Sfânta Scriptură:

noţiuni introductive
 DENUMIRE ŞI ÎMPĂRŢIRE
Sfânta Scriptură - o colecţie de cărţi considerate sfinte şi
canonice de către Biserică, deoarece ele sunt scrise sub
inspiraţia Duhului Sfânt.

se împarte în:
Vechiul Testament –alcătuit din 39 cărţi canonice (+
cărţile anaghinscomena (10) = necanonice dar bune de
citit) scrise înainte de Hristos
Noul Testament –alcătuit din 27 cărţi scrise după
Hristos.
Catalogul cărţilor canonice ale Vechiului Testament:
Facerea (Geneza), Ieşirea (Exodul), Leviticul,
Numerii, Deuteronomul, Iosua Navi, … (în manual).
Numim cărțile Sf. Scripturi sfinte deoarece expun:
• evenimente istorice care fac parte din iconomia mântuirii neamului omenesc;
• adevăruri religioase, descoperite de Dumnezeu oamenilor, cu privire la scopul
supranatural destinat lor şi la raportul omului faţă de Dumnezeu;
• îndemnuri practice necesare oamenilor pentru a-şi conforma viaţa, astfel încât să-şi
atingă menirea;
DENUMIRILE SF. SCRIPTURI:
• Moise -„Cartea Legii” (Dt 31, 26), Hristos numeşte Vechiul Testament „Legea” (In 10,
34), iar Sf. Ap. Pavel „Sfintele Scripturi” (Rom 1, 2).
• Sfinţii Părinţi dau acestor cărţi diferite numiri –„Scriptură Sfântă”, „Scriptură
Dumnezeiască”, „Scriptură Inspirată”, „Pagini cereşti”
• sec. IV - adoptată numirea τα Βιβλια τα αγια-„Cărţile Sfinte”, apoi pe scurt τα Βιβλια.
Această numire a trecut în limba latină cu corespondentul Biblia, -ae, generalizându-se,
ulterior, în această formă la toate popoarele creştine.
 Împărţirea cărţilor Sfintei Scripturi
- Tertulian (scriitor creștin sec. II-III) împarte
cărţile sfinte în: Vechiul Testament şi Noul
Testament.
De ce TESTAMENT?
În lb. greacă (Septuaginta) διαθήκη (diathiki) =
dispoziţie de pe urmă, legământ, testament
În lb. ebraică - berit =legământ, învoială, pact
- Tertulian susține că termenul juridic
instrumentum (=act doveditor, document) este cel
mai potrivit, deoarece Sf. Scriptură conţine
dovezi ale existenţei lui Dumnezeu.
ÎMPĂRŢIREA LA EVREI
- în sec. II î.Hr., cărţile Vechiului Testament în 3 clase:
1. Legea lui Moise (Tora), adică Pentateuhul;
2. Profeţii: anteriori (Nebiim rişonim): Iosua Navi, Judecători, 1-2 Samuel, 1-2 Regi;
posteriori (Nebiim anahorim): cărţile profetice propriu-zise;
3. Scrieri (Chetubim), adică restul cărţilor canonice ale Vechiului Testament;

- evreii împărţeau scrierile Sf. Scripturi în SCOP LITURGIC astfel:

Pentateuhul – împărţit în 54 paraşe (de la verbul paraş=a împărţi), după numărul
sâmbetelor dintr-un an. Pe lângă paraşe, au început să fie citite în adunările liturgice şi
părţi din Profeţi, care au fost şi ei împărţiţi în 85 haftare (fatar=a demite), ce se citeau
la sfârşitul serviciului divin.

De la creştini, iudeii au adoptat împărţirea actuală în capitole şi versete a textului biblic.

ÎMPĂRŢIREA LA CREŞTINI:
-în funcţie de cuprins, cărţile sfinte ale Vechiului Testament, sunt împărţite în
3 clase:

1. Cărţi istorice: Pentateuhul (Legea), Iosua Navi, Judecători, Rut, 1-4 Regi, 1-2 Paralipomena,
Ezdra, Neemia, Estera;

2. Cărţi didactico-poetice: Iov, Psalmii, Proverbele lui Solomon, Cântarea Cântărilor, Ecclesiastul,
Plângerile;

3. Cărţi profetice: 16 cărţi.

Obiceiul de a citi în cult părţi din Sfânta Scriptură a fost moştenit de
la evrei și a dus la împărţirea textului Sf. Scripturi pt. uz liturgic.
DOVEZI:
- Sf. Iustin Martirul, Fragmentul Muratori, Tertulian, Fer. Augustin
- Sf. Ioan Hrisostom spune că, în Răsărit, se citea într-un an întreaga
Scriptură a Noului Testament.
- sec. V d.Hr., diaconul Eutalie din Alexandria, împarte textul
Faptelor şi pe cel al Epistolelor în 57 lecţiuni, pentru fiecare
duminică şi sărbătoare a anului
Împărţirea Bibliei în capitole şi în versete pentru uz particular şi
ştiinţific:
- sec. XIII, cardinalul Stephanus Langton (profesor la
Sorbona) împarte textul biblic în capitole,
- sec. XVI, editorul Robert Estienne introduce în textul Vulgatei
(trad. Bibliei în latină) împărţirea în versete.
 STUDIUL INTRODUCERII
ÎN TEOLOGIA
SF. SCRIPTURI
Studiului biblic cu scop introductiv îi
corespunde disciplina teologică numită
Isagogie (gr. εισάγειν=a introduce).
Necesitatea - dificultatea unei înţelegerii
corecte doar în baza citirii textului
Scopul - a) înţelegerea adecvată a Sfintei
Scripturi; b) apărarea autorităţii divine a
Sfintei Scripturi;
Metoda - este una istorică, raportare
istorică, demonstrare a istoricităţii Bibliei.
 Izvoarele şi literatura Introducerii în Vechiul Testament
studii auxiliare:
Filologia sacră sau cunoaşterea limbilor originale în care au fost scrise cărţile Scripturii
Istoria contemporană, biblică şi profană
Arheologia, profană şi sacră,
Geografia Palestinei şi geografia ţărilor învecinate
Cărţile sfinte oferă informaţii deosebit de importante
Biserica are autoritatea şi misiunea de a se pronunţa
Operele Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti
Operele isagogice, antice şi moderne, care tratează probleme în legătură cu autoritatea şi
interpretarea Sfintei Scripturi.