Guvernul Republicii Moldova

Academia de Administrare Publică

Departamentul studii superioare de master
Catedra Științe Juridice
Program: Drept Public

REFERAT

ELEMENTE DEFINITORII ALE RELAȚIEI

DINTRE DREPT ȘI STAT

Coordonator:Boris Negru
Doctor în drept, conf.universitar

Student:Cazacu Rodica
Student, gr.125 (FF) anul I

Chișinău, 2021
INTRODUCERE......................................................................................2

1. Determinarea caracteristicii generale a statului....................................3

2. Analiza particularităților dreptului........................................................6
3. Cercetarea relației între stat și drept......................................................9

CONCLUZII...........................................................................................11
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................12

2
 INTRODUCERE
Statul reprezintă un fenomen social complex, cu o existenţă seculară, dacă avem în
vedere perioada cuprinsă între anul 1648 (Pacea Westfalică), moment de la care putem vorbi de
apariția statelor ca subiecte în relațiile internaționale, și până în prezent, când statele europene
cunosc un proces de transformări substanțiale, odată cu integrarea în marea familie a ceea ce
numim, Uniunea Europeană. Acestă evoluție a generat, implicit, de la o societate la alta, o
diversitate de forme și manifestări etatice, care au făcut obiectul mai multor preocupări de
conceptualizare. Însăşi modalitatea diferită de abordare a problematicii, privind statul, a generat
o definire, pe măsură, a organismului statal.
Spre exemplu, Hegel, dintr-o perspectivă filosofică, definea statul ca o entitate abstractă,
a cărei realitate concretă ţine de cetăţenii săi. Iată un prim aspect al imposibilității existenţei
statului în afara prezenței populaţiei, şi implicit, a raporturilor de stat cu supuşii săi. Astfel, statul
îşi determină existenţa sa abstractă doar ca voinţă şi acţiune individuală și de grup.
Renumitul sociolog german Max Weber defineşte statul ca fiind o asociere umană care îşi
arogă dreptul de a avea, în graniţele unui teritoriu, monopolul constrângerii fizice legitime. Statul
ar reprezenta astfel, prin rolul său, un raport de dominare a oamenilor de către oameni, bazat pe
instrumentul exercitării legitime a constrângerii. Pentru ca statul să existe, susţine Weber, trebuie
ca cei dominaţi să se supună autorităţii celor ce se pretind a fi, la un moment dat, dominatorii.
Statul modern devine o unitate de dominaţie instituţionalizată.1
Ca fenomen aflat în strânsă corelaţie cu viaţa socială, evoluţia dreptului se află în mod
firesc legată de evoluţia omenirii. Aşadar, se poate afirma că din momentul apariţiei primelor
forme de organizare în familie, gintă, trib apar şi primele forme incipiente, rudimentare ale
normelor juridice. Acestea se transformă treptat în deprinderi, obiceiuri, tradiţii.
Odată cu apariţia formei organizate, structurale a societăţii – statul – dreptul trece într-o
altă etapă evolutivă. Unele norme vechi, obiceiuri sunt recunoscute de stat şi devin norme
juridice. Altele sunt edictate de puterea de stat în temeiul guvernării, prin instituire de reguli
gener ale şi obligaţii. În acest timp, societatea, ca un etern vulcan născocitor de interacţiuni
sociale, dă naştere unor noi reguli sociale ( obişnuielnice, morale, religioase, etc. ), reguli ce nu
se confundă şi nu se contopesc cu cele juridice. Treptat, dreptul se configurează ca un sistem
distinct, structurat, desprins de morală şi obiceiuri, alcătuit din norme juridice scrise, instituite de
stat şi aplicabile, la nevoie, prin forţa publică.

1
Mănescu Nicolaie, Statul – concept și elemente constitutive. În: Analele Universităţii “Constantin Brâncuşi” din
Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, Nr. 2/2014, p. 84.
3
 1. Determinarea caracteristicii generale a statului

Cuvântul „stat” provine de la latinescul „status” – ceva ce vizează un fenomen stabil,

constant. Cuvântul stat este utilizat în mai multe sensuri. În sens larg, statul este organizatorul
principal al activităţii unei comunităţi umane care stabileşte reguli generale şi obligatorii de
conduită, organizează aplicarea sau executarea acestor reguli şi, în caz de necesitate,
soluţionează litigiile ce apar în societate. În sens îngust, statul este ansamblul autorităţilor
publice care asigură guvernarea. În anumite situaţii, destul de frecvente, statul poate fi
exemplificat în persoana unui singur organ, concret, al statului, cum ar fi, de exemplu,
Parlamentul, un minister sau o instanţă judecătorească.2
O definiţie compusă dată statului ar include trei elemente. În primul rând, statul este o
grupare de instituţii; acestea sunt conduse de personalul aparţinând statului. Cea mai importantă
instituţie a statului este aceea a mijloacelor de reprimare şi coerciţie. În al doilea rând aceste
instituţii sunt situate în centrul unui teritoriu, determinat geografic, la care, de obicei, se face
referire cu numele de societate. În al treilea rând, statul monopolizează adoptarea legilor pe
teritoriul său. Aceasta tinde către crearea unei culturi politice comune, împărtăşite de toţi
cetăţenii.3
Profesorul B.Negru evidenţiază în lucrarea sa „Teoria generală a dreptului şi statului”
posibilitatea definirii fenomenului stat din mai multe aspecte:
a) sociologic – statul constituie o grupare de indivizi bine organizată, care ocupă un
anumit teritoriu geografic recunoscut politic şi asupra căruia o autoritate publică exercită
prerogativele de putere, înzestrată concomitent şi cu vocaţie de organizare a vieţii colective;
b) politic – statul apare ca o colectivitate umană istoric constituită şi organizată pe un
anumit teritoriu, care se structurează politic în grupul de guvernanţi şi în restul populaţiei;
c) juridic – statul reprezintă ordinea juridică internă constituită din ansamblul de norme
privind raporturile sociale (politice, economice, militare, culturale etc.) aplicate în interiorul
statului. Statul poate fi privit ca o persoană juridică fiind titular de drepturi şi obligaţii, având
astfel elementele necesare unui subiect de drept.4
Conceptul statului este caracterizat din mai multe aspecte. Astfel, evidenţiem un
ansamblu de definiţii ce caracterizează acest fenomen:
 Statul – concentrarea tuturor intereselor mintale şi morale ale cetăţenilor. (Aristotel)
 Statul – uniune de oameni. (Cicero)

2
Negru Andrei, Teoria generală a dreptului şi statului în definiţii, interpretări, scheme, Ed. CEP USM, Chișinău,
2018, p. 50.
3
Gorun Adrian, Politicul şi ştiinţa politică, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2006, p. 153.
4
Negru Boris, Negru Alina. Teoria generală a dreotului și statului. Ed. Tipografia Centrală, Chișinău, 2017.
4
  Statul – uniune socială ce prezintă o dominare independentă asupra oamenilor liberi în
hotarele unui anumit teritoriu. (Korkunov, Şerşenevici, Trubeţkoi)
 Statul – o organizaţie de administrare apărută de la sine, destinată pentru protejarea unei
anumite ordini. (Gumplowicz)
 Statul – uniune de indivizi ce urmăresc un anumit scop, împuternicită cu calităţi de
subiect de drept şi fiind purtător de drepturi. (Iellinek)
Astfel, statul este o formă superioară de organizare a societăţii care realizează puterea sa
asupra întregii populaţii în limitele teritoriului său, emite ordine juridice-obligatorii, posedă un
aparat special de administrare şi sancţionare, posedă suveranitate. O definiţie mai simplă a
statului poate fi redată astfel: „Statul se prezintă ca o formă superioară de organizare a societăţii
ce realizează o putere publică exclusivă asupra unei populaţii care locuieşte pe un anumit
teritoriu.”5
Atributele (dimensiunile) statului se manifestă ca importante pentru studierea lor în
cadrul Teoriei Generale a Dreptului și Statului prin faptul că indică acele semne ce deosebesc
statul de alte forme de organizare a societăţii, iar prezenţa concomitentă a tuturor atributelor
statului ne vorbeşte despre prezenţa a însuşi fenomenului stat.
Astfel, avem a menționa că atributele statului sunt:
 Puterea publică exclusivă sau suverană – nicio altă formaţiune, organizaţie pe acest
teritoriu nu posedă o putere mai superioară, iar în coraport cu alţi subiecţi internaţionali posedă
suveranitate. Posedă suveranitate deplină şi independentă a puterii legislative, executive şi
judecătoreşti pe teritoriul său, supremaţie referitor la alte puteri de pe teritoriul statului şi
independenţă referitor la orice putere străină.
 Teritoriul – suprafaţa terestră limitată de hotarele statului pe care locuieşte o anumită
populaţie asupra căreia se răsfrânge puterea statală.
 Populaţia – o comunitate de oameni care se raportează la stat printr-o legătură juridică ce
stabileşte drepturi subiective şi obligaţiuni juridice şi locuieşte pe teritoriul statului.6
Scopul statului este ceea ce statul își propune pentru realizare prin activitatea sa
permanentă, o idee principală. Scopul statului democratic contemporan constă în proclamarea,
promovarea, confirmarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale oamenilor.
Pentru realizarea scopului statului, care este determinat ca o idee de bază pentru
activitatea statului, apare necesitatea de a evidenţia un anumit număr de sarcini care, spre
deosebire de scop, poartă un caracter temporar sau nu atât de generic în dependenţă de condiţiile
de dezvoltare a societăţii, şi care pot fi revăzute şi reevaluate.

5
Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului. Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002.
6
Negru Boris, Negru Alina. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău, 2006.
5
 Funcțiile statului contemporan sunt:
 Funcţia economică. Formarea bugetului de stat şi controlul asupra realizării lui;
determinarea programelor generale de dezvoltare socială a ţării; stimularea celor mai prioritare
ramuri ale economiei; formarea condiţiilor favorabile pentru activitatea de întreprinzător.
 Funcţia socială. Acordarea ajutorului social membrilor societăţii care îl necesită;
acordarea mijloacelor pentru dezvoltarea medicinii, învăţământului, odihnei, construcţia
drumurilor, locuinţelor, activitatea transportului social, comunicaţiile ş. a. 7
 Funcţia controlului financiar. Evidenţierea veniturilor producătorilor, o parte din care se
orientează la bugetul statului, în scopul satisfacerii necesităţilor sociale şi statale.
 Funcția protecției ordinii de drept, Asigurarea exactă și deplină a relizării prescripţiilor
legislative de către toţi participanţii la relaţiile sociale.
 Funcţia ecologică. Un sistem de măsuri din partea statului orientate spre păstrarea,
restabilirea şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale oamenilor.
Rolul statului civilizat contemporan evidențiază destinația statului contemporan
democratic, caracterizat nu doar prin instituții democratice, dar și printr-o cultură socială,
fundamentată pe toleranță și pe o capacitate de integrare și acceptare a elementelor noi pozitive
și de contracarare a elementelor negative.8
Statul contemporan democratic civilizat promovează politici integraționiste, realizate într-
o simbioză foarte flexibilă dintre valorile sociale tradiționale, toleranță și democrație. Statul
contemporan democratic civilizat este un stat de drept ce identifică o societate civilă sociabilă,
integră, care posedă o cultură socială înaltă. Scopul statului civilizat contemporan rămâne a fi
proclamarea, promovarea, protejarea, restaurarea eficientă a drepturilor și libertăților omului și
cetățeanului în condițiile unei societăți pluriculturale și tolerante, prin antrenarea eficientă și
calitativă a tuturor instituțiilor sale și printr-o comunicare constructivă a acestora cu societatea
civilă.
Forma statului constituie un fenomen social complex care include în sine trei elemente
interdependente: forma de guvernământ, forma organizării statale şi regimul politic. Forma de
guvernământ este ordinea formării şi organizării organelor supreme ale puterii de stat, coraportul
dintre ele şi populaţia. Forma organizării statale este organizarea teritorială a statului şi
caracterul raporturilor reciproce între componentele lui şi organele puterii centrale. Regimul
politic reprezintă un sistem de procedee şi metode de realizare a puterii în stat. 9

7
Baltag D., Guţu Al., Ursan I., Teoria generală a dreptului. Chişinău, 2002.
8
Avornic Gh., Teoria generală a dreptului. Ed. Cartier, Chişinău, 2004.
9
Negru Andrei, Teoria generală a dreptului şi statului în definiţii, interpretări, scheme, Ed. CEP USM, Chișinău,
2018, p. 60-70.
6
 2. Analiza particularităților dreptului

Cuvântul „drept” derivă din latinescul directus ceea ce înseamnă linie dreaptă, riglă,
drept. Corespondentul perfect, ideatic al termenului este jus – drept, dreptate, licit. Ca o definiţie
generală, dreptul reprezintă un ansamblu de norme de conduită socială cu scopul de a organiza
viaţa într-o comunitate. În sens strict tehnic, restrâns, dreptul este privit ca o ştiinţă – ansamblu
de idei, noţiuni, concepte şi principii. 10 Astfel, putem spune că dreptul este un ansamblu de reguli
de comportament, adoptate sau sancționate de către stat, generale, impersonale și obligatorii, ce
exprimă voința deținătorilor puterii și în caz de necesitate fiind asigurate de forța de constrângere
a statului.
Uzual însă, termenul de drept desemnează mai multe sensuri:
a) dreptul obiectiv – totalitatea normelor juridice, adică a regulilor de convieţuire socială
instituite în societate. Aceste reguli de comportament impun obligaţii, stabilesc şi garantează
drepturi şi libertăţi, ocrotesc interese, recunosc anumite capacităţi, aptitudini ale persoanelor şi
posibilităţi ale statului de a ocroti aceste drepturi. În acest sens, dreptul îmbină necesitattea cu
libertatea, fiind un factor de coeziune socială, un motor al coexistenţei şi garantării libertăţilor şi
modului de manifestare socială.
b) dreptul pozitiv – acea parte a dreptului obiectiv aflată în vigoare la un moment dat.
Reprezintă dreptul aplicabil, obligatoriu, dus la îndeplinire la nevoie prin forţa publică sau forţa
coercitivă a statului.
c) dreptul subiectiv – reprezintă facultatea, prerogativele, obligaţiile ce-i revin unei
persoane şi posibilitatea de a-şi apăra împotriva terţilor drepturile lezate. Dreptul subiectiv
consacră în tărâm juridic valorile care configurează personalitatea umană, respectarea lor
devenind astfel un imperativ social. Viaţa, onoarea, libertatea civică, proprietatea, domiciliul,
etc. sunt valori care privesc individul, dar a căror respectare reprezintă un interes general. Aceste
valori odată sancţionate prin norme juridice adecvate devin drepturi şi libertăţi ale omului şi
alcătuiesc statutul juridic al persoanei.11
Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv reprezintă două ipostaze complementare ale acestui
fenomen – dreptul. Dreptul subiectiv nu este şi nu poate exista în lipsa dreptului obiectiv, iar
dreptul obiectiv îşi găseşte transpunerea în planul raportului juridic prin dreptul subiectiv.
Dreptul poate fi asimilat fără exagerare şi artei. Necesare abilităţi trebuie să aibă în acest sens:
a) legiuitorul – care trebuie să identifice din suma impresionantă de relaţii sociale pe cele
care răspund imperativului de a deveni normă juridică.

10
Ionescu Mircea Felix Melineşti, Teoria generala a dreptului, Ed. Universitatea “Hyperion”, București, 2011, p. 13.
11
Dogaru Ion, Popa Nicolae, Dănişor Gheorghe, Dănişor Dan Claudio. Filosofia dreptului: Marile curente.
Bucureşti, 2002.
7
 b) judecătorul – trebuie să aplice legea cea mai potrivită pentru o situaţie complexă
niciodată perfect identică faţă de o alta.
Particularităţile generale ale dreptului ne arată că normele juridice posedă semne
caracteristice normelor sociale şi, deci, fac parte din sistemul normelor sociale. Evidențiem
următoarele:
a) este format din scheme de comportament;
b) exprimă puterea statală, ordinea în societate;
c) exprimă ideile de dreptate şi libertate;
d) reglementează comportamentul uman, influenţează asupra gândurilor şi sentimentelor
omului. 12
La rândul lor, particularitățile speciale ale dreptului evidențiază deosebirile existente între
normele juridice și alte categorii de norme sociale. Particularităţile speciale ale dreptului au
destinaţia de a evidenţia acele semne specifice caracteristice numai normelor juridice, prin
intermediul cărora se stabilesc deosebirile dintre normele juridice şi alte categorii de norme
sociale.
Există anumite condiţii care determină apariţia dreptului. În dependenţă de anumite
criterii, sistemele de drept din lumea contemporană au fost clasificate în familii de drept. La
anumite familii de sisteme de drept putem evidenţia un anumit număr de semne caracteristice
numai lor, a celor ce fac parte din familia respectivă. Însă chiar în interiorul aceleiaşi familii
evidenţiem practic deosebiri care, deşi nu înlătură acele semne specifice, necesare pentru
clasificarea sistemelor de drept în familii, totuşi stabilesc diferite dezvoltări ale sistemelor de
drept supuse cercetării. La o cercetare atentă a procesului de dezvoltare istorică a sistemului de
drept evidenţiem anumiţi factori de diferit gen care au influenţat dezvoltarea dreptului atât în
domeniul arealului, cât şi în domeniul dinamicii, acordându-i o anumită individualitate. Astfel,
putem evidenţia următorii factori de configurare a dreptului: natural, politic, geografic, cultural.
Dreptul, în calitate de fenomen social complex, determină în doctrina juridică un număr
considerabil de teorii ce urmăresc scopul de a lămuri şi caracteriza natura lui şi de a evidenţia
rolul lui în societate. Prezentăm un ansamblu de teorii ce explică apariţia şi dezvoltarea dreptului
în calitate de fenomen social:
1. Teoria dreptului natural. În afară de dreptul pozitiv, care se formează de către stat, mai
există şi nişte drepturi naturale, inerente naturii umane, ce aparţin omului de la naştere (dreptul la
viaţă, la o dezvoltare liberă, independentă, la muncă ş. a.)

12
Negru Andrei, Teoria generală a dreptului şi statului în definiţii, interpretări, scheme, Ed. CEP USM, Chișinău,
2018, p. 81.
8
 2. Şcoala istorică de drept. Dreptul exprimă sufletul poporului, convingeri juridice ce se
formează ca şi limba, treptat, indiferent de stat. Legiuitorul nu poate crea norme după bunul său
plac, dar este în drept să fixeze aceea ce se formează ca normă.
3. Şcoala realistă de drept. Dreptul este un interes protejat de stat, el nu este nimic fără
puterea de stat.
4. Şcoala sociologică de drept. dreptul este un sistem de raporturi juridice,
comportamentul real uman, reglementat prin drept.
5. Teoria solidarismului. Dreptul obiectiv îl formează regulile solidarităţii sociale, căruia
li se supun statul şi cetățenii.
6. Teoria normativistă. Dreptul este o ierarhie de norme, prin intermediul căruia se
reglementează relaţiile sociale; este de neînchipuit fără stat, iar statul este de neînchipuit fără
drept.
7. Şcoala psihologică a dreptului. Există un drept adevărat care prezintă în sine retrăirile
psihologice ale oamenilor despre drepturile și obligațiile lor.
8. Teoria materialistă a dreptului. Dreptul este voinţa clasei dominante ridicate în rang de
lege, conţinutul căreia este determinat de condiţiile materiale ale vieții sociale.13
Problema tipizării dreptului este legată de diferitele tipuri de stat, adică de „societate”.
Este admisă cvasiunanim noţiunea de formaţiune socială – adică o anumită organizare statală şi
juridică, un anumit tip de stat şi de drept cu trăsături esenţiale comune şi, în acelaşi timp, diferite.
Tipul istoric de drept reprezintă delimitarea trăsăturilor caracteristice tuturor sistemelor de drept
din cadrul aceleiaşi formaţiuni sociale, sisteme aparţinând unui tip de stat. Se disting astfel:
dreptul antic, medieval, modern şi contemporan.
Fiecare tip istoric de drept a răspuns şi poartă amprenta exigenţelor politicomorale şi
condiţionării sociale concrete din forma în care s-a manifestat. Fiecare tip istoric de drept a oferit
valori şi soluţii de convieţuire socială după o ordine de drept inerentă epocii. Remarcăm în
această evoluţie tipizată o nuanţă de discontinuitate, dar şi un factor de coerenţă şi continuitate în
apariţia şi promovarea valorilor fundamentale ale societăţii. Comparatistul francez Rene David
vine în dreptul juridic contemporan cu o altă clasificare a dreptului, funcţie de aparteneţa la un
bazin de civilizaţie juridică – familii de drept. Sunt tratate comparativ următoarele familii de
drept: romano-germană; anglo-saxonă (common-law), dreptul socialist, dreptul musulman,
dreptul hindus, dreptul chinez, dreptul Africii negre, etc.14

3. Cercetarea relației între stat și drept

13
Dvorcec Maria, Lupu Gheorghe, Teoria generală a dreptului. Iaşi, 1996.
14
Ionescu Mircea Felix Melineşti, Teoria Generala a Dreptului, Ed. Universitatea “Hyperion”, Bucureşti 2011, p.
17-18.
9
 Statul şi dreptul sunt strâns legate, se sprijină şi se condiţionează reciproc. Statul şi
dreptul au apărut deodată, din aceleaşi cauze şi, pot fi explicate mult mai bine împreună. Statul
creează dreptul şi paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile statului. Creând
dreptul, statul impune reguli de conduită, norme obligatorii pentru toţi. Prin drept statul îşi
exprimă puterea de comandă, formulând exigenţe economice, umane, politice. Creând dreptul,
statul îi asigură în acelaşi timp eficienţa şi viabilitatea. El devine paznicul normelor juridice,
intervenind, nu rare ori cu violenţă, pentru a chema la ordine indivizii care ignoră sau încalcă
prescripţiile normelor. Dreptul şi statul aceleiaşi societăţi, în aceeaşi unitate de timp sunt
simetrice ca surse şi trăsături. Este aproape imposibil ca în acelaşi timp şi loc, în aceeaşi
societate să existe un stat democratic şi un drept nedemocratic sau un stat autoritar (dictatură) şi
un drept democratic. Dreptul şi statul evoluează împreună, se sprijină reciproc, se corelează
obiectiv.15
Kant şi-a expus în lucrările sale concepţia cu privire la stat şi drept. În aceste lucrări,
acesta ne arată că acţiunile noastre sunt subordonate unor imperative, imperativului ipotetic şi
imperativului categoric. Acesta din urmă este un imperativ necondiţionat de nimic, el izvorând
din adâncul conştiinţei. Prin urmare, plecând de la acest imperativ categoric, Kant spunea că „el
explică justiţia în drept, iar dreptul se realizează prin stat.” El dă expresie chiar imperativul
categoric ca fiind ,,o normă universală, care spune: poartă-te astfel încât maxima acţiunii tale să
poată fi acceptată ca o lege universală sau ,,tratează pe oricine ca scop în sine”. Hans Kelsen
afirma că statul şi dreptul sunt de fapt acelaşi lucru pentru că „dreptul necesită forţă, iar această
forţă este dată de stat.” De aceea, afirma „Nu există stat fără drept şi drept fără stat. Orice drept
este un drept statal, şi orice stat este un stat de drept.”16
Statul edictează normele juridice, voința statală înscriindu-se ca un factor semnificativ în
constelația factorilor care determină sau influențează într-un fel sau altul elaborarea normelor
juridice. În situația în care statul nu elaboreaza direct normele juridice, el are, de regulă,
competența de a atribui normelor sociale care aspira la consacrarea prin drept (obiceiuri, norme
sociale eleborate de diverse organizatii sociale, etc), juridicitatea, de a le valida, asigurând prin
forța sa coercitivă aplicarea lor.
Fără garanția forței publice, a constrângerii statale, dreptul și-ar pierde specificitatea și
eficacitatea sa în raport cu alte modalități de reglementare socială. Acțiunea normelor juridice în
timp și spațiu, cât și asupra persoanelor, este reglata de voință statală care se pronunță asupra

15
Muraru Ioan, Simina Tănăsescu Elena, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia 14. Vol. I., Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2011, p. 6.
16
Marin Andrada-Georgiana, Noţiunile de drept şi stat. Relaţia drept – stat. În: Revista Universul Juridic nr. 8,
august 2020, p. 46-50.
10
intrării în vigoare a acestora, a menținerii lor în câmpul dreptului pozitiv, a modalităților de
abrogare a relațiilor complexe care se instituie față de populația și teritoriul unui stat.
Statul asigură organele, mecanismele, procedurile cu ajutorul carora se întruchipează
reacția societății față de cei care încalcă normele juridice. În același timp, dreptul-ca ansamblu de
norme juridice, este un instrument indispensabil pentru puterea statală când aceasta dorește să ia
decizii obligatorii pentru cetatenii unui stat. Prin norme juridice se stabilesc competentele
organelor statului, direcțiile principale de activitate, relațiile între organele centrale și locale,
între diferitele entitati statale, etc. Prin drept, puterea statală capătă oficialitate și legitimitate,
capacitatea de a-și exercita prerogativele de conducere socială, de armonizare a intereselor
diverse din societate, de soluționare a conflictelor sociale, de promovare a siguranței civice, a
justiției sociale și a progresului social.17
Mulți autori și-au pus întrebarea dacă există un drept în afară de stat, pe care actele
normative nu fac decât sa-l consacre, și dacă există un drept superior statului, care să limiteze
statul în activitățile lui, ori dacă dreptul este doar o simplă emenație a statului, prin drept
trebuind înțeles numai dreptul pozitiv, căruia statul i se supune sau nu. De rezolvarea acestor
probleme depinde garantarea drepturilor individuale și răspunderea statului pentru faptele sale
deoarece, se presupune că numai dacă se demonstrează că statul, în acțiunile lui, este legat de
norme de drept superioare lui, numai atunci interesele și drepturile indivizilor au o garantare
eficace.
Unii autori consideră că statul este limitat în acțiunile sale printr-un drept superior lui,
nefiind vorba doar de o limitare morală, ci și de una juridică. În concepția doctrinei gemane
reprezentată de Jelineck, dreptul obiectiv este o emenație a statului, dreptul fiind în stat și prin
stat. Astfel că nu există alt drept decât cel elaborat de stat. După același autor, în afară de
normele juridice eleborate de stat, există și alte norme morale sau economice, care pot deveni
reguli de drept, dar numai dacă sunt sancționate de stat.
Dupa conceptia profesorului Tarangul, o astfel de limitare a dreptului este insuficientă,
astfel că statul nu poate fi limitat în mod eficace decât printr-un drept exterior și superior lui. Nu
se poate spune că statul ar fi limitat prin reguli pe care le stabileste el însuși. În concepția școlii
germane a aparut și teoria autolimitarii statului, conform căreia statul se supune în mod voluntar
normelor dictate de el, considerând că este mai bine să acționeze conform dreptului, adică
activitatea statului este subordonată dreptului prin însăși voința statului și de aceea și actele pot fi
judecate de către instanțele de judecată, care aplică dreptul atât statului cât și persoanelor
private.18

17
https://www.rasfoiesc.com/legal/drept/RELATIA-INTRE-STAT-SI-DREPT34.php
18
http://cis01.central.ucv.ro/csv/curs/tgd/c7.html
11
 CONCLUZII
În urma cercetărilor efectuate putem concluziona că termenul „drept” derivă din
latinescul directus de la dirigo, dirigere care însemna orizontal, vertical, de-a dreptul, direct, linie
dreaptă, însă termenul căruia îi corespundea substantivul drept în limba latină era ius ce însemna
drept, dreptate, legi.
Cele mai uzitate accepţiuni ale noţiunii de drept sunt: dreptul ca ştiinţă, dreptul obiectiv,
dreptul pozitiv, dreptul subiectiv, dreptul natural, dreptul ca tehnică şi artă. Dreptul pozitiv se
clasifică, pe de o parte, în dreptul public şi dreptul privat iar, pe de altă parte, în dreptul intern şi
dreptul international. Sfera dreptului public intern cuprinde: dreptul constituţional, dreptul
administrativ, dreptul penal, dreptul financiar, dreptul muncii şi al securităţii sociale, dreptul
procesual. Dreptul intern privat cuprinde dreptul civil, dreptul commercial. În doctrină, cum de
altfel am arătat mai sus, se consideră că dreptul apare în condiţii social-istorice determinate, în
cadrul unei comunităţi constituite în formă politică.
Profesorul Nicolae Popa defineşte dreptul ca fiind ansamblul regulilor asigurate şi
garantate de către stat, reguli pe care acesta le edictează sau le recunoaşte (le sancţionează), care
au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din
societate, într-un climat specific manifestări coexistenţei libertăţilor, al apărării drepturilor
esenţiale ale omului şi al statornicii spiritului de dreptate. „Statul este principala organizaţie
politică a societăţii, constituită pe un teritoriu delimitat, cu o populaţie proprie şi o putere
instituţionalizată, având menirea să promeveze şi garanteze interesele generale ale societăţii
respective.”
În ceea ce priveşte conţinutul statului, acesta este alcătuit din trei elemente, şi anume:
teritoriu, populaţie şi forţa publică.
Republica Moldova este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil,
forma de guvernământ fiind republica. Republica Moldova este un stat de drept, democratic şi
social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul
tradiţiilor democratice ale poporului şi sunt garantate. Statul Republica Moldova se organizează
potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească -
în cadrul democraţiei constituţionale. În Republica Moldova, respectarea Constituţiei, a
supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Aşa cum am arătat mai sus, în doctrina de
specialitate se consideră că statul şi dreptul sunt strâns legate, se sprijină şi se condiţionează
reciproc. Statul şi dreptul au apărut deodată, din aceleaşi cauze şi, pot fi explicate mult mai bine
împreună. Statul creează dreptul şi paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile
statului.
12
 BIBLIOGRAFIE
1. Avornic Gh., Teoria generală a dreptului. Ed. Cartier, Chişinău, 2004.
2. Baltag D., Guţu Al., Ursan I., Teoria generală a dreptului. Chişinău, 2002.
3. Dogaru Ion, Popa Nicolae, Dănişor Gheorghe, Dănişor Dan Claudio. Filosofia dreptului:
Marile curente. Bucureşti, 2002.
4. Dvorcec Maria, Lupu Gheorghe, Teoria generală a dreptului. Iaşi, 1996.
5. Gorun Adrian, Politicul şi ştiinţa politică, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2006.
6. Ionescu Mircea Felix Melineşti, Teoria generala a dreptului, Ed. Universitatea
“Hyperion”, București, 2011.
7. Mănescu Nicolaie, Statul – concept și elemente constitutive. În: Analele Universităţii
“Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, Nr. 2/2014.
8. Marin Andrada-Georgiana, Noţiunile de drept şi stat. Relaţia drept – stat. În: Revista
Universul Juridic nr. 8, august 2020.
9. Muraru Ioan, Simina Tănăsescu Elena, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia 14.
Vol. I., Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
10. Negru Andrei, Teoria generală a dreptului şi statului în definiţii, interpretări, scheme, Ed.
CEP USM, Chișinău, 2018.
11. Negru Boris, Negru Alina. Teoria generală a dreotului și statului. Ed. Tipografia Centrală,
Chișinău, 2017.
12. Negru Boris, Negru Alina. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău, 2006.
13. Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului. Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002.
14. https://www.rasfoiesc.com/legal/drept/RELATIA-INTRE-STAT-SI-DREPT34.php
15. http://cis01.central.ucv.ro/csv/curs/tgd/c7.html

13