Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Reglementare. Definiţie.
Reglementarea principală a îmbogăţirii fară justă cauză face obiectul art. 1345-1348 noul
Cod Civil, compunând secţiunea a 3-a a Capitolului III („Faptul juridic licit”), din Titlul II
(„Izvoarele obligaţiilor”) al Căiţii a V-a („Despre obligaţii”). Pe lângă această reglementare
principială, regăsim numeroase alte reglementări specializate care reprezintă aplicaţii practice ale
mecanismului îmbogăţirii fără justă cauză, în materia drepturilor reale, succesiunilor şi în materia
contractelor. În noua reglementare există numeroase aplicaţii speciale ale regulilor deduse din
îmbogăţirea fară justă cauză. De exemplu, în materie de accesiune, întregul mecanism al
despăgubirilor subsecvente porneşte de fapt, de la regulile îmbogăţirii fară justă cauză când
autorul lucrărilor este de bună-credinţă (a se vedea art. 581 şi unn.); în materie de fructe şi
producte, art. 550 alin. (4) noul Cod Civil prevede că „Cel care, fără acordul proprietarului,
avansează cheltuielile necesare pentru perceperea fructelor sau productelor poate cere restituirea
cheltuielilor” etc.
în doctrină, îmbogăţirea fară justă cauză este definită ca fiind: faptul juridic licit prin care
are loc mărirea patrimoniului unei persoane prin micşorarea corelativă a patrimoniului altei
persoane, fară ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei juridic. O asemenea
definiţie este astăzi susţinută de prevederile art. 1345 noul Cod Civil care enumeră în maniera
unei definiţii, condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză. Acest fapt juridic generează un raport
juridic în conţinutul căruia se regăseşte obligaţia celui ce şi-a sporit patrimoniul de a restitui celui
însărăcit valoarea cu care s-a îmbogăţit. Creditorul se numeşte însărăcit, iar debitorul îmbogăţit.
Atunci când îmbogăţitul nu-şi îndeplineşte obligaţia, însărăcitul poate introduce o acţiune în
justiţie prin care pretinde restituirea, numită, după tradiţia romană a acestui mecanism, actio de
in rem verso.
Pentru ca îmbogăţirea fară justă cauză să dea naştere raportului juridic de obligaţii şi
acţiunea în restituire să fie admisă, art. 1345 noul Cod Civil, urmând concluziile mai vechi ale
literaturii de specialitate şi practicii judiciare, a prevăzut necesitatea îndeplinirii anumitor
condiţii. Aceste condiţii sunt de două feluri: materiale şi juridice.
a) să existe o îmbogăţire a pârâtului (art. 1345 noul Cod Civil). îmbogăţirea poate consta
în mărirea patrimoniului prin dobândirea unui bun sau a unei creanţe, îmbunătăţirea unui lucru al
proprietarului de către o altă persoană, edificarea unei construcţii, facerea unei plantaţii sau
executarea unei lucrări pe terenul altuia etc. îmbogăţirea este posibil să aibă loc şi prin evitarea
unei cheltuieli obligatorii, cum sunt: plata unei datorii, remiterea de datorie, prestarea unei munci
sau a unor servicii de către altul în favoarea pârâtului, folosirea de un bun care aparţine altuia etc.
în sinteză, se poate spune că există îmbogăţire, de fiecare dată când în patrimoniul îmbogăţitului
se poate înregistra „orice avantaj care poate fi evaluat în bani”, fară să fie necesară o creştere a
activului patrimonial, fiind suficientă şi o diminuare a pasivului (chiar dacă matematic
şi contabil duce la exact acelaşi rezultat) -rămâne discutabil dacă este posibilă invocarea unui
avantaj moral cu titlu de îmbogăţire (de exemplu, în cazul copilului care a beneficiat de educaţie
privată, fară ca părinţii acestuia să achite costurile acestei educaţii profesorului), astfel cum o
anumită jurisprudenţă mai veche a admis (a se vedea J. Flour, J.L. Aubert, op. cit., p. 38, nota 8).
Temeiurile sunt mai degrabă sunt diferite, de cele mai multe ori, fiind vorba de un contract
neonorat, dar nefiind exclusă şi aplicarea mecanismului îmbogăţirii fără justă cauză.;
b) să existe o însărăcire a reclamantului (art. 1345 noul Cod Civil). însărăcirea poate
rezulta dintr-o pierdere economică, cum ar fi: ieşirea unei valori din patrimoniu (bun sau
creanţă), prestarea unor activităţi sau servicii care nu au fost remunerate de beneficiarul lor,
efectuarea unor cheltuieli în favoarea îmbogăţitului (cheltuieli de conservare sau de îmbunătăţire
a unui bun proprietatea altuia) etc. însărăcirea nu trebuie să constea neapărat într-o diminuare a
patrimoniului şi tocmai de aceea se includ în această categorie ipotezele de prestare a unui
serviciu (obligaţiile de a face) executate de însărăcit, fară a fi plătit pentru contravaloarea lor;
C. civ. prevede trei cazuri în care îmbogăţirea trebuie considerată justificată: i. în ipoteza
în care îmbogăţirea rezultă din executarea unei obligaţii valabile (de exemplu, vânzătorul
primeşte preţul contractului valabil încheiat) - Orice soluţie contrară ar fi de natură să perturbe
grav unnările elementare ale principiului foitei obligatorii a contractului. De aceea, chiar dacă
vânzătorul vinde în schimbul unui preţ mai mare decât cel de piaţă sau dacă un cumpărător
cumpără la un preţ inferior celui al pieţei, nu înseamnă că utilizând mecanismul unei îmbogăţiri
fară justă cauză vreuna din părţi ar putea utiliza împotriva celeilalte adio de in rem verso
solicitând restituirea diferenţei. Excepţia şi revenirea la regulile îmbogăţirii fară justă cauză, s-ar
regăsi în ipoteza leziunii (a se vedea, pentru aceste observaţii, J. Flour, J.L. Aubert, op. cit., p.
43, nr. 45). De altfel, întreaga jurisprudenţă care anterior intrării în vigoare a prezentului cod,
consacra teoria nominalismului monetar şi înlătura ideea impreviziunii, se baza tocmai pe
ipoteza descrisă.; ii. în ipoteza neexercitării de către cel păgubit a unui drept contra celui
îmbogăţit (de exemplu, victima unei fapte ilicite nu înţelege să pretindă de la autorul acesteia
repararea prejudiciului cauzat - în această limită, autorul faptei ilicite este îmbogăţit just pentru
că evită o micşorare a patrimoniului său)1; iii. când îmbogăţirea rezultă dintr-un act îndeplinit de
cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său" ori, după caz, cu intenţia de a
gratifica (de exemplu, o persoană investeşte în calitatea drumului de acces către depozitele sale,
transfonnându-1 în cale de acces pentru vehicule de mare tonaj; această calitate a drumului nu
interesează pe un alt beneficiar al drumului care nu are nevoie de un drum de acces care să
prezinte asemenea caracteristici întrucât activitatea sa este de altă natură) - Textul indică şi
ipoteza clasică a intenţiei de a gratifica - existenţa intenţiei de a gratifica exclude ideea de lipsă a
cauzei. De fiecare dată când se constată intenţia liberală, cauza justă se regăseşte în această
intenţie, fară a mai fi nevoie de o altă justificare. Poate fi vorba de o asemenea intenţie în cele
mai variate situaţii. în exemplul dat mai sus, în care victima unei fapte ilicite nu reclamă
despăgubiri în justiţie pentru prejudiciul care i-a fost cauzat, resortul pasivităţii sale poate să
constea tocmai într-o asemenea intenţie liberală a victimei care doreşte să îl ierte pe autor de
datoria sa de despăgubire.;
Îmbogăţirea fară justă cauză dă naştere unui raport obligaţional între îmbogăţit şi
însărăcit. îmbogăţitul este debitorul, iar însărăcitul este creditorul obligaţiei de restituire.
Restituirea trebuie să se facă, ori de câte ori este posibil, în natură. în toate celelalte cazuri,
restituirea se face prin echivalent bănesc. Astăzi, întreaga problematică a restituirilor subsecvente
îmbogăţirii fară justă cauză este simplificată prin faptul că, art. 1347 alin. (2) noul Cod Civil
trimite la regulile restituirii prevăzute de art. 1639 şi urm. noul Cod Civil, adică la exact aceleaşi
reguli ca şi la restituirea plăţii nedatorate. Cu toate acestea, din prevederile art. 1347 alin. (1) şi
din cele ale art. 1345 noul Cod Civil se deduc şi reguli proprii doar îmbogăţirii fară justă cauză.
Pentru o corectă înţelegere a regulilor cărora le sunt supuse efectele restituirii prestaţiilor, trebuie
să facem următoarele precizări:
a) limitele restituirii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză. în primul rând, astfel cum
s-a spus în literatura juridică şi cum astăzi se deduce din prevederile art. 1345 noul Cod Civil,
obligaţia de restituire are o dublă limită: i. îmbogăţitul este obligat să restituie însărăcitului
numai valoarea îmbogăţirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare. Astfel, de
exemplu, el nu poate fi ţinut să restituie fructele civile. Explicaţia rezidă în faptul că îmbogăţitul
este de bună-credinţă şi că din partea lui nu există culpă; ii. însărăcitul are dreptul de a i se
restitui doar valoarea însărăcirii sale, chiar dacă foloasele obţinute de îmbogăţit sunt mai mari.
Aşadar, obligaţia îmbogăţitului este de a restitui însărăcitului valoarea îmbogăţirii sale, numai în
limita însărăcirii corelative, îmbogăţirea şi însărăcirea fiind limite reciproce. A se vedea TS, col.
civ., dec. nr. 102/1968. în RRD nr. 6/1968, p. 171; cum s-a subliniat în doctrină, restituirea
presupune „cea mai slabă” dintre sumele reprezentând cele două aspecte ale îmbogăţirii,
respectiv însărăcirii (J. Flour, J.L. Aubert, op. cit., p. 56, nr. 57). Regula se bazează pe
importante considerente de echitate care îşi au originea în valoarea universală şi circulară a
mecanismului îmbogăţirii fără justă cauză. Obligarea pârâtului la o restituire superioară celei a
îmbogăţirii de care a beneficiat echivalează cu o însărăcire injustă, după cum, acordarea în
favoarea reclamantului a unei restituiri superioare însărăcirii sale, echivalează cu o îmbogăţire
injustă. Dacă însă îmbogăţirea fară justă cauză se datorează relei credinţe a îmbogăţitului, nu ne
mai putem plasa pe terenul acestei instituţii. De aceea, în literatura de specialitate s-a încercat să
se găsească un alt temei juridic pentru acţiunea în restituire pe care, fară îndoială, o poate
introduce cel păgubit. S-au conturat două opinii. într-o primă teză s-a spus că este necesară
extinderea dispoziţiilor aplicabile plăţii nedatorate referitoare la tratamentul juridic al
aceipiensului de rea-credinţă. în cea de-a doua teză, pe care o împărtăşim, se va angaja
răspunderea civilă delictuală a celui care a obţinut cu rea-credinţă foloasele. Reaua-credinţă a
îmbogăţitului determină ieşirea din sfera cvasicontractelor - izvoare de obligaţii civile - şi
intrarea în sfera delictelor civile, adică a faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii.
îmbogăţire fără justă cauză, fapt juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe
seama patrimoniului unei alte persoane, fară ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Aceasta
constituie un izvor de obligaţii, deoarece cel care a beneficiat de mărirea patrimoniului este
obligat să restituie ceea ce a primit în mod necuvenit (de ex.: restituirea cheltuielilor necesare şi
utile făcute de depozitar, restituirea sumelor plătite nedatorat sau a contravalorii serviciilor de
care o persoană a beneficiat fară drept. Acţiunea în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză, se
poate exercita numai în cazurile în care între mărirea patrimoniului unei persoane şi micşorarea
patrimoniului celeilalte există o legătură, iar reclamantul nu are la dispoziţie pentru recuperarea
pierderii suferite nici o altă acţiune izvorâtă din contract, delict sau alte fapte juridice.
Intre îmbogăţirea primei persoane şi însărăcirea celei de a doua, trebuie să existe o relaţie
cauzală chiar dacă îmbogăţirea nu s-a realizat printr-un transfer direct de valori între patrimoniile
lor, ci prin intermediul unei terţe persoane (de ex., proprietarul unei case de locuit se îmbogăţeşte
în dauna antreprenorului care a efectuat lucrări de sporire a valorii casei, la cererea unuli chiriaş,
de la care însă n-a putut obţine plata lucrărilor respective), dacă valoarea însărăcirii nu este egală
cu valoarea îmbogăţirii, obligaţia de restituire este limitată la valoarea celei mai mici dintre ele.
Atat existenţa cat şi valoarea îmbogăţirii şi însărăcirii se apreciază pe data introducerii
acţiunii în restituire. Dacă însă îmbogăţitul a fost de rea-credinţă, el trebuie să restituie valoarea
îmbogăţirii sale iniţiale. Principalele aplicaţii ale îmbogatirii fara justa cauza sunt: plata
nedatorată, gestiunea de afaceri, obligaţiile de restituire a cheltuielilor necesare şi utile făcute cu
lucrul de către depozitar, creditorul gajist etc.obligaţia despăgubirii proprietarului lucrului
accesoriu de către proprietarul lucrului principal în caz de accesiune;