Iubirea, un cuvânt atât de vechi, un sentiment, este cel mai mare sentiment uman ce a existat

de la începutul timpurilor și încă există până în ziua de astăzi. Dragostea este un sentiment greu
de definit, probabil pentru că existența lui are o dimensiune spirituală care transcende timpul și
spațiul, și astfel înțelegerea noastră. Este sursa întregii vieți, dragostea este cea mai puternică
forță din univers, este o luptă între două suflete și două trupuri. Tema iubirii, este o temă
abordată adesea de Grigore Vieru, este una "care mișcă sori și stele", și este reflectata și că iubire
împlinită, dar și că iubire neîmplinită, văzută că o condiție a omului de creație. Ca termen,
"condiția umană", este folosită de obicei în contextul unor subiecte ambigue, cum ar fi sensul
vieții sau problemele morale.
Poezia „Leac divin” abordează tema iubirii și prezintă viziunea autorului asupra acestui
sentiment. Iubirea este descrisă ca o binecuvântare dată de Dumnezeu omului, fiind subliniat
rolul protector al acestui sentiment asupra ființei umane. Prin iubire, omul se află mereu alături
de Dumnezeu. Această temă este sugerată prin imagini artistice, motive literare și figuri de stil,
câteva exemple fiind reprezentate de: motivul luminii, imaginea divinității redată prin epitetul
„sfântă” sau motivul lacrimii, care simbolizează emoția profundă. Titlul poemului este
reprezentat de un substantiv comun simplu, „leac”, care trimite cu gândul la ideea de vindecare,
iar însoțit de adjectivul „divin”, exprimă prezența lui Dumnezeu. Titlul este foarte sugestiv, el
reprezentând o metaforă a iubirii ca forță vindecătoare, suficientă pentru împlinirea spirituală a
eului liric. Sintagma exprimă iubirea și ca fiind darul lui Dumnezeu pentru omenire. Mesajul
textului este, astfel, încriptat în titlu. Sentimentul de iubire este personificat, iar eul liric pare a i
se adresa. Pronumele personal „tu”, utilizat în continuare, surprinde acest aspect. Epitetul
„ocrotită” și metafora „de dulcele luminii mirt” desemnează divinitatea ca forță ocrotitoare a
iubirii. Metafora „dulcele luminii mirt” atribuie iubirii superioritate în fața altor sentimente,
datorită esenței sale divine sau a puterii vindecătoare și dătătoare de fericire. Poetul descrie acest
sentiment și prin comparația „Ca miezul unei sfinte azime/ De coaja ei doar ocrotit”. Iubirea este
descrisă ca fiind o trăire inspirată și protejată de Dumnezeu. Metafora „luminii” simbolizează
prezența divinității, forța care naște iubirea. O altă metaforă este cea a „veșniciei”, care exprimă
nemurirea sentimentului. Imaginea „lacrimii” surprinde intensitatea iubirii, iar imaginea auditivă
„cânt” exprimă emoțiile și entuziasmul pe care acest sentiment le trezește. Prezența eului liric în
acest poem este sugerată atât la nivel lexico-gramatical, cât și la un nivel mai profund, marcat de
trăirile și atmosfera transmise. Printre mărcile gramaticale se numără pronumele personale „tu”,
„însăți”, „pre tine”, sau verbele „vii”, „am”, „nu voi”, „mă adeşti”, „naști”. 
O altă poezie ce denotă tema iubirii este "Ars poetica" de Grigore Vieru, versul „Cu spicele
albe în brațe”, prin epitetul cromatic, sugerează puritatea sufletului și a gândurilor eului liric.
Motivul brațelor exprimă sentimente de gingășie, de dragoste și grijă pentru simbolul sacru al
mamei invocat în versul următor, „Ale părului mamei”. Imaginea mamei transmite o atmosferă
de liniște, de meditație la copilărie. În continuare apare imaginea iubitei care schimbă tematică
celor dintâi versuri. Aceasta sugerează trecerea la o nouă etapă a vieții: „Mergi tu după mine,
iubito”. Motivul sângelui prezent în imaginea „sângele meu” simbolizează esențele pe care eul
liric a ajuns să le atingă de-a lungul existenței sale artistice. Adjectivul pronominal este utilizat
pentru a accentua profunzimea sentimentelor transmise. Poezia exprimă, așadar, prin motive
precum imaginea mamei, copilăria, iubirea, moartea, tema timpului și a vieții umane. Având ca
laitmotiv spicul, aceasta transmite legătura și asemănarea dintre ființa umană și natură,
simbolizând într-un mod deosebit creația lui Dumnezeu. Poetul atribuie fiecărei etape din viața
sa o imagine emblematică. Astfel, în copilărie, imaginea sacră este mama; în tinerețe totul se
rezumă la bucuriile și tristețile create de sentimentul dragostei, iar la bătrânețe, omul este urmărit
de moarte.
În poezia „Fiind băiet păduri cutreieram” de Grigore Vieru avem de-a face cu teme și abordări
tipic eminesciene, cum ar fi dorința eternizării tinereții, iubirea romantică în comuniune perfectă
cu sentimentele și gândurile eului liric, precum și legătura spirituală a acestuia cu natura.
Lirismul subiectiv în poezia de față este demonstrat prin intermediul utilizării verbelor mereu la
timpul trecut, persoana I, precum și prin formele pronominale la persoana I („cutreieram”, „mă
culcam”, „părea c-aud”). Viziunea poetică eminesciană asupra copilăriei și a relației spirituale cu
natura înconjurătoare se conturează cu ajutorul figurilor de stil, întâlnite pe parcursul tuturor
celor trei secvențe ale poeziei: imagini vizuale („Răsare luna,-mi bate drept în față:/Un rai din
basme văd printre pleoape”), auditive („Un bucium cântă tainic cu dulceață”), o imagine
oflactivă („Și un miros venea adormitor”), precum și personificări („Blând îngânat de-al valurilor
glas”) și comparații („păru-i blond și moale ca mătasa”).
În „Mitul lui Sisif”, Albert Camus reinterpretează destinul eroului condamnat să urce o stâncă
până aproape de vârful muntelui, iar mai apoi să îi aștepte coborârea. Cu această viziune de bază
asupra condiției umane, Camus argumentează că viața nu are niciun sens, în ciuda nostalgiei
iraționale a omului pentru unitate, pentru o ordine stabilită și pătrunderea universului „de dincolo
de mine”. Între dorința de înțelegere a unor adevăruri eterne și înțelegerea condiției omului se
află o prăpastie care nu poate fi umplută, deoarece „absurdul se naște din confruntarea dintre
nevoia umană și muțenia irațională a lumii”. 
Așadar, poeziile evidențiate ilustreaza o temă abordată întotdeauna de-a lungul istoriei
literaturii: iubirea. Prin revenirea la marile tendințe ale literaturii moderniste și chiar mai vechi,
poetul se încadrează în curentul neomodernist. El transmite, prin aceste poezii, o viziune poetică
înclinată spre adevăratele valori ale liricii românești și o tendință de exprimare a sentimentelor,
gândurilor și ideilor prin raportarea la acestea.
ac5
.a24