12.

Fobiile specifice

Sindrom

Există un acord general între ICD-IO si DSM-IV cu privire la

fobiile specifice. Dacă sintetizăm cele două sisteme de
diagnosticare, putem reliefa următoarele caracteristici principale
ale unei fobii :
1. o reacție de teamă provocată de stimuli care
2. produc neplăceri, cauzînd probleme emoționale, sociale sau
ocupaționale,
3. recunoscută drept excesivă si iratională, si care
4. conduce la evitare sau la anxietate ridicată fată de expunerea
la stimulii fobici.

Din studiile pe marginea acuratelei diagnosticului se poate

trage concluzia că fobiile specifice sînt usor de identificat, dar că
nu este la fel de simplu să se determine pragul de gravitate,
pentru a putea stabili cu exactitate momentul în care temerile
devin fobii (Di Nardo et al. , 1983). Unul dintre avantajele
sistemului DSM este acela că încurajează deschis împărcirea
fobiilor specifice în patru categorii. Principalele fobii identificate
sînt legate de :
1. animale ș
2. mediul înconjurător (de exemplu, înăllime, furtună, apă) ș
3. sînge, injecCii sau răni ș
4. anumite situacii (de exemplu, avioane, lifturi, spatii înguste).

De asemenea, se mentionează (dar sînt incluse în categoria

„Altele") fobii situacionale în care individul se teme de sufocare,
vomă sau îmbolnăvire. In prezent, valoarea anticipatorie a acestei
categorizări nu este foarte clară. Desi indivizii care suferă de un
382 FOBIILE SPECIFICE

anumit subtip de fobie vor avea probabil si temeri legate de

situatiile cuprinse în aceeași categorie, este la fel de posibil să
sufere si de cu totul alte fobii (Hofmann et al. , 1997). Cu toate
acestea, împărtirea pe categorii are avantajele ei, iar în cazul
fobiilor legate de sînge, injeccii sau îmbolnăvire există chiar
efecte diferite pe care tratamentul le are asupra caracteristicilor
acestei tulburări (Marks, 1988 ș Page, 1994b). Kleinknecht si
Lenz (1989) au împărțit fobiile legate de rănire pe baza fricii si a
predispozitiei spre lesin, identificînd astfel un subgrup care a
lesinat cînd a fost expus la sînge sau răni, dar care nu a manifestat
nici un fel de teamă. Este interesant că s-a găsit si o legătură între
părinti si copii în ceea ce priveste lesinul, dar nu si în ceea ce
privește teama, ceea ce poate sugera etiologii distincte. In
prezent, nici unul dintre principalele sisteme de diagnostic nu
mentionează rolul pe care îl joacă lesinul, desi acesta este un
factor important de luat în considerare atunci cînd se stabileste
tratamentul individual (Öst et al. , 1984a ș Öst si Sterner, 1987 ș
Page, 1991a). In majoritatea situatiilor, diagnosticarea este relativ
directă, dar poate fi prül interviuri structurate de
diagnoză. Aût versiunea revizuită a A-DIS (Anxiety Disorders
Interview Schedule - Revised), cît si CIDI (Composite
International Diagnostic Interview) oferă evaluări solide ale
fobiilor specifice (Page, 1991b ș Peters si Andrews, 1995).

Descrierea clinică
Pentru că fobiile specifice reprezintă o bine-cunoscută categorie
de diagnostic, un caz ilustrativ ar putea fi considerat redundant.
Cu toate acestea, fobiile legate de sînge sau rănire sînt mai pulin
cunoscute ș de aceea, le vorñ ilustra aici. Intr-o manieră tipică
pentru fobiile specifice, individul va manifesta un comportament
de evitare provocat de teamă, dar va prezenta si complicacii
precum lesinul atunci cînd se află într-o situacie fobogenă.
 SINDROM 383

DI B., un jurist în vîrstă de 32 de ani, a apelat la medic

pentru a-și trata spaimele care I-arfi împiedicat să fie de
fată la apropiata nastere a fiului său. El sustinea că este
îngrozit în toate situatiile care au fie cea mai mică legăturã
cu boala sau rănirea. De exemplu, nu reuseste să facă
injectii, să i se ia sînge sau chiar să audă despre oameni
bolnavi. În astfel de situatii, i se face foarte frică, are
palpitatii, transpiră, ameteșe, se simte slăbit, i se face
greatã sau tremurã. Principala lui teamă în aceste
momente este să nu leșne. Din acest motiv, a evitat ani de
zile să meargă la medic, chiar dacă s-a simtit foarte rău. De
asemenea, evitã să-și viziteze rudele sau prietenii bolnavi
chiar să audă vorbindu-se despre proceduri medicale, răniri
sau boli. În ultima vreme, a început să refuze .îi cazurile în
care se mentionează răni sau sînge. Crede că tulburarea s-a
declanșat cînd avea 9 ani, în momentul în care mama lui a
povestit în arnănunt despre o interventie chirurgicală de
îndepărtare a petelor de pe piele. În acel moment, i s-a
făcut frică si a ametit, a început să transpire abundent a
lesinat. Îsi aminteșe că a fost foarte greu să i se facă
vaccinuri sau să meargă la controale medicale în tot restul
copilăriei, dar că a avut numeroase episoade de leșn la
maturitate, de fiecare dată cînd asista la orice tip de rănire,
chiar si minoră, cînd auzea despre boli sau răni sau cînd
vedea o persoană bolnavă ori desfigurată. Nu demult, a
încercat să doneze sînge, dar la coadă a început să-i fie
cald, să ametească să se simtă slăbit pe măsură ce vedea
cum li se ia celorlalti sînge. A încercat să- i abată gîndurile,
dar ultimul lucru pe care si-l aminteșe este că zăcea năuc
pe podea.
384 FOBIILE SPECIFICE

Diagnosticul diferenCial
In ceea ce priveste diagnosticul diferențial, orice alte tulburări
anxioase ori psihoze trebuie eliminate. În tulburarea de panică - si
aproape de fiecare dată în cazurile de agorafobie - teama nu este
cauzată de stimuli externi, ci este legată de preocuparea de a nu
avea un atac. (Cu toate acestea, granița dintre tulburări s-ar putea
să nu fie atît de clară precum se credea înainte ș Liebowitz et al.,
1990 ș pentru detalii, vezi capitolul 4.) În fobia socială, oamenii
se tem să nu fie analizati de ceilalți si, în același timp, de umilirea
sau jena care ar putea surveni în anumite contexte sociale. În
SSPT, frica este cauzată de cele mai multe ori de un stimul
specific, dar situatiile sînt legate de un eveniment traumatic
anterior, aflat dincolo de limitele experientelor obisnuite. TOC se
poate distinge de fobiile specifice mai ales prin prezenta
comportamentelor repetitive stereotipice (compulsii) si a
gîndurilor străine ego-distonice (obsesii). În fine, se poate pune
un diagnostic de tulburare psihotică dacă rezistenta fricii la
posibilitatea îndreptării este de intensitate maniacală.

Evaluarea
Pe lîngă diagnostic, trebuie să se facă si o evaluare completă a
pacientului, în principal din cauza faptului că tehnicile de
evaluare sînt mai sensibile la acele caracteristici ale pacienților
care au mai multă relevantă pentru tratament decît etichetele de
diagnostic. De vreme ce fobiile se pot manifesta prin
comportamente (de exemplu, evitarea), cognitii (de exemplu,
„aerul dintr-un spatiu strîmt s-ar putea termina ") si fiziologie (de
exemplu, bătăi puternice ale inimii), mecanismele de evaluare
corespund acestor trei domenii. Oricum, din motive practice,
terapeutii tind să prefere evaluările cognitive si comportamentale.
 SINDROM 385

Evaluarea cognitivã
Cele mai folosite instrumente cognitive includ autoevaluări ale
fricii si anxietălii care s-au dóvedit mai sensibile la schimbările
de tratament (Sturgis si Scott, 1984). Aceste rapoarte au fost
sintetizate cu ajutorul FT (Fear Thermometer ș Walk, 1956) sau
SUDS (Subjective Units of Disconfort Scale). Pacientul
punctează nivelul anxietăcii subiective pe o scală lineară (de
exemplu, de la 0 la 100). UsurinCa cu care se poate aplica această
metodă explică rapiditatea cu care a fost adoptată în practica
medicală. și mai formal, tipurile de teamă cu care se poate
confrunta cineva au fost evaluate cu ajutorul FSS (Fear Survey
Schedule ș Bernstein si Allen, 1969), un instrument care permite
o evaluare de ansamblu a fobiei, precum si o inventariere a
principalelor tipuri de frică (de exemplu, agorafobie sau frica de
sînge si rănire).
Cu toate că examinarea anxietăcii a tensiunii este indicată în
majoritatea fobiilor, cea legată de sînge si răni reprezintă o
exceptie, pentru că paciencii manifestă simptome de lesin si pot
chiar să-și piardă uneori cunostinta (Marks, 1988 ș Page, 1994b).
BISS (Blood-Injection Symptom Scale ș Page et al. , 1997)
reprezintă un instrument potrivit, flindcă evaluează atît
simptomele de lesin, cît si cele două componente ale conceptului
de teamă de sînge (i.e. , anxietatea si tensiunea).

Evaluarea comportamentalã
În mod asemănător, s-a descoperit că indicii comportamentali ai
anxietăcii sînt sensibili la efectele tratamenn.flui. Testul
comportamental cel mai des folosit în clinici este un fel de index
al abilitătii pacientului de a rămîne în preajma obiectului fobic.
De exemplu, în cadrul unui test comportamental de evitare, teama
este evaluată în functie de cît de mult reusește pacientul să se
apropie de obiectul care provoacă frica, de cît timp rezistă în
386 FOBIILE SPECIFICE

preajma lui etc. Acest lucru este, de obicei, îmbinat cu

autoevaluări întocmite de pacient, precum FT sau SUDS.
Evaluarea cognitivă permite o estimare a anxietății resimcite în
timpul exercitiilor de expunere si a testelor de evitare
comportamentală. Combinarea indicilor comportamentali si
cognitivi în măsurarea fobiilor specifice este importantă, pentru
că fobia poate fi asociată fie cu evitarea (i.e. , evaluată în functie
de comportament), ceea ce poate limita experimentarea anxietătii,
fie cu frica de expunere la situatia sau stimulul fricii (i.e. ,
evaluată în functie de rapoartele pacientului). Obcinerea unor
evaluări cognitive si comportamentale îi va furniza terapeutului
informatiile necesare pentru tratament. După evaluarea initială, se
va vedea clar ce stimuli declansează anxietatea (atît cea
anticipatorie, cît si cea care apare în timpul expunerii) si ce formă
ia reacÿia de anxietate. Scopul tratamentului va fi reducerea
anxietăcii pînă în punctul în care pacientul nu mai întruneste
criteriile de diagnostic pentru o tulburare anxioasă. Datele
obtinute pot oferi feedback pentru progresele făcute în atingerea
scopului. Cu toate acestea, pentru a identifica acele aspecte ale
tulburării care sînt vizate de interventiile terapeutice, trebuie ca
etiologia să fie înCeleasă.

Etiologia

Conditionarea prematura teoriile legate de pregãtire

Watson si Rayner (1920) sustineau că au reusit să conditioneze
după o metodă clasică o frică în cazul „micucului Albert" prin
asocierea unui stimul anterior inofensiv (un soricel alb) cu unul
aversiv (zgomotul). Acest lucru a provocat un răspuns conditionat
(RC ș un răspuns la „frică") în momentul expunerii ulterioare la
cobai. Generalizînd, consecinta firească a tratamentului a fost
expunerea la stimulul fobic în absenCa celui aversiv (i.e. ,
extinccie), sau chiar în prezenta unor stimuli plăcuti
 SINDROM 387

(contraconditionare). Cover-Jones a dezvoltat aceste idei în 1924

si a tratat cu succes fobiile iepurilor, folosind expunerea gradată
in vivo. Alte interventii de succes bazate pe expunere au fost
întreprinse mai tîrziu (Wolpe, 1958). Cu toate că terapiile bine
argumentate teoretic s-au dovedit eficiente si au început să apară
tot mai multe informatii argumentate teoretic, Seligman (1971) a
sesizat numeroase slăbiciuni ale conditionării simple. El a
remarcat faptul că temerile fobice nu erau caracterizate în aceeași
măsură de toti stimulii pðsibili. Cele mai multe frici erau legate
de întuneric, apă, înăltimi, insecte sau animale mici. Această
aglomerare de temeri n-ar fi putut fi prezisă de o teorie conform
căreia toți stimulii pot dezvolta aceleasi conditionări. Avînd în
vedere că fobiile se concentrau asupra unor obiecte sau situacii in
general temute, Seligman a căutat un numitor comun. El a emis
ipoteza că stimulii fobici tipici ar fi putut fi considerati o serioasă
amenintare biologică pentru strămosii unei specii. Cercetătorul
(1971) a sugerat că anumite asocieri ar putea fi „predefinite" -
ceea ce înseamnă că pot fi mai usor dobîndite decît altele. Toate
asocierile pot fi plasate pe o scală, de la „puternic predefinite"
pînă la „puternic nepredefinite". Din acest motiv, am putea să
credem că stimulii cu potential fobic fac parte dintr-o clasă de
asocieri puternic predefinite. Ei concin un set redus de stimuli
neîntîmplători, care semnalizează cresterea sanselor de pericol în
istoria evolutiei unei specii. Fobiile si celelalte contexte de
manifestare a învăcării puternic predefinite au aceleasi
caracteristici. Reactiile fobice : (1) sînt exagerate în raport cu
situatia dată, (2) nu pot fi respinse prin argumente racionale, (3)
nu pot fl controlate voluntar, se dobîndesc repede si sînt greu de
eliminat, (4) pot conduce la un comportament de evitare efectivă
sau dorită. Ipoteza lui Seligman a inspirat numeroase alte lucrări,
inclusiv pe cele semnate de Öhman si colegii săi (Öhman et al. ,
1975a, 1975b ș 1976). În cadrul paradigmei umane de
conditionare autonomă, Öhman et al. (1975a) a cuplat două
categorii de stimuli cu anurniți stimuli aversivi. Informatiile
obtinute sugerează că excitatia fizică conditionată de posibilii
388 FOBIILE SPECIFICE

stimuli fobici (de pildă, serpii) a fost mai rezistentă la extinctie

decît răspunsurile fiziologice conditionate de stimuli neutri (de
pildă, florile), punînd în paralel cronicitatea fobiilor specifice.

Dificultãlile legate de teoriile de condilionare fobică

Din nefericire, studiile mai recente nu au reusit să demonstreze
viteza tot mai mare de instaurare a fricii în cazul stimulilor pe
care o prezisese Seligman (1971). Mai mult, spre deosebire de
cazul fobiilor adevărate, informarea pacientilor cu privire la
faptul că vor mai fi supusi imediat la socuri a determinat anularea
răspunsului condicionat la stimulii fobici (McNally, 1981).
O dificultate legată de conditionările premature si modificate
este si incompatibilitatea cu declaraciile retrospective referitoare
la dobîndirea fricii. De exemplu, Di Nardo si colaboratorii săi
(1988) au precizat că, desi aproape două treimi dintre cei care
aveau fobie de cîini au mentionat un eveniment declanșator, tot
atîtea persoane care nu sufereau de această fobie au asociat cîinii
cu anumite evenimente neplăcute. O altă problemă serioasă legată
de conditionarea traumatică directă o reprezintă datele privitoare
la dobîndirea indirectă a temerilor fobice (Rachman, 1990, 1991).
De exemplu, cînd unui subiect i se face frică în prezenCa unui
anumit obiect, observatorul poate resimici aceeași teamă
(Mineka, 1988). Teoriile legate de conditionarea directă nu pot
explica aceste descoperiri (de vreme ce este aproape imposibil să
identifice stimulul necondiționat). O posibilă abordare ne
îndeamnă să tinem seama de faptul că majoritatea criticilor legate
de conditionare (de exemplu, Menzies si Clarke, 1995) au
reprezentat, de fapt, atacuri la adresa modelelor de „stres în
izolare completă" (Mineka si Zinbarg, 1996). Cu alte cuvinte,
criticile au vizat teoria de conditionare limitată, care nu reusește
să tină cont de contextul dinamic în care vietuieste orice
organism. In afara laboratorului, pugine organisme tratează cu
naivitate stimulii legati de amenintare ș ele se bazează pe istoricul
 SINDROM 389

de conditionare care le influenCează procesele de învăcare,

răspund la replicile contextuale si diferentiate si se lovesc de
anumite constrîngeri biologice ale procesului de învăCare (vezi
Mineka si Zinbarg, 1996 ș Forsyth si Chorpita, 1997). Mineka si
Zinbarg (1996) au demonstrat cu argumente solide că, atunci cînd
se ia în considerare contextul dinamic, multe dint.re dificultățile
aparente ale teoriilor de conditionare dispar imediat.
Un alt răspuns la aceste probleme ar fi sugerat existenta mai
multor căi posibile de atingere a temerilor fobice. Rachman
(1991) a identificat trei astfel de conditionări. Etapa finală
cornună tuturor celor trei căi este obtinerea unei reprezentări care
să lege stimulul de un rezultat temut sau aversiv. Dacă se reuseste
acest lucru, se poate crea o anumită coerentă, prin
asimilarea noilor dezvoltări ale teoriei condicionării.
Teorii recente despre fobii
În ultima vreme, anumite teorii legate de condicionare au suferit
o modificare conceptuală (vezi Dickinson, 1980 ș Mackintosh,
1983 ș Rescorla, 1988). Conditionarea clasică a fost mai întîi
conceptualizată ca un proces cortical (Pavlov, 1927).
Reprezentarea unui stimul anterior neutru sau conditionat (SC) a
fost activată simultan cu reprezentarea asociată unui reflex.
Stimulul anterior neutru a ajuns să provoace reflexul conditionat
(RC). Conditionarea clasică era considerată un proces simplu,
reflexiv si obiectiv definit. Dovezile recente contestă această
poziție si conturează o imagine mai clară a condicionării clasice.
Două descoperiri majore au contrazis ideea simplă a
coactivării corticale, esentială pentru conditionarea clasică. In loc
ca stimulii să fie legati între ei, s-a sugerat ipoteza unei
contingence (Rescorla, 1968) între SC si stimulul neconditionat
(SN), in asa fel încît se poate spune că primul semnalează
aparicia SN. Drept explicatie, Kamin (1968) a demonstrat că,
odată ce un organism învată că un SC este precursorul unui SN,
nu mai reuseste să asimileze si alci stimuli care determină în
aceeasi măsură un SN. De aceea, dacă organismele caută
390 FOBIILE SPECIFICE

explicatii pentru cauzele probabile ale evenimentelor importante

prin identificarea anumitor relatii contingente plauzibile, atunci
conditionarea este o formă specifică de rezolvare a problemelor -
cea care încearcă să afle răspunsul la întrebarea „Ce anume a
«provocat» un anumit eveniment important ? "
Extrapolînd, cele trei căi spre frică (Rachman, 1991) pot fi
conceptualizate drept modalităti diferite de forma-re a convingerii
cu privire la relatiile contingente. La început, organismul poate să
cunoască relaCia contingentă prin experience directe. Apoi, în
cadrul procesului de însusire indirectă a informaciilor, organismul
vede modelul rectionînd cu teamă si învată că trebuie să se
ferească si să se teamă la rîndul lui de stimul. În al treilea rînd,
transmiterea verbală poate, de asemenea, să transn•ftă relacii
contingente. De aceea, operceptie mai vizibil cognitivă asupra
conditionării (Rapee, 1991a) ne per-mite să afirmăm că fiecare
dintre căile de resimcire a fricii au capacitatea de a permite
individului sã dezvolte o convingere legată de existenta unor
contingente relevante în context.
Pe lîngă transformarea cognitivă a tiparelor fobiilor, a existat
si o modificare a accentului pus pe tiparele cauzale, în sensul că
s-au asimilat componente ale modelelor etiologice ale tulburării
de panică si agorafobiei. Atacurile de panică sînt considerate
astăzi principalul factor declansator al evitării agorafobice (Clum
si Knowles, 1991). Se crede cã acestea derivă din esecul unui
„semnal de alarmă" (i.e. , răspunsul de tip „luptă sau fugi în cazul
indivizilor mai vulnerabili (Barlow, 1988 ș Andrews, 1991 ș
Franklin, 1991). Anxietatea ridicată (ca trăsătură de personalitate)
scade pragul activării răspunsului de tip „luptă sau fugi".
Numerosi alti factori, precum stresul sau expunerea Ia stimuli
care provoacă teamă, scad, de asemenea, pragul de activare.
Drept rezultat, reactia de alarmare poate fi declansată de anumiti
stimuli. Cînd stimulii semnalizează un pericol veritabil, Barlow
(1988) sustine că este vorba despre o „alarmă adevărată". Atunci
cînd nu se întîmplă acest lucru, are loc o „alarmă falsă".
 SINDROM 391

In acord cu aceste teorii, fobiile specifice prezintă anumite

similitudini cu agorafobia. De exemplu, anumite fobii specifice
iau nastere ca urmare a unui „semnal de alarmă". Munjack (1984)
a remacat că 20% dintre fobiile legate de sofat au survenit după
un astfel de semnal justificat (de exemplu, un accident de
masină), iar 40%, în urma unei „alarme false" (de exemplu, un
atac de panică survenit în timpul conducerii autovehiculului). Cu
alte cuvinte, desi să ai un atac de panică în timp ce conduci poate
reprezenta o experiencă traumatizantă, acest lucru reprezintă o
alarmă falsă, în ideea cã aparitia anxietătii nu a fost determinată
de un stimul amenințător usor de identificat, precum în cazul
accidentului de masină. In concordantă cu teoria potrivit căreia
unele fobii specifice reprezintă reactii dobîndite în confruntarea
cu anumite obiecte sau situacii, tehnicile de COTRTOI al
anxietății se dovedesc utile în tratamentul fobiilor (Rygh si
Barlow, 1986, si Zarate et al., 1988, apud Warren si Zgourides,
1991). Mai mult, s-a demonstrat că aceia care suferă de fobii
legate de animale se tem de consecintele fricii mai mult decît de
atacul animalelor (McNally si Steketee, 1985).
Dacă socotim împreună aceste dovezi, putem afirma că fobiile
specifice reprezintă exemple ale unor răspunsuri de tip „luptă sau
fugi", declansate în mod eronat sau excesiv în preajma obiectelor
sau situatiilor care produc teamă. Frica ar putea să provină dintr-o
evaluare corectă a unui eveniment periculos trecut (de exemplu,
un accident de mașină) sau dintr-o apreciere incorectă a unui
eveniment inofensiv ca fiind amenincător (de exemplu, un atac de
panică). Căile directe (de exemplu, conditionarea) sau indirecte
(transmiteri verbale sau indirecte) presupun o reprezentare
cognitivă a informatiei (nu neapărat constientizabilă ș Mattick et
al., 1995) că anumiti stimuli vor produce (sau prezice), probabil,
unele rezultate neplăcute - si, de aceea, temute. Rezultatele
neplăcute pot fi acum extinse în asa fel încît să includă si alte
evenimente nedorite, precum atacurile de panică.
Cea mai recentă conceptualizare a fobiilor specifice drept o
funcCie a tendintei de a resimci alarme false sugerează că una
392 FOBIILE SPECIFICE

dintre componentele etiologiei si-ar putea avea originea în pragul

anxietal (de exemplu, nevroza accentuată). Această ipoteză a fost
formulată cu ajutorul metodologiei specifice geneticii
comportamentale. Mai multe studii-pereche au ajuns la o
concluzie comună : există dovezi care indică următoarele : fobiile
au o componentă mostenită (Torgersen, 1979 ș Phillips et al. ,
1987) ș gradul de transmitere depinde de stimulii care provoacă
teama (Rose si Ditto, 1983) ș un singur factor genetic este
responsabil de cea mai mare parte a covariatiei genetice (Phillips
et al. , 1987). in acord cu această descoperire, Kendler si
colaboratorii săi (1992a) au găsit dovezi care demonstrează că,
desi fobiile specifice presupun existenta unor factori genetici care
predispun individul la toate tulburările fobice, factorii unici de
mediu contează mai mult decît allii în etiologia unora dintre
fobiile specifice.
In concluzie, tulburările fobice - în general - ar putea fi
cauzate de o predispozitie nevrotică, dar fobiile specifice
presupun mai multi factori unici de mediu decît alte afectiuni.
Există, totusi, anumite date recente care complică această
imagine. S-a demonstrat că, spre deosebirea de anxietatea
mostenită (ca trăsătură de personalitate), componenta
transmisibilă a etiologiei fobiilor specifice nu creste riscul
dezvoltării altor tulburări anxioase (Fyer et al. , 1990). Această
descoperire coincide cu nivelul relativ scăzut de comorbiditate cu
alte tulburări anxioase (vezi în continuare), sugerînd faptul că, în
ümp ce înclinatia generală către amdetate poate predispune un
pacient la fobii specifice, factorii unici genetici si de mediu pot,
de asemenea, să contribuie la etiologie. Dacă extindem
speculatiile, putem afirma că paciencii care suferă de fobie
specifică si care se tem de răspunsul anxietal (McNally si
Steketee, 1985) au o anxietate ridicată (ca trăsătură de
personalitate), similară agorafobiei, în timp ce fobiile specifice,
care presupun teama de consecincele intrării în contact cu
obiectul fobic, detin cea mai mare parte a componentei
 SINDROM 393

transmisibile caracteristice doar fobiilor specifice si

experimentelor ambiante legate de fobii.

EvoluCia si complicatiile
Cele mai multe fobii îsi au originea în copilărie si în prima parte a
adolescentei (Ost, 1987a), iar părerea generală este că, dacă nu se
tratează la timp, ele pot avea o evolutie cronică. Gradul de
afectare a vietii personale este, de obicei, influentat de usurinta cu
care pot fi evitate situatiile fobice. Cu toate acestea, proportia
fobiilor apărute în copilărie este mult mai ridicată decît în cazul
populatiei adulte. Pe măsură ce copiii cresc, multe fobii tind să se
estompeze fără nici un tratament medical. Vîrsta medie de
declansare variază în functie de fobie (la adulti). Cea mai clară
diferentă este între claustrofobie si restul fobiilor specifice (Ost,
1987a). Claustrofobia apare, de obicei, după adolescentă (în jurul
vîrstei de 20 de ani), în timp ce restul fobiilor apar înaintea sau în
timpul adolescentei. Fobiile facă de animale apar pe la șapte ani,
cea legată de sînge în jurul vîrstei de nouă ani, iar cele fată de
dentist, pe la 12 ani. S-a sugerat că diferenca dintre claustrofobie
si celelalte fobii specifice reflectă o îmbinare descriptivă - si chiar
ftmcLýìnală - între claustrofobie si agorafobie (Klein, 1981 ș Ost,
1987a). Claustrofobia poate reprezenta o formă de tulburare de
panică în care evitarea agorafobică să fie limitată la spaciile
închise (vezi capitolul 4).
Prevalenta
Temerile unei persoane care suferă de fobie specifică se
concentrează asupra unui anumit obiect sau situacii : de cele mai
multe ori, este vorba despre animale, insecte, lăuzie, apă, înălțimi,
furtuni sau sînge si răni. Cu toate că prevalenca estimată variază
în functie de situatia care provoacă teamă (Agras et al. , 1969 ș
Myers et al. , 1984 ș Ost, 1987a) si de cultură (Raguram si Bhide,
394 FOBIILE SPECIFICE

1985), ea este de aproximativ 8% (cu un raport bărbati/femei de 1

: ș Burns, 1980), mai pucin de 1% dintre aceste persoane apelînd
la ajutor specializat.

Comorbiditatea
Tendinta generală în rîndul tulburărilor anxioase este ca pacientii
cărora li s-a stabilit un diagnostic initial de anxietate. să sufere si
de alte afectiuni similare. Fobiile specifice se supun cel mai putin
acestei reguli nescrise. De pildă, Sanderson si colaboratorii săi
(1990) au descoperit că esantionul lor era divizat în indivizi ce
sufereau doar de agorafobie si indivizi cărora li se pusese încă un
diagnostic. Cele mai frecvente diagnostice secundare sînt fobia
socială si distimia. Dimpotrivă, cei care au fost mai întîi
diagnosticaci cu o altă tulburare anxioasă prezentau, cel mai des,
fobii specifice ca diagnostic comorbid (Barlow et al. , 1986b ș de
Ruiter et al. , 1989). Prin urmare, cei care suferă de fobii specifice
este mai putin probabil să dezvolte afectiuni comorbide, in timp
ce paciencii diagnosticati cu alte tulburări anxioase vor fi mai
predispusi la fobii specifice comorbide.

Rezumat
Fobiile specifice reprezintă temeri circumscrise unor obiecte sau
situatii. Frica este atît de neplăcută sau situatia transmite un
asemenea grad de pericol, încît indivizii ajung să evite obiectul
fobic. Aceste fobii sînt dezvoltate încă din copilărie si — dacă nu
dispar pînă la maturitate — nu o vor mai face prea curînd.
Motivul acestei persistente îsi poate avea originile într-o posibilă
situacie traumatizantă pe care individul a experimentat-o cîndva
sau în faptul că este puternic afectat de reaccia de spaimă. In orice
caz, dacă obiectul fobic nu poate fi evitat cu usurintă, fobia va
 SINDROM 395

afecta viața pacientului într-o măsură deseori subestimată de către

medici.