Plumb, de George Bacovia

Plumb
de George Bacovia

Discipol al lui Macedonski, în al cărui cenaclu s-a afirmat, Bacovia este exponentul
cel mai strălucit al simbolismului de la noi, marcând în spațiul lirismului românesc ”o
experiență artistică din cele mai originale, cu însemnate urmări pentru evoluția ulterioară a
limbajului poetic”, după cum spunea Dumitru Micu. Una dintre cele mai semnificative poezii
ale volumului de debut apărut în 1916 este ”Plumb”. Nu întâmplător această poezie
sintetizează motive și mijloace de expresie, stări poetice și viziuni definitorii pentru lirica
bacoviană. Această concentrare maximă explică, într-o oarecare măsură, impresia de lirism
critic pe care o lasă poezia la o primă lectură. În realitate nu e vorba aici de o încifrare
simbolică, ci de o anumită deconcertare a cititorului în fața profunzimii enigmatice a unei
poezii aparent de o rară simplitate. ”Plumb” este exemplară pentru sensul special al
”simplității bacoviene”, o simplitate formală, savantă, rafinată, rod al decantărilor lirice
succesive, al esențializării. Poetul ”plumbului” obligă la o speculație ideatică asupra
esențelor, ca impresioniștii. De aici, aparența de poet care creează pe o singură coordonată
sufletească și poetică, semnalată de Eugen Lovinescu.
Simetria celor două strofe ale poeziei, corespondența sintagmelor care diferă cu mici
modificări, produce surpriza ivită la o lectură paralelă a versurilor, căci semnificațiile
poetice emană din ansamblu, din sinteza stărilor poetice comunicate. Citită independent,
prima strofă ar oferi doar un tablou funerar simbolist obișnuit, schițat cu mijloace desprinse
din recuzita imagistică simbolistă.: ”Dormeau adânc sicriele de plumb, / Și flori de plumb și
funerar vestmânt - / Stam singur în cavou... și era vânt... / Și scârțăiau coroanele de plumb.”
Strofa a doua, însă, prin minime schimbări, dezvăluie profunzimi lirice neașteptate.
Cadrul fizic schițat în prima parte devine acum proiecție metafizică, grație tocmai acelor mici
”trădări” ale simetriei: ”Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, și-am
început să-l strig - / Stam singur lângă mort... și era frig... / Și-i atârnau aripele de plumb.”
Straniul se insinuează treptat, începând cu detaliul enigmatic: ”dormea întors amorul
meu”, ca într-un tablou în care perspectiva inițial normală, naturală a lucrurilor se
răstoarnă prin revelația unui amănunt insolit. De ce dormea ”întors” amorul? Un singur
Plumb, de George Bacovia

răspuns, o singură ”cheie” ar spulbera enigma. Or, esența poeziei bacoviene constă în
această deschidere de semnificații sub aparența închiderii formale. Este și acesta un atribut
al situării poetului în modernitate, din perspectiva propusă de Hugo Friedrich: ”Apropiată
de exprimarea eliptică e polivalența lexicală sau sintactică, o altă caracteristică a liricii
moderne.”
Așadar, amorul ”întors” pare un simplu detaliu, der este un detaliu care generează
semnificații, schimbând imaginea de ansamblu asupra tabloului, imaginea-cheie care
deschide calea spre înțelegerea semnificațiilor întregului discurs liric. Astfel că aparenta
banalitate a versurilor, care păreau o preluare manieristă a șabloanelor simboliste, se
încarcă de neașteptate sensuri grave. Prin acest detaliu semnificativ, banalitatea devine
insignifianță elocventă. În acest sens, poezia ”Plumb” e tipică pentru clarificarea substanței
intime a lirismului bacovian. Sursele acestuia trebuie căutate tocmai în atitudinea poetului
față de canoanele simboliste. Dincolo de motivele, atitudinile, sugestiile și sinesteziile
simboliste, sensibilitatea poetului caută perspectiva din care să se exprime în registrul grav,
profund al meditației în fața universului și a legilor sale.
Ambiguitatea poeziei decurge, contrar așteptărilor, din folosirea unor notații cu
trimiteri la concret. Spunând: ”Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb...”,
profitând de schema repetiției (”coroanele de plumb”, ”amorul meu de plumb”, ”flori de
plumb”), autorul strecoară pe neobservate, în deplină consonanță formală cu restul textului,
o realitate obscură, a cărei nesiguranță semantică devine violentă tocmai în clipa în care se
folosesc termenii cei mai realiști: ”și-am început să-l strig - / Stam singur lângă mort...”.
Cuvintele care desemnează misterul beneficiază, în urma unei remarcabile tehnici de
compoziție, de o comunicare aparentă cu date contextuale foarte limpezi. Inerția lecturii face
ca aceste mici, dar sugestive schimbări în construcția poeziei, să scape cititorului.

Poezia ”Plumb” nu este o simplă abordare a temei morții, ci exprimă și obsesia

bacoviană a sfârșitului. Spațiul închis al cavoului, cu ”sicrie de plumb”, ”coroane de
plumb”, ”funerar vestmânt”, devine un decor artificial apăsător, în contrast cu naturalețea
sfârșitului fizic al ființei. Presiunea artificialului, pe care poetul o percepea în societate și în
viață, se extinde și asupra morții, ca în sugestiva imagine din ”Panoramă”: ”În racle de
Plumb, de George Bacovia

sticlă – prințese / Oftau, în dantele, mecanic.” Sentimentul morții nu se exteriorizează la

Bacovia în decorul funebru, ca la simboliștii minori, nici în previziunile funeste ale ”poeților
decadenți” francezi (Verlaine, Rimbaud, Laforgue, Rollinat), ci devine stare de spirit
intensificată până la viziunea ce modelează exteriorul. Prin această potențare și proiecție
cosmică a trăirilor eului, Bacovia depășește cadrele simbolismului.
Prezentă și în ”Plumb”, convertirea Erosului în Thanatos, asocierea eroticii cu
moartea reprezintă o viziune bacoviană definitorie. Adeseori, strania transfigurare se
produce sub efluvii muzicale, ”Clavirul catafalc părea și nu clavir...” (Marș funebru). În
”Plumb”însă, poetul nu apelează la simple sugestii muzicale, nu urmărește muzicalitatea
exterioară, ca în experimentele macedonskiene inspirate de instrumentalismul lui Rene Ghil,
sau ca în poezia lui Minulescu. Poetul aspiră să ajungă prin muzica interioară, a ideilor, la
inefabil, la metafizic: ”Urmărind muzicalul, simbolismul tindea, pe urmele lui Baudelaire, să
intre în metafizic, în structura ocultă a inefabilului, adică să facă poezie de cunoaștere”,
observa George Călinescu.
În prima strofă, repetarea în toate rimele a vocalelor închise în și u, cu posibilități de
articulare prelungită, susține partitura eufonică a vântului. În receptacolul reprezentat de
cavou, suflul vântului și sunetul coroanelor de plumb amplifică reverberația sinistră.
Diftongii descrescători ou și au (dormeau, cavou, scîrâțâiau), terminați în același u prelung,
onomatopeic, sugerează aceleași valori acustice în consonață cu deprimarea sufletească. În
strofa a doua, poetul va defini pe deplin sensul singurătății: ”stam singur în cavou”, într-un
decor construit artificial de om, care devine ”Stam singur lângă mort”. Tensiunea solitudinii
crește, ducând la disperare, crisparea eului ajunge la paroxism și cere eliberarea prin
strigăt. Astfel, visului sumbru de la început, de factură impresionistă, îi urmează revolta
exprsionistă, strigătul.
Eufonic, senzațiile auditive din primele versuri, realizate cu ajutorul vocalelor și a
diftongilor (triftongilor) sunt întrerupte brusc de vocala acută i (strig, frig). Monotonia
melodică este punctată de sincopă, sunetul acut i sfâșie melopea depresivă, ca un accent
atonal marcând efortul eliberării. Versul final revine însă la același lamento, încărcat cu noi
valori dramatice (”Și-i atârnau sripele de plumb”), căci strigătul rămâne fără efect. Suferința
poetului nu-și găsește ecou, este destinată a se consuma în limitele eului, sens al
incomunicabilului surprins de Eminescu: ”De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-și.”
Ciclul trăirilor sufletești din poezia ”Plumb” este de fapt specific pentru definirea
stării poetice bacoviene. Aceasta e marcată de parcurgerea obsesivă a etapelor descrise:
însingurare (proces voluntar), solitudine (damnare), recluziune (spațiu închis), crispare
(tentativa de eliberare), disperare (tragism), însingurare. Sub apăsarea de plumb a
singurătății, ființa alienată în căutarea esenței sale se plasează pe o orbită existențială
închisă. Poetul reia acest ciclu închis, monoton, cu obstinație, nutrind convingerea că nu se
poate salva decât prin poezie, ca unic remediu împotriva alienării prin pozitivism și
superficialitate.
Din punct de vedere cromatic, poetul care se declara obsedat de un ”subiect de
culoare” și care a încercat să obțină sugestii in cultivarea impresionistă a unor pete de
culoare (galben, violet, verde crud), ori din alternanța altora (alb / negru / alb / roșu)
realizează în ”Plumb” o esențializare și o sinteză. Plumbul evocă o sinteză (culoarea gri),
dar el sugerează și o senzație complexă de apăsare, de zbor oprit (”Și-i atârnau aripele de
plumb”). Ideea fundamentală a poeziei, moartea, este sugerată prin semnificațiile cuvântului
”plumb”. Metafora cu valoare de simbol susține ideea, traducând stări de spirit transpuse în
imagini bazate pe ”corespondențele” din natură, viață, cosmos, marcând o reacție de
inadaptare la mediul social. Printr-o analogie, cavoul poate fi considerat chiar orașul în care
trăiește poetul, alături de o lume meschină. Sugestiv, Bacovia nu a ales bronzul durabil și
statuar al clasicilor, nici metalul dur turnat în spadă ori ruginind în ruine al romanticilor,
Plumb, de George Bacovia

nici metalele strălucitoare care fasciau pe parnasieni. Plumbul, speranță a alchimiștilor,

devine la Bacovia simbolul dezolării, devenind plumbul aripilor. Metalul supus oxidării,
degradării semnifică simbolic disperarea, claustrarea, desemnează sensul depresiv al trăirii
poetice.
Poezia ”Plumb” relevă înțelesul particular al artei bacoviene: apelul la arsenalul de
motive și tehnici simboliste, la modelul poeților ”blestemați” (Poe, Baudelaire, Rollinat ș.a.)
rămâne doar un reper exterior, demn de a fi luat în considerație numai pnentru a măsurta
distanța ce-l separă pe poetul nevrozelor de tradiția constituită.