ARTROZA SACRO-ILIACĂ.

DESMOREXIA SACRO-ILIACĂ.
AFECȚIUNI ALE PROCESELOR
SPINOASE

Student:

CUPRINS

1. ANATOMIA ARTICULAȚIEI SACRO-ILIACE ............................................................. 2

2. ARTORZA SACRO-ILIACĂ ............................................................................................. 5
2.1. DEFINIȚIE ...................................................................................................................... 5
2.2 ETIOLOGIE ..................................................................................................................... 6
TIMIȘOARA
2022
 2.3 FACTORI DE RISC ......................................................................................................... 6
2.4 SEMNE CLINICE ............................................................................................................ 6
2.5 DIAGNOSTIC .................................................................................................................. 7
2.6 TRATAMENT .................................................................................................................. 8
2.7 STUDIU DE CAZ ............................................................................................................ 9
3. DESMOREXIA SACRO-ILIACĂ ................................................................................... 11
3.1 STUDIU DE CAZ .......................................................................................................... 12
3.1.1 Anamneza și examen clinic ...................................................................................... 12
3.1.2 Examene complementare ......................................................................................... 12
3.1.3 Îngrijire postoperatorie ............................................................................................. 13
3.1.4 Complicatii ............................................................................................................... 14
4. AFECTIUNI ALE PROCESELOR SPINOASE .............................................................. 14
4.1 ANATOMIA VERTEBRELOR ..................................................................................... 14
4.2 KISSING SPINE............................................................................................................. 15
4.1.2 Simptome ................................................................................................................. 16
4.1.3 Diagnostic ................................................................................................................ 17
4.1.4 Terapie...................................................................................................................... 18
4.3 ALTE AFECȚIUNI ALE PROCESELOR SPINOASE ................................................. 18
5. BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................... 19

1. ANATOMIA ARTICULAȚIEI SACRO-ILIACE

Din punct de vedere anatomic, sacrumul este unit cu centura pelvină și în consecință cu
extremitatea pelvină prin articulația sacro-iliacă. Aceasta este susținută de un ligament strâns.
Articulația sacrumului este formată din ligamentele sacro-iliace interosoase ventrale și dorsale,
precum și de către ligamentul sacro-iliac larg. Vertebrele sacrale fuzionează împreună și cu

2
discurile lor intervertebrale osificate, pentru a forma sacrul, un singur os la toate speciile
domestic[1].

O articulație este formată din totalitatea elementelor ce unesc oasele între ele, acestea fiind
reprezentate de formațiuni conjunctive. În funcție de mișcările pe care le permit articulațiile, se
poate realiza o clasificare: articulații fibroase, cartilaginoase și sinoviale[6].

Articulația sacro-iliacă se încadrează în categoria articulațiilor sinoviale, acestea fiind

articulații complexe, la nivelul cărora se realizează mișcări multiple și variate. Componentele
unei astfel de articulații sunt într-un număr mai mare, astfel putem enumera: suprafețele
articulare, cartilajul articular, formațiuni ce asigură concordanța articulară (discuri, meniscuri
și fibrocartilaje de mărire) și mijloace de unire ( capsula articulară, ligamentele articulare)[14].

Pelvisul este un inel de oase format din trei oase fuzionate: ilium, ischium și pubis.

Articulaţia sacro-iliacă pune în contact două suprafeţe articulare situate pe osul ilium şi
pe osul sacru (reprezintă a patra regiune a coloanei vertebrale, alcătuită din vertebre sudate între
ele). Mai exact, suprafaţa articulară se găseşte la nivelul feţelor auriculare ale oaselor, ele
reprezentând doar o porțiune a acestora. Suprafeţele articulare sunt: concavă de partea iliumului
şi uşor convexă de partea sacrumului, acest lucru ajută la o mai bună solidarizare a oaselor
bazinului şi asigură stabilitatea acestuia[14].
Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilajul articular (cartilaj de tip hialin).
Grosimea este variabilă în raport cu presiunea ce se exercită asupra suprafeţelor articulare.
Cartilajul hialin articular are două proprietăţi importante: compresibilitatea, datorită căreia
joacă un rol extrem de important în amortizare, şi elasticitatea.
Deshidratarea cartilajului articular duce la reducerea acestei elasticităţi şi constituie una din
principalele cauze ale artrozei. În mod normal cartilajul articular nu prezintă vase de sânge şi
nici terminaţii nervoase. În timpul imobilizărilor pe perioade îndelungate cartilajele hialine ale
articulaţiilor sunt invadate de vase de sânge. Acestea aduc sânge cu elemente ce vor forma ţesut
osos în locul ţesutului cartilaginos care se resoarbe, ajungându-se în acest mod la anchiloza
articulară.

Mijloacele de unire sunt reprezentate de capsula articulară şi de ligamentele articulare,

acestea având rolul de a întări capsula articulara. Capsula articulară reprezintă un manşon ce se
inseră la periferia suprafeţelor articulare, inserţia fiind în relaţie cu amplitudinea mişcării. Rolul
ei este de a proteja articulaţia şi de a împiedica răspândirea revărsatelor articulare în regiunile

3
limitrofe. Din punct de vedere al structurii capsula articulară este formată din fibre conjunctive
şi elastice. Capsula articulară are în componenţa sa două membrane: una fibroasă, spre exterior
şi una sinovială, spre interior. Membrana sinovială a articulaţiei sacro-iliace, precum şi a
celorlalte articulaţii sinoviale este stratul profund al capsulei. Aceasta este o foiţă subţire, netedă
care aderă de membrana fibroasă. Membrana sinovială a articulaţiei secretă un lichid gălbui,
vâscos, lichidul sinovial, important în biomecanica articulară. Ligamentele articulare sunt benzi
fibroase care se inseră pe oasele ce se articulează între ele, în acest fel contribuie la menţinerea
contactului dintre suprafeţelor articulare[3,14].
Ligamentele articulaţiei sacro-iliace sunt:
• ligamentele sacro-iliace anterioare - acestea se inseră pe faţa anterioară (sau faţa pelvină)
a osului sacru şi a osului coxal.
• ligamentele sacro-iliace posterioare – se inseră pe faţa posterioară a oaselor ce intră în
componenţa articulaţiei.
• ligamentele sacro-iliace interosoase - reprezintă principalul mijloc de unire între cele două
oase ale articulaţie. Aceste ligamente solidarizează oasele deasupra capsulei articulare.
• ligamentul ilio-lombar – este situat în spaţiul ce separă coloana vertebrală (regiune
lombară) de creastă iliacă[16].
Articulațiile bazinului prezintă 3 articulații, respectiv:

• Articulația sacro-iliacă stângă și dreaptă: Această articulație este formată din suprafețele
articulare ale iliumului și sacrumului, fiiind unite prin capsula articulară însoțită de
ligmamentele sacro-iliace dispuse inferior și superior, un ligament sacro-sciatic de natură
membranoasă care formează pereții laterali ai cavității pelvine, care prezintă în porțiunea
ventrală marea și mica gaură ischiadică. Această articulație este de tip diartroză-
amfiartroză. Articulația sacro-iliacă se caracterizează prin mișcări ample, semi-mobile și
prin prezența unei cavități articulare, în care se găsește o mică cantitate de lichid sinovial,
o capsulă articulară care este căptușită în interior de membrana sinovială și de cartilajul
hialin articular.
• Sacro-ischiatică;
• Simfiza ischio-pelvină-rezultă se formează din unirea celor două oase coxale de natură
cartilaginoasă(la tineret) şi se osifică (la adulte) dând o
articulaţie de tipul sinostozelor;
• articulaţia coxo-femurală (sau a şoldului) se realizează între cavitatea
cotiloidă a femurului şi capul articular al femurului.Este o enartroză tipică
care permite o multitudine de mişcări[16];
4
 Partea cranială a sacrului (în principal prima vertebră sacrală) se articulează cranian cu
coloana lombară (articulația lombo-sacrală la joncțiunea vertebrală lombo-sacrală) și cu centura
pelviană (articulațiile sacroiliace). Partea caudală a sacrului formează plafonul cavității pelvine.
Extremitatea cranială a sacrului se numește baza. Pe partea dorsală a bazei sacrului, se află
procesele articulare craniene care se articulează cu procesele articulare caudale ale ultimei
vertebre lombare. Marginea ventrală a bazei, promontoriul, se proiectează împreună cu ultimul
disc intervertebral în orificiul pelvin. Părțile laterale ale bazei, compuse din procesele
transversale fuzionate ale vertebrelor sacrale (în principal prima), se extind lateral pentru a
forma aripile sacrului. Fiecare aripă poartă pe partea sa dorsală o suprafață articulară ovală
acoperită cu cartilaj, pentru articulația cu ilionul. Tuberozitatea sacrală este o suprafața rugoasă,
dorsal față de suprafața auriculară, pentru atașarea ligamentelor. Suprafața dorsală a sacrului
prezintă deschideri pentru ieșirea ramurilor dorsale ale nervilor sacrali și diferite creste[14]:

Creasta sacrală mediană, formată din apofizele spinoase sunt total lipite, la bou, iar uneori
și la alte rumegătoare (ov. și cap.). La carnivore și cai, baza proceselor spinoase este fuzionată,
dar capătul liber rămâne separat, deci nu există creasta sacrală mediană. La porci, este o creastă
neclară. Creasta sacrală intermediară este formată din procesele articulare fuzionate, la
rumegătoare,iar creasta sacrală laterală este formată din procesele transversale fuzionate.

Suprafața pelvină a sacrului este suprafața ventrală. Prezinta foramenele pelviene ventrale,
deschideri pentru ieșirea ramurilor ventrale ale nervilor sacrali. Liniile transversale, pe
suprafața pelvină, sunt rezultatul corpilor sacrali fuzionați și indică fostele limite ale vertebrelor
individuale.

2. ARTORZA SACRO-ILIACĂ

2.1. DEFINIȚIE

Artroza(ele) reprezintă o grupă de afecțiuni care în stadiul final produc o alterare

progresivă a cartilajului articular, împreună cu modificari ale osului subcondral și a țesuturilor
moi ale articulațiilor[1].
5
 2.2 ETIOLOGIE

Deteriorarea ligamentoasă este destul de întâlnită, și astfel poate apărea o relaxare a

articulației ca o consecință a traumelor. Din cauza instabilității cronice, exostazele apar adesea
în regiunea articulației sacro-iliace, în timp ce subluxațiile sunt observate destul de rar.

Durerea sacro-iliacă la cai reprezintă o condiție de limitare a performanței care poate fi

dificil de diagnosticat și de gestionat.

Cauzele artrozei pot fi reprezentate de: o insuficiență a uneia dintre genele responsabile
cu producția de colagen, o parte esențială a cartilajului articular, accidentările sau traumatismele
anterioare la nivelul acelei articulații, kilogramele în plus[1,2].

2.3 FACTORI DE RISC

Artroza sacro-iliacă la vacă este o afecțiune degenerativă care se caracterizează prin

deteriorarea articulațiilor sacro-iliace, localizate în partea inferioară a spatelui între oasele
sacrale și cele iliace. Această afecțiune poate fi cauzată de îmbătrânire, leziuni sau alte probleme
de sănătate care afectează articulațiile. Acest tip de artroză poate duce la dureri, inflamații și
disconfort în zona afectată. Tratamentul poate include medicamente, fizioterapie și chiar
chirurgie, în cazurile severe. De asemenea, odihna, terapia cu laser sunt recomandate[1].

Artroza sacro-iliacă este cauza majoră a șchiopăturii “drumeției” la caii Trăpaș

American. Cauza acestei artroze se identifică în momentul în care forțele generate de cai duc la
întoarceri bruște și sub înclinare greșită sau în cazul în care forțele generate pe suprafețe nu sunt
uniform împărțite.

Caii de curse, caii de sărit, dar și caii de dresaj sunt deosebit de frecvent afectați, caz în
care se observă faptul că animalele mai mari sunt cele care sunt predispuse la aceste afecțiuni.
Caii prezintă, de obicei, o anumită rigiditate și un nivel scăzut de propulsie a membrului pelvin.
Dacă este implicată numai articulația ilio-sacrală, atunci caii manifestă frecvent o atrofie
musculară unilaterală; cu toate acestea, de regulă, nu prezintă asimetrie în regiunea tuberculului
sacral. O proiecție unilaterală a tuberului sacral apare mai degrabă cu modificări ale structurilor
ligamentoase dorsale sau cu o îngroșare a țesutului subcutanat. Pentru a nu declara un diagnostic
greșit, trebuie declarat faptul că, o asimetrie a tuberculilor sacrali este frecvent observată chiar
și la caii sănătoși din punct de vedere clinic[15].

2.4 SEMNE CLINICE

6
 Șchiopătura cauzată de articulația sacro-iliacă se caracterizează prin întârzierea
prelungită a punerii membrului posterior pe sol după membrul pereche. Această șchiopătură
devine evidentă pentru călăreți și adesea se descrie de către aceștia ca o „agățare” sau
„deplasare” greșită a sfertului posterior al corpului. Se manifestă în primul rând în momentul
în care calul se întoarce, iar o dată cu dezvoltarea acestei afecțiuni, neregularitatea membrului
posterior se poate observa și în linie dreaptă[1].

La galop, ambele membre posterioare se mișcă înapoi în acelasi timp, împingând corpul
înainte, iar mișcarea în jurul articulațiilor saco-iliace stângă și dreaptă va ajunge mai repede la
echilibru. În timpul plimbării și trapului, situația este diferită. Astfel, un membru posterior este
în sprijin și împinge corpul înainte, în timp ce membrul adiacent este prelungit pe sol.

Semnele că un cal poate suferi de dureri sacro-iliace sunt subtile și insidioase în debut
și progresie. De obicei, semnele sunt exacerbate atunci când calul este călărit sub șa și poate fi
mai ușor de apreciat de călăreț decât de văzut de un observator. Nu poate fi nici o șchiopătare
evidentă de văzut[2].

Simptomele ce pot să apară în cazul unei artroze sacro-iliace sunt de asemenea:

performanța slabă/ lipsa dorinței de a lucra/ lipsa unui impuls/ șchiopătura intermitentă/
reticența de a susține membrul posterior într-o poziție flexată pentru o perioadă prelungită de
timp/ aplomburile sunt greșite, astfel statura este una deficitară/ rigiditatea spatelui împreună
cu refuzarea salturilor/schimbarea comportamentală.

Din punct de vedere clinic, cel mai prezent se observă șchiopătura, o durere severă la
palpația și manipularea articulară. Zgomotele de crepitație semnifică uzura exagerată a
cartilajului și prezența osteofitelor. Un alt semn clinic este reprezentat de reducerea mobilității
articulare (anchiloza), iar uneori se poate observa și pierderea integrității ligamentelor
articulare, astfel instabilitatea articulară este prezentă[3,6].

Modificările patologice sunt reprezentate de distrugerea cartilajului (fisuri și

fragmentări), fiind cea mai importantă componentă patologică în șirul unor modificări care au
parțial caracter degenerativ și parțial regenerativ și în care în cele din urmă va afecta întreaga
structură a articulației.

2.5 DIAGNOSTIC

Diagnosticul este o provocare din cauza masei de mușchi care înconjoară articulația. Un
examen fizic aprofundat este recomandat și necesar pentru a exclude alte diagnostice. Durerea
este consecința unei schimbări în mecanica de activitate motorie a spatelui și a membrelor

7
posterioare. Prin urmare, „kissing spine” (care afectează procesele spinoase) poate fi un
precursor sau o continuare a durerii[13].

Razele X și ultrasunetele din regiunea sacro-iliacă sunt limitate din cauza anatomiei.
Cea mai sensibilă formă de diagnostic este o scanare osoasa (scintigrafie nucleară). Articulația
sacro-iliacă poate fi și anesteziată (blocată), iar dacă există durere în acest loc, o îmbunătățire
poate fi observată sau simțită.

Investigarea sonografică transcutanată și rectală, precum și scintigrafia oferă informații

utile pentru obținerea diagnosticului. Pentru a confirma diagnosticul, se poate efectua infiltrarea
regională locală a regiunii iliosacrale.

Se pot efectua și o serie de teste pentru depistarea afecțiunilor locomotorii din cadrul
membrului pelvin la cal, cum ar fi :

Testul de retracție- acesta reprezintă un test de rutină la examenul membrelor pelvine în

cazul observării unei șchiopături înalte, și constă în ridicarea și tracționarea în sens caudal a
membrului, fără a efectua abducție și adducție. Durerea în timpul realizării retracției membrului
este cauza unor leziuni sacro-iliace.

Testul abducției membrului pelvin- este un test complementar în examenul șchiopăturii

înalte la membrele pelvine, indicat în caz de dismetrie sau tulburări de mobilizare a membrului
pelvin. După ridicarea membrului, acesta va fi deplasat progresiv spre lateral. Fixarea
membrului se face cât mai proximal posibil, în regiunea metatarsiană proximală și gambiană
proximală. Abducția membrului este însoțită de o rotație a coloanei vertebrale toraco-lombare
și de o flexie moderată a grasetului, jaretului și articulației degetului. Intoleranța la poziția
impusă apare în leziuni ligamentare, cum este în cazul nostru artroza sacro-iliacă[10].

2.6 TRATAMENT

Tratamentul durerii sacro-iliace necesită o combinație de medicamente, fizioterapie și un

program de reabilitare. Regiunea poate fi injectată cu steroizi pentru a reduce inflamația
articulației și a ligamentelor. Acest lucru va fi efectuat de medicul veterinar atunci când este
necesar și, de obicei, necesită mai mult de un tratament. Fizioterapia și reabilitarea sunt
importante pentru a se asigura faptul că animalul lucrează pentru a construi mușchi puternici în
jurul sferelor sale din spate, astfel încât regiunea sacro-iliacă să fie protejată și utilizată corect.
Fiecare cal cu o condiție sacro-iliacă diagnosticată va avea un program de reabilitare adaptat
care să evidențieze detaliile exercițiilor și perioada de timp. În hrana pentru animale,
antiinflamatoarele sau suplimentele articulare pot fi benefice în reducerea inflamării și

8
realizarea articulațiilor sănătoase. Alte tratamente, cum ar fi acupunctura sau covoare magnetice
/ cizme, pot fi de folos, dar există puține dovezi publicate care să susțină acest lucru[10,1].

O altă metoda rar folosită este cea prin care cu ajutorul unui ac spinal lung de 9–15 cm care este
introdus axial la tuberculul sacral la un unghi de aproximativ 20o direcționat caudal (spre
articulația ilio-sacrală opusă) și avansează între procesele spinoase divergente de vertebra L6 și
vertebra S1. La contactul cu osul din regiunea caudo-medială a articulației, se injectează 20 ml
dintr-o soluție anestezică locală 2% și procedura se repetă pe partea opusă. Această anestezie
nu este în întregime specifică din cauza difuziei posibile la ligamentele sacroiliace interosoase
sau la mușchiul dorsi longissimus, precum și la ramurile dorsale ale nervilor sacrali[2]. O
posibilă complicație există în pareza nervului ischiadic. Recent, au fost descrise abordări
suplimentare pentru injectarea periarticulară a articulației iliosacrale (parțial cu ghidare
ultrasonografică).

Se mai poate realiza tratamentul modificărilor degenerative cartilaginoase – îndepărtarea

fragmentelor de cartilaj a osteofitelor, artrodeză chirurgicală, prodese care ajută la vindecarea
cartilajului : dimetilsulfoxidul
Din punct de vedere chirurgical, putem acționa la nivel articular prin artroplastie-protezare, sau
prin osteotomie, la nivel periarticular prin capsulorafie și tehnici extraarticulare de stabilizare
si paraarticular prin osteotomii.
2.7 STUDIU DE CAZ

Conform unui studiu, există mai multe motive pentru lipsa cunoștintelor de bază privind
articulația sacro-iliacă a calului:

a) Diagnosticul clinic al artrozei sacro-iliace este imprecis din cauza localizarii

anatomice inaccesibile;
b) Biomecanica articulației nu este îndeajuns înțeleasă;
c) Semnele clinice sunt rareori suficient de severe pentru a justifica eutanasierea, chiar
dacă incidența afecțiunii poate fi destul de ridicată, și, prin urmare, examinarea post-
mortem este rareori posibilă;
d) Articulația este dificil de examinat în mod eficient la examenul anatomo-patologic;

În acest studiu s-a creat un eșantion de 11 cai de diferite rase, vârste și dimensiuni, cu
un istoric de performanțe slabe la exerciții fizice, de obicei cu șchiopătare a membrelor
posterioare. S-a obținut un istoric complet pentru fiecare caz și s-a efectuat o examinare clinică
cu referire specială la examinarea spatelui. Eliminarea problemelor existente la nivel toraco-
lombar, la nivelul articulației genunchiului, a tarsului și a regiunii distale a membrului a fost
9
efectuată prin teste de flexie adecvate, blocări nervoase prin anestezie locala și prin
radiografii[2].

Caii erau în mod predominant de vârstă mijlocie ( între 5 și 12 ani), cu o constituție

foarte bună, de talie mare. Toți caii erau pentru competiție, astfel, patru erau folosiți în general
pentru călărie generală, dar concurau și în competiții de echitație pentru amatori, doar doi dintre
cai erau cu o înălțime mai mică de 155 de cm și amândoi erau cai de curse din rasa Trăpaș
American, iar restul erau Pur Sânge Englez și Warmblood. Niciun istoric consistent de traume
nu poate fi incriminat ca fiind cauza șchiopăturii în oricare din cazurile prezentate. În cazul
cailor luați în studiu, a existat întotdeauna o istorie prelungită de performanțe slabe la exercițiile
fizice.Timpul mediu pentru a evalua semnele clinice a fost de aproximativ 14 luni. Șchiopătura
ușoară a membrelor posterioare a fost de obicei prezentă și a fost frecvent cea mai vizibilă la
un trap ușor. Acest lucru a fost adesea asociat cu o anumită rigiditate a acțiunii din spate la
începutul exercițiului[1].

Răspunsul la flexia tarsului a fost variabil, dar în nici un caz nu a existat un răspuns
dramatic și pozitiv. Examinarea radiografică a cailor a fost efectuată în nouă cazuri și nu au fost
demonstrate semne ale vreunei modificări rezultate la nivel osos.

Când au fost priviți din spate, majoritatea cailor au arătat o asimetrie a sferturilor
posterioare cu coxele tubere și sacrale mai jos pe partea pe care animalul era afectat.

Palparea rectală a structurilor scheletice din canalul pelvin a fost normală și nu a putut
provoca dureri la mușchii ilio-psoas. Examinarea patologică clinică, inclusiv analiza profilului
hematologic și a enzimelor aspartat aminotransferază și creatină kinază, nu a indicat prezența
vreunei leziuni active a mușchilor scheletici.

Unele dintre rase s-au confruntat cu probleme atunci când au efectuat cu viteză galopul,
în special pe viraje, unde au avut tendința de a-și pierde acțiunea și de a ieși din trot în mers
tranzitoriu[1].

Examinarea radiografică a coloanei vertebrale toraco-lombară, a regiunilor pelviene și

lumbo-sacrale a fost efectuată la șase cai, și nu au fost găsite leziuni de importanță clinică în
coloana vertebrală. Au fost detectate unele modificări în regiunea sacro-iliacă la 5 cazuri.

Aceste constatări au fost destul de nespecifice și au constat în creșterea aparentă a

spațiului comun normal, cu contur neregulat și extinderea aparentă la marginea caudală a aripii
sacrum. Tomografia liniară a fost efectuată la cele patru cazuri, din care a fost suspectată o
anumită extindere a aspectului caudal al articulației sacroiliace.

10
 Modificările au fost limitate la regiunea sacroiliacă. Pe disecție nu s-a putut demonstra
laxitatea articulațiilor. Ligamentele sacroiliace ventrale nu au prezentat modificări brute
detectabile, dar asimetria iliumului sau a aripilor sacrumului a fost găsită în șase cazuri[1,2].

Suprafețele articulare sacroiliace au prezentat dovezi ale degenerării cartilajului

articular, dar amploarea a fost în esență similară cu cea observată la caii normali. La două
animale au existat leziuni erozive ale cartilajului articular care au afectat atât suprafețele sacrale,
cât și cele iliace.

A existat o incidență ridicată a conturului anormal al articulațiilor cu extinderea

suprafețelor articulare și formarea pintenului peri-articular a fost observată în trei cazuri

Extensiile articulațiilor ar putea fi cel mai bine descrise după cum urmează.
Descoperirile histopatologice au fost surprinzătoare. Au existat dovezi de degenerare
cartilaginoasă în toate cazurile, dar numai în aceeași măsură ca cea observată la caii normali.
La numai doi cai au existat dovezi histologice substanțiale ale unei artroze. Cea mai
semnificativă constatare brută a fost modificarea sau extinderea suprafețelor articulare pentru a
produce o lărgire a articulațiilor sau o neuniformitate brută.

Tabloul patologic al bolii sacroiliace cronice nu a fost complet elucidat, dar este clar că
artroza rămâne în diagnostic, iar mecanica sacro-iliacă și limitele de stres la care este supusă
articulația sunt în mare parte necunoscute, și o bază teoretică pentru forțele care duc la
degenerarea cartilajului articular sacro-iliac ( artroza) nu se cunosc[2,15].

3. DESMOREXIA SACRO-ILIACĂ

Desmorexia sacro-iliacă reprezintă dezinserția parțială a ligamentului capsular al articulației

sacro-iliace și dezinserția simfizei ischio-pubiene. Această afecțiune se întalnește cel mai des
în cazul tracțiunilor forțate exercitate asupra fetusului, în situația existenței disproporțiilor feto-
maternale. Această disfuncție este destul de rar întâlnită și duce la o durere cronică. Este
prezentă atât la cabaline, cât și la bovine[17].

Simptomatologia este una ce poate conduce la un diagnostic diferit, astfel este nevoie de
atenție sporită și de o verificare minuțioasă a articulației coxale. În cazul unei desmorexii, se va
auzi un zgomot de crepitație osoasă la mișcarea articulației sacro-iliace. Este afectat de
asemenea și mersul animalelor, astfel încât acestea nu pot să stea pentru o perioadă lungă de
timp în poziție patrupodală și nici să se deplaseze[17,18].

11
 Diagnosticul se face prin prezența decubitului forțat al femelei bovine, care are membrele
posterioare dirijate înainte și depărtate de corp. De asemenea, pe lângă anamneză și simptome,
se va realiza și un examen transrectal prin care se va simți înfundarea sacrumului.

Prognosticul este unul grav, iar tratamentul se poate face prin așternut moale și perfuzare
cu săruri de calciu și vitamina D. De asemenea, tratamentul contra desmorexiei sacro-iliace
include terapia fizica, managmentul durerii prin calmante și anestezice locale, iar în cazurile
cele mai severe se poate include stabilizarea chirurgicală a articulației afectate.
3.1 STUDIU DE CAZ

3.1.1 Anamneza și examen clinic

Pentru a exemplifica afecțiunea descrisă mai sus, vom lua în considerare un caz al unei
pisici, care s-a prezentat în cadrul unui cabinet veterinar. Este vorba despre o pisică de rasă
europeană, sex M, în vârstă de 5 ani, care a suferit un accident pe autostradă în ziua prezentării.
Examenul general nu aduce remarci importante, cu excepția unei hipotermii în jur de 36o. Un
hematom mare este prezent pe partea caudală a abdomenului, iar examinarea clinică a
membrelor, arterelor, nervilor, nu prezintă nicio altă anomalie. Examenul ortopedic, în schimb,
ne oferă imaginea unui animal cu dureri severe la manipularea articulației sacro-iliace.
Examenul neurologic este normal la nervii cranieni, iar reflexele sunt prezente la toate cele
patru membre[5].

3.1.2 Examene complementare

S-au efectuat examinări suplimentare, cu ajutorul unei ecografii care a exclus prezența
efuziilor cavității. Hematomul vezical a fost observat. Din punct de vedere radiografic,
adominal și toracal nu s-a identificat nimic. Însă, la radiografiile dorso-ventrale și latero-laterale
a fost evidențiată o desmorexie sacro-iliacă unilaterală pe partea stângă, cu o deplasare mai
mică de 50% și o fractură a ramurii pubiene și a mesei ischiadice din dreapta[5].

Intervenție chirurgicală

Pisica primește morfină ( 0,2 mg / kg intravenos [ IV ] ) în premedicație, apoi anestezia este

indusă cu propofol ( 4 până la 6 mg/kg IV ) și midazolam ( 0,2 mg / kg IV ) și menținute cu
izofluran și oxigen. Regiunea vizată este la membrul posterior stâng, se extinde înainte până la
mijlocul abdomenului și lateral la câțiva centimetri dincolo de linia mediană.

O sutură tip bursă este efectuată la nivelul anusului. Zona este curățată înainte de
poziționarea pisicii pe scanner cu digluconat de clorhexidină 4%. Animalul este plasat într-un

12
leagăn și poziționat pe masa operatorie într-un decubit sternal cu membrele posterioare în vid.
Această poziție facilitează relaxarea maselor musculare care trag cranial iliumul. Această forță
caudo-ventrală face mai ușoară mutarea iliumului înapoi. Câmpul chirurgical este suturat de
piele pentru a împiedica alunecarea acestuia pe parcursul întregii proceduri. Utilizarea
cărăbușilor de câmp nu este recomandată, deoarece induc artefacte și modifică calitatea
imaginilor scanerului[5].

Tehnica chirurgicală include mai multe faze

În primul rând, reducerea bună a dislocării sacro-iliace este controlată de o primă

radiografie. În absența reducerii, animalul este repoziționat până când este obținută, tehnica nu
face posibilă ghidarea reducerii, ci doar controlul acesteia.

Într-o a doua etapă, o tijă tip Kirschner de 1,25 mm este pusă în punct orb pentru a fixa
iliumul de sacrum. Nu trebuie introdusă prea profund, deoarece poziția sa nu este cunoscută și
ar putea pătrunde în structuri nervoase din jur, cum ar fi canalul medular, discul intervertebral,
vascularizarea sacrumului sau rectului. O primă radiografie face posibilă evaluarea locației sale
pentru a identifica poziția ideală și orientarea următoarei tije. Această tijă rămâne pe loc până
când este așezat șurubul canulat.

În al treilea rând, este plasată o a doua tijă Kirschner de 1 mm, în funcție de locația
primei, în aripa de ilium și corpul sacrului ( lângă prima vertebră sacrală ), ventrală către canalul
spinal. Mai întâi este ușor implantat în sacru pentru a evita intruziunea în structurile din jur. Se
face o radiografie pentru a verifica poziția. Dacă este introdusă greșit, scanerul măsoară
modificările care trebuie făcute pentru a îmbunătăți introducerea.

În cele din urmă, după ce tija este plasată corect, punctul de intrare este mărit folosind
o lamă nr 11 pentru a permite trecerea șurubului și a șurubelniței de-a lungul tijei. În acest caz
a fost utilizat un șurub cu 2,4 mm cu auto-atingere, parțial filetat cu un fir pozitiv. Șurubul este
măsurat astfel încât să acopere 60% din lățimea corpului sacrului și 40% din grosimea acestuia.
Înainte de a finaliza implementarea, o nouă radiografie verifică axa șurubului. Odată ce este în
loc, tijele sunt îndepărtate. Incizia este închisă folosind capse sau o sutură de piele. Se va efectua
o radiografie finală a scanerului pentru a observa plasarea corectă.

3.1.3 Îngrijire postoperatorie

13
 În faza postoperatorie, animalul primește o perfuzie continuă de ketamină ( 4 pg / kg /
min IV ) timp de 6 ore, precum și morfină ( 0,2 mg/kg la fiecare 4 ore ) și antiinflamatoare
nesteroidiene ( meloxicam, 0,1 mg / kg o dată pe zi ). Acesta este returnat proprietarilor săi la
24 de ore de la intervenția chirurgicală cu tratament antiinflamator ( meloxicam, 0,05 mg/kg o
dată pe zi ) timp de 5 zile și tramadol ( Medicament uman ) 2 mg / kg de trei ori pe zi ( timp de
10 zile, asociat cu un regim strict de 4 săptămâni.
Verificările radiografice sunt planificate la 4 și 8 săptămâni postoperatorii. Se va monitoriza
funcția urinară, deoarece, uneori traume ale vezicii și uretrei sunt asociate cu acest tip de
afecțiune.

3.1.4 Complicatii

Se poate produce ingustarea canalului pelvin, ceea ce va duce la constipatie si distocii[19].

4. AFECTIUNI ALE PROCESELOR SPINOASE

4.1 ANATOMIA VERTEBRELOR

Procesele spinoase înclinate ale vertebrelor toracice cresc în lungime până la T4 (sau T5)
pentru a forma, cu scapula, baza grebănului [22]. Apoi, procesele spinoase devin din ce în ce
mai scurte, până când ajung la 10 cm, care este lungimea vertebrei de obicei T16 la un cal de
mărime medie. Aceasta este, de asemenea, lungimea proceselor spinoase lombare, care au o
ușoară înclinare craniană.

La caii tineri, capetele proceselor spinoase toracice lungi ale greabanului sunt acoperite cu
cartilaj, care se osifică treptat cu vârsta. Formula vertebrală este următoarea: C7 (ca la toate
mamiferele domestice), T18 [17,19], L6 [5,7], S5, CD [15-21]. Parantezele pătrate indică
variații destul de comune

Procesul spinos al vertebrelor cervicale, cu excepția celei de-a doua și a ultimei, sunt slab
dezvoltate și absente pe C1.

Procesul spinos al atlasului este asemănător cu o creastă arată dovezi caudale că s-a dezvoltat
din elemente pereche. Procesele transversale ale vertebrelor C3-6 prezintă tuberculi ventrali și
dorsali. După aceea, și până la a șasea, arcurile sunt deschise în dorsal și mai departe dispar cu
totul. Prin urmare, ultimele zece procese spinoase sunt simple tije cilindrice reprezentând
corpurile vertebrelor. Prima vertebră caudală are tendința de a fuziona cu sacrul[22].

Caracteristici specii regiune toracală:

14
 Cal - 5-6 vertebre, procese articulare cu fațete plane. Corpurile vertebrale sunt scurte. Procese
costale transversale setate pe orizontală. Pe 5 și 6 vertebre, procesele costale transversale au
fațete articulare pentru conectarea între ele și cu aripile osului sacral. Înălțimea proceselor
spinoase depășește lățimea lor[4].

 bovine- 6 vertebre, procese articulare craniene sub formă de caneluri, caudale - sub formă de
cilindri. Procesele costale transversale sunt ușor curbate înainte, marginile lor sunt indentate.
Procesele spinoase sunt largi, lamelare, înălțimea și lățimea lor aproximativ la fel. Creste
intervertebrale caudale adânci.

 Porcul - 7 vertebre, corpul lor este scurt, cu capete plate și gropi. Procesele spinoase sunt
foarte mari și lamelare, lungimea lor crește în direcția caudală. Procesele mastoide sunt bine
dezvoltate. Procesele costale transversale se arcuie curb în jos, la baza lor există deschideri
dorsoventrale, mai puțin adesea crestături. Procese articulare craniene sub formă de caneluri,
procese caudale sub formă de cilindri[4].

Caracteristici specii regiunea sacrală:

Calul - 5 vertebre formează un os, corpul său este drept, procesele spinoase se îmbină doar cu
bazele lor, procese articulare craniene prezintă fațete plane.

Bovine- 5 vertebre se îmbină, procesele spinoase formează o creastă puternică cu o îngroșare

de-a lungul marginii. Aripile osoase sunt comprimate din față în spate, procesele articulare
craniene sunt canelate. Corpul osului este îndoit în jos, de-a lungul acestuia traversează jgheabul
vascular median.

Porcul - 4 vertebre formează osul sacral. Procesele spinoase sunt absente, deschideri
intersternale largi. Suprafețele în formă de ureche sunt orientate lateral. Procese articulare
craniene ale primei vertebre sunt sub formă de jgheaburi[4].

4.2 ”SĂRUTUL” PROCESELOR SPINOASE (KISSING SPINE)

Coloana vertebrală a cailor este compusă din vertebre individuale conectate prin
ligamente și înconjurate de musculatură. Fiecare vertebră prezintă o proeminență osoasă care
se extinde în sus de la măduva osoasa, denumită “proces dorsal spinos”. Aceasta este partea
coloanei vertebrale pe care o putem simți chiar sub piele de-a lungul spatelui calului. Aceste
procese spinoase sunt conectate între ele prin vertebre și stabilizate prin ligamente care se

15
desfășoară între ele și peste partea de sus a coloanei vertebrale. În mod normal, există un decalaj
între ele, astfel încât acestea să nu se atingă reciproc și există loc pentru mișcările calului.

Procesele spinoase ale vertebrelor toracice T3-T9 formează greabănul, al cărui punct
cel mai înalt este situat în regiunea T5 sau T6. Poziția șeii este situată în regiunea vertebrelor
toracice caudale T10-18.

La caii tineri, procesele spinoase de T2-T8(-9) sunt acoperite de structuri cartilaginoase,

fiecare având propriul centru de osificare. Liniile de fuziune corespunzătoare apofizei se închid
numai la vârsta de 7–15 ani și nu trebuie confundate cu fracturile proceselor spinoase. Astfel
de fracturi, care de obicei sunt consecința traumei (de exemplu, după răsturnarea calului), se
vindecă frecvent fără intervenție chirurgicală în termen de 4-6 luni. În cea mai mare parte,
performanța calului de obicei nu este afectată[7].

Partea din spate a calului este compusă în medie din optsprezece vertebre toracice (dar
caii pot avea un număr crescut sau redus), șase vertebre lombare în fața pelvisului și în regiunea
pelvisului cinci vertebre sacrale fuzionate. Fiecare dintre aceste vertebre are un disc spinal
posterior care apare din corpul vertebrelor și se poziționează dorsal. Procesele spinoase variază
în înălțimea lor de la 7 cm până la 23 de cm înălțime, în funcție de zona coloanei vertebrale. Se
crede că ar trebui să existe aproximativ 3-6 mm decalaj la caii normali între vârfurile (partea de
sus) acestor procese spinoase dorsale. Acest gol este umplut cu un ligament puternic
interspinos. Există, de asemenea, un ligament suplimentar care se desfășoară de-a lungul
vârfurilor numite ligamentul supraspinatus[7].

Atunci când un cal are procese spinoase dorsale superioare (ODSP) sau „kissing spine”,
unul sau mai multe dintre aceste goluri au devenit mai mici. Lipsa spațiului dintre procesele
spinoase reduce mobilitatea spatelui și poate provoca durere în timpul mișcării, deoarece
procesele spinoase interferează unele cu altele.

“Kissing-ul” coloanei vertebrale apare de obicei la ultimele vertebre toracice (în zona
de T14 până la T17) sau chiar și în cazul în care o șa sau un călăreț ar sta de-a lungul spatelui
calului. Locul deteriorării este practic întotdeauna în scaunul zonei de șa, adesea în jurul celui
de-al cincisprezecelea proces toracic dorsal spinos. În unele dintre aceste cazuri, există, de
asemenea, leziuni concomitente ale articulațiilor (sau fațetelor) vertebrelor, asociate cu
corpul[11].

4.1.2 Simptome

16
 Procesele spinoase de T10-L4 (cel mai adesea T13-T18) sunt de obicei implicate,
deoarece cea mai mare mobilitate dorso-ventrală a coloanei vertebrale se găsește în această
regiune.

“Kissing spine” nu provoacă întotdeauna semne clinice și poate fi găsit uneori pe

radiografiile cailor aparent sănătoși. Semnele de mobilitate redusă și dureri de spate depind de
severitatea afectării și a leziunilor. Semnele pot fi subtile, cum ar fi: performanța slabă sau
intervalul scăzut de mișcare atunci când li se cere să flexeze sau să extindă spatele. Un cal cu
dureri de spate poate încerca să evite situațiile dureroase (reticența de a fi călărit, mersul în
cruce,evitarea de a efectua sărituri). Un cal poate prezenta, de asemenea, durere ca răspuns la
atingere (expresie agresivă a feței, mușcătură sau lovire atunci când este periat, când i se pune
șaua,când este călărit) sau ca răspuns la mișcare (lovire sau lovire sub șa)[7].

Deoarece cele mai mari forțe dinamice de pe spatele ecvinelor acționează la viteză mare
și sărituri, caii de curse și jumperii sunt considerați deosebit de vulnerabili. În cazul celui din
urmă, o curbură maximă a spatelui este observată la săritura peste obstacol; în timp ce, la
aterizare, spatele este coborât maxim. Din cauza coborarii nefiziologice repetate a spatelui,
apare o apăsare regulată a proceselor spinoase, care este considerată ca fiind cauza pentru
dezvoltarea "sarutului spinos" la jumperi. De asemenea, se pot întâlni cai vesticiși de curte, caz
în care cel mai adesea sunt afectați caii la vârsta de 5-9 ani. În examinarea clinică, de obicei, se
observă o durere de presiune după palparea proceselor spinoase, precum și reacții de durere cu
dorsoflexie declanșată reflexiv (scăderea spatelui)[7].

4.1.3 Diagnostic

În primul rând, medicul veterinar va evalua răspunsul calului la manipulare, șei și în

timpul mișcării. Medicul veterinar va palpa spatele pentru a simți tensiunea musculară,
umflăturile, distanța dintre procesele dorsale spinoase, durerea și spectrul de mișcare.
Radiografiile sunt de obicei efectuate pentru a evalua procesele spinoase dorsale. Ecografia
poate fi, de asemenea, utilizată pentru a măsura decalajele dintre procesele spinoase și pentru a
evalua ligamentele care le înconjoară, care pot fi rănite sau inflamate. Anestezia locală poate fi
utilizată pentru a bloca durerea într-o zonă pentru a confirma că semnele clinice se referă la
acea zonă. O altă opțiune este scintigrafia, cu care pot fi determinate reacțiile active ale
proceselor spinoase[20,21].

În examinarea radiografică, pe lângă apropierea proceselor spinoase, se observă mai

ales reacții locale sub formă de sclerotizații de frontieră (condensări osoase), regiuni osteolitice

17
(zone de dizolvare în os), precum și modificări de formă asemănătoare exostozei (excrescențe
osoase).

4.1.4 Terapie

Tratamentul poate fi ales în funcție de gravitatea afecțiunii, de situația financiară a

proprietarului și dacă scopul este ca calul să revină la exercițiu sau poate fi retras. ”Kissing
spine” poate fi tratat conservator, caz în care durerea este tratată medical și calul este odihnit.
Aceasta poate fi combinată cu fizioterapie, terapie de masaj, terapie chiropractică sau
acupunctură. Cu toate acestea, schimbările osoase și distanțele interspinoase nu ar fi inversate
la normal și adesea caii devin din nou inflamați după restabilirea exercițiilor fizice. Acest
tratament poate fi o opțiune pentru caii cu spini de ”kissing” ușoară sau caii care urmează să fie
retrași[20,21].

O altă opțiune este intervenția chirurgicală, care are un prognostic destul de bun, cu
condiția ca diagnosticul să fie corect și toate zonele afectate să fie tratate. Această tehnică
chirurgicală relativ nouă nu implică rezecția osului așa cum a fost făcută în trecut, ceea ce a fost
destul de invaziv și a dus la perioade lungi de recuperare. În schimb, implică tăierea
ligamentului dintre procesele spinoase pentru a permite golurilor să se prelungească din nou.
Această tehnică se poate face sub o sedare permanentă și analgezie locală.

4.3 ALTE AFECȚIUNI ALE PROCESELOR SPINOASE

Contactul non-fiziologic al proceselor spinoase poate duce, de asemenea, la modificări

vizibile radiografic în alte locații; astfel, uneori, se găsesc și modificări artrofice pe articulațiile
vertebrale mici (spondilartropatia deformans, spondilartroza). Pe lângă tratamentul cu
medicamente, este descrisă o procedură chirurgicală sub forma unei rezecții parțiale a
proceselor spinoase afectate.

Uneori, formatiunile osoase exostotice (spondiloza deformans) pot fi demonstrate

radiografic la caii mai in varsta. Acestea apar ventral pe corpurile vertebrale ale coloanei
vertebrale toracice (în special între T11-T16) și, în parte, pot provoca chiar o punte (ankylosis)
între vertebre adiacente. Baza lor este o boală degenerativă cronică a ligamentului longitudinal
ventral, care este în special tensionată de rotația axială maximă și mobilitatea laterală în această
regiune a coloanei vertebrale. Modificările descrise pot merge împreună cu „probleme de
spate”; cu toate acestea, ele sunt, de obicei, doar descoperiri radiografice întâmplătoare fără
relevanță clinică[20,21].

18
 5. BIBLIOGRAFIE

1. J.R. ROONEY, The cause and prevention of sacroiliac arthrosis in the Standardbread
Horse: A Theoretical Study, Can. Vet. J. 22:358 ( November 1981)

19
2. L.B. JEFFCOTT, G. DALIN & STINA EKMAN, S.-E. OLSSON, Sacroiliac lesions as
a cause of chronic poor performance in competitive horses, Equine Veterinary Journal
17(2), 111-118, (1985)
3. https://www.imaios.com/en/vet-anatomy/anatomical-structure/sacrum-sacral-
vertebrae-11073891564?from=4
4. https://kulart.ru/ro/anatomy/caudal-vertebrae-in-animals-vertebral-column/
5. https://www.chvcordeliers.com/espace-veterinaires/publications-
veterinaires/chirurgie/desmorexie-sacro-iliaque-chez-un-chat-abord-
mini%E2%80%91i
6. https://anatomiaanimalelor.blogspot.com/2013/06/213-scheletul-trunchiului.html
7. https://www.vetlexicon.com/treat/equis/diseases/spine-spinous-processes-overriding
8. https://bioone.org/journals/journal-of-zoo-and-wildlife-medicine/volume-31/issue-
1/1042-7260_2000_031_0015_DSDILF_2.0.CO_2/DEGENERATIVE-SPINAL-
DISEASE-IN-LARGE-FELIDS/10.1638/1042-
7260(2000)031[0015:DSDILF]2.0.CO;2.short
9. https://www.vetlexicon.com/treat/equis/diseases/spine-spinous-processes-overriding
10. Bolile articulațiilor, curs Chirurgie anul IV
11. Andrew R. Coughlan, Andrew Miller,BSAVA Manual of Small Animal Fracture Repair
and Management, 1998
12. https://www.sussexequinehospital.co.uk/sacroiliac-joint/
13. https://veterinarypartner.vin.com/default.aspx?pid=19239&catId=102907&id=495245
2
14. https://beva.onlinelibrary.wiley.com/doi/abs/10.1111/j.2042-3306.1985.tb02063.x
15. https://beva.onlinelibrary.wiley.com/doi/abs/10.2746/042516402776181259
16. https://anatomiaanimalelor.blogspot.com/2013/06/223-articulatiile-membrelor-
posterioare.html
17. https://www.scribd.com/doc/232453064/Desmorexia-Sacro-Iliaca
18. https://www.meat-milk.ro/ginecopatiile-puerperale-la-vaci/
19. https://traumasurgeryvet.ro/2021/08/04/desmorexia-sacro-iliaca/
20. https://www.totallyvets.co.nz/portfolio,portfolio,,1175,Kissing+Spines.html
21. https://www.clydevetgroup.co.uk/post/kissing-spines-what-is-the-current-thinking
22. Klaus-Dieter Budras, W.O. Sack, Sabine Rock, Anatomy of the Horse,2009

20