicativ: Andrei este frumos.
-circumstanțial de loc: Noi stăm afară.
-circumstanțial de timp: Vom veni luni.
-circumstanțial de mod: O sa fim serioși la spectacol.
-circumstanțial de cauză: Am adus flori pentru aceea.
-circumstanțial de scop: De asta am plecat ieri.
-atribut adverbial: Mâncarea de aici este bună.
Atributul, complementul, circumstanțialul
După partea de vorbire prin care se exprimă, atributul este:
verbal, adverbial și interjecțional.
Atributul adjectival se exprimă prin:
-adjectiv;
-locuțiune adjectivală;
-adjectiv pronominal;
-numeral cu valoare adjectivală.
Atributul substantival poate fi:
-atribut substantival genitival;
-atribut substantival prepozițional;
-atribut substantival în nominativ;
-atribut substantival în dativ fără prepoziție;
Atributul pronominal poate fi:
-atribut pronominal genitival;
-atribut pronominal prepozițional;
-atribut pronominal în dativ.
Numeralul cu valoare pronominală poate fi:
-atribut genitival;
-atribut prepozițional.
Atributul verbal se exprimă prin verb sau locuțiune verbală la:
-infinitiv;
-supin;
-gerunziu.
Complementul poate fi:
-complement direct exprimat prin:
-substantiv, pronume, numeral;
-verb la infinitiv;
-verb la supin.
-complement indirect exprimat prin:
-substantiv, pronume, numeral în dativ.
-complement prepozițional exprimat prin:
-substantiv, pronume, numeral;
-verb la infinitiv;
-verb la supin.
Circumstanțialul poate fi:
-de loc;
-de timp:
- de mod;
-de cauză;
- de scop.
 Caracterizarea personajului
Personajul literar este persoana care participă la acțiunea unei
opere epice sau dramatice.
Modalități de caracterizare a unui personaj
-Directe – De narator
- De alte personaje
- Autocaracterizarea
-Indirecte – Prin gesturi, fapte, atitudini
- Mediul în care se află sau din care provine
- Gânduri
- Limbaj
- Nume
- Relațiile cu alte personaje

Planul redactării pentru caracterizarea unui personaj

I)Introducere
-includerea personajului în textul dat
II)Cuprins
-precizarea mijloacelor de caracterizare utilizate de autor
(directe, indirecte)
-numirea trăsăturilor personajului ilustrate cu scene
semnificative din textul dat
-precizarea relațiilor dintre personajul menționat și celelalte
personaje din text
 -evidențierea mijloacelor artistice folosite în caracterizare
III)Încheiere
-formularea opiniei personale cu privire la personajul
menționat
 Compunerea narativă
Compunerea narativă are la bază narațiunea, mod de expunere
ce constă în succesiunea unor întâmplări, fixate într-un anumit timp
și spațiu.
Trăsături:
• Întâmplările sunt legate cazual și urmăresc momentele
subiectului: expozițiunea, intriga, desfășurarea acțiunii, punctul
culminant și deznodământul;
• Prezența reperelor spațio-temporale;
• Relatarea este făcută de un narator la persoana I sau a III-a;
• Elementul declanșator al evenimentelor este conflictul;
• Personajele sunt cele care participă la acțiune;
• Narațiunea se poate împleti cu dialogul, descrierea sau
monologul interior;
• Textul trebuie să răspundă la întrebările: cine? Ce? Când?
Unde? De ce?.

Tipuri de compuneri narative:

1)După construcție:
-după un plan propus de profesor;
-cu un început/un final dat;
-după un tablou/ilustrație etc.
2)După scop și mijloacele de realizare:
-literară= vizează emoționarea, sensibilizarea cititorului, scopul
este artistic;
-nonliterar= vizează informarea/educarea cititorului.
3)În funcție de perspectiva asupra faptelor și de stilul de redactare:
-subiectivă= este redactată la persoana I, naratorul fiind
personaj sau martor al întâmplării;
-obiectivă= este realizată la persoana a III-a de un martor
detașat, omniscient.

Planul de redactare pentru compunerea narativă:

1)Introducere
• Stabilirea reperelor spațio-temporale și introducerea
protagonistului, dacă începi cu expozițiunea;
• Prezentarea unui fapt care declanșează acțiunea, dacă alegi
intriga ca prim moment;
2)Cuprinsul
• Derularea evenimentelor după o schemă logică, lineară;
• Fixarea reperelor de timp și spațiu;
• Introducerea altor personaje;
• Crearea unor momente de suspans;
• Introducerea unor scurte pasaje sau dialogate (opțională)
3)Încheiere
• Rezolvarea conflictului.

Exemplu de compunere narativă

Eram într-o vacanta la munte si închiriasem o căbănuța rustica
la Soveja. O căbănuță liniștită si plina de farmec. In plus, aerul curat,
pădurile umbroase si drumețiile m-au relaxat mereu.
Am adormit, după prima zi de drumeții, fără sa mai am timp sa
număr oi sau alte lucruri ... Si tot pe nesimțite m-am trezit într-un vis
pe o planeta mov si foarte muzicala. Pașii trecătorilor si mai ales ai
mei aveau un ecou ciudat, destul de familiar, si totuși ciudat. Nu
reușeam, in vis, sa-mi aduc aminte de unde știu sunetul acela ritmat
ca si cum niște dinți ar mărunți ceva....Ba da, știam: un șoarece! L-am
căutat peste tot! Pe sub masa, pe sub pat, pe sub dulap, încercând sa
găsesc o gaura in perete. Când am aprins lumina, s-a făcut tăcere...
Nici urma de șoarece! Căutarea mea a continuat plină de râvnă, dar,
zadarnic, nu am zărit nici măcar o codita!
Am zărit, in cele din urma, într-un colt al peretelui de lângă pat,
o gaura cat o nuca! Si, in interiorul ei, doi ochi scânteietori ce mă
priveau cu teama si nedumerire. Era chiar simpatic inamicul
meu! Cum nu mai era cazul sa dorm si nici sa făuresc planuri de
război cu simpaticul meu tovarăș de camera, am ascultat pana
dimineața muzica. Muzica mă calmează si mă binedispuse.
Dimineața mi-am salutat cordial noul prieten si am pornit într-o
noua drumeție pe meleaguri sovejene.
 Cuvântul. Sensul cuvintelor
Sensul unui cuvânt se stabilește numai în context. Cuvântul
poate avea:
-sens propriu, care este sensul cel mai curent al unui cuvânt,
cunoscut de toți vorbitorii, legat de un aspect din realitate; sensul
propriu este de două feluri:
-sensul propriu de bază, reprezentând ceea ce un cuvânt are
specific în sine în orice context; de exemplu, umăr (articulația
dintre mână și trunchi).
-sensul propriu secundar, rezultat dintr-o asemănare și
depistând strict de context; de exemplu umerii obrajilor (parte
a feței).
-sensul figurat, care este sensul neobișnuit al unui cuvânt, folosit cu
valoare expresivă pentru a forma o imagine artistică; de exemplu:
Umerii dealurilor se ridicau semeți.

Sinonimele sunt cuvinte cu formă diferită și cu sens

asemănător sau identic. De exemplu: confortabil= comod, lejer.
Sinonimele se stabilesc numai în context.
După numărul de sensuri suprapuse, sinonimele sunt:
-parțiale, când nu toate sensurile se suprapun (repede-iute);
-totale, când toate sensurile se suprapun (kaliu-potasiu)
 Antonimele sunt cuvinte sensuri diametral opuse. Există prefixe
cu ajutorul cărora se pot forma antonime: ne-, des-, de-, in-.
Exemple de antonime: împădurit-neîmpădurit, repede-încet.

Omonimele sunt cuvinte cu aceeași formă și cu sens complet

diferit.
Omonimele sunt:
-lexicale, când sunt aceleași părți de vorbire; acestea se clasifică în:
-omonime totale, când cele două cuvinte au forme identice în
vorbire; de exemplu, lac are pluralul lacuri pentru ambele
sensuri;
-omonime parțiale, când cele două cuvinte nu au toate formele
identice în vorbire; de exemplu, bandă are două forme de
plural, specializate pentru cele două sensuri, benzi și bande.
-lexico-gramaticale, când sunt părți de vorbire diferite; de exemplu,
dar poate fi substantiv sau conjuncție.

Omofonele sunt cuvinte care se pronunță la fel.

Omografele sunt cuvinte care se scriu la fel.
Omonimele sunt obligatoriu omofone.
 Cuvântul polisemantic are două sau mai multe sensuri legate
între ele.
Sensurile unui cuvânt polisemantic sunt mai mult sau mai puțin
apropiate (baie- spălare, cameră de spălat, vasul de spălat; la plural,
localitate în care te tratezi prin spălări speciale), spre deosebire de
sensurile omonimelor, care nu au nicio legătură între ele (baie-mină).
 Descrierea literară
Descrierea literară este opera literară, în versuri sau în proză, în
care se prezintă sugestiv un colț de natură sau o persoană, prin
intermediul figurilor de stil și a imaginilor artistice.
Trăsături:
• Exprimă o viziune subiectivă asupra aspectelor descrise;
• Scopul său este de a impresiona, a sensibiliza cititorul;
• Punctuația poate dobândi valențe expresive, în acord cu trăirile
autorului;
• În funcție de forma textului, poate fi în versuri sau în proză;
• Ținând cont de obiectul descrierii, aceasta este:
o Descriere-tablou (prezintă un colț din natură)
o Descriere-portret (înfățișează chipuri umane cu trăsături
fizice și/sau morale)
• La nivel stilistic predomină enumerația și epitetul;
• Cromatica este sugestivă, iar culoarea poate conferi tabloului
descris o notă de melancolie, luminozitate, mister etc.;
• Fiind vorba de o prezentare detaliată a unor trăsături, într-un
astfel de text predomină substantivele, adjectivele și unele
adverbe.

Model descriere de tip tablou

,,Cât de frumoasă era luna și cât de senină fu noaptea aceea!
Tăcerea și misterul mă înconjurau din toate părțile. Noaptea, retrasă
în văi și în desimea posomorâtă a brazilor, cernea munții adormiți și
visători, ale căror piscuri neguroase păreau că formează hotarele
înalte dintre pământ și cer. O linie de umbră, grațios ondulată,
însemna, până dincolo de marginile vederii, aceste hotare; și această
linie se părea trasă pe fundul de umbră și lumină al spațiului adânc
de o mână tainică, colosală și nevăzută.
Nici o mișcare pe pământ, și în aer nici o mișcare! Întreaga fire
dormea și visa. Eu nu făceam nici una, nici alta, sau le făceam, poate,
pe amândouă. Mă prefăcusem în o stâncă vie și, în încremenirea ce
mă stăpânea, îmi era cu neputință să-mi leg la un loc gândirile și
simțirile mele... Și pentru ce? Sublimul ucide, și omul e prea mic
pentru sublim.’’
(Pe drumuri de munte, de Calistrat Hogaș)

Model descriere de tip portret

Sunt în clasă...Stau rezemat într-un cot și o privesc pe Maria ,
colega mea, iar gândul se întoarce cu ani în urmă, când am venit
în clasa I.
Din prima zi de școală , doamna învățătoare ne-a pus
în aceeași bancă. Era atâta de sfioasă! Cu ochi mari,
albaștri, cu părul lung și blond, părea o mică
prințesă...
Acum, la 14 ani, aproape nimic nu s-a schimbat în
înfățișarea ei. Ochii i-au rămas la fel de albaștri și de
frumoși ...În clipele ei de visare, devin atât de adânci!
Părul blond, mereu lung, îi încadrează fața ovală, cu
buze roșii, cu un contur deosebit. E frumoasă și
deșteaptă!..
 Enunțul. Fraza.
Enunțul este o comunicare cu înțeles deplin,
construită în jurul unui predicat.
Enunțul poate fi simplu, când este alcătuit dintr-o
propoziție, și compus când este alcătuit din mai multe
propoziții.
Tipuri de enunț:
• Asertiv, când comunică o informație despre o stare
de lucruri: Afară plouă. Elevii au intrat în clasă.
• Interogativ, când cer informații despre o stare de
lucruri: Ai făcut tema? Cine nu a venit?
• Imperativ, când comunică un ordin, o cerere, o
rugăminte: Te rog, ajută-mă!
• Exclamativ, când comunică emoții, sentimente în
legătură cu o stare de lucruri: Am citit o carte
foarte interesantă!

Fraza este un enunț format din două sau mai

multe propoziții.
Fraza poate fi formată din: două sau mai multe
propoziții principale sau mai multe propoziții principale
și una sau mai multe propoziții secundare.
 Relațiile de coordonare din frază se realizează prin:
• Juxtapunere: constă în alăturarea unor propoziții
de același fel; este marcată în scris prin virgulă sau
punct și virgulă.
• Joncțiune: constă în marcarea relației sintactice
prin anumite cuvinte de legătură, numite conectori
sau elemente de relație.

Conjuncțiile coordonatoare pot fi:

• Copulative, când arată o asociere: și, nici;
• Disjunctive, când arată o excludere sau om
alternativă: sau, ori, fie, ba;
• Adversative, când arată o opoziție: dar, însă, iar, ci;
• Concluzive, când arată o concluzie, o consecință a
ceea ce s-a exprimat anterior: deci, așadar;

Locuțiunile conjuncționale pot fi:

• Coordonatoare
• Subordonatoare: pentru că, cu toate că, în caz că,
fără să, măcar să, de vreme ce, până să etc.
 Genul Dramatic
Genul dramatic cuprinde operele literare, în versuri sau în
proză, destinate reprezentării scenice.
Trăsături:
• Este limitată ca timp, spațiu și acțiune;
• Acțiunea este declanșată de conflictul dramatic, ce constă în
confruntarea a două personaje, idei, situații;
• Autorul își exprimă în mod indirect ideile și sentimentele, prin
intermediul acțiunii și al personajelor;
• Textul este structurat în acte, scene, tablouri;
• Personajele comunică prin replici, modul de expunere dominant
fiind dialogul, ce poate alterna cu narațiunea, descrierea și
monologul dramatic.
• Are o așezare în pagină specifică: la începutul operei se află lista
cu personaje și rolul lor în cadrul piesei, iar înaintea fiecărei
replici este precizat numele personajului care o rostește;
• Singurele intervenții ale autorului apar în indicații scenice sau
didascalii, așezate între paranteze, prin care se fac precizări
despre decor, relațiile dintre personaje, starea lor interioară
etc.

Specii dramatice: comedia, tragedia, drama, vodevilul, feeria

etc.
 Comedia
Comedia este o specie a genului dramatic, în proză sau în
versuri, care provoacă râsul prin prezentarea unor acțiuni și
personaje hazlii, cu un deznodământ vesel.
Trăsături:
• Conflictul comediei este derizoriu, personajele confruntându-se
cu probleme aparent importante.
• Spre deosebire de tragedie, în care se confruntă personaje
puternice, purtătoare ale unor valori morale, în comedie,
acestea sunt inferioare, fiind ridiculizate.
• Apare o categorie estetică proprie: comicul, ce rezultă din
anumite situații, caracterul personajelor, contrastul dintre
aparență și esență, limbaj etc.
• Modurile de expunere dominant sunt dialogul și monologul.
• Intenția autorului este de a critica anumite defecte umane,
urmărind îndreptarea lor.

În funcție de aspectele prezentate, există mai multe tipuri de

comedii:
• De situație – Acțiunea cuprinde răsturnări de situații,
confuzii, încurcături etc.
• De caracter – Prezintă personaje care stârnesc râsul prin
contrastul dintre ceea ce vor să pară și ceea ce sunt în
realitate, dintre aparență și esență.
• De moravuri – Prezintă defecte umane la nivel social și
individual.
Comicul este o categorie estetică ce rezultă din anumite
situații, caracterul personajelor, felul acestora de a vorbi,
diferența dintre aparență și esență etc.
 În funcție de elementul declanșator, există mai multe tipuri
de comic:
1)de intenție - exprimă intenția critică și moralizatoare a
autorului;
2)de limbaj - rezultă din felul de a vorbi al personajelor,
reprezentând si o modalitate indirectă de caracterizare a
acestora. Este declanșat de greșelile de logică si de vocabular,
lipsa coerenței discursului, deformarea unor neologisme etc.
3)de nume - rezultă din numele personajelor alese de autor, cu
scopul de a sugera o trăsătură;
4)de caracter - vizează caracterul personajelor, acestea putând
fi încadrate in mai multe tipologii: tipul junelui prim, tipul
slugarnicului și al lingușitorului, tipul parvenitului și al
demagogului etc.
5)de situație - rezultă din anumite situații, confuzii, qui-pro-
quo-ul etc.
 Genul Epic
Genul epic cuprinde operele literare populare și culte în versuri
și proză, în care autorul își exprimă gândurile, atitudinile și
sentimentele în mod indirect, prin intermediul acțiunii și al
personajelor.
Trăsături:
-Prezintă o succesiune de întâmplări, ce se constituie într-un fir epic;
-Prezența unor instanțe ale comunicării narative specifice:
-naratorul: prezintă faptele;
-personajele: participă la acțiune.
-Modul de expunere specific este narațiunea, ce se poate împleti cu
descrierea, dialogul sau monologul interior;
-Coordonatele spațio-temporale;
-timpul poate fi un singur moment sau o perioadă mai mare,
real sau imaginar;
-spațiul poate fi structurat pe mai multe planuri: real, imaginar,
terestru, cosmic etc.
-Acțiunea se caracterizează, de obicei, prin unitate compozițională,
textul fiind structurat pe momentele subiectului: expozițiunea,
intriga, desfășurarea acțiunii, punctul culminant, deznodământul.

În funcție de gradul implicării în evenimentele povestite,

naratorul este:
-obiectiv: povestește evenimentele la persoana a III-a și adoptă o
atitudine detașată față de acestea;
-subiectiv: povestește evenimentele la persoana I, fiind implicat și ca
personaj;
-martor: cel care este sau nu personaj secundar al evenimentelor,
rolul fiind cel de observator.

Tipologia personajelor:
1)după rolul pe care îl au în acțiune: principale, secundare, episodice;
2)În funcție de profilul moral: pozitive, negative;
3)Din punctul de vedere al raportării la realitate: fantastice, alegorice,
simbolice, istorice etc.
4)Din punctul de vedere al implicării în text: personaj-narator,
personaj martor, personaj reflector etc
5)După modul în care sunt prezente în operă: individuale, colective.

Momentele subiectului reprezintă etapele acțiunii într-un text

epic sau dramatic. Acestea sunt:
1)Expozițiunea (situația inițială): fixează reperele spațio-temporale și
introduce personajele;
2)Intriga (elementul perturbator): momentul care declanșează
acțiunea;
3)Desfășurarea acțiunii: cuprinde evenimentele declanșate de intrigă;
4)Punctul culminant: momentul de maximă intensitate al acțiunii, de
tensiune epică, care determină găsirea unei soluții;
5)Deznodământul: rezultatul întâmplărilor precedente, prezentând
finalul acțiunii.
 Conflictul poate fi:
1)exterior: între două personaje, concepții, atitudini, personaj și
societate etc.;
2)interior: în sufletul aceluiași personaj, între datorie și sentiment sau
între rațiune și sentiment.

Procedeele prin care pot fi legate întâmplările sunt:

1)înlănțuirea: constă în desfășurarea lineară, cronologică a
evenimentelor;
2)alternanța: este un procedeu ce constă în alternarea planurilor
narative; este întâlnită cu precădere în roman, dar și în specii mai
scurte, cum este povestirea;
3)inserția: procedeu prin care o narațiune de sine stătătoare este
inclusă în altă narațiune. Este întâlnită mai ales în specia numită,,
povestea în ramă”.

Funcțiile modurilor de expunere:

-Narațiunea: are rol în relatarea evenimentelor;
-Descrierea: prezintă prin detaliile oferite, notele definitorii ale unui
peisaj, obiect, personaj; are rolul de a trezi sentimente puternice
(descrierile literare) sau de a informa (descrierile științifice) ;
-Dialogul: conferă dinamism textului epic; constituie o modalitate
indirectă de caracterizare a personajelor; creează impresia de
verosimilitate a evenimentelor;
-Monologul: oferă cititorului acces la interioritatea personajelor;
evidențiază zbuciumul sufletesc ale personajelor.
 Specii epice:
-în versuri: balada, fabula, poemul, epopeea, legenda etc.
-în proză: basmul, schița, nuvela, romanul, povestirea etc.
 Genul Liric
Genul liric reunește operele literare în care autorul își exprimă
reflecțiile, ideile și sentimentele, prin intermediul eului liric.
Trăsături:
• eul liric, ca voce a autorului se exprimă prin mărci lexico-
gramaticale specifice: verbe și pronume la persoana I și a II-a
singular și plural, precum și anumite elemente ce
subiectivizează discursul liric: interjecții, interogații retorice,
exclamații etc. El poate apărea în diverse ipostaze: îndrăgostitul,
creatorul, contemplatorul etc.
• expresivitatea operei este rezultatul folosirii figurilor de stil și a
imaginilor artistice;
• punctuația dobândește și ea valențe expresive;
• textul liric are o structură specifică: este scris în versuri,
organizate de obicei în strofe, ce pot fi formate: dintr-un singur
vers – monovers; două versuri – distih; trei versuri – terțină sau
terțet; patru versuri – catren; cinci versuri – cvintet; etc.
• muzicalitatea este rezultatul elementelor de prozodie: rimă,
ritm, măsură.

În funcție de sentimentele transmise și de discursul liric, există

mai multe specii literare lirice: doina, pastelul, idila, psalmul etc.
Elementele de prozodie sunt:
• Rima – reprezintă potrivirea armonioasă din punct de vedere
acustic a silabelor de la sfârșitul unor versuri.
a) Rima împerecheată – aabb
b) Rima îmbrățișată – abba
c) Rima încrucișată – abab
d) Monorima – aaaa
• Ritmul – reprezintă succesiunea regulată a unor silabe
accentuate și neaccentuate.
a) Ritmul trohiac – alcătuit din două silabe, din care prima
este accentuată, iar a doua neaccentuată.
b) Ritmul iambuc – alcătuit din două silabe, din care prima
este neaccentuată, iar a doua accentuată.
• Măsura – reprezintă numărul silabelor dintr-un vers.

Figurile de stil
• Aliterația – figură de sunet care constă în repetarea
consoanelor în silabe care se succed, pentru obținerea unui
efect auditiv, eufonic.
• Antiteza – figură de stil ce constă în asocierea într-un enunț a
unor semnificații opuse pentru a scoate în evidență
caracteristicile lor.
• Asonanța – repetiția vocalei accentuate în două sau mai multe
cuvinte plasate în succesiune.
• Comparația – figură de stil, prin intermediul căreia un termen
numit comparat este apropiat de alt termen numit comparat,
prin intermediul unui adverb ce semnifică asemănarea lor (ca,
precum, cum).
• Personificarea este figura de stil prin care lucrurilor, obiectelor
li se atribuie însușiri umane.
• Alegoria este un procedeu literar, constând în exprimarea unei
idei abstracte prin mijloace concrete; altfel spus, este o amplă
metaforă ce permite un transfer din planul abstract/profund al
înțelesurilor dintr-un plan de suprafață, figurativ.
• Interogația retorică – figură de stil realizată sub forma
unei/unor întrebări de la care nu se așteaptă un răspuns, dar
prin intermediul căreia/cărora se transmit o idee, o supoziție, o
atitudine.
• Epitetul – figură de stil prin care se atribuie însușiri deosebite
unui obiect, fenomen sau acțiune.
• Hiperbola – figură de stil ce constă în exagerarea, prin
amplificare sau diminuare, a unei/unui trăsături/obiect.
• Metafora – figură de stil care constă în denumirea unui obiect,
lucru, printr-un altul, pe baza unei analogii. Este, de fapt, o
comparație din care lipsește elementul de legătură (ca, precum,
asemenea etc.); prin urmare, se produce o echivalare, o
identitate între cei doi termeni alăturați.
• Oximoronul – figură de stil ce constă în asocierea în aceeași
sintagmă a doi termeni ce exprimă noțiuni contradictorii.
• Inversiunea – figură de stil ce constă în schimbarea topicii
obișnuite a enunțului pentru a accentua un anumit cuvânt, o
idee, o însușire.
• Repetiția – figură de stil care constă în repetarea unei structuri
de mai multe ori pentru a întări o impresie.
 Interjecția. Onomatopeele
Interjecția este partea de vorbire neflexibilă care, folosită
exclamativ, exprimă senzații, stări sufletești, îndemnuri sau imită
sunete, zgomote din natură.
După semnificație, interjecțiile sunt:
-Propriu-zise, când exprimă senzații, stări sufletești, îndemnuri etc.
(au, of, vai etc.);
-Onomatopee, când imită sunete și zgomote din natură (miau, ding-
dong, sforr, țuști etc.)
După formă, interjecțiile sunt:
-simple (cucurigu, hai, na, pitpalac, tronc, uf);
-simple repetate (groh-groh, mac-mac, mor-mor, nani-nani) ;
-compuse (ei aș, ia uite, tralala).
Onomatopeele imită:
-sunete produse de animale, de păsări, de insecte;
-sunete produse la contactul dintre diverse obiecte sau la mișcarea
acestora;
-sunete produse de procese fiziologice omenești;
-sunete produse de acțiuni.
Locuțiunea interjecțională este grupul unitar de cuvinte care
exprimă sentimentele sau reacțiile afective ale vorbitorului și se
comportă în enunț ca o interjecție. De exemplu: Măi să fie! Doamne
ferește! Ce mai!
În general, interjecțiile nu au funcție sintactică în enunț și pot
reprezenta singure un enunț nestructurat.
 Există interjecții predicative care se comportă ca niște verbe,
având funcție sintactică de predicat verbal.
În general interjecțiile nu au funcție sintactică, însă există câteva
construcții în care aceastea o posedă:
Predicat: Hai acasă!
Subiect: Ușa dulapului se deschide și se aude: pac!
Nume predicativ: Erau vai de ele.
Complement direct: La radio auzim: bum!.
Atribut: În spatele casei se auzea un sunet: miau-miau!
 Îmbinări libere de cuvinte. Locuțiuni
Îmbinările libere de cuvinte (numite și grupuri sintactice libere)
sunt grupuri în care fiecare component își păstrează autonomia
sintactică și de sens. Îndeplinind funcție sintactică și combinându-se
cu alte cuvinte din enunț.

Locuțiunile (numite și unități frazeologice) sunt combinații

stabile de două sau mai multe cuvinte, având un sens unitar și
referindu-se la un singur aspect al realității.
Locuțiunile se comportă ca o singură parte de vorbire, cuvintele
din interiorul acestor grupuri fixe pierzându-și autonomia sintactică și
de sens.
Unitățile frazeologice pot fi:
-creații interne ale limbii române;
-împrumuturi din alte limbi.
În structura formulelor internaționale, intră, de obicei, un nume
propriu referitor la întâmplări biblice, la legende antice.
 Limbă vorbită și limbă scrisă. Termeni
științifici. Limbaj popular. Variație
regională a limbii
Limba vorbită este mai puțin elaborată, enunțurile fiind mai
simple, cu ezitări, elemente afective, construcții gramaticale
specifice.
Un rol important în transmiterea informației îl are în limba
vorbită și nonverbalul (gesturi, mimică).
În limba vorbită, se întâlnesc:
-cuvinte rostite împreună;
-căderi de sunete;
-substantive în vocativ;
-diminutive;
-repetiții;
-forme specifice ale unor părți de vorbire (de exemplu, viitorul de
limbă vorbită)etc.

Limba scrisă este varianta îngrijită a limbii care se supune în

mare măsură peste limba standard.

Termenii științifici sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte cu o

definiție foarte precisă. Acești termeni aparțin diferitelor domenii
științifice.
 Limbajul popular este un limbaj răspândit pe întreg teritoriul
țării, fiind cunoscut de toți vorbitorii, dar nu este literar.

Regionalismele sunt, în sens larg, cuvintele, pronunțiile,

formele gramaticale și construcțiile sintactice folosite în anumite
zone ale țării.
 Mijloace interne de îmbogățire a
vocabularului
Derivarea
Este mijlocul intern de îmbogățire a vocabularului prin care se
formează cuvinte noi cu ajutorul afixelor (sufixelor și prefixelor ).
Sufixele sunt sunetele sau grupurile de sunete adăugate după
rădăcina cuvântului.
Clasificare :
- sufixele lexicale , când formează cuvinte noi : grădinar .
- sufixele gramaticale , când creează forme gramaticale (sufixe de
mod și timp ) : citi , scris
- sufixele lexico-gramaticale , când exprimă un sens nou și o
categorie gramaticală (sufixe moționale) : gâscă – gâscan.
Prefixele sunt sunetele sau grupurile de sunete adăugate
înaintea rădăcinii cuvântului pentru a forma cuvinte noi . Prefixele
modifică sensul cuvântului de bază , fiind :
- negative ( re-, in- ) : neseamă , inegalitate .
- privative ( des- , de- ) : a descreti , deşire .
- iterative ( re- , răs - ) : a reaminti , răsucit .
Prefixele pot forma :
- substantive ( neregulă ) .
- adjective ( nefiresc ) .
- adverbe ( negreșit ) .
 Prefixele pot fi :
- vechi ( ne , în , des , răs ) .
- noi ( arhi , anti , pre , inter ) .

Compunerea
Compunerea este mijlocul intern de îmbogățire al vocabularului
prin care se formează cuvinte noi sau termeni diferiți .
Termenii din care se formează un cuvânt compus își pierd de
cele mai multe ori sensul pe care îl au când există independent .
Cuvintele compuse pot fi :
- substantive ( floarea-soarelui , ochiul-boului ) .
- verbe : a binevoi .
- adjective : cumsecade .
- pronume : fiecare .
- numerale : douăzeci
- adverbe : după-amiază .
- prepoziții : până la .
- conjuncții : ca să .
- interjecții : bring-bana
Există elemente de compunere cu înțeles de sine stătător (
prefixoide ) :
- cid ( ucigător ) .
- craţie ( conducător ) .
- fil ( iubitor ) - fob ( care urăște ) .
- fug ( care îndepărtează ) .
- log ( specialist ) .
Sufixoide :
- aero ( aer ) .
- bio ( viață ) .
- filo ( iubitor ) .
- hidro ( referitor la apă ) .
- macro ( mare ) .
- micro ( mic ) .
- orto ( corect ) .
- poli ( mai mulți ) .
- pseudo( fals ) .
- tele ( la distanță ) .

Familia lexicală
Familia lexicală sau familia de cuvinte reprezintă
totalitatea cuvintelor înrudite ca sens și cu aceeași rădăcină, formate
prin derivare, compunere și schimbarea valorii gramaticale de la
același cuvânt de bază sau primitiv.
Familia de cuvinte care are drept cuvânt de bază sau primitiv a
cunoaște are ca elemente comune – rădăcină cunosc, cunoșt,
cunoașt, prin care toate sensurile cuvintelor din familie sunt înrudite.
De la acest elemente comune, prin mijloacele de formare a
cuvintelor noi pot fi formate toate cuvintele derivate care formează
familia lexicală.
 Exemple de familii lexicale:
om: omuleț, omusor, omuț, omet, neom, a omeni, omenie, omenesc,
omenire, neomenos, omenește.

groapă: gropișoară, gropiță, gropan, gropoi, gropar, gropăreasă,

gropiș, a îngropa, îngropare, îngropător, îngropat, îngropăciune,
neîngropat, a dezgropa, dezgropare, dezgropat, dezgropător.
 Numerarul
Numeralul este partea de vorbire flexibilă care
exprimă un număr sau ordinea prin numărare.
Numeralele sunt:
Cardinale, când exprimă un număr;
Ordinale, când arată ordinea prin numărare.
Numeralele cardinale sunt:
Simple, de la unu la zece;
Compuse, restul numeralelor.
Numeralele cardinale de la unu la zece se scriu în
texte cu litere, celelalte putându-se scrie cu cifre. Este
permisă scrierea cu cifre în exprimarea datei și a orei.
Numeralul cardinal poate avea valoare:
Adjectivală (Două fete râd.);
Pronominală (Au patru cărți. Două sunt noi.);
Substantivală (Am citit până la pagina 40./ora trei.).
În structura numeralului de la douăzeci în sus +
prepoziția de + substantiv, prepoziția se grupează cu
numeralul, care se subordonează substantivului și are
valoare adjectivală.
 Numeralele ordinale au forme diferite după gen:
La masculin și neutru, alcătuite din al (marcă a
numeralului ordinal provenită din articol genitival) +
numeral cardinal + articolul hotărât le + particula a);

La feminin, alcătuite din a + numeral cardinal + articolul

hotărât -a.

Numeralul ordinal poate avea valoare:

Adjectivală; Al doilea copil mi-a răspuns.;
Pronominală; Am trei mere. Al doilea este roșu.
Numerarul are aceleași funcții sintactice ca
substantivul.
 Pleonasmul. Paronimele. Confuziile
paronimice
Pleonasmul este o greșeală de exprimare care constă în
folosirea alăturată a unor cuvinte sau a unor construcții cu același
înțeles.
Pleonasmele sunt:
-lexicale, când se alătură cuvinte cu același sens (conducere
managerială), derivate și compuse ale căror componente repetă
sensul altui cuvânt din enunț (intercondiționare reciprocă);
-gramaticale, când se alătură aceleași mărci gramaticale (ouălele; se
repetă articolul hotărât -le);
-lexico-gramaticale, când se alătură cuvinte considerate
instrumente gramaticale (dar însă).
Uneori pleonasmele sunt acceptabile, având rolul de a sublinia
ideea exprimată (am văzut cu ochii mei).

Paronimele sunt cuvinte cu formă asemănătoare și cu sens

diferit.
Paronimele se diferențiază printr-un sunet (a evolua-a evalua)
sau prin două sunete (conjunctură-conjectură). Uneori, diferă
ordinea sunetelor (a releva-a revela).
Confuzia panoramică este o greșeală de exprimare, produsă
când vorbitorul apropie termenul al cărui sens îi este mai puțin
cunoscut de un termen cunoscut cu formă asemănătoare ori puțin
diferită de cel cunoscut. Apariția confuziilor panoramice este un
semn al nivelului scăzut de instruire a vorbitorului.
 Predicatul și subiectul
Predicatul poate fi:
-verbal;
-nominal.
Predicatul verbal se exprimă prin:
-verb predicativ cu categoria modului;
-locuțiuni verbale cu categoria modului;
-interjecții predicative.
Predicatul nominal este alcătuit din verb copulativ + nume
predicativ.
Verbele copulative sunt:
-verbe copulative prin excelență; a fi, deveni;
-verbe predicative care pot deveni copulative; a ajunge, a ieși, a se
face, a rămâne, a însemna, a părea;
Numele predicativ poate fi:
-simplu, când este alcătuit dintr-un singur termen;
-multiplu, când este alcătuit din doi sau mai mulți termeni.
Numele predicativ se poate exprima prin:
-adjectiv;
-substantiv;
-pronume;
-numeral cu valoare pronominală;
-verb la infinitiv/supin;
-adverb;
-interjecție;
Subiectul poate fi:
-exprimat, acesta fiind
-simplu, când are un termen;
-multiplu, când are doi sau mai mulți termeni;
-neexprimat, acesta fiind
-subînțeles, când a fost exprimat într-o propoziție anterioară;
-inclus, când poate fi dedus din desinența verbului la persoana I
și a II-a, singular și plural.
Subiectul se poate exprima prin:
-substantiv în nominativ;
-pronume în nominativ;
-numeral cu valoare pronominală în nominativ;
-verb la infinitiv și supin.
Există și propoziții fără subiect.
 Predicatul
Predicatul este partea principală de propoziție care
indică acțiunea făcută de către subiect. Această parte
de propoziție indică fie o acțiune, fie o trăsătură, fie o
stare a subiectului.
Întrebările la care răspunde predicatul sunt
următoarele:
• Ce face?
• Cine este?
• Ce este?
• Cum este?
Exemple:
Iulia pleacă bucuroasă în excursie.
Acest apartament este spațios.

Tipuri de predicate:
1) Predicat verbal
Acest tip de predicat indică fie o acțiune, fie o
stare a subiectului. Predicatul verbal este exprimat, de
regulă, printr-un verb cu înțeles de sine stătător,
răspunzând la întrebarea: ce face?
Exemple:
Anca citește o carte. – Ce face Anca?
Anca citește o carte și bea ceai.

2) Predicat nominal
Acest tip de predicat este exprimat printr-un verb
care nu are înțeles de sine stătător. Spre deosebire de
cel verbal, predicatul nominal exprimă o caracteristică
a subiectului și nu o acțiune a acestuia.

Formula de construcție a predicatului nominal este

următoarea: verb copulativ (la un mod personal) +
nume predicativ (fie simplu, fie multiplu). Cel mai des
întâlnit verb copulativ în formarea unui predicat
nominal este a fi.
Exemplu: Băiatul este leneș.
Numele predicativ reprezintă o componentă
importantă a predicatului nominal, exprimând o
trăsătură a subiectului. Prin aceasta, el califică
subiectul (ce este?, cum este?), îl clasifică și îl identifică
(cine este?). Astfel, numele predicativ oferă verbului
copulativ sensul care îi lipsește acestuia.
Exemplu: Apa este de băut. (este – verb copulativ; de
băut – nume predicativ)
Numele predicativ poate fi:
a. Simplu – când este format dintr-un singur termen
Exemplu: Fata este harnică.
b. Multiplu – când se compune din mai mulți
termeni.
Exemplu: Fata este harnică și inteligentă.

Predicatul poate fi exprimat prin:

• verb (la mod personal)
Atletul aleargă în fiecare zi.
• locuțiune verbală
Leneșul taie frunze la câini cât e ziua de lungă.
• verb copulativ
Andreea este o fată înțeleaptă.
• adverb predicativ
Desigur / că vom participa la concurs.
• locuțiune adverbială predicativă
Fără doar și poate / că vom participa la concurs.
 • interjecție predicativă
Deodată, pisica hop! pe masă.
Numele predicativ poate fi exprimat prin:
• adjectiv în cazul nominativ
a. propriu-zis: Andrei este leneș.
b. provenit din verb la participiu sau gerunziu
Cerul pare înnorat.
Rana războinicului este sângerândă.
• locuțiune adjectivală
Ei sunt cu picioarele pe pământ.
• substantiv aflat într-unul din următoarele cazuri:
a. nominativ
Bogdan este fratele meu.
b. acuzativ cu prepoziție
Bluza este de mătase.
c. dativ cu prepoziție
Cristian este asemenea fratelui său.
d. genitiv cu prepoziție
Eu sunt contra violenței domestice.
• locuțiune substantivală
Gătitul este o bătaie de cap.
• pronume aflat într-unul din următoarele cazuri:
a. nominativ: Mama a rămas aceeași.
b. acuzativ însoțit de prepoziție: Darurile sunt de la ai
ei.
c. dativ însoțit de prepoziție: Copilul este asemenea
alor săi.
d. genitiv însoțit de prepoziție: Cetățenii au fost
contra candidatului la primărie.
• numeral cu valoare substantivală într-unul din
următoarele cazuri:
a. nominativ: Prietenii mei sunt cei patru de acolo.
b. acuzativ cu prepoziție: Felicitarea este de la cei doi.
c. dativ cu prepoziție: Fata este asemenea celor doi.
d. genitiv cu prepoziție: Votul a fost contra celor trei.
• verb la unul dintre următoarele moduri:
a. infinitiv
Scopul ei este de a-i ajuta pe ceilalți.
 b. supin
Exemplul lui este de urmat.
• locuțiune verbală la unul dintre următoarele
moduri:
a. infinitiv
Dorința ei este de a o scoate la capăt.
b. supin
Comportamentul ei este de băgat de seamă.
• adverb
a. în construcții personale: Situația este astfel.
b. în construcții impersonale: Este rău că amâni
examenul.
• locuțiune adverbială
Este cu putință ca ea să se răzgândească.
• interjecție
E vai de ea.
 Acordul predicatului cu subiectul
Atât în cazul predicatului verbal, cât și în cel al
verbului copulativ care contribuie la formarea
predicatului nominal, acordul cu subiectul se realizează
în număr și persoană.
Exemple:
Fetele mănâncă prăjituri. (fetele – persoana a III-a,
nr. plural; mănâncă – persoana a III-a, nr. plural)
Ioana este înțeleaptă. (Ioana – persoana a III-a, nr.
singular; este – persoana a III-a, nr. singular)
Numele predicativ se acordă în mod obligatoriu cu
subiectul în gen, număr și caz, dacă se exprimă prin
adjectiv sau printr-o altă parte de vorbire care are
valoare adjectivală.
Exemple:
Ei sunt curioși. (ei - persoana a III-a, plural,
masculin, caz nominativ; curioși – persoana a III-a,
plural, masculin, caz nominativ)
Alexandru venise primul în vizită. (Alexandru –
persoana a III-a, singular, masculin; primul – persoana
a III-a, singular, masculin)
 Prepoziția
Prepoziția este partea de vorbire neflexibilă care
leagă un atribut sau complement de partea de vorbire
determinată.
Prepozițiile pot fi:

Simple
În această subcategorie sunt cuprinse:
• Prepozițiile simple primare: a, la, pe, lângă, cu,
peste, împotriva etc.
• Prepozițiile simple formate prin conversiunea unor
părți de vorbire distincte: dedesubtul, înăuntrul,
înaintea, împrejurul etc.
Compuse
Exemple: de pe, fără de, până la, printre, dinspre

Locuțiunile prepoziționale sunt grupuri de cuvinte

(expresii) formate dintr-una sau mai multe prepoziții
alături de o altă parte de vorbire, alături de care vor
îndeplini rolul unei prepoziții.
 Pronumele
Pronumele este partea de vorbire flexibilă care,
într-o comunicare, ține locul unui substantiv.
Pronumele personal indică diferitele persoane care
participă la actul comunicării. Pronumele personal are
trei persoane:
Persoana I — vorbitorul;
Persoana a II-a — ascultătorul;
Persoana a III-a — persoana despre care este vorba în
mesaj.
Pronumele personal are două numere: singular și
plural.
Pronumele personal are forme diferite de gen
numai la persoana III: masculin și feminin.
Pronumele personal are cazurile substantivului:
Nominativ;
Acuzativ;
Dativ;
Genitiv;
Vocativ.
 Pronumele personal de politețe arată respectul
față de o persoană. Are numai persoana a II-a și a III-a.
Se diferențiază după gen doar la persoana a III-a.
La persoana a III-a. Pronumele dânsul, dânsa,
dânșii, dânsele sunt incluse.
În cadrul pronumelor de politețe (Gramatica limbii
române, 2005).
Pronumele dumneavoastră se folosește și în
adresarea către o singură persoană.
Există formule reverențioase, care exprimă un grad
maxim de respect. Acestea sunt, de fapt, locuțiuni
pronominale de politețe ce se ortografiază cu
majusculă la toți termenii componenți, fie că sunt doi
sau trei: Domnia Voastră, Înalt Preasfinția Voastră.

Pronumele reflexiv arată identitatea dintre

substantivul sau pronumele subiect și complementul
care desemnează aceeași persoană ca subiectul.
Reflexiv are numai cazurile:
Acuzativ;
Dativ.
 Pronumele reflexiv are forme: accentuate;
neaccentuate, numite și clitice.
Pronumele reflexiv are forme proprii doar la
persoana a III-a. La persoana I și a II-a, împrumută
formele de la pronumele personal.
Pronumele reflexiv are aceeași persoană si același
număr cu persoana și numărul verbului pe care îl
determină.
Pronumele reflexiv poate avea funcție sintactică
de:
• complement direct;
• complement indirect;
• complement prepozițional;
• Atribut pronominal în dativ fără prepoziție (dativ
posesiv);
• Circumstanțiale de diferite feluri.
Exemplu de pronume reflexiv:
Mă spăl
Se spală
Test flash
Subliniază cu o linie pronumele personale și cu
două linii pronumele reflexive.
Mi-am dorit să-i dau cartea mâine.
M-a întrebat despre voi.
V-ați propus un proiect la fel de interesant ca proiectul
lor.

Indică funcția sintactică a pronumelor și a

locuțiunilor pronominale de politețe.
I-am scris Excelenței Sale.
Mă gândesc la dumnealor.
Compunerea dumitale este bună.

Precizează felul, cazul și funcția sintactică a

pronumelor din enunțurile date.
Mă grăbesc să ajung la ei.
Vă dăm telefon mâine.
 Pronumele posesiv înlocuiește atât numele
obiectului posedat, cât și numele posesorului.
Pronumele posesiv înlocuiește un grup de
substantive, fiind alcătuit din articol genitival + forme
specifice.
Exemple de pronume posesive: al meu, al vostru, al
său, ale mele etc.
Pronumele posesiv poate îndeplini funcțiile
sintactice de:
N - subiect;
-Nume predicativ;

Ac - complement direct;
-Complement prepozițional;
-Circumstanțial de loc;
-Circumstanțial de timp;
-circumstanțial de mod;
-Circumstanțial de cauză;
-Circumstanțial de scop;
-Atribut pronominal prepozițional;
D - complement indirect;
-atribut pronominal prepozițional;

G - atribut pronominal genitival;

-atribut pronominal prepozițional.

Când determină un substantiv cu care se acordă în

gen, număr și caz, pronumele posesiv devine adjectiv
pronominal posesiv.
Adjectivul pronominal posesiv are funcția sintactică
de atribut adjectival.

Pronumele demonstrativ înlocuiește numele unui

obiect, arătând apropierea, depărtarea, identitatea și
diferențierea fată de alt obiect.
Pronumele demonstrativ nu are categoria
persoanei.
Pronumele demonstrativ are forme specializate
pentru scris (acesta) și pentru oral (ăsta), ambele fiind
acceptate în limba standard.
 Pronumele demonstrativ este de 4 feluri:
-de apropiere: acesta, aceasta, ăsteia, ăstora etc.
-de depărtare: acela, aceea, aia, ăia etc.
-de identitate: același, aceeași, aceleași aceiași etc.
-de diferențiere: celălalt, cealaltă, ceilalți, celelalte etc.
Pronumele demonstrativ are aceleași funcții
sintactice ca substantivul.
Când determină un substantiv cu care se acordă în
gen, număr și caz, pronumele demonstrativ devine
adjectiv pronominal demonstrativ.
Adjectivul pronominal demonstrativ are funcția
sintactică de atribut adjectival.

Pronumele nehotărât înlocuiește un substantiv

fără să dea informații precise asupra obiectului
denumit de substantivul pe care îl înlocuiește.
Pronumele nehotărât nu are categoria persoanei.
După alcătuire, pronumele nehotărâte sunt:
Simple: unul, altul, atât, tot, mult, puțin, cutare;
Compuse: fiecare, oricine, oricare, orice, oricât, cineva,
ceva, careva, câtva, altcineva, altceva, altcareva,
oarecine, oarecare, vreunul.
Locuțiunea pronominală nehotărâtă este grupul
unitar de cuvinte care este sinonim cu un pronume
nehotărât. De exemplu: cine știe ce, nu știu care, te
miri cine etc.
Pronumele nehotărât are aceleași funcții sintactice
ca substantivul.
Când determină un substantiv și se acordă cu
acesta în gen, număr și caz, pronumele nehotărât
devine adjectiv pronominal nehotărât.
Adjectivul pronominal nehotărât are funcția
sintactică de atribut adjectival.

Pronumele interogativ ține locul substantivului

așteptat ca răspuns la o întrebare. Apare în propoziții
interogative parțiale, care cer identificarea unui
component al enunțului.
Nu are categoria gramaticală a persoanei.
Pronumele interogative sunt: care, cine, ce, cât,
câtă, câți, câte.
 Locul pronumelor interogative este la început de
propoziție.
Pronumele interogativ are aceleași funcții
sintactice ca substantivul.
Când determină un substantiv și se acordă cu
acesta în gen, număr și caz, pronumele interogativ
devine adjectiv pronominal interogativ. Funcția
sintactică a adjectivului pronominal negativ este de
atribut adjectival.

Pronumele relativ are rolul de a face legătura în

frază între o propoziție secundară și propoziția de care
depinde (regenta ei). Nu are categoria gramaticală a
persoanei.
Pronumele relative sunt omonime cu pronumele
interogative: care, cine, ce, cât, câtă, câți, câte.
Pronumele relativ are aceleași funcții sintactice ca
substantivul.
Când determină un substantiv nearticulat înaintea
căruia stă si se acordă cu acesta în gen, număr și caz,
pronumele relativ devine adjectiv pronominal relativ.
 Adjectivul pronominal relativ are funcția sintactică
de atribut adjectival.

Pronumele negativ înlocuiește numele obiectelor

prezentate ca inexistente. Pronumele negativ apare
numai în enunțuri negative. Nu are categoria
gramaticală a persoanei.
Pronumele negative sunt: nimeni, nimic, niciunul,
niciuna.
Pronumele negativ are aceleași funcții sintactice ca
substantivul.
Când determină un substantiv și se acordă cu
acesta în gen, număr și caz, pronumele negativ devine
adjectiv pronominal negativ. Funcția sintactică a
adjectivului pronominal interogativ este de atribut
adjectival.
 Adjectivul pronominal de întărire are rolul de a
preciza prin insistență persoana la care se referă,
acordându—se în gen, număr și caz cu substantivul sau
pronumele determinat.
Astăzi se folosește doar adjectivul pronominal de
întărire. În fazele mai vechi ale limbii române, a existat
si un pronume de întărire, dispărut din uzul
contemporan.
Adjectivul pronominal de întărire are funcția
sintactică de atribut adjectival.
Exemple: însumi, înșiși, înșine, însăși etc.
 Rezumatul. Fișier teoretic. Rezumat
model
Rezumatul este prezentarea pe scurt, scrisă sau orală, a ideilor
unei lucrări.
Sugestii de redactare:
• Este realizat pe baza ideilor principale;
• Nu conține date despre autor și operă;
• Exclude comentariile de orice fel;
• Se redactează la persoana a III-a;
• Textul rezumat trebuie să fie mai scurt decât cel inițial;
• Exprimarea trebuie să fie obiectivă, fără mărci emoționale;
• Nu se folosesc: citatul, figurile de stil, cuvintele regionale,
argotice, arhaismele, ele fiind înlocuite cu termeni literari;
• Ca timpuri verbale, sunt admise prezentul și perfectul compus;
• În relatarea concisă a întâmplărilor se respectă relația cauză-
efect, care nu este întotdeauna similară cu cea a discursului
narativ.

Rezumat model. Text suport: Popa Tanda de Ioan Slavici

Din cauza purtării aspre, preotul Trandafir este transferat din
satul bogat, Butucani, în unul modest, Sărăceni. Ajuns acolo, el este
hotărât să schimbe mentalitatea locuitorilor prin mai multe metode:
vorba bună, dojana și chiar batjocura, dar niciuna nu dă rezultate. În
ciuda dificultăților, se dovedește perseverent și de aceea își duce
până la capăt obiectivul prin puterea exemplului personal: își
renovează casa și își cultivă grădina, evoluând astfel din punct de
vedere material. Starea îmbelșugată a acestuia este observată de
săteni, care adoptă aceeași atitudine, devenind și ei prosperi.
 Imaginea din final, la vârsta deplinei maturități, alături de copii
și de nepoți, ilustrează reușita sa.
 Substantivul
Substantivul este partea de vorbire flexibilă ce
denumește: ființe, obiecte, fenomene ale naturii.
Substantivele pot fi:
Simple: denumește obiecte de același fel și se scriu cu
literă mică: fructe, legume, calculator, pix etc.

Compuse: denumește nume de localități, persoane și

alte repere: Andreea, Alexandru, Max, Vaslui, România.

Genurile substantivelor:

Feminin
Exemple: fată (o fată – două fete), masă (o masă
– două mese)
Masculin
Exemple: băiat (un băiat – doi băieți), câine (un câine
– doi câini)
Neutru
Exemple: scaun (un scaun – două scaune), pahar
(un pahar – două pahare)
 Numărul substantivelor:
singular (denumește un singur element)
Exemple: fruct, lemn, animal, lucru etc.
plural (denumește două sau mai multe elemente)
Exemple: fructe, lemne, animale, lucruri etc.
Există și substantive defective de număr (au numai
formă de singular sau plural).
Exemple de substantive defective de plural: lapte,
miere, vată, cinste, curaj, foame.
Exemple de substantive defective de singular: șale,
zori, Mircești, Carpați.
De asemenea, întâlnim și substantive colective, adică
substantive a căror formă este de singular, dar care au
înțeles de plural.
Exemple: echipă, cireadă, stol, etc.

Cazurile și funcțiile sintactice ale substantivului:

 Articolele:
Hotărât – este adăugat la finalul cuvântului, indicând
cu exactitate obiectul denumit. Articolul hotărât poate
fi:
Hotărât propriu-zis
Exemple: l, a, e, i (cazul nominativ sau/și acuzativ):
copilul (plural: copiii), mama, muntele
Nehotărât – stă înaintea substantivului, indicând faptul
că elementul denumit este necunoscut, nedeterminat
cu exactitate.
Exemple: „un”, „o”, „niște” (caz nominativ, acuzativ)
„unui”, „unei”, „unor” (caz genitiv, dativ)
 Sunete și litere
Litera este semnul grafic al unui sunet.

În general, în limba română o literă transcrie un sunet, dar se

poate ca un sunet să fie transcris prin mai multe litere (î, i, c, v) sau o
literă să transcrie mai multe sunete (x). Grupurile de sunete pot nota:
-un sunet care este consoană- č (ce, ci), ğ (ge, gi), k’ (che, chi), g’
(ghe, ghi);
-două sunete- consoanele č, ğ, k’, g’ + vocalele e sau i.
Diftongul este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală și o
semivocală pronunțate în aceeași silabă.
Diftongul poate fi:
-urcător (ascendent), alcătuit din semivocală + vocală;
-coborâtor (descendent), alcătuit din vocală + semivocală.
Triftongul este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală și două
semivocale pronunțate în aceeași silabă. Exemple: ploioasă, păreau,
dormeau.
Hiatul apare între două vocale alăturate pronunțate în silabe
diferite. Exemple: pustie, viitor, aer.
Cratima, ca semn ortografic, marchează rostirea împreună a
două cuvinte, indicând, uneori, căderea unor sunete de la finala sau
de la inițiala unui cuvânt sau apariția unor diftongi ori triftongi.
 Verbul
Verbul este partea de vorbire principală și flexibilă
care exprimă o acțiune, o stare sau, pur și simplu,
existența.
Verbul poate fi:

Verb personal
Are forme pentru toate persoanele. El permite
existența unui subiect cu care se va acorda întotdeauna
în persoană și număr, conjugându-se la toate
persoanele.
Exemplu: a dormi (eu dorm, tu dormi, el/ea doarme,
ei/ele dorm)
Verb nepersonal
Are numai o formă, pentru persoana a III-a, numărul
singular. Acțiunea exprimată prin verbul în cauză nu
poate fi atribuită unei persoane. Un exemplu care
aparține acestei categorii este cel utilizat în
comunicarea referitoare la datele meteo: ninge, plouă,
se întunecă etc. În situația în care verbele impersonale
sunt întâlnite alături de un subiect gramatical, avem
de-a face cu formulări de tipul „verbul predicativ a fi +
subiect”.
Exemplu: E luni și este frig afară.
În cazurile în care verbul unipersonal are drept subiect
o propoziție subordonată subiectivă, construcția în
cauză se va realiza îndeosebi cu verbe de tipul: trebuie,
se întâmplă, se face, se obișnuiește etc.
Exemplu: Se întâmplă/ să nu avem de ales.

Verb auxiliar
Verbele auxiliare sunt acelea care ajută la formarea
modurilor și a timpurilor compuse, precum și la cea a
diatezei pasive.
Exemplu: a fi, a vrea, a avea
Drumul a fost plăcut, dar aș fi vrut să dureze mai puțin.
Verb predicativ
Acesta poate forma singur predicatul dacă se află la un
mod predicativ. Astfel, de obicei, verbul predicativ
îndeplinește de unul singur funcția sintactică
de predicat verbal.
Exemplu: Bărbatul mănâncă.
Verb copulativ
Acesta nu poate îndeplini de unul singur funcția de
predicat verbal, astfel încât, împreună cu numele
predicativ, devine predicat nominal. Verbul copulativ
este intranzitiv și acceptă însoțirea cu un adjectiv
(ex. El este inteligent.).
Verbele copulative fac conexiunea dintre subiect și
numele predicativ, având rolul unor instrumente de
legătură. Ele pot lipsi din context, întrucât sensul lor
lexical nu este unul puternic (exemplu: Eu sunt pictor,
el – tâmplar.).
Exemple de verbe copulative: a fi, a deveni, a ajunge, a
se face, a ieși, a rămâne, a părea, a însemna

Modurile și timpurile verbului: