Floare albastra – Mihai Eminescu

Introducere:
Poezia „Floare albastra” de Mihai Eminescu a fost publicata în 1873 în revista „Convorbiri
Literare” , fiind o capodopera eminesciana. Se încadrează în curentul literar romantism prin temele
abordate: iubirea și natura, condiția omului de geniu, aspirația spre absolut.

Tema:
Tema este iubirea ce apare în corelație cu natura și formează o iubire paradisiaca. Depășește însă
cadrul unei idile (poveste de dragoste) pentru ca implica tema condiției omului de geniu care aspira
spre absolut.

Titlu:
Titlul poeziei are valoare polisemantica: aspira spre fericire prin iubire, opoziție între lumea calda
reala și lumea rece a ideilor . În creația eminesciana, „albastrul” este culoarea infinitului, iar „floarea”
simbolizează viata.

Incipit:
Incipitul ilustrează lumea rece a ideilor, lumea geniului. Monologul fetei începe cu adverbul „iar”
plasat la începutul poeziei, tot aici încep sa alterneze propoziții afirmative, negative, interogative și
exclamative.

Povestire:
Poezia este construita pe doua planuri inegale ca intindere: un plan al femeii, ilustrând
monologul liric, și cel al bărbatului ilustrând monologul lirico-filozofic. Planul feminității cuprinde
strofele 1-3 și 5-12. Are forma unui monolog alcătuit în prima parte ca un reproș, iar în a doua ca o
provocare inocenta.

Adverbul „iar” arata repetanilitatea confuziei bărbatului asupra cailor omului de a fi fericit.
Confuzia acestuia o determina pe fată sa îl avertizeze de capcana în care posibil sa cada, și anume sa
nu caute prea târziu fericirea sau iubirea.

Ghilimelele care delimitează primele 3 strofe evidențiază vorbirea directa, textul citat
aparținând iubitei. Cadrul ilustrează un sentiment romantic în care natura este personificarea:
„izvoare plang” , „ ochi de padure”. Planul terestru se îmbină cu cel cosmic.

Portretul fetei întruchipează idealul de frumusețe eminesciană, fiind caracterizata prin epitete
cromatice: „de-aur părul” , „ roșie ca mărul ”.

Planul bărbatului cuprinde strofele 4 și 13-14. Discursul se face din perspectiva maturului. Abia
acum ii adresează fetei cuvinte tandre „mititica” . Ii da dreptate și conștientizează bucuros ca s-ar fi
putut implini în plan uman, acest lucru fiind ilustrat în versul „Ah! Ea spune adevarul” .

Notează cu autoironie reacția lui de atunci „Eu am ras, n-am zis nimica” , prin acesta dovedit ca
se credea superior ei, iar pe ea o credea o naiva.
 Ultima strofa aduce ideea despărțirii, a stingerii dragostei, iar repetiția „floare albastra”
sugerează durerea bărbatului ca a pierdut povestea de dragoste.

Prozodie:
Elementele de prozodie se caracterizează prin rima imbratisata , măsura de 7-8 silabe și ritm
trohaic.

Lirismul:
Lirismul subiectiv reiese prin folosirea mărcilor gramaticale ale eului liric.

Concluzie:
Poezia „Floare albastra” de Mihai Eminescu aparține curentului romantic, fiind nu numai o
poezie de dragoste, ci și o meditație asupra aspirației către absolut în iubire.