CURRICULUM INTEGRAT: LEGITIMITATE,

SEMNIFICAȚII ȘI DEZVOLTĂRI ACTUALE

MARGARETA VĂRZARU, doctorandă

(România)

Abstract
This article presents aspects of the integrated approach to the
school curriculum. Integrated teaching currently intervenes as a
regulatory organizing principle through an effort to systematize
active concepts, strategies, methods and principles more or less
brought together by paradigms and educational orientations
recognized worldwide. The integrated teaching of knowledge groups
the knowledge in relation to the new perspective dictated by a
reference idea or integrative principle that reconstructs in ideational
plan the unity and complexity of the real world. The different
paradigms for integrating the curriculum with wide openings in the
plan of integrated teaching bring transformations to the approaches
of elaboration of the didactic strategies. The design of a strategic
path takes into account primarily the type of learning promoted, the
specifics of organizing learning experiences in a broad, global
context promoted by the new perspectives of curricular integration.
Keywords: curriculum, integration, multidisciplinary,
interdisciplinary, transdisciplinary.

Adnotare
În acest articol sunt prezentate aspecte teoretice ale abordării
integrate a curriculumului școlar. Predarea integrată intervine
actualmente ca principiu organizator, reglator, printr-un efort de
sistematizare a unor concepte active, strategii, metode și principii
reunite mai mult sau mai puțin de paradigme și orientări
85
educaționale recunoscute pe plan mondial. Predarea integrată a
cunoștințelor grupează cunoașterea în raport cu noua perspectivă
dictată de o idee de referință sau un principiu integrator, care
reconstruiește în plan ideatic unitatea și complexitatea lumii reale.
Diferitele paradigme de integrare a curriculumului cu ample
deschideri în planul predării integrate aduc transformări
demersurilor de elaborare a strategiilor didactice. Conceperea unui
traseu strategic are în vedere primordial tipul de învățare promovat,
specificul organizării experiențelor de învățare într-un context larg,
global, promovat de perspectivele noi de integrare curriculară.
Cuvinte-cheie: curriculum, integrare, multidisciplinar,
interdisciplinar, transdisciplinar.

I.1. Etimologie și scurt istoric al conceptului de curriculum

Conceptul de curriculum este unul dintre conceptele de forță
din domeniul educației, capabil să atragă în jurul său o constelație de
referințe teoretice și practic-metodologice, de atribute conservatoare
și progresiste, generând, în același timp, manifestări de aderare la
unele abordări științifice sau la altele.
Etimologia termenului „curriculum” (plural curricula) se
regăsește în latina veche, unde avea sensuri multiple, dar apropiate
cum ar fi: alergare, cursă, parcurgere, scurtă privire,
trecere/parcurs prin viață, în principal, o biografie a unei persoane,
de unde și sintagma „curriculum vitae”. Astăzi curriculumul
reprezintă un concept-cheie al pedagogiei contemporane. Reapariția
lui în secolul al XX-lea mai poartă încă accepțiunea „primară” de
conținut al învățământului într-o instituție școlară, dar rațiunea noului
concept nu a fost aceea a unei simple schimbări terminologice.
Primul care amendează semnificativ sensul primar al
curriculumului a fost pedagogul și filozoful american John Dewey,
prin publicarea în 1902 a Studiului „Copilul și curriculumul” [5].
86
Pentru prima dată în această lucrare, curriculum este folosit în sensul
de „experiență de învățare a copilului, organizată de școală, alături de
totalul disciplinelor de învățământ oferite și studiate în școală”.
[ibidem, p. 36].
În viziunea lui John Dewey, curriculumul este centrat pe copil
astfel încât acesta „devine soarele în jurul căruia gravitează
dispozitivele pedagogice; ele este centrul în jurul căruia acestea se
organizează” [ibidem, p. 103]. Deoarece școala este ruptă de viață, în
viziunea lui J. Dewey, copilul nu poate folosi experiența pe care a
acumulat-o în afara ei, și nici nu poate valorifica în activitatea zilnică
ceea ce a învățat la școală. De aceea, școala trebuie să se alăture
vieții „să devină habitatul copilului, o comunitate în miniatură, o
societate embrionară” [ibidem, p. 94].
Linia de gândire a lui J. Dewey este continuată de pedagogul
american Franklin Bobbitt, în cartea sa „The Curriculum” [2], în care
scoate termenul de curriculum, într-o manieră categorică și tranșantă,
din accepțiunea sa tradițională. El extinde aria semantică a
conceptului la întreaga experiență de învățare a copilului, dobândită
atât la școală, cât și în afara școlii, prin activități de tip nonformal sau
extrașcolar, desfășurate în afara orarului școlar.
Un alt moment de referință în conturarea conceptului
contemporan de „curriculum” îl marchează Ralph Tyler, prin
lucrarea „Principiile de bază ale curriculumului și instrucției” (1949)
[19], lucrare sistematică, dar și normativă, prescriptivă, supranumită
„biblie a curriculumului”.
În literatura pedagogică din țara noastră, termenul curriculum a
început să fie semnalat sporadic prin anii `80 ai secolului al XX-lea.
Abia după 1989, au început să apară referiri și chiar studii despre
curriculum.

87
I.2. Definirea conceptului de curriculum
Termenii de referință, termenii-nucleu ai curriculumului sunt
disciplina de învățământ și programul de studii. În jurul lor se
configurează problematica de cercetare a curriculumului, derivată din
varietatea unghiurilor de investigație: componente structurale,
procese fundamentale, surse, determinări, condiționări, forme de
organizare, diferențieri curriculare, scopurile cercetării.
a) Curriculumul semnifică întreaga activitate de învățare care
este planificată și îndrumată de școală, indiferent dacă se realizează
în grup sau individual, în interiorul său sau în afara școlii (J. F. Kerr
(Ed.), Changing the Curriculum, University of London Press,
Londra, 1968) [12, p. 65].
b) …curriculumul este considerat ca ansamblul experiențelor de
învățare pe care un elev le are sub auspiciile școlii (R. Doll,
Curriculum Improvement, Harcourt, Brace and World, New York,
1988) [7, p. 134].
c) Curriculumul indică lista de conținuturi ale disciplinelor
școlare (G. Mialaret (Ed.), Vocabulaire de l`education, PP.U.F.,
Paris, 1979) [16, p. 198].
d) Curriculum se referă la conținutul și la scopul unui program
educațional, împreună cu organizarea lor (D. Walker, Fundamentals
of Curriculum, Harcourt, Brace, Iovanovich Publishers, San Diego,
1990) [19, p. 323].
e) Curriculumul este considerat un proiect care definește
țelurile, scopurile și obiectivele unei acțiuni educaționale, căile,
mijloacele și activitățile folosite pentru atingerea acestor scopuri,
metodele și instrumentele necesare evaluării rezultatelor obținute (L.
D`Hainaut, Programe de învățământ și educație permanentă. EDP,
București, 1981) [6].
f) Curriculumul reprezintă planurile elaborate pentru
îndrumarea învățării în școli – de obicei materializate în documente
88
de diferite nivele de generalitate – și implemetarea acestor planuri în
clasă; experiențele elevilor au loc într-un anumit mediu de învățare
care, de asemenea, influențează ceea ce este învățat (A. Glatthorn,
Curriculum Renewal, ASCD, UAWA, Alexandria, 1987) [9, p. 44].
g) Curriculum este un set intercorelat de planuri și experiențe pe
care un elev le realizează sub îndrumarea școlii (C. J. Marsh & K.
Stafford, Curriculum. Practice and Issues, McGraw Hill. Sydney,
1988) [15, p. 167].
h) În sens larg, se desemnează prin curriculum ansamblul
proceselor educative și al experiențelor de învățare prin care trece
elevul pe durata parcursului său școlar. În sens restrâns, curriculumul
cuprinde ansamblul acelor documente de tip reglator, în cadrul cărora
se consemnează datele esențiale privind procesele educative și
experiențele de învățare pe care școala le oferă elevului. Acest
ansamblu de documente poartă, de regulă, denumirea de curriculum
formal sau oficial (Aș. Crișan, Curriculum și dezvoltare curriculară:
un posibil parcurs strategic, în: Revista de Pedagogie, nr. 3-4/ 1994)
[4, p.150]
În concluzie, curriculumul se referă la oferta educațională a
școlii și reprezintă sistemul experiențelor de învățare directe și
indirecte, oferite educaților și trăite de aceștia în contexte formale,
nonformale și chiar informale. El rămâne realitate interactivă între
educatori și educabili, cu efecte concrete, anticipate realist asupra
celor din urmă și asupra procesului însuși.
II. CURRICULUM INTEGRAT; CONCEPTUALIZARE,
TIPOLOGIE ȘI SEMNIFICAȚII VALORICE
În general, prin integrare se înțelege acțiunea de a face să
interrelaționeze diverse elemente pentru a construi un întreg
armonios, de nivel superior; integrarea părților duce la un produs/
rezultat care depășește suma acestor părți.

89
În sens restrâns, prin integrare înțelegem procesul și rezultatul
acestuia prin care un element nou devine parte a unui ansamblu deja
existent sau contribuie la dezvoltarea unui ansamblu nou.
O definiție simplă a curriculumului integrat este oferită de
Humphreys (Humphreys, Post & Ellis, 1981), care afirmă că „studiul
integrat este cel prin care elevii au posibilitatea de a explora în mod
extensiv cunoștințe aparținând unor discipline diferite, corelate însă
unor aspecte din viața reală” [10, p. 201]. Cunoștințele și abilitățile
sunt dobândite, dezvoltate și aplicate în cadrul unor diferite domenii
de studiu. Având drept punct de reper această definiție tematică,
Shoemaker definește curriculumul integrat drept „…educația
organizată astfel încât să depășească barierele disciplinare,
combinând variate aspecte ale curriculumului în cadrul unor asociații
semnificative pentru a se concentra, în acest mod, pe arii ample de
cunoaștere. Această perspectivă permite o abordare holistă a predării
și învățării și reflectă lumea reală caracterizată de interactivitate” [18,
p. 5].
Din punct de vedere curricular, J. Y. Boyer (Legendre, 1993)
susține că „integrarea curriculară înseamnă organizarea, punerea în
relație a disciplinelor școlare cu scopul de a evita izolarea lor
tradițională” [13, p. 732].
Este evident faptul că teoreticienii au descris mai multe forme
de integrare curriculară, dar cel mai frecvent utilizate două criterii
pentru diferențierea acestora par a fi gradul în care diferitele
discipline sau conținuturi relaționează unele cu altele și metoda
aplicată. În funcție de conținutul pe care îl supunem integrării – „ce”
(cunoștințe, deprinderi, abilități, capacități, valori, atitudini,
metodologii de lucru – și de măsura în care îl integrăm „cât”
(inserție, armonizare, corelare, intersectare, fuziune), putem distinge
câteva niveluri în abordarea integrată a curriculumului.
II.1. Integrarea multidisciplinară și/ sau pluridisciplinară
90
 Multidisciplinaritatea apare ca o modalitate mai puțin
dezvoltată a conexiunii, constând, mai degrabă, în juxtapunerea unor
elemente ale diverselor discipline pentru a pune în lumină elementele
lor comune, în timp ce pluridisciplinaritatea este prezentată ca o
integrare mai accentuată, care se bazează pe o comunicare simetrică
între diferite paradigme explicative.
Cu toate acestea, cel mai adesea regăsim situația în care cei doi
termeni se suprapun. Singura distincție (care însă nu este suficient
consolidată) între cele două concepte este că se corelează tipului de
discipline supuse integrării. Astfel, multidisciplinaritatea se referă la
alăturarea unor discipline care nu sunt neapărat vecine și cu legătură
evidentă între ele, în timp ce pluridisciplinaritatea vizează corelarea
unor discipline înrudite.
II.2. Integrarea interdisciplinară
Integrarea interdisciplinară presupune o intersectare a
diferitelor arii disciplinare. În abordarea interdisciplinară încep să fie
ignorate limitele stricte ale disciplinelor, căutându-se teme comune
diferitelor obiecte de studiu, care pot duce la realizarea obiectivelor
de învățare de grad mai înalt, a competențelor transversale,
considerate cruciale pentru succesul în societatea contemporană.
Printre acestea se numără și luarea de decizii, rezolvarea de
probleme, însușirea metodelor și tehnicilor de învățare eficientă,
antreprenoriatul. Principiul organizator nu mai este de regulă
conținutul, mult prea ancorat în granițele disciplinare, ci rezultatele
procesului de predare-învățare, făcând trecere către dezvoltarea
competențelor transversale.
II.3. Integrarea transdiciplinară
Transdisciplinaritatea reprezintă gradul cel mai elevat de
integrare a curriculumului, mergându-se adesea până la fuziune.
Fuziunea este, așadar, faza cea mai complexă și mai radicală a
integrării.
91
 Abordarea de tip transdisciplinar tinde progresiv către o
„decompartimentare” completă a obiectivelor de studiu implicate.
Abordarea integrată a curriculumului, specifică transdisciplinarității,
este centrată pe viața reală, pe problemele importante, semnificative,
așa cum apar ele în context cotidian și cum afectează viețile
diverselor categorii de persoane.
În cadrul integrării transdisciplinare, curriculumul este
organizat în jurul întrebărilor și preocupărilor elevilor. Elevii își
dezvoltă competențele pentru viață, aplicând cunoștințele și
structurile operatorii disciplinare și interdisciplinare în contexte reale
de viață.
III. Concluzii asupra integrării curriculare
Abordările bazate pe standarde fac și mai neclare granițele
dintre aceste trei categorii majore. Integrarea multidisciplinară
rămâne totuși, într-o anumită măsură, o abordare distinctă, deoarece
procedurile specifice disciplinelor rămân dominante. Integrarea
interdisciplinară oferă un cadru perfect pentru integrarea
standardelor, dacă procesul de proiectare este realizat pornindu-se de
la acestea. Încercările de organizare transdisciplinară a
curriculumului în jurul unor contexte reale de viață duc adesea, în
cele din urmă, la abordări de tip disciplinar.
Concluziile generale ale cercetătorilor în domeniu susțin
efectele pozitive ale integrării curriculare. În acest sens, Lipson și
colaboratorii săi (Lipson, Valencia, Wixson &Peters, 1993) au
rezumat următoarele idei:
• Curriculum integrat creează un cadru care facilitează aplicarea
structurilor operatorii (deprinderi, abilități și capacități),
dobândite de elevi;
• Asimilarea unei baze de cunoștințe integrate permite reamintirea
rapidă și corectă a informațiilor necesare;

92
• Dezvoltarea de perspective multiple asupra unui ansamblu de
aspecte teoretice și practice facilitează elaborarea unei baze
integrate de cunoștințe;
• Curriculumul integrat susține un demers de învățare aprofundată
și amplă în același timp;
• Curriculumul integrat promovează atitudinea pozitivă a elevilor.
Cu cât cadrele didactice devin mai implicate în demersul de
integrare, cu atât ele își dezvoltă abilitățile de a descoperi corelații ce
pot scăpa unei analize inițiale, superficiale, iar legăturile și
experiențele de învățare și de evaluare proiectate în jurul lor sprijină
elevii să le înțeleagă și să le însușească. Această înțelegere duce la
învățarea reală, de succes.

Bibliografie
1. ACKERMAN, D., & PERKINS, D. (1989). Integrating and
Learning Skills Across the Curriculum. In J. Hayes (ed.),
Interdisciplinary Curriculum: Design and Implementation.
Alexandria, VA: Association for Supervision and Curriculum
Development, 99 p., ISBN 978-0-87120-165-2.
2. BOBBITT, F. (1972), The Curriculum, New York: Arno Press, 313
p., ISBN 978-1-331-28123-8.
3. BORZEA, E., A., (2017). Integrarea curriculară și dezvoltarea
capacităților cognitive. Iași, Polirom, 271 p., ISBN 978-973-46-
7012-3.
4. CRIȘAN, A., Curriculum și dezvoltare curriculară: un posibil
parcurs strategic, în Revista de Pedagogie, nr. 3-4/1994, 196 p.,
ISBN 978-973-664-538-9.
5. DEWEY, J., (1977). Trei scrieri despre educație – copilul si
curriculumul, școala și societatea, experiența și educație, EDP,
București, 341 p., ISBN 973-30-1125.

93
6. D`HAINAUT L., (1986). Interdisciplinarity in General Education.
UNESCO. Disponibil:
http://citeseerx.ist.psu.edu/viewdoc/download;jsessionid=BE2C1
AFF8017035A7CC5B1BF3EC98761?doi=10.1.1.30.2215&rep=r
ep1&type=pdf (vizitat 27.04.2021);
7. DOLL, R., (1988). Curriculum Improvement, Harcourt, Brace
and World, New York, 529 p., ISBN-13: 978-0205164578, ISBN
10:0205164579;
8. FOGARTY, R., (1991). The Midful School: How to Integrate the
Curricula. Palatine, IL: IRI, Skylight Publishing, Inc., 152 p.,
ISBN 978-1-4129-3888-4;
9. GLATTHORN, A., (1987). Curriculum Renewal, ASCD, UAWA,
Alexandria, 118 p., ISBN 0871201437, 9780871201430.
10. HUMPREYS, A., POST & ELLIS, (1981). Interdisciplinary
Methods, a Thematic Approach, Goodyear Publishing Company,
333 p., ISBN 0830243879, 9780830243877.
11. JACOBS, H. (ed). (1989). Interdisciplinarity Curriculum: Design
and and Implementation. Alexandria: Association for Supervision
and Curriculum Development, 97 p., ISBN 0871201658
9780871201652.
12. Kerr, J., K., (Ed.), (1968), Changing the Curriculum, University
of London Press, Londra, 112 p., ISBN 10: 0340094370, ISBN 13:
9780340094372.
13. LEGENDRE, R., (ed). (1993). Dictionnaire actuel de l`education
(ediția a II-a). Montreal: Guerin, 1500 p., ISBN 2760133370
9782760133372.
14. LIPSON, M., VALENCIA, S., WIXSON, K., &PETERS, C. (1993).
Integration and thematic teaching: Integration to improve
teaching and learning. Language Arts, 70(4), 252-263. Preluat de
pe https://www.jstor.org/stable/41482091?seq=19 (vizitat
27.04.2021).
94
15. Marsh, C., J., (1988) &K. Stafford. Curriculum. Practice and
Issues, McGraw Hill. Sydney, 293 p., ISBN 0-203-32689-X
Master e-book.
16. MIALARET, G., (Ed.) (1979) Vocabulaire de l`education,
PP.U.F., Paris, 488 p., ISBN-10 : 2130356435, ISBN-13 : 978-
2130356431.
17. Shoemaker, 1989, Integrated Curriculum. Disponibil:
https://educationnorthwest.org/sites/default/files/integrated-
curriculum.pdf [vizitat 29.04.2021];
18. TYLER, R., W., (2013). Basic Principles of Curriculum and
Instruction, The University of Chicago Press, 144 p., ISBN13
(EAN): 9780226086507.
19. Walker, D.,(1990). Fundamentals of Curriculum, Harcourt,
Brace, Iovanovich Publishers, San Diego, 1990), 511 p., ISBN-
10: 0155294342, ISBN-13: 978-0155294349.

95