FANTANA DINTRE PLOPI – CONSTRUCTIE NECULAI ISAC

Universul imaginar din opera “Hanul Ancuței” este rezultatul întâlnirii artistice a
autorului empiric Mihail Sadoveanu cu lumea reală. Tranziția dinspre real spre ficțiune poartă
însemnele sensibilității estetice a celui care transfigurează prin cuvânt experiențele personajelor.
Reîntoarcerea continuă la ceea ce a fost reprezintă o caracteristică a creației Sadoveniene.
“Eterna reîntoarcere” din cele nouă povestiri recuperează o lume cu valoare mitică, redând
imaginea “paradisului pierdut”. În cea de-a patra povestire, “Fântâna dintre plopi”, naratorul
personaj Niculai Isaac își exprimă prin ceremonialul spunerii nostalgia trăirii recuperatoare a
iubirii tragice din tinerețe. Volumul se încadrează in tradiționalism interbelic prin nostalgia
trecutului, prin elogiul spațiului românesc arhaic, prin evocarea istoriei și prin valorificarea
miturilor.
Neculai Isac este personajul principal, implicat în acțiune ca narator, ce evocă o
întâmplare semnificativă din viața lui, petrecută în urmă cu 25 de ani. Eroul este un personaj
realist, complex, având calități și defecte. Experiența tragică îi marchează întreaga existență, de
aceea se maturizează, își schimbă comportamentul, fiind personaj tridimensional.
Social. El se ocupă cu negoțul de vinuri și are imașuri și oi în tinerețe, dar este recunoscut
de Comisul Ioniță ca vechi căpitan de mazâli. Este un om înstărit și harnic, după cum
mărturisește (“om nevrednic nu pot să spun c-am fost”).
Familial. Neculai este un aventurier căruia “îi plăceau ochii negrii” și pentru care “bătea
multe hotare”, astfel încât mama sa dădea acatiste pe la biserică să se liniștească și să se așeze la
casa lui, dar tatăl nu zicea nimic pentru că și el fusese la fel în tinerețe.
Moral. Deși superficial, Neculai se comportă frumos cu Marga, îi face complimente, este
grijuliu și protector. Peste ani, el mărturisește că în tinerețe nu cunoștea sufletul femeilor, de
aceea n-a înțeles sacrificiul Margăi și a fugit pentru a-și salva propria viață, gest care îl face să
pară laș și egoist. Povestea întâmplării este ca o mărturisire a vinovăției și o eliberare de
fantomele trecutului: “Dumnezeu m-a întors iarăși prin locurile acelei dureri”.
Secvența primei întâlniri conturează tema iubirii prin debutul relației dintre Niculai Isac
și Marga. Se evidențiază existența unei atracții fizice reciproce manifestată prin contact vizual .
De asemenea, se prezintă contrastul social dintre negustorul de vinuri și tânăra țigancă neieșita
în lume. Aceasta încadrare în clase sociale diferite pune în lumină viziunea realistă a operei.
Generozitatea lui Niculae Isaac se manifestă în două moduri. Astfel lui Hasanache oferă o
moneda în urma cererea acestuia, în timp ce Margai încearca să-i atraga atenția și să-i stimuleze
iubirea, punctând in mod indirect superioritatea socială. Acesta este de asemenea momentul în
care Hasanache observa atracția dintre cei doi punând la cale planul care aduce final tragic.
Sintagma “ranji negru” anticipează sfârșitul prin evidențierea culorii doliului.
Episodul ultimei întâlniri dintre Neculai Isaac și Marga este cel care marchează
dimensiunea tragică a iubirii dintre aceștia. Astfel Marga deconspiră planul țiganilor din cauza
sentimentelor de vinovăție declanșate de primirea cadoul lui de la iubitul său. De asemenea fată
e copleșită de venirea lui Niculai Isaac acesta ținându-și promisiunea și dovedind că i-a fost dor
“de o biată fată”. Fata amână totuși momentul adevărului dorința mai petreacă puțin timp
împreună “n-am mai putut răbda de dragoste”. Este evidențiată evoluția iubirii, aceasta trecând
prin mai multe etape. Inițial, este o iubire simulată, având rol in evoluția planului țiganilor.
Aceasta devine o iubire stimulată de cadouri, ca în final să ajungă o dragoste adevărată, fata
sacrificându-se pentru iubitul său. Sacrificiul fetei dovedește superioritatea morală a Margai față
de Niculai Isac, care fuge lăsând-o în urmă și demonstrând superficialitatea iubirii acestuia și
egoismul. Urmările morții Margai sunt evidențiate și în ramă prin descrierea sentimentelor de
culpabilitate și nostalgie ale bărbatului care stătea “împovărat, neclintit si cu capul plecat”.
Tema iubirii tragice este sugerată încă din titlu acesta având valoare anticipativă. Titlul
reprezintă principala coordonata spațială în care se consumă relația dintre cei doi, dar și spațiul
în care se înfăptuiește finalul tragic. In folclorul romanesc fântâna reprezintă un loc al
ritualurilor premaritale, în timp ce plopul e considerat arbore fără folos, fără umbră, corelat cu
tristețea. Plopul este, de asemenea, perceput că arborele singurătății sau în viziunea creștină
copac de crengile căruia s-a spânzurat Iuda. Insemnătatea Thanatica a copacului, dar și plasarea
fântânii între patru plopi sugerează ideea morții și predestinarea pentru un eveniment tragic.
Asocierea dintre cele două simbolur, arbori funesti ce înconjoară o fântână, simbol al vieții, al
fertilității în care își găsește sfârșitul dragostea căpitanului Isaac, anticipează relația
contradictorie eros-Thanatos (viață-moarte), având conotații multiple. În final, apa din fântâna
este înlocuită simbolic de semnul crimei (“sângele de deasupra”). Fântâna rămâne un loc tragic
pentru naratorul personaj care după 25 de ani vedea fântâna chiar dacă aceasta fusese dărâmată.
Prin întâmplările de la fântână Niculai Isaac are posibilitatea împlinirii erotice dar o ratează din
cauza defectelor sale precum superficialitate, lașitate și egoism.
Un alt element de compoziție îl reprezintă mijloacele de caracterizare. Neculai Isac este
caracterizat atât direct, cât și indirect, prin fapte, limbaj, comportament, gesturi. Prezentarea lui
este realizată de către naratorul principal încă de la venirea la han. Este portretul unui bărbat
trecut prin multe întâmplări ale vieții: „Era un om ajuns la cărunțeală, dar se ținea drept și
sprinten pe cal”, „arăta încă frumusețe și bărbăție, deși ochiul drept stâns și închis îi dădea ceva
trist și straniu”. Vestimentația căpitanului reflectă statutul social, indicat de comisul Ioniță,
Neculai fiind un vechi căpitan de mazili. El se autocaracterizează ca o persoană sociabilă („mie
mi-a plăcut să beau vinul cu tovarășii”, „îmi sunteți toți ca niște frați”), fiind de la început
acceptat de cei de la han și considerat „om cum ne place nouă”, însă folosește și cuvinte aspre,
dintr-o perspectivă morală: „Eram un om buiac și ticălos.” Tânărul Neculai Isac are defectele
specifice vârstei: neștiința (lipsa experienței de viață) și nesocotința (incapacitatea de a prevedea
urmările faptelor săvârșite).
Alt element elocvent pentru caracterizarea personajului-narator este conflictul, acesta
este de natura exterioara, dar si interioara, cel exterior consta in incercarealui Hasanache si a
fratilor lui de a-l atrage pe tanarul Neculai intr-o cursa, cuajutorul fetei, spre a-l ucide si a-l
jefui, dar tanarul este salvat de iubirea fetei.Conflictul nu este unul complex, insa urmarile sale
sunt puternice, ilustrate prinurmele fizice lasate de pierderea „unei lumini” si de sentimentul
vinovatiei pe careNeculai il adopta pentru ca nu a putut sa o salveze la timp pe Marga, astfel
dandnastere unui conflict interior puternic.
Asadar, Neculai Isac este un persoanj caruia ii place sa traiasca si nu se da in laturide la
aventuri noi chiar daca asta inseamna sa ramana insemnat pe viata. Povestirea „Fantana dintre
plopi” aduce cu succes in prim plan povestea de viata apersonajului Neculai Isac.