Splanchnologia Partea 2

Splanchnologie veterinară
Fig. 61 Schema aparatului respirator la câine (după Barone, 1984)

Marius Pentea
2. APARATUL RESPIRATOR
Aparatul respirator (Apparatus respiratorius) este alcătuit dintr-un

ansamblu de organe care concură la restauraţia gazoasă a sângelui, la
realizarea hematozei (Fig. 61).
Fiziologic, aparatul respirator îndeplineşte în organism trei funcţii
esenţiale: respiraţia, care se realizează prin intermediul plămânilor; olfacţia,
realizată la nivelul labirintului etmoidal de mucoasa olfactivă; fonaţia,
asigurată de laringe.
Anatomic, aparatul respirator este divizat în: 1. căile respiratorii,
reprezentate de cavităţile nazale, laringe, trahee şi bronhii; 2. plămânii,
sediul respiraţiei şi al hematozei.
Cavitatea toracică şi pleura reprezintă componenta funcţională care
adăposteşte şi asigură mecanismul de ventilaţie al aparatului respirator.
2.1. NASUL
Nasul (Nassus externus) reprezintă un relief extern, mai mult sau mai
puţin delimitat în seria mamiferelor domestice de buza superioară, care se
continuă dorso-caudal, direct, fără demarcaţie, cu fruntea prin porţiunea
dorsală a nasului (Dorsum nasi), prin rădăcina nasului (Radix nasi), iar
rostral se termină la nivelul vârfului nasului (Apex nasi). Ventro-lateral de
vârful nasului se deschid nările (Narines). Între nări şi buza superioară,
diferit în funcţie de specie se formează, planul nazal la ecvine, ovine,
caprine, carnivore şi leporide, planul nazo-labial la bovine şi planul rostral
la suine.
Nările au formă diferită în funcţie de specie, de fantă mai mult sau mai
puţin largă şi oblică în direcţie dorso-caudală, fiind susţinute de un perete
cartilaginos şi mai puţin mobil, situat dorso-medial şi care reprezintă aripa
nasului (Ala nasi). Medio-ventral de la nivelul nasului, dirijat înspre buza
superioară se întinde filtrul (Philtrum) mai mult sau mai puţin evident în
funcţie de specie. Unghiul dorso-lateral se prelungeşte caudal la ecvine cu
un diverticul nazal (Diverticulum nasi) sau nara falsă, un pliu cutanat care
se extinde lateral pe incizura nazo-incisivă, iar la suine şi carnivore cu un
şanţ alar (Sulcus alaris).
2.2. CAVITĂŢILE NAZALE
Cavităţile nazale (Cavum nasi) sunt două conducte de formă

aproximativ dreptunghiulară care comunică cu exteriorul prin nări, iar cu
faringele prin choane (Choanae), fiind delimitate între ele de către septul
nazal.
Septul nazal (Septum nasi) desparte cele două cavităţi nazale,
sprijinindu-se ventral în şanţul septal al vomerului, fiind alcătuit dintr-un
cartilaj, o porţiune membranoasă şi o porţiune osoasă.
Cartilajul septului nazal (Cartilago septi nasi) se continuă caudal cu
un proces caudal (Processus caudalis), care se extinde între lama
perpendiculară a osului etmoid şi reprezintă porţiunea osoasă (Pars ossea)
a septului nazal.
Rostral, cartilajul septului nazal se continuă cu porţiunea
membranoasă (Pars membranacea).
Cavităţile nazale sunt sistematizate într-un vestibulul nazal şi o
cavitate nazală propriu-zisă.
Vestibulul nazal (Vestibulum nasi) este situat la intrarea în cavitatea
nazală, fiind delimitat de aripa nasului şi de porţiunea mobilă a septului
nazal. Caudal, limita dintre vestibulul nazal şi cavitatea nazală propriu-zisă
este marcată de pragul nasului (Limen nasi), linia ce desparte pielea fină de
mucoasa nazală şi care se răsfrânge în cavitatea nazală. Ventral, alături de
pragul nasului se găseşte orificiul nazo-lacrimal (Ostium nasolacrimale)
care reprezintă deschiderea rostrală a canalului nazo-lacrimal (Ductus
nasolacrimalis).
Nările şi vestibulul nazal sunt susţinute de un schelet cartilaginos,
acoperit de muşchi şi de piele.
Cartilajul alar (Cartilago alaris) reprezintă suportul principal al
aripii nasului, putând fi sistematizat într-o lamă (Lamina) dispusă lateral şi
un corn (Cornu) dispus ventro-medial.
Cartilajul lateral dorsal al nasului (Cartilago nasi lateralis dorsalis)
reprezintă o expansiune formată de marginea ventrală a cartilajului septal,
care completează osul nazal până la incizura nazo-incisivă. Este scurt şi gros
la ecvine, mai larg la rumegătoare, absent la suine, carnivore şi leporide.
Cartilajul lateral ventral al nasului (Cartilago nasi lateralis
ventralis) reprezintă un fel de margine a procesului nazal al osului incisiv şi
se uneşte cu precedentul la nivelul incizurii nazo-incisive.
Cartilajele accesorii (Cartilago nasales accesoriae) sunt plasate
lateral şi medial de cartilajul alar, cu excepţia ecvinelor la care lipseşte
Marius Pentea
cartilajul lateral. Cartilajul accesoriu lateral se ataşează de cartilajul lateral

ventral la carnivore, de osul rostral la suine şi de cartilajul dorso-lateral la
rumegătoare. Cartilajul accesoriu medial, foarte bine dezvoltat la ecvine,
întăreşte pliul alar care se va prelungi cu cornetul nazal ventral.
Mişcările nărilor sunt asigurate prin acţiunea muşchilor care îşi au
originea pe os şi terminaţia pe pielea regională, asigurând deplasarea şi
deformarea cartilajelor nazale, în principal al cartilajului alar. Musculatura
nărilor este reprezentată de: muşchiul dilatator apical al nărilor, muşchiul
ridicător nazo-labial, muşchiul canin şi muşchiul orbicular al gurii.
Vascularizaţia arterială este asigurată de ramuri care provin din
arterele labială superioară, laterală a nasului şi dorsală a nasului.
Venele sunt satelite arteriale şi sunt drenate prin intermediul unui plex
venos al mucoasei nazale care este foarte bine reprezentat mai ales pe septul
nazal.
Inervaţia senzitivă este asigurată de nervul trigemen, nervul
infraorbitar al maxilarului, iar inervaţia motoare este realizată de ramurile
bucale ale nervului facial.
Cavităţile nazale propriu-zise (Cavum nasi proprium) sunt în număr
de două, întinzându-se rostral de la nivelul pragului nasului şi caudal până la
osul etmoid.
Fiecare cavitate nazală prezintă: un plafon, reprezentat de oasele
nazale, un planşeu, format de oasele incisive, maxilare, palatine şi care
separă cavitatea nazală de cavitatea orală, un perete medial, reprezentat de
septul nazal, puternic vascularizat şi un perete lateral format din oasele
nazal şi maxilar.
În fiecare cavitate nazală, pe pereţii laterali preomină corneţii nazali
care delimitează meaturile nazale (Fig. 65).
Corneţii nazali sunt lame osoase papiracee, prinse de peretele cavităţii
nazale, răsucite sau încolăcite şi căptuşite de mucoasă nazală.
Cornetul nazal dorsal (Concha nasalis dorsalis) se prinde de creasta
etmoidă a osului nazal, este mai redus şi se răsuceşte în sens lateral, pentru a
se termina rostral la nivelul vestibulului nazal prin pliul drept (Plica recta).
În porţiunea sa caudală conţine sinusul cornetului dorsal (Sinus conchae
dorsalis) care comunică cu meatul mijlociu, cu excepţia ecvinelor la care
acest sinus este anexat sinusului frontal formându-se sinusul concofrontal
care se deschide în sinusul maxilar caudal.
Cornetul nazal ventral (Concha nasalis ventralis) este mai scurt dar
mai gros decât cel dorsal. Se ataşează pe creasta concală a osului maxilar, se
răsuceşte dorsal şi se termină rostral prin două pliuri mucoase, pliul alar
(Plica alaris) spre aripa nasului şi pliul bazal (Plica basalis) care la ecvine
este străbătut de conductul nazo-lacrimal. La carnivore, în vestibulul nazal
se reliefează dorso-rostral de pliul alar o serie de pliuri ale mucoasei, pliul
oblic (Plica obliqua) pe care se deschid orificiul glandei nazale laterale şi
pliurile paralele (Plicae paralelae) situate pe peretele dorso-lateral al
vestibulului nazal. La ecvine în porţiunea caudală a cornetului ventral se
realizează o cavitate buloasă (Bulla conchales) ce intră în compoziţia
sinusului maxilar rostral. La rumegătoare şi suine se mai formează şi un
sinus concal ventral (Sinus conchae ventralis), independent.
Cornetul nazal mijlociu (Conchea nazalis media) este foarte
dezvoltat la carnivore mai redus la rumegătoare şi leporide şi proemină în
cavitatea nazală între corneţii nazali dorsal şi ventral.
Corneţii etmoidali (Concha ethomoidales) sunt situaţi caudal la
nivelul cavităţilor nazale.
Corneţii nazali determină formarea unor spaţii virtuale denumite
meaturi nazale.
Meaturile nazale sunt în număr de trei, dorsal, mijlociu şi ventral şi
care comunică între ele printr-un meat nazal comun (Meatus nasi comunis)
situat între septul nazal şi extremitatea medială a corneţilor nazali.
Meatul nazal dorsal (Meatus nasi dorsalis) este plasat între plafonul
cavităţii nazale şi cornetul nazal dorsal, terminându-se caudal în plafonul
labirintului etmoidal.
Meatul nazal mijlociu (Meatus nasi medius) este situat între cornetul
nazal dorsal şi cornetul nazal ventral, terminându-se caudal în labirintul
etmoidal. Extremitatea sa caudală, la ecvine şi suine are forma unei
depresiuni, la rumegătoare, carnivore şi leporide este bifurcat caudal, într-o
ramură dorsală şi o ramură ventrală, situate dorsal şi respectiv ventral de
cornetul nazal mijlociu.
Meatul nazal ventral (Meatus nasi ventralis) este situat între cornetul
nazal ventral şi planşeul cavităţii nazale.
Extremitatea caudală a cavităţii nazale este vastă şi divizată într-un
etaj dorsal şi un etaj ventral.
Etajul dorsal este reprezentat de labirintul etmoidal (Labyrinthus
ethmoidalis), în trecut "labirintul olfactiv" şi ocupat în totalitate de corneţii
etmoidali (Conchea ethmoidales) care sunt despărţiţi între ei de meaturile
etmoidale (Meatus ethmoidales). Fiecare cornet etmoidal este format din
volute etmoidale, formându-se etmoturbinalele (Ethmoturbinalia),
acoperite de mucoasa olfactivă. Etmoturbinalele sunt numeroase şi în
funcţie de dispoziţia lor, pot fi sistematizate în laterale şi mediale. Cele
Marius Pentea
răsucite lateral vor constitui ectoturbinale (Ectoturbinalia) şi vor

corespunde lamei papiracee a etmoidului, iar cele răsucite medial vor forma
endoturbinalele (Endoturbinalia).
Etajul ventral al extremităţii caudale a cavităţii nazale este reprezentat
de meatul nazo-faringian (Meatus nasopharingeus) şi care se termină la
nivelul choanelor.
Cavitatea nazală este căptuşită de mucoasă de tip respirator şi de tip
olfactiv. Mucoasa respiratorie are culoare roz-roşietică şi căptuşeşte
cavitatea nazală cu excepţia labirintului etmoidal şi a porţiunilor caudale ale
corneţilor nazali care sunt captuşite cu mucoasă de tip olfactiv.
În mucoasa respiratorie sunt prezente o serie de glande nazale
(Glandulae nasales). Mucoasa de tip olfactiv este de culoare brun-gălbuie,
conţine glande olfactive (Glandulae olfactoriae) şi numeroase fascicule de
fibre nervoase olfactive care vor forma nervul olfactiv. Mucoasa nazală este
umidificată de către glanda nazală laterală (Glandulae nasalis lateralis),
absentă la bovine, iar la carnivore şi leporide şi de glanda nazală medială
(Glandulae nasalis medialis) plasată ventro rostral de septul nazal.
Organul vomero-nazal (Organum vomeronasale), numit în trecut
"organul lui Jacobson" este un organ anexă al aparatului olfactiv, cu rol şi
funcţionalitate mai puţin cunoscută. Este bine dezvoltat la reptile şi vestigial
la mamiferele domestice, mai bine reprezentat la fetus decât la adult.
Fig. 62 Nările la ecvine (după Barone, 1984)

Marius Pentea
Fig. 63 Nările la rumegătoare (după Barone, 1984)

Fig. 64 Nările la suine, canide, feline şi leporide (după Barone, 1984)

Marius Pentea
Este un organ par, plasat pe planşeul cavităţii nazale şi constituit dintr-

un conduct vomero-nazal, racordat la canalul incisiv şi protejat de o capsula
cartilaginoasă. Conductul vomero-nazal se deschide la nivelul plafonului
cavităţii orale, bilateral de papila incisivă, fiind obliterat doar la ecvine.
2.3. PARTICULARITĂŢI SPECIFICE ALE CAVITĂŢILOR

NAZALE
Ecvine (Fig. 62). Nările au aspect de virgulă, sunt alungite dorso-

caudal şi foarte dilatabile, formând împreună cu buza superioară planul
nazal. Nasul este acoperit cu piele fină şi subţire, înzestrată cu peri scurţi şi
fini. Filtrul subnazal este larg şi superficial. Marginea medio-dorsală este
foarte convexă susţinută de lama cartilajului alar, continuându-se dorsal
printr-un pliu cutanat care adăposteşte diverticulul nazal sau nara falsă.
Pragul nasului este bine delimitat, iar ventral pe planşeul vestibulului se
deschide orificiul canalului nazo-lacrimal, uneori dublu sau triplu. Cavitatea
nazală propriu-zisă este lungă şi largă, în ea reliefându-se corneţii nazali
dorsal şi ventral, iar caudal este prezent cornetul nazal mijlociu, redus.
Conductul vomero-nazal este obliterat.
Bovine (Fig. 63). Nările, filtrul şi buza superioară formează planul
nazo-labial, caracterizat printr-o zonă glabră, umedă şi rece la animalul
sănătos, prevăzută cu arii poligonale neregulate, despărţite de şanţuri şi
perforate de orificiile glandelor nazo-labiale, care reprezintă "oglinda
botului" sau "amprenta" animalului. Nările sunt înguste, oblice caudo-
dorsal, de forma literei "S", au şanţul alar evident şi puţin adânc. Dorsal, în
vestibulul nazal se reliefează un pliu alar, sub care lateral se găseşte orificiul
canalului nazo-lacrimal. Meatul nazo-faringian este scurt, înalt şi comunică
cu simetricul ventral de vomer.
Cavităţile nazale sunt mai scurte, cornetul nazal mijlociu mai
dezvoltat, ajungând până la mijlocul cavităţii nazale propriu-zise,
determinând bifurcarea caudală a meatului mijlociu. Caudal, corneţii nazali
conţin câte un sinus concal, cel dorsal fiind divizat incomplet de un sept.
Ovine (Fig. 63). Nările sunt mai înguste şi mai alungite decât la
bovine şi vor forma împreună cu buza superioară planul nazal. Filtrul este
adânc şi ajunge până la nivelul comisurilor ventrale ale nărilor. Cavităţile
nazale sunt simetrice cu cele de la bovine. Cornetul nazal mijlociu este mai
puţin dezvoltat, iar lama sa ventrală va forma un al doilea sinus concal
mijlociu. Cornetul nazal ventral este lipsit de sinus concal, iar sinusul
cornetului nazal dorsal este nedivizat.
Suine (Fig. 64). Nările sunt mici, circulare şi perforează planul rostral,
care este rotund, susţinut de osul rostrului şi pe care se observă şanţuri ce
delimitează arii, pe care se deschid glande seroase. Cartilajele nazale
laterale, dorsale şi ventrale sunt unite aproape pe toată lungimea lor. Filtrul
este absent. Orificiul canalului nazo-lacrimal care se termină pe planşeul
vestibulului nazal este obliterat. Cavitatea nazală este lungă şi îngustă.
Cornetul nazal dorsal conţine în treimea mijlocie un sinus concal, care se
prelungeşte caudal până la osul nazal, iar în cornetul nazal ventral se găseşte
un sinus concal.
Carnivore (Fig. 64). Nările sunt înguste, aproape orizontale şi
formează împreună cu buza superioară planul nazal sau "trufa", bine
individualizat, umed şi rece la animalele sănătoase, brăzdat de arii
poligonale şi despărţite de şanţuri, acoperit de piele fină şi prevăzut cu peri
lungi şi fini (mustăţile). Filtrul este adânc şi evident la nivelul planului
nazal. Vestibulul nazal este îngust, iar la nivelul pragului nasului, ventral, se
deschide canalul nazo-lacrimal, dublat adesea de un orificiu accesoriu ce se
deschide în meatul mijlociu. Cavitatea nazală propriu-zisă este ocupată în
totalitate de corneţii nazali care sunt plisaţi, cutaţi. Cornetul nazal dorsal
este mai redus. În schimb, cornetul nazal mijlociu este voluminos şi răsucit,
pătrunzând până în mijlocul cavităţii nazale. Labirintul etmoidal prezintă
numeroase volute etmoidale plisate, unele ajungând până în sinusul frontal
şi în sinusul sfenoidal la canide, iar la feline până în sinusul frontal.
Leporide (Fig. 64). Nasul este căptuşit cu piele fină şi este prevăzut cu
peri fini, tactili scurţi sau lungi (mustăţile), care datorită răsfrângerii
mucoasei în vestibulul oral vor forma peri vestibulari. Nările au aspect de
fantă, fiind oblice dorso-caudal şi descriind împreună cu filtrul litera "Y".
Filtrul este lung, adânc, despică buza superioară şi formează cu aceasta
planul nazal. Vestibulul nazal este îngust şi prevăzut cu un organ cutanat
mic, cu funcţie necunoscută. Cavitatea nazală propriu-zisă este lungă,
îngustă şi ocupată de corneţi nazali. Labirintul etmoidal este larg şi profund,
iar conductul nazo-faringian lung şi îngust.
2.4. SINUSURILE PARANAZALE
Sinusurile paranazale (Sinus paranasalis) sunt cavităţi umplute cu

aer, adăpostite în compacta oaselor craniului şi care comunică direct sau
indirect cu cavităţile nazale. Nu intervin în olfacţie sau respiraţie dar
Marius Pentea
protejează encefalul de acţiunile mecanice ce se exercită asupra joncţiunii

cranio-faciale şi menţin o temperatură constantă în cavitatea craniană.
Cunoaşterea topografiei acestor sinusuri prezintă interes clinic datorită
diverselor cauze patologice (corpi străini, paraziţi, tumori, colecţii
purulente) care conduc la trepanarea şi antiseptizarea lor.
Principalele sinusuri ale oaselor capului la mamiferele domestice sunt:
sinusul maxilar, sinusul frontal, sinusul palatin, sinusul sfenoidal, sinusul
lacrimal
Sinusul maxilar (Sinus maxilaris) este situat în compacta osului
maxilar, plasat rostro-lateral de orbită.
Sinusul frontal (Sinus frontalis) pneumatizează regiunea scvamei
osului frontal, fiind delimitat de simetricul printr-un perete medial.
Cavitatea sinusului frontal este divizată de numeroase septe, perforate sau
nu, în cavităţi mai mici.
Sinusul palatin (Sinus palatinus) pneumatizează osul palatin şi
comunică cu sinusul maxilar rostral.
Sinusul sfenoidal (Sinus sphenoidales) este situat în compacta osului
sfenoid şi se întinde până la sinusul palatin, comunicând cu acesta.
Sinusul lacrimal (Sinus lacrimalis) pneumatizează osul lacrimal.
La ecvine sinusurile paranazale sunt pare şi în număr de 5 (Fig. 68).
Sinusul maxilar este divizat de un sept (Septum sinum maxilarium)
într-un sinus maxilar rostral şi un sinus maxilar caudal, la exterior delimitat
de creasta facială, gaura infraorbitară, unghiul medial al orbitei, baza
procesului temporal al zigomaticului şi alveolele molarilor.
La măgar, septul sinusului maxilar este perforat. Sinusul maxilar
caudal pneumatizează osul maxilar, osul lacrimal şi osul zigomatic, fiind
traversat de canalul infraorbitar care-l divide într-o porţiune laterală şi o
porţiune medială, porţiuni ce comunică între ele dorsal de canalul
infraorbitar. Porţiunea medială comunică cu sinusul cornetului nazal dorsal
prin apertura conco-maxilară, cu sinusul sfenoid şi cu meatul nazal mijlociu
prin fisura sino-nazală.
Sinusul maxilar rostral este şi el divizat de canalul infraorbitar într-un
compartiment situat rostro-dorsal de creasta facială şi un compartiment
medial care comunică cu meatul nazal mijlociu.
Trepanaţia sinusului maxilar rostral se face dorsal de creasta facială,
pe linia care uneşte procesul lacrimal rostral de gaura infraorbitală, iar
sinusul maxilar caudal se abordează în regiunea infraorbitară.
Sinusul frontal este delimitat între sutura interfrontală, linia
temporală, sutura fronto-nazală şi baza procesului zigomatic al frontalului.
Comunică şi formează împreună cu sinusul cornetului nazal dorsal, sinusul

concofrontal (Sinus conchofrontalis), astfel că porţiunea rostrală este mai
redusă şi formează sinusul cornetului nazal dorsal, iar porţiunea caudală,
mai dezvoltată formează sinusul frontal. Cele două porţiuni sunt divizate de
o lamă transversă, perforată. Sinusul conco-frontal este despărţit de
simetricul prin intermediul septului interfrontal.
Sinusul cornetului nazal dorsal este situat între lama cornetului dorsal
şi masa laterală corespondentă a osului etmoid şi comunică cu sinusul
maxilar caudal printr-un orificiu oval, plasat rostro-lateral pe etmoid.
Sinusul sfenoidal pneumatizează osul presfenoid şi comunică cu
sinusul palatin, formând sinusul sfeno-palatin, care va pneumatiza şi aripa
vomerului. Comunică cu sinusul maxilar caudal printr-un orificiu larg,
plasat între lama verticală şi lama orizontală a osului palatin.
Sinusul lacrimal pneumatizează osul lacrimal şi comunică cu sinusul
maxilar caudal.
La ecvine, sinusurile conco-frontal, lacrimal, palatin, sfenoidal
comunică numai cu sinusul maxilar caudal, care se deschide în meatul nazal
mijlociu. Sinusul maxilar rostral este solitar
La bovine, (Fig. 69) sinusurile paranazale sunt mai dezvoltate şi
divizate, realizându-se o serie de sisteme sinusale.
Marius Pentea
Fig. 65 Tipuri de corneţi nazali (după Barone, 1984)

Fig. 66 Cavităţile nazale la ecvine (după Barone, 1984)

Marius Pentea
Fig. 67 Cavităţile nazale la canide (după Barone, 1984)

Sinusul maxilar este dezvoltat, unic şi pneumatizează oasele maxilar,

palatin, zigomatic şi lacrimal. Comunică cu sinusul palatin şi lacrimal. Este
delimitat rostral de creasta facială, tuberul facial, gaura infraorbitară şi
caudal de tuberul maxilar, bula lacrimală şi unghiul medial al orbitei.
Sinusul frontal pneumatizează osul frontal, iar treptat, cu creşterea
craniului osos, va cuprinde şi oasele parietale şi interparietale, parţial
temporalul şi occipitalul. Este despărţit de simetricul printr-un sept
intersinusal frontal median. Fiecare sinus frontal este divizat de către un sept
transvers, într-un sinus frontal rostral şi un sinus frontal caudal.
Sinusul frontal rostral pneumatizează treimea rostrală a osului frontal
şi este subîmpărţit în trei compartimente, medial, lateral şi intermediar şi
comunică cu labirintul etmoidal printr-un orificiu propriu.
Sinusul frontal caudal este divizat într-o porţiune caudo-laterală care
la rasele cu coarne pneumatizează procesul cornual şi o porţiune rostro-
medială. Septele osoase din compacta osului frontal, împart sinusul frontal
caudal în trei compartimente: rostral, mijlociu, nucal. Compartimentul
rostral pneumatizează porţiunea mijlocie a scvamei frontalului, se întinde
rostro-lateral spre marginea supraorbitară şi comunică cu cavitatea nazală
propriu-zisă. Compartimentul mijlociu pneumatizează treimea caudală a
scvamei frontalului, baza procesului zigomatic şi a procesului cornual.
Compartimentul nucal este regulat şi pneumatizează baza condilului
occipital şi baza procesului jugular.
Sinusul lacrimal pneumatizează peretele medial al orbitei, osul
lacrimal, ajungând până la etmoid şi frontal. Este situat în continuarea
caudală a sinusului maxilar.
Sinusul palatin pneumatizează osul palatin şi este despărţit de
simetricul printr-un sept. Comunică cu sinusul maxilar şi cu meatul nazal
mijlociu.
Sinusul sfenoidal este mai puţin dezvoltat uneori absent. Este situat în
compacta osului presfenoid şi comunică rostral cu labirintul etmoidal.
Ovinele au sinusurile paranazale mai puţin dezvoltate decât la bovine.
Sinusul maxilar este redus şi se întinde de la unghiul medial al orbitei
până la gaura infraorbitară.
Marius Pentea
Fig. 68 Sinusurile paranazale la ecvine (după Barone, 1984)

Fig. 69 Sinusurile paranazale la bovine (după Barone, 1984)

Marius Pentea
Sinusul frontal, mai redus, este împărţit de un sept într-un sinus

frontal lateral mai dezvoltat şi un sinus frontal medial mai redus, fiecare
porţiune comunicând cu cavitatea nazală.
Sinusul palatin este cel mai redus şi comunică cu sinusul maxilar,
dorsal de canalul infraorbitar, ambele comunicând cu cavitatea nazală printr-
un orificiu comun.
Sinusul lacrimal este o anexă a sinusului maxilar şi comunică cu
cavitatea nazală.
Sinusul sfenoidal este absent.
La suine, (Fig. 70) sinusurile paranazale sunt foarte dezvoltate şi
pneumatizează aproape tot craniul osos.
Sinusul maxilar se întinde de la nivelul găurii infraorbitare până la
osul zigomatic şi comunică cu meatul nazal mijlociu.
Sinusul frontal este vast, fiind sistematizat într-un sinus frontal
rostro-lateral, sinus frontal medial şi sinus frontal caudal, despărţit de
simetricul printr-un sept intersinusal. Sinusul frontal rostro-lateral este redus
şi pneumatizează peretele median al orbitei până la nivelul procesului
zigomatic al orbitei. Sinusul frontal medial pneumatizează caudal osul
nazal, dorso-lateral de sinusul cornetului nazal dorsal. Sinusul frontal caudal
este vast şi ajunge caudal până la protuberanţa occipitală externă, iar lateral
până la procesul zigomatic al temporalului. Comunică cu meatul rostral
mijlociu.
Sinusul lacrimal este uneori anexat sinusului frontal rostral sau poate
fi izolat. Comunică cu labirintul etmoidal.
Sinusul sfenoidal este dezvoltat şi pneumatizează baza procesului
pterigoid, aripa presfenoidului, scvama temporalului. Prezintă trei
diverticule, caudal, rostral şi lateral.
La carnivore (Fig. 71) sinusurile sunt mai puţin dezvoltate şi prezintă
o particularitate remarcabilă. Sinusurile frontale şi sfenoide sunt căptuşite
mai mult sau mai puţin, nu de mucoasă de tip respirator ci de mucoasă
olfactivă.
Sinusul maxilar este mic şi transformat în reces maxilar, plasat dorsal
de măseaua carnasieră, deschizându-se larg în cavitatea nazală propriu-zisă.
Sinusul frontal este dezvoltat şi foarte variat în funcţie de rasă şi de
individ. Se împarte în trei porţiuni: laterală, rostrală, medială. Sinusul rostral
pneumatizează rostro-ventral osul frontal. Sinusul medial pneumatizează
porţiunea rostro-medială a osului frontal şi se deschide în labirintul
etmoidal. Sinusul frontal lateral pneumatizează porţiunea caudo-laterală a
osului frontal, formând un diverticul în procesul zigomatic al parietalului.

Comunică cu cavitatea nazală propriu-zisă.
La feline, sinusurile paranazale sunt asemănătoare cu cele de la
canide, dar recesul sinusului maxilar este foarte mic, iar sinusul frontal
prezintă două porţiuni, laterală şi medială.
Sinusul sfenoidal pneumatizează osul sfenoid, fiind foarte dezvoltat.
La leporide sinusul maxilar este îngust. Sinusul sfenoid este foarte
mic. Sinusurile corneţilor etmoidali sunt foarte dezvoltate. Lipsesc
sinusurile frontale, palatine şi lacrimale.
Marius Pentea
Fig. 70 Sinusurile paranazale la suine (după Barone, 1984)

Fig. 71 Sinusurile paranazale la canide (după Barone, 1984)

Marius Pentea
2.5. LARINGELE
Larigele (Larinx) este un conduct cartilaginos care face legătura între

faringe şi trahee, fiind situat sub planşeul craniului şi formează baza
anatomică a regiunii gâtului. La ecvine şi rumegătoare este plasat în spaţiul
intermandibular, iar la celelalte specii este situat în regiunea cervicală
cranială fiind susţinut de hioid.
Controlează creşterea sau reducerea debitului tranzitului de aer între
faringe şi trahee, intervine în fonaţie şi respiraţie.
Laringele este alcătuit din articularea cartilajelor laringiene între ele şi
este căptuşit la interior cu mucoasă de tip respirator şi consolidat de acţiunea
muşchilor laringieni.
Cartilajele laringelui (Cartilagines laryngis) sunt: epiglota, tiroidul,
aritenoidele, cricoidul. La unele specii pot exista şi cartilaje accesorii:
cuneiform, corniculate, interaritenoide.
Epiglota (Epiglottis) este plasată rostro-ventral la nivelul laringelui,
având aspectul unei frunze cu vârful mai mult sau mai puţin ascuţit. Prezintă
o faţă linguală (Facies lingualis) situată rostro-ventral, căptuşită cu
mucoasă de tip digestiv şi o faţa laringiană (Facies laryngea), orientată
caudo-dorsal şi căptuşită cu mucoasă de tip respirator.
Mucoasa de pe faţa linguală este cutată şi se continuă cu mucoasă
linguală la nivelul valeculei epiglotice şi a pliurilor glosoepligotice.
Marginile stângă şi dreaptă ale epiglotei sunt convexe, neregulate,
fiind consolidate caudo-dorsal de cartilajele aritenoide prin câte un pliu
mucos ariepligotic (Plica aryepiglottica).
Baza (Bazis) epiglotei este situată ventral şi se ataşează de cartilajul
tiroid, prezentând median peţiolul epligotei (Petiolus epiglottidis). La
ecvine, baza cartilajului epiglotic se anexează prin două cartilaje cuneiforme
şi care vor participa la formarea proceselor cuneiforme (Procesus
cuneiformis). Apexul epiglotei este liber, mobil şi orientat rostro-ventral,
ascuţit la ecvine, carnivore şi caprine, rotunjit la bovine, ovine şi suine,
excavat median la leporide.
Cartilajul tiroid (Cartilago thyroidea) este impar şi simetric,
constituit din două lame, stângă şi dreaptă, unite ventral la nivelul
proeminenţei laringiene (Proeminentia laryngea) sau "mărul lui Adam",
absentă la ecvine. Rostral şi caudal de proeminenţa laringiană sunt situate,
mai mult sau mai profunde, incizura tiroidiană rostrală (Incisura
thyroidea rostralis) şi incizura tiroidiană caudală (Incisura thyroidea

caudalis). Acestea lipsesc la suine.
Fiecare lamă tiroidiană prezintă, o faţă internă şi o faţă externă, pe care
se reliefează linia oblică (Linea obliqua) locul de inserţie pentru muşchii
laringelui.
Marginea dorsală a fiecărei lame tiroidiene va prezenta dorso-rostral şi
dorso-caudal câte o proeminenţă, cornul rostral (Cornu rostrale) şi cornul
caudal (Cornu caudale). Între cornul rostral şi lama tiroidului se realizează
fisura tiroidiană (Fissura thyroidea) care va participa la formarea găurii
tiroidiene (Foramen thyroideum), prin care va trece nervul laringian
cranial.
Cartilajul aritenoid (Cartilago arytenoidea) este par, asimetric şi
articulat la nivelul marginii dorsale a lamei cricoidului, fiind acoperit parţial
de lama tiroidului. Are formă piramidală, descriindu-i-se o bază şi un apex.
Baza (Basis) este lăţită, cu aspect triunghiular şi realizează dorso-
lateral un proces muscular (Processus muscularis) de care se inseră
muşchiul crico-aritenoid, dorso-medial prezintă o suprafaţă articulară pentru
cartilajul cricoid, iar ventral prezintă procesul vocal (Processus vocalis) de
care se prinde ligamentul vocal.
Faţa laterală (Facies lateralis) este lăţită şi parcursă de creasta
arcuată (Crista arcuata), care o delimitează de faţa dorso-cranială. Faţa
medială (Facies medialis) este netedă şi căptuşită cu mucoasă respiratorie.
Extremitatea sa caudală formează baza porţiunii intercartilaginoase a glotei.
Faţa dorsală (Facies dorsalis) este netedă şi concavă, fiind acoperită de
muşchiul aritenoidian transvers. Apexul (Apex cartilago arythenoidea) este
recurbat dorsal şi împreună cu omologul formează un relief evident pe
planşeul faringelui unde ocupă extremitatea dorsală a intrării laringelui.
Cranio-dorsal se prelungeşte cu procesul corniculat (Processus
corniculatus). Numai la canide şi suine, ataşat de apexul aritenoidelor sunt
procesele cuneiforme (Processus cuneiformis).
Cartilajul cricoid (Cartilago cricoidea) are aspectul unui "inel cu
pecete", fiind ataşat de primul inel traheal. Este alcătuit dintr-un arc (Arcus
cartilago cricoidea) situat ventral şi o lamă (Lamina cartilago cricoidea)
situată dorsal.
Marius Pentea
Fig. 72 Articulaţiile laringelui la ecvine, vedere ventrală (după Barone,

1984)
Fig. 73 Articulaţiile laringelui la ecvine, vedere laterală (după Barone, 1984)

Cartilajul cricoid prezintă două feţe şi două margini. Faţa internă este
netedă şi căptuşită de mucoasa laringelui. Faţa externă este netedă la nivelul
Marius Pentea
arcului, iar pe feţele laterale se inseră muşchiului cricoaritenoidian. Pe lama

cricoidului se reliefează creasta mediană (Crista mediana), care desparte
suprafaţa pe care se inseră muşchiul crico-tiroidian dorsal de simetricul.
Rostro-dorsal, cricoidul se articulează cu cartilajele aritenoide, iar
latero-dorsal cu cornul caudal al tiroidului.
Cartilajele laringelui sunt fie articulate, fie unite între ele printr-o serie
de ligamente şi membrane, fiind legate de hiod, faringe şi trahee (Fig. 72,
73).
Ligamentul tiroepiglotic (Lig. thiroepigloticum) leagă baza epiglotei
de tiroid, iar ligamentul hioepiglotic (Lig. hyoepigloticum) leagă epiglota
de hioid.
Între cornul rostral al cartilajului tiroid şi tirohialul osului hioid se
realizează articulaţia tirohioidiană (Art. thyrohyoidea), iar membrana
tiroidiană leagă marginea rostrală a lamei cartilajului tiroid de tirohialul
corespondent al osului hiod. Cele două cartilaje aritenoide sunt legate între
ele prin ligamentul aritenoidian transvers (Lig. arytenoideum
transversum), de procesul corniculat prin ligamentul aricorniculat (Lig.
arycorniculatul), iar de cricoid prin articulaţia cricoaritenoidiană (Art.
cricoarytenoidea) şi prin ligamentul criocoaritenoid (Lig.
criocoarytenoideum).
Cornul caudal al cartilajului tiroid se mai articulează cu cricoidul şi se
leagă de marginea caudală a acestuia prin ligamentul cricotiroidian (Lig.
cricothyroidem).
Ligamentul cricotraheal (Lig. cricotracheale) se întinde între
marginea caudală a arcului cartilajului cricoid şi primul inel traheal.
Legătura dintre epiglotă, cartilajul tiroid şi cartilajele aritenoide este
realizată de ligamentele vocale (Lig. vocale) şi de ligamentul vestibular
(Lig. vestibulare), acoperite medial de mucoasa laringiană.
Laringele este acţionat şi consolidat de o musculatură complexă şi
puternică formată din muşchi extrinseci, care îşi au originea pe o formaţiune
osoasă învecinată laringelui şi terminaţia pe cartilajele laringiene şi muşchi
intrinseci care-şi au originea şi terminaţia pe cartilajele laringelui. Muşchi
extrinseci sunt: muşchiul sternotiroidian, muşchiul tirohioidian, muşchiul
hioepligotic.
Muşchiul sternotiroidian (M. sternotiroideus) cu originea pe stern şi
terminaţia pe cartilajul tiroid, trage osul hioid şi laringele în direcţie caudală
şi este antagonist al muşchilor ridicători ai laringelui.
Muşchiul tirohioidian (M. thyrohioideus) are originea pe faţa laterală
a cornului hioidului şi pe corpul osului hioid, terminându-se ventral pe faţa
laterală a cartilajului tiroid. Trage laringele în sens rostro-dorsal şi îl apropie

de hioid.
Muşchiul hioepligotic (M. hyoepyglotticus) cu originea pe faţa
dorsală a corpului hioidului şi terminaţia pe faţa ventrală a epiglotei. Rolul
său este de a tracţiona epiglota înainte şi de a întinde pliurile ari-epiglotice.
Muşchii intrinseci sunt: cricotiroidian, cricoaritenoidian dorsal,
cricoaritenoidian lateral, tiroaritenoidian, aritenoidian transvers. Primele
patru perechi sunt pare, iar ultimul muşchi este impar.
Muşchiul cricotiroidian (M. cricothyroideus) are originea pe arcul
cricoidului şi terminaţia pe lama tiroidului, acţionează asupra corzilor
vocale, tensionându-le şi alungind glota.
Muşchiul cricoaritenoid dorsal (M. cricoarytenoideus dorsalis) are
originea pe lama cartilajului cricoid şi terminaţia pe procesul muscular al
cartilajului aritenoid. Este tensor al corzilor vocale şi dilatator al glotei.
Muşchiul cricoaritenoidian lateral (M. cricoarytenoideus lateralis)
are originea pe arcul cartilajului cricoid şi terminaţia pe procesul muscular
al cartilajului aritenoid. Este constrictor al glotei.
Muşchiul tiroaritenoidian (M. tiroarytenoideus) are originea pe
epiglotă şi pe cartilajul tiroid, iar terminaţia pe creasta arcuată, pe procesul
muscular şi pe procesul vocal al cartilajului aritenoid. Este constrictor al
glotei şi al corzilor vocale.
Muşchiul aritenoidian transvers (M. arytenoideus transversus) are
originea pe creasta arcuată a cartilajului aritenoid şi terminaţia pe rafeul
tendinos median. Este constrictor al porţiunii intercartilaginoase a glotei.
2.5.1. CAVITATEA LARINGIANĂ
Cavitatea laringiană (Cavum laryngis) este neregulată şi comunică

prin orificii largi cu faringele şi trahea, fiind sistematizată în trei porţiuni:
vestibulul laringian, glota şi cavitatea infraglotică (Fig. 74).
Vestibulul laringelui (Vestibulum laryngis) comunică cu faringele
prin intrarea laringelui (Aditus laryngis), prezintă median o răsfrângere a
mucoasei formând câte un tubercul corniculat (Tuberculum corniculatum),
despărţiţi de incizura interaritenoidiană. Bilateral în peretele vestibulului
laringian sunt situate pliurile vestibulare (Plica vestibularis). Aceste pliuri
nu vin niciodată în contact unul cu celelălalt dar vor delimita fanta
vestibulară (Rima vestibuli).
Marius Pentea
Între pliurile vestibulare şi corzile vocale se formează un orificiu mic

care permite accesul în ventriculul laringian (Ventriculus laryngis). Numai
la ecvine şi suine mucoasa vestibulului laringian va forma un fund de sac,
ventro-median, sub baza epligotei numit recesul median al laringelui
(Recessus medianus laryngis).
Glota (Glottis) este porţiunea cea mai îngustă a laringelui, fiind
delimitată de corzile vocale şi de baza cartilajelor aritenoide.
Corzile vocale sau pliurile vocale (Plica vocalis) se întind între
cartilajul tiroid şi procesul vocal al cartilajului aritenoid, delimitând fanta
glotică (Rima glottidis) care este divizată într-o porţiune dorsală, delimitată
de baza cartilajelor aritenoide care va forma porţiunea intercartilaginoasă
(Pars intercartilaginea) cunoscută ca şi "glota respiratorie" şi o porţiune
ventrală, situată între corzile vocale, mai îngustă şi care formează porţiunea
intermembranoasă (Pars intermembranacea) sau "glota vocală".
Cavitatea infraglotică (Cavum infraglotticum) reprezintă porţiunea
caudală a cavităţii laringelui, este scurtă şi largă şi se continuă cu traheea
fără o demarcare exactă. Este delimitată în întregime de cartilajul cricoid şi
de ligamentul cricotiroidian.
Cavitatea laringiană este căptuşită în totalitate cu mucoasă laringiană,
iar de la nivelul intrării laringelui se continuă cu mucoasă faringiană. În
mucoasa laringiană se găsesc glande laringiene, în mucoasa epiglotei şi a
vestibulului laringian sunt muguri gustativi diseminaţi (excepţie fac
ecvinele). La rumegătoare şi suine, limfonodulii solitari formează tonsila
sau amigdala paraepiglotică.
Fig. 74 Intrarea laringelui la ecvine (după Barone, 1984)

Marius Pentea
Vascularizaţia arterială şi inervaţia sunt asigurate de: artera laringiană

caudală, însoţită de nervul laringian caudal, care pătrund în cavitatea
laringiană dorso-medial de articulaţia cricotiroidiană; de ramura
cricotiroidiană a arterei tiroidiene craniale; de artera laringiană cranială,
însoţită de nervul laringial cranial care pătrund în cavitatea laringiană prin
gaura tiroidiană. Venele sunt în general satelite arterelor. Inervaţia laringelui
este asigurată şi de ramuri ale nervului vag, de nervul laringian cranial
pentru vestibulul laringelui şi glotică şi de nervul laringian caudal pentru
cavitatea infraglotică.
2.5.2. PARTICULARITĂŢI SPECIFICE ALE LARINGELUI
La ecvine, laringele este foarte puţin mobil şi plasat în totalitate în

regiunea intermandibulară. Cavitatea laringelui este divizată evident de
epiglotă. Epiglota are aspect de frunză, cu apexul ascuţit şi baza lăţită, fiind
în contact intim cu palatul moale, ceea ce nu permite cabalinelor respiraţia
orală.
Cartilajul tiroid este lipsit de incizura rostrală, iar incizura caudală este
profundă, delimitând caudal între marginile ventrale ale lamelor cartilajului
tiroid un spaţiu lung şi larg, obliterat de ligamentul cricotiroidian, prin care
se realizează incizia în vederea penetrării în cavitatea infraglotică. Coarnele
rostrale sunt lungi, iar cele caudale scurte. Proeminenţa laringiană lipseşte.
Pliurile ariepiglotice sunt scurte, ventriculii laringelui sunt largi şi
profunzi. Pliurile vestibulare sunt groase, iar corzile vocale sunt oblice în
direcţie rostro-ventrală.
La bovine, laringele este situat mai dorsal decât la ecvine, plasat în
regiunea intermandibulară. Epiglota este scurtă şi lată, având apexul rotunjit
şi peţiolul larg. Cartilajul tiroid prezintă lamele unite ventral pe toată
lungimea lor şi se caracterizează prin prezenţa unei proeminenţe laringiene
evidente.
Coarnele caudale ale cartilajului tiroid sunt mai lungi şi mai încurbate
ventral decât cele rostrale.
Cartilajele aritenoide sunt alungite şi îngroşate. Cavitatea laringiană
este largă. Pliurile vocale şi ventriculare sunt extrem de reduse. Ventriculul
laringian este redus la o depresiune mică, situată între pliul vocal şi pliul
vestibular.
La ovine şi caprine. Epiglota este rotunjită la oaie şi ascuţită la capră.
Cartilajul tiroid este mai dezvoltat în sens dorso-ventral, având cornul
rostral evident. Cartilajul cricoid este foarte oblic în raport cu axa
longitudinală a laringelui. Spre deosebire de bovine, recesul median al

laringelui este evident, iar tonsila paraepiglotică este prezentă.
La suine, laringele este foarte lung şi mobil, plasat în totalitate în
porţiunea cranială a regiunii cervicale ventrale. Epiglota este largă, cu
apexul rotunjit, având peţiolul scurt, larg dar inconstant. Lamele cartilajului
tiroid sunt lungi şi unite ventral. Cartilajele aritenoide sunt alungite,
neregulate, având procesul corniculat lung, curbat şi dublat de un proces
cuneiform. Între cartilajele aritenoide se găseşte cartilajul interaritenoidian.
Arcul cartilajului tiroid este aplatizat, având lama dispusă oblic.
Cavitatea laringiană este vastă şi foarte alungită. Pliul vestibular este
scurt şi nu concură la formarea intrării laringelui. Recesul median al
laringelui este profund. Cavitatea glotică este situată caudal. Corzile vocale
sunt lungi şi elastice. Cavitatea infraglotică este relativ scurtă, având
plafonul mai îngust.
La canide laringele este lăţit dar scurt, plasat relativ înalt la nivelul
gâtului. Epiglota are formă de "săpăligă", cu vârful ascuţit şi baza prelungită
de un proces median bine individualizat. Cartilajul cricoid este aproape
circular. Cartilajul tiroid este scurt şi lat, având lamele unite pe toată
lungimea marginii ventrale. Linia oblică de pe faţa externă a lamelor este
evidentă. Coarnele rostrale sunt mai scurte şi bine individualizate, iar
coarnele caudale sunt mai lungi şi ascuţite la vârf. Cartilajele aritenoide sunt
scurte, caracterizate printr-un proces corniculat lung, ascuţit şi curbat dorso-
caudal. Între cartilajele aritenoide se află un cartilaj interaritenoidian
(Cartilago interarythenoidea).
Cavitatea laringiană are un vestibul scurt. Pliul ariepiglotic prezintă
median un tubercul cuneiform evident. Pliul vestibular este scurt şi bine
evidenţiat, marcând marginea rostrală a ventriculului laringian. Recesul
median al laringelui este absent, cavitatea glotică fiind dispusă aproape
dorso-ventral, iar corzile vocale sunt oblice în direcţie rostro-ventrală.
La feline, laringele este lung, epiglota este ascuţită, de formă
triunghiulară şi lipsită de peţiolul epiglotei. Cartilajele aritenoide nu prezintă
proces corniculat şi cuneiform. Pliurile ariepiglotice sunt groase lipsite de
tubercul cuneiform şi acoperite de o mucoasă bogată în glande. Cartilajul
cricoid este mai larg şi mai puternic. Lamele cartilajului tiroid sunt oblice în
sens caudal şi mai lungi decât înalte. Incizura tiroidiană este mai profundă
decât la canide. Coarnele rostrale sunt rectilinii şi de două ori mai lungi, iar
coarnele caudale sunt mai scurte. Pliurile vestibulare sunt proeminente, iar
corzile vocale late şi groase. Ventriculul laringian este şters, iar tonsila
paraepiglotică evidentă.
Marius Pentea
La leporide, laringele se întinde până la extremitatea caudală a

axisului. Epiglota este lungă, lată şi de formă semicirculară. Arcul
cartilajului cricoid este foarte oblic şi formează un spaţiu virtual între partea
sa ventrală şi cartilajul tiroid.
Coarnele rostrale ale tiroidului sunt lungi, iar cele caudale foarte
scurte. Cartilajele aritenoide au procesele musculare lungi, iar procesul
vocal este scurt şi lăţit. Procesele corniculate sunt subţiri şi lăţite.
Glota este dispusă oblic ventro-caudal, aproape perpendicular pe axul
longitudinal al laringelui şi împarte cavitatea laringiană în două porţiuni.
Pliurile vestibulare sunt reduse, corzile vocale lăţite, iar ventriculul laringian
are aspect de fantă.
2.6. TRAHEEA
Traheea (Trachea) este un conduct aerofor, flexibil şi cartilaginos.

Începe de la nivelul cartilajului cricoid al laringelui pentru a se termina la
bifurcaţia traheală (Bifurcatio tracheae), dorsal de cord, în bronhiile
principale stângă şi dreaptă (Bronchus principalis sinister et dexter). Are
lungime şi calibrul variabil în funcţie de specie, calibrul modificându-se în
funcţie de ciclul respiraţiei sau inspiraţiei, la efort şi în caz de tuse.
După topografie şi traiect, traheea a fost divizată într-o porţiune
cervicală şi o porţiune toracică, fiind însoţită pe tot traiectul său de esofag.
Porţiunea cervicală (Pars cervicalis) a traheei începe la nivelul
cartilajului cricoid şi se continuă pe axa sagitală a gâtului până la apertura
cranială a toracelui (intrarea pieptului). Este situată ventral de esofag,
venind în raport dorso-bilateral cu arterele carotide comune, cordonul
vagosimpatic, bilateral cu venele jugulare externe, nervii laringieni
recurenţi, fiind însoţită pe acest traiect de către limfonodulii cervicali
profunzi. Segmentul cervical este mai lung, fiind clinic accesibil (în caz de
injecţii intratraheale, traheotomie, etc.).
Porţiunea toracică (Pars thoracica), mai scurtă, începe la intrarea
pieptului, traversează mediastinul cranial şi mijlociu, terminându-se la
nivelul carenei traheale (Carina traheala).
Pe traiectul său toracic vine în contact lateral stânga cu esofagul,
dorsal cu muşchiul lungul gâtului, ventral cu arterele carotide comune,
nervii vagi şi recurent. La tineret, ventral, vine în contact şi cu timusul.
Traheea este constituită dintr-o succesiune, variabilă în funcţie de
specie, de cartilaje traheale (Cartilagies tracheales), de formă inelară şi
incomplete la capătul lor dorsal. Cartilajele traheale sunt legate între ele prin
ligamentele inelare (Lig. annularia), (Fig. 75).
La exterior, traheea este învelită de adventice, care în regiunea
toracică este dublată de pleura mediastinală.
Muşchiul traheal (M. trachealis) este situat la nivelul extremităţilor
dorsale ale inelelor traheale, fiind format din fibre musculare netede.
Muşchiul traheal este ataşat la toate mamiferele pe pericondrul de la faţa
internă a extremităţiilor libere, dorsale, ale inelelor traheale. Excepţie fac
carnivorele la care muşchiul traheal este dispus la faţa externă a
extremităţilor inelelor traheale.
Mucoasa traheală este asemănătoare cu cea a porţiunii infraglotice a
laringelui şi cu a bronhiilor, în ea se găsesc glande traheale (Gl. traheales).
Marius Pentea
Vascularizaţia arterială este asigurată de: arterele subclaviculare,

trunchiul brahio-cefalic, arterele carotide comune, arterele tiroidiene.
Sângele este colectat de vene, care sunt satelite arterelor şi care se drenează
apoi prin venele jugulară şi cavă cranială.
Inervaţia traheei este asigurată de ramurile motoare provenite din
nervii vagi şi de fibre senzitive din simpatic.
La ecvine, traheea are o lungime de 70-80 cm, calibrul de 5-6 cm,
fiind alcătuită din 45-60 cartilaje traheale. Segmentul cervical este mai puţin
circular decât cel toracic, fiind aplatizat dorso-ventral. La aproximativ 7-8
cm cranial de bifurcaţia traheei, extremităţile libere ale cartilajelor traheale
se depărtează şi spaţiul respectiv este complectat prin plăci cartilaginoase.
Muşchiul traheal este situat pe faţa internă a cartilajelor.
La bovine, traheea este lungă de 55-65 cm, având calibrul de 4 cm,
formată din 45-55 cartilaje traheale. Extremităţile libere ale cartilajelor
traheale formează o creastă dorsală, mai redusă la animalul viu şi mai
evidentă la cadavre. Muşchiul traheal este situat la interiorul extremităţii
libere ale cartilajelor traheale. La aproximativ 5-6 cm înainte de bifurcaţie,
din trahee se va desprinde, în partea dreaptă, bronhia traheală (Bronchus
trachealis) care ventilează porţiunea cranială a lobului drept.
La ovine şi caprine, lungimea traheei variază între 30-38 cm, cu
diametrul în jur de 2 cm, formată din aproximativ 50 cartilaje traheale.
Traheea seamănă cu cea de la bovine, creasta traheală este evidentă şi
prezintă bronhia traheală.
La suine, traheea măsoară 25-30 cm, 2-3 cm în diametru şi este
alcătuită din 30-36 cartilaje traheale, care au extremităţile libere suprapuse,
iar muşchiul traheal este dispus la faţa lor internă. La 3-4 cm de bifurcaţia
traheei se desprinde spre dreapta bronhia traheală.
Fig. 75 Cartilajele traheale în seria mamiferelor domestice (după Barone,

1984)
Marius Pentea
La carnivore, traheea măsoară în jur de 25 cm lungime, 1-2 cm în

diametru, alcătuită din 40-45 cartilaje traheale la canide, în timp ce la feline
traheea are aproximativ 8 cm lungime, 1 cm diametru şi 37-43 cartilaje
traheale. Cartilajele traheale sunt aplatizate dorso-ventral la canide, având
extremităţile libere situate faţă în faţă şi muşchiul traheal ataşat de faţa lor
externă. La feline extremităţile libere sunt uşor curbate spre interior,
muşchiul traheal plasându-se la exterior.
La leporide, traheea măsoară aproximativ 7-15 cm, fiind formată din
45-50 cartilaje traheale, ale căror extremităţi libere se suprapun, iar
muşchiul traheal se ataşează de faţa lor internă.
Marius Pentea
Traheea, bronhiile şi plămânii în seria mamiferelor domestice, vedere

dorsală (după Nickel, Schummer, Seiferle 1995)
a.Lobul cranial; b. Lobul mijlociu; c. Lobul caudal; d. Lobul accesoriu;

1. Incizura cardiacă a plămânului drept; 2. Traheea; 3. Bronhiile principale;
4-8. Bronhii lobare; 4. Bronhie traheală; 5. Bronhie cranială; 6. Bronhie
mediană; 7. Bronhie accesorie; 8. Bronhie caudală; 9-11. Bronhie
segmentară; 12. Lnn. Traheobronhici craniali; 13. Lnn. traheobronhici
caudali; 14. Lnn. traheobronhici ai lobului drept; 15. Lnn. traheobronhici ai
lobului mijlociu; 16. Lnn. pulmonare.
2.7. BRONHIILE
Bronhiile (Bronchi) sunt conducte aerofore, care se desprind din

trahee şi care de la nivelul bifurcaţiei traheale se ramifică, în fiecare plămân,
asigurând astfel circulaţia aerului. Ramificarea bronhiilor va constitui
arborele bronhial (Arbor bronhialis).
De la nivelul bifurcaţiei traheale, în fiecare plămân va pătrunde prin
hilul organului, bronhiile principale stângă şi respectiv dreaptă (Bronchus
principalis sinister et dexter). După ce a pătruns în plămânul corespondent,
fiecare bronhie principală se împarte în bronhii lobare (Bronchi lobares)
care deservesc lobii plămânului respectiv. Din bronhile lobare se desprind
bronhiile segmentare (Bronchi segmentares) care vor emite ramuri
bronhiale segmentare (Rami bronchiales segmentarum) din care se vor
desprinde bronhiolele (Bronchuli) care se vor termina în lobulii pulmonari
prin bronhiole lobulare (Bronchuli lobulares). Fiecare bronhiolă lobulară
emite 50-100 de bronhiole terminale care se ramifică în bronhiole
respiratorii (Bronchuli respiratorii) continuate cu canalul alveolar ce se
termină în alveola pulmonară.
Constituţia structurală a bronhiilor este asemănătoare cu a traheei, dar
se simplifică progresiv dinspre trahee spre bronhiolele terminale. Bronhiile
principale, lobare şi segmentare au suport cartilaginos, care lipseşte
începând cu bronhiolele lobulare. Cu excepţia bronhiolelor, în mucoasa
bronhiilor sunt diseminate glandele bronhiale (Gll. bronchales).
2.8. PLĂMÂNII
Plămânii (Pulmones) sunt organe pare, esenţiale în procesul de

respiraţie, constituind sediul hematozei, localizaţi în cavitatea toracică, fiind
înveliţi de pleură.
Plămânii au o coloraţie roz-roşietică, mai mult sau mai puţin intensă.
Sunt organe cu o consistenţă moale şi spongioasă, având o elasticitate
apreciabilă.
Fiecare plămân prezintă o bază, un apex, o faţă costală, o faţă medială,
o faţă diafragmatică, o faţă interlobulară.
Marius Pentea
Fig. 76 Plămânii la ecvine (după Barone, 1984)

Fig. 77 Plămânii la bovine (după Barone, 1984)

Marius Pentea
Fig. 78 Plămânul stâng la suine (după Barone, 1984)
Faţa costală (Facies costalis), convexă, vine în contact cu peretele

costal al toracelui.
Faţa medială (Facies medialis) este mai redusă, despărţită de cea a
pulmonului opus de către mediastin şi este sistematizată într-o porţiune
vertebrală (Pars vertebralis) plasată de-a lungul corpului vertebrelor
toracice şi o porţiune mediastinală (Pars mediastinalis) în contact cu
mediastinul. Faţa mediastinală este brăzdată de impresia cardiacă
(Impressio cardiaca), impresia aortică (Impressio aortica) şi impresia
esofagiană (Impressio esophagea). Pe faţa medială a fiecărui plămân se află
hilul (Hilus pulmonis) sau rădăcina plămânului.
Impresia cardiacă este plasată cranio-ventral de hilul plămânului,
impresia aortică străbate faţa medială delimitând porţiunea vertebrală de
porţiunea mediastinală, iar impresia esofagiană este plasată caudal de hilul
plămânului şi parcurge faţa mediastinală.
La toate mamiferele domestice, în regiunea ventro-medială a
plămânului drept se află situat lobul accesoriu, care se izolează de restul
plămânului drept printr-o fisură, numită şanţul venei cave caudale (Sulcus
venae cavae caudalis).
Marginea dorsală (Margo dorsalis) este îngroşată, convexă şi
delimitează faţa costală de faţa medială.
Marginea ventrală (Margo ventralis) este mult mai scurtă şi situată în

recesul costo-mediastinal.
Baza (Basis pulmonis), oblică ventro-cranial se mulează pe diafragmă
formând faţa diafragmatică (Facies diaphragmatica).
Vârful sau apexul plămânului (Apex pulmonis) este plasat cranial şi
curbat ventral de trahee.
Plămânii la mamiferele domestice sunt împărţiţi în lobi de către
fisurile interlobare, cranială şi caudală (Fissura interlobaris cranialis et
caudalis), mai mult sau mai puţin profunde în funcţie de specie.
Plămânul drept, cu excepţia ecvinelor, este mai dezvoltat şi prezintă
patru lobi: lobul cranial (Lobus cranialis), lobul mijlociu (Lobus medius),
lobul caudal (Lobus caudalis), lobul accesoriu (Lobus accesorius).
Plămânul stâng are lobii aparent mai reduşi şi organizaţi în, lobul
cranial (Lobus cranialis), care este divizat într-o porţiune cranială (Pars
cranialis), numită şi culmen şi o porţiune caudală (Pars caudalis), sau
lingula şi lobul caudal (Lobus caudalis).
În cavitatea toracică fiecare plămân este consolidat de diafragmă prin
ligamentul pulmonar (Lig. pulmonale) care reprezintă de fapt continuarea
pleurei mediastinale cu pleura pulmonară şi care leagă baza plămânului de
diafragmă, inserându-se pe lobul caudal al plămânului.
La ecvine, plămânii sunt aproape simetrici, masivi şi lipsiţi de incizuri
interlobare, cu excepţia incizurii dintre plămânul drept şi lobul accesoriu.
Lobii craniali sunt mai reduşi, iar lobii caudali sunt foarte voluminoşi.
Pe secţiune se observă un desen poliedric specific parenchimului
pulmonar. Organul poate fi examinat clinic pornind de la a VI-a coastă în
sens caudal.
La bovine, plămânii sunt dezvoltaţi asimetric. Plămânul drept este mai
voluminos, având 5 lobi, bine individualizaţi de incizurile interlobare: lobul
cranial al plămânului drept este divizat într-o porţiune cranială (Pars
cranialis), mai dezvoltată şi deviată ventral pe sub trahee spre stânga şi o
porţiune caudală (Pars caudalis), ambele fiind ventilate de bronhia
traheală; lobul mijlociu; lobul caudal; lobul accesoriu.
Plămânul stâng este mai scurt şi are doar 3 lobi: porţiunea cranială a
lobului cranial; porţiunea caudală a lobului cranial; lobul caudal. Desenul
poliedric de pe suprafaţa plămânilor este foarte evident sub pleura
pulmonară.
La ovine şi caprine, forma, dispoziţia şi numărul lobilor sunt
asemănători cu cei de la bovine. Desenul poliedric subpleural este absent la
Marius Pentea
ovine, iar la caprine este prezent doar pe lobii craniali şi mijlociu. Lobul
cranial drept este relativ mai slab dezvoltat decât omologul său de la bovine.
Suine. Plămânii au fisurile interlobare mai profunde decât la
rumegătoare, desenul poliedric subpleural este foarte evident pe toată
suprafaţa plămânilor, iar asimetria dintre lobii craniali este mai redusă decât
la rumegătoare. Plămânul drept prezintă 4 lobi: cranial, mijlociu, caudal şi
accesoriu. Plămânul stâng are 3 lobi: porţiunea cranială şi porţiunea caudală
a lobului cranial; lobul caudal. Lobul drept cranial nu este divizat, dar ca şi
la rumegătoare este ventilat de bronhia traheală.
Canide. Plămânii prezintă o asimetrie evidentă, plămânul drept este
mai lung şi depăşeşte mediastinul prin lobul său cranial şi prin lobul
accesoriu. Fisurile interlobulare sunt foarte adânci, ajungând până la hilul
organului, permiţând asfel o mai bună individualizare a fiecărui lob.
Plămânul drept are 4 lobi, cranial, mijlociu, caudal şi accesoriu, iar
plămânul stâng prezintă lobul cranial cu o porţiune cranială şi o porţiune
caudală şi lobul caudal.
Lobul cranial drept este mai dezvoltat, lăţit şi cu vârful rotunjit, iar
porţiunea cranială a lobului cranial stâng este mai mică şi are vârful ascuţit.
La feline, plămânii seamănă cu cei de la canide, dar lobul cranial drept
şi porţiunea cranială a lobului cranial stâng sunt mai ascuţiţi şi seamănă cu
un "vârf de lance".
La leporide, lobul cranial drept şi porţiunea cranială a lobului cranial
stâng sunt considerabili mai reduşi. Lobii caudali sunt foarte dezvoltaţi.
Conturul plămânilor este asemănător cu un triunghi dreptunghic. Desenul
poliedric este vizibil, iar fisurile interlobare sunt mai puţin profunde decât la
canide. Plămânul drept are 4 lobi, cranial, mijlociu, caudal şi accesoriu.
Plămânul stâng este format din 3 lobi, lobul cranial cu cele două porţiuni
cranială şi caudală şi lobul caudal.
Fig. 79 Plămânii la canide (după Barone, 1984)

Marius Pentea
Fig. 80 Plămânii la feline (după Barone, 1984)

Fig. 81 Schema aparatului urogenital la armăsar (după Barone, 1990)

Marius Pentea
3. APARATUL URO-GENITAL
Organele care formează aparatul urogenital (Apparatus urogenitalis)

sunt în strânse relaţii genetice şi morfologice.
Organele aparatului urinar sunt folosite pentru excreţia urinii, în timp
ce organele genitale, diferite în funcţie de sex, sunt folosite pentru
menţinerea şi perpetuarea speciilor.
3.1. ORGANELE URINARE
Organele urinare (Organa urinaria) sunt reprezentate de rinichiul

stâng şi rinichiul drept, în care are loc formarea şi filtrarea urinii şi de căile
de evacuare a acesteia, reprezentate de ureter, vezica urinară şi uretră.
3.1.1. RINICHII
Rinichii (Renes) sunt organe pare, plasate în regiunea sublombară, în

lojele renale, bilateral de planul median. Rinichiul drept este situat la
dreapta de vena cavă caudală, iar rinichiul stâng la stânga aortei. Cu
excepţia suinelor, la toate celelalte mamifere domestice, rinichiul drept este
situat mai cranial decât rinichiul stâng, cu extremitatea cranială plasată în
impresia renală a ficatului.
Rinichii sunt localizaţi în lojele renale, o cavitate căptuşită de fascia
renală (Fascia renalis), înconjuraţi de o cantitate variabilă de ţesut adipos
care reprezintă capsula adipoasă (Capsula adiposa). Dorsal, fascia renală
se prinde de pilierii diafragmei, de muşchii intertransversari şi pătratul
lombelor, iar ventral este în contact cu peritoneul parietal.
Fiecare rinichi prezintă două feţe, două margini şi două extremităţi.
Faţa dorsală (Facies dorsalis) este netedă şi convexă, venind în
contact cu musculatura abdominală sublombară.
Faţa ventrală (Facies ventralis), netedă şi convexă, este în contact cu
fascia renală şi cu peritoneul parietal.
Marginea laterală (Margo lateralis) este convexă şi mai alungită.
Marginea medială (Margo medialis) este concavă, mai scurtă şi la
nivelul ei se află hilul renal (Hilus renalis), locul prin care din rinichi iese
ureterul şi pătrunde pediculul vasculo-nervos.
Fig. 82 Secţiune prin rinichiul de feline (după Nickel, Schummer, Seiferle

1995)
A Capsula fibroasă; B Zona corticală; C, D Zona medulară; a Ureterul;

b Pelvisul renal; c Papile comune; d Coloanele renale; e Lobul renal; 1 A. şi V.
renale; 2 A. şi V. subcorticale; 3 Ţesut adipos în sinusul renal
În dreptul hilului renal parenchimul adăposteşte sinusul renal (Sinus

renalis) în care este inclus pelvisul renal (Pelvis renalis) sau bazinetul,
porţiunea mai dilatată a ureterului.
Extremitatea cranială şi caudală (Extremitas cranialis et caudalis)
sunt în general convexe şi se mai numesc polul cranial, respectiv polul
caudal al rinichiului.
Rinichiul este un organ parenchimatos, înconjurat la exterior de
capsula fibroasă (Capsula fibrosa).
Parenchimul renal este alcătuit dintr-o corticală (Cortex renis) situată
la periferie imediat sub capsula fibroasă şi o medulară (Medulla renis)
plasată sub corticală. Medulara este organizată în piramide renale
(Pyramides renales) a căror bază şi laturi sunt înconjurate de corticală.
Vârful piramidelor renale formează papilele renale (Papilles renales) care,
la unele specii pot fuziona între ele, formând creasta renală (Crista
renalis).
Marius Pentea
a–c Vezica urinară; a.

Apexul vezicii; a’;b Corpul
vezicii; c Colul vezicii;
d Pliul vezicoombilical
lateral; d’ Ligamentul rotund
al vezicii; e, e’ Ureterul
drept şi stâng;
f Uretra; f’ Orificiul uretral
intern; f’’ Orifciul uretral
extern; g Diverticulul
suburetral; h M. Uretral;
i Limita dintre vestibulul
vaginal şi vagin;
1 Coloanele ureterice;
2 Ostiul ureteric; 3 Pliul
ureteric; 4 Trigonul vezical;
5 Creasta uretrală
Fig. 83 Vezica urinară la vacă (după Nickel, Schummer, Seiferle 1995)
Papilele renale şi crestele renale prezintă în vârf aria ciuruită (Area

cribosa) perforată de numeroase găuri papilare (Foramina papillaria) prin
care urina formată se scurge în bazinet.
Rinichii sunt alcătuiţi din lobi renali (Lobus renales), fiecare lob
conţinând câte o piramidă renală şi substanţa corticală care o înconjoară.
La majoritatea speciilor de mamifere domestice rinichii au suprafaţa
netedă şi convexă, deoarece corticala fuzionează complet, excepţie fac
rumegătoarele mari la care, corticala fuzionează doar parţial rinichii au
suprafaţa neregulată, deoarece se păstrează incomplet lobaţia renală.
Dacă medulara fuzionează parţial, iar vârful papilelor renale rămân
individualizate, atunci rinichiul este pluripapilar. Când are loc fuzionarea
medularei, se va forma creasta renală, rinichiul este monopapilar.
Vascularizaţia arterială renală este asigurată de artera renală care
pătrunde direct în hilul organului, unde se vor continua ca artere interlobare.
Venele renale sunt de obicei satelite arterelor, reprezentate de venele
interlobare, venele arciforme, venele interlobulare, venulele stelate.
3.1.2. URETERUL
Ureterul (Ureter) este un conduct par care transportă urina din bazinet
până la vezica urinară. Prezintă o porţiune abdominală şi o porţiune pelvină.
Porţiunea abdominală (Pars abdominalis) începe la nivelul hilului
renal, se orientează ventro-caudal spre cavitatea pelvină şi traversează fascia
iliacă, acoperită de peritoneul parietal.
Porţiunea pelvină (Pars pelvina) începe în dreptul arterei iliace
externe, la masculi traversează pliul urogenital, iar la femele ligamentul lat,
deschizându-se în peretele dorsal, nu departe de colul vezicii urinare, prin
ostiul ureteral (Ostium ureteris).
Structural, ureterele sunt alcătuite din adventice, musculoasă dispusă pe
două straturi (longitudinal şi circular) şi mucoasă.
3.1.3. VEZICA URINARĂ
Vezica urinară (Vesica urinaria) este un rezervor musculo-

membranos, foarte dilatabil, contractil, unde se acumulează periodic urina,
înainte de a fi eliminată prin procesul de micţiune. Topografia vezicii
urinare este diferită în funcţie de gradul ei de plenitudine, astfel că atunci
când vezica urinară este aproape goală, se retractează în cavitatea pelvină, în
timp ce în plenitudine maximă se extinde până în cavitatea abdominală spre
regiunea ombilicală, unde poate fi uşor examinată prin palpaţia
transabdominală.
Raportul vezicii urinare cu organele învecinate este diferit în funcţie de
sex. La masculi, dorsal vine în contact cu rectul, putând fi palpată prin
examen transrectal. La femele, dorsal vine în contact cu uterul şi cu
ligamentele largi.
Vezica urinară prezintă un apex (Apex vesicae) situat cranial, un corp
(Corpus vesicae) situat median şi gât sau cervix (Cervix vesicae) situat
caudal, care se va continua cu uretra. La nivelul feţei dorsale (Facies
dorsalis) se deschid cele două uretere, iar faţa ventrală (Facies ventralis)
este plasată în apropierea planşeului cavităţii abdomino-pelvine (Fig. 83).
Vezica urinară este consolidată în abdomen prin intermediul a trei
ligamente: ligamentul median (Lig. vesicae medianum) care leagă faţa
ventrală a vezicii urinare de planşeul cavităţii abdominale; ligamentele
vezicale laterale (Lig. vesicae laterales) care unesc pereţii laterali ai
cavităţii abdominale de vezica urinară şi care includ la marginea lor liberă
ligamentul rotund (Lig. teres vesicae).
Marius Pentea
Fig. 84 Rinichii stâng şi drept la ecvine (după Nickel, Schummer, Seiferle

1995)
a Extremitatea cranială; b Extremitatea caudală; c Marginea laterală; 1-2 A. şi V.

renale; 3 Ureterul
Pe faţa dorsală a vezicii urinare se delimitează trigonul vezical

(Trigonum vesicae), situat între cele două orificii de deschidere ale
ureterelor şi orificiul uretral intern. Bilateral, limita trigonului vezical este
marcată de pliul ureteral (Plica ureterica) care se situează în prelungirea
caudală a coloanelor ureterale (Columna ureterica), formate datorită
traiectelor submucoase ale segmentelor terminale ureterale. Pliurile ureterale
se unesc în dreptul uretrei formând creasta uretrală (Crista urethralis),
care la masculi se termină caudal la nivelul unui colicul seminal.
Peretele vezicii urinare este alcătuit din: tunica seroasă, reprezentată de
peritoneul visceral; tunica musculoasă alcătuită din fibre musculare netede
dispuse în trei straturi, longitudinal superficial, transvers şi longitudinal
profund; tunica submucoasă, elastică, conţine numeroase fibre elastice;
tunica mucoasă alcătuită dintr-un epiteliu pavimentos prevăzut cu o cuticulă
impermeabilă pentru urină.
Vascularizaţia arterială este asigurată de artera prostatică la masculi şi
de artera vaginală la femele, precum şi de arterele ombilicale, obturatoare.
Venele sunt satelite ale arterelor formând o reţea superficială. Inervaţia este
realizată de ramuri pelvine şi de ramuri ventrale ale nervilor sacrali.
3.1.4. URETRA
Uretra (Urethra) este un conduct prin care urina este condusă de la

nivelul vezicii urinare la exterior, fiind bine diferenţiată în funcţie de sex. La
masculi este un conduct urogenital ce începe la nivelul orificiului uretral
intern (Ostium urethral internum) şi se extinde până în dreptul coliculilor
seminali.
Uretra feminină (Urethra feminina) este un conduct musculo-
membranos, exclusiv urinar, care începe la nivelul orificiului uretral intern
şi se deschide la limita dintre vagin şi vestibulul vaginal, puţin caudal de
plica himenală, prin orificiul uretral extern (Ostium urethral externum).
Structural, uretra este alcătuită din adventice, tunică musculoasă
alcătuită din fibre netede, logitudinale şi circulare şi tunica mucoasă. Dorsal,
pe plafonul uretrei se evidenţiază creasta uretrală (Crista urethralis), care
la iapă, capră şi oaie este prezentă în prima jumătate a uretrei, iar la vacă
este extinsă pe toată lungimea uretrei. Numai la vacă, oaie, capră şi scroafă
sub orificiul extern al uretrei se formează un fund de sac al mucoasei ce
reprezintă diverticulul suburetral (Diverticulus suburethrale).
3.1.5. PARTICULARITĂŢI SPECIFICE ALE ORGANELOR

URINARE
Ecvine (Fig. 84). Rinichii sunt asimetrici, monopapilari şi cu suprafaţa

netedă, având culoare maro-roşietică.
Rinichiul drept are aspect cordiform, fiind mai lat decât lung şi plasat
mai cranial decât simetricul, în dreptul extremităţii dorsale a ultimelor două
coaste şi a procesului transvers al primei vertebre lombare. Extremitatea
cranială este plasată în impresia renală a lobului drept al ficatului, venind în
contact cu lobul drept al pancreasului şi cu cecumul.
Rinichiul stâng are formă de bob de fasole, extremitatea caudală este
mai dezvoltată, hilul este profund şi orientat uşor ventral. Poate fi palpat în
dreptul proceselor transverse ale vertebrelor lombare I-III, venind în contact
cu splina, lobul stâng al pancreasului şi curbura pelvină a colonului
ascendent.
Sinusul renal are aspect de semicerc la rinichiul stâng şi aspectul literei
"V" la rinichiul drept. Bazinetul colectează urina de la extremităţile
Marius Pentea
rinichiului prin câte un reces terminal (Recessus terminalis). Mucoasa

pelvisului renal şi din porţiunea iniţială a ureterului conţine numeroase
glande mucoase, care secretă un mucus ce imprimă urinii aspectul filant şi
spumos.
Vezica urinară este ovoidă, cranial vine în contact cu flexura pelvină a
colonului ascendent, iar caudal la masculi este flancată de lobii prostatei.
Bovine (Fig. 85, 86). Rinichii sunt asimetrici ca formă şi localizare,
divizaţi în lobi vizibili şi sunt pluripapilari. Nu au sinus renal, iar pelvisul
renal este ramificat, fiind format din două ramuri ureterale, cea cranială
fiind mai groasă decât cea caudală.
Rinichiul drept, învelit de o capsulă adipoasă groasă, este aplatizat
dorso-ventral, are contur oval şi hilul orientat ventral. Este situat în spaţiul
delimitat de ultima coastă până la vertebra lombară III. Ventral, rinichiul
drept vine în contact cu pancreasul şi cecumul.
Rinichiul stâng are aspect piramidal, uşor torsionat, cu extremitatea
cranială ascuţită şi hilul orientat uşor dorsal. Datorită presiunii exercitate de
rumen, rinichiul stâng este flotant, se deplasează la dreapta planului median,
ajungând astfel în dreptul vertebrelor lombare III-V.
Fig. 85 Rinichii stâng şi drept la bovine (după Nickel, Schummer, Seiferle

1995)
a Extremitatea cranială; b Extremitatea caudală; c Marginea laterală; c’ Marginea
ventrală; 1-2 A. şi V. renale; 3 Ureterul; 4 Lnn. renali
Fig. 86 Secţiune prin rinichiul drept la bovine (după Nickel, Schummer,

Seiferle 1995)
A Capsula fibroasă; B Zona corticală; C, D Zona medulară; a Ureterul; b
Ramuri ureterice craniale şi caudale; c Papilele renale; d Calicele renal;
e ; f Sinusul renal.
Vezica urinară are capacitate mai mare decât la ecvine, este mai
alungită şi acoperită aproape complet de peritoneu.
Ovine şi caprine (Fig. 87). Rinichii se deosebesc evident de cei de la
bovine, în schimb, seamănă cu cei de canide de care se diferenţiază extrtem
de greu.
Au suprafaţa netedă, sunt monopapilari şi au aspect de bob de fasole.
În jurul hilului se remarcă desenul vascular al venelor subcapsulare.
Rinichiul drept este plasat în dreptul vertebrelor Th13-L2, iar rinichiul
stâng este flotant, refulând în dreapta planului medial, sub corpurile
vertebrelor L3-L5. La capră rinichii sunt în general mai subţiri dar mai lungi,
iar hilul este mai profund decât la oaie.
Suine (Fig. 88). Rinichii sunt brun-roşietici, aplatizaţi dorso-ventral şi
de două ori mai lungi decât laţi, cu aspect de bob de fasole. Au suprafaţa
netedă, sunt pluripapilari şi situaţi în dreptul proceselor transverse ale
vertebrelor lombare I-IV. Rinichii sunt situaţi vis-à-vis sau rinichiul stâng
este deplasat mai cranial decât rinichiul drept. Pelvisul renal este spaţios şi
ocupă tot sinusul renal.
Vezica urinară este foarte extensibilă, iar când este plină ajunge cranial
până în cavitatea abdominală, fiind acoperită de peritoneu.
Marius Pentea
Canide (Fig. 89). Rinichii seamănă foarte bine cu cei de ovine şi

caprine. Au aspect globulos, de bob de fasole, cu suprafaţa netedă şi sunt
monopapilari. Pe suprafaţa rinichilor, sub capsula renală se observă desenul
venelor renale sub formă de steluţe, numite venule stelate. Corticala este
mai subţire decât la rumegătoarele mici. Rinichiul drept este situat
sublombar, în spaţiul delimitat de Th12-L3 cu extremitatea cranială plasată în
impresia renală a ficatului şi cu faţa ventrală în contact cu porţiunea
descendentă a duodenului şi cu pancreasul. Rinichiul stâng, situat mai
caudal, este flotant, mobil şi uşor de palpat în dreptul vertebrelor L2-L5,
venind în contact cu colonul descendent şi cu lobul stâng al pancreasului.
Vezica urinară este dispusă în totalitate în cavitatea abdominală,
complet acoperită de peritoneu, are formă rotunjită, cu musculoasa bine
dezvoltată, fiind foarte extensibilă.
Felinele (Fig. 90). Rinichii sunt asemănători cu cei de la canide, puţin
mai voluminoşi, au aspect de bob de fasole, suprafaţa netedă, sunt
monopapilari. Desenul venelor subcapsulare este orientat spre hil, având
aspect arboriform. Rinichii sunt plasaţi mai caudal decât la canide, rinichiul
drept este situat sublombar, în dreptul vertebrelor L1-L4, iar rinichiul stâng
în dreptul vertebrelor L2-L5, mai mobil şi mai uşor de palpat decât la canide.
Leporide. Rinichii au formă de bob de fasole, cu suprafaţa netedă şi
sunt monopapilari, aplatizaţi dorso-ventral, hilul este deplasat mai aproape
de extremitatea cranială.
Rinichiul drept este plasat mult mai cranial decât cel stâng.
Datorită faptului că procesele transverse ale vertebrelor lombare sunt
orientate oblic cranio-ventro-lateral, rinichii sunt situaţi mai lateral, astfel
încât marginea lor medială se proiectează în dreptul vârfurilor proceselor
transverse.
Vezica urinară este situată în totalitate în cavitatea abdominală,
alungită, foarte dilatabilă. Lipsesc ligamentele vezicale laterale.
Fig. 87 Rinichii stâng şi drept la ovine (după Nickel, Schummer, Seiferle

1995)
renale; 3 Ureterul
Fig. 88 Rinichii stâng şi drept la suine (după Nickel, Schummer, Seiferle

1995)
renale; 3 Ureterul
Marius Pentea
Fig. 89 Rinichii stâng şi drept la canide (după Nickel, Schummer, Seiferle

1995)
renale; 3 Ureterul
Fig. 90 Rinichii stâng şi drept la feline (după Nickel, Schummer, Seiferle

1995)
renale; 3 Ureterul; 4. Venele subcapsulare
3.2. ORGANELE GENITALE
Organele genitale (Organa genitalia) se dezvoltă la ambele sexe în

cavitatea abdominală de unde vor migra ulterior în regiunile inghinală sau/şi
perineală.
După origine, topografie şi funcţie, organele genitale sunt alcătuite din
trei segmente majore: 1. gonadele (glandele genitale) produc celulele
germinative masculine şi feminine (spermatozoizi, respectiv ovulele); 2.
căile genitale care evacuează produsele germinative; 3. organele
copulatoare.
3.2.1. APARATUL GENITAL MASCUL
Este alcătuit din organele genitale mascule (Organa genitalia

masculina): testicule învelite în pungile testiculare, constituie gonada
masculină; epididimul şi canalul deferent, care reprezintă căile de transport
ale sămânţei produsă de gonade; glandele genitale accesorii se dezvoltă în
vecinătatea uretrei intrapelvine unde îşi varsă produsul de secreţie în fluidul
testicular constituind sperma; penisul sau organul copulator.
3.2.1.1. TESTICULUL
Testiculul (Testis) este un organ pereche, de formă ovoidă sau sferică,

mai mult sau mai puţin alungit în funcţie de specie, situat în regiunea
inghinală sau perineală. Are atât funcţie gametogenă (spermatogeneza), cât
şi endocrină (prin secreţia de testosteron).
Împreună cu epididimul este situat în pungile testiculare şi prezintă
pentru descriere: extremitatea capitată (Extremitas capitata) situată în
vecinătatea capului epididimului; extremitatea caudată (Extremitas
caudata) dispusă în apropierea cozii epididimului, faţa laterală (Facies
lateralis), plasată lateral şi care devine caudală la rumegătoare, faţa
medială (Facies medialis) dispusă medial şi care la rumegătoare devine
cranială.
Marius Pentea
Marginea liberă (Margo liber) este de obicei orientată ventral, dar la

unele specii devine caudală sau caudo-ventrală. Marginea epididimară
(Margo epididymalis) este fixată de epididim şi este de obicei situată dorsal.
Testiculul este învelit la exterior de seroasă şi alcătuit dintr-o
albuginee (Tunica albuginea), alb-sidefie, inextensibilă şi parcursă de
ramurile arterei testiculare care realizează un desen caracteristic fiecărei
specii. De la faţa profundă a albugineei se desprind septe testiculare
(Septula testis) care vor împărţi parenchimul testicular (Parenchyma
testis) în lobi testiculari (Lobulis testis) şi care vor forma mediastinul
testicular (Mediastinum testis). Parenchimul testicular este format din vase,
nervi, tubi seminiferi contorţi (Tubuli seminiferi cortorti) şi tubi
seminiferi drepţi (Tubuli seminiferi recti), aceştia din urmă formând
reţeaua testiculară (Rete testis). De la nivelul reţelei testiculare
spermatozoizii sunt dirijaţi spre epididim prin canaliculele eferente
(Ductuli efferentes testis) plasate în capul epididimului.
3.2.1.2. EPIDIDIMUL
Epididimul (Epididymis) este un organ alungit, situat de-a lungul

axului longitudinal şi pe marginea epididimară a testiculului. Are rolul de a
primi, matura şi de a transporta spermatozoizii în canalul deferent. Este
alcătuit din cap, corp şi coadă.
Capul epididimului (Caput epididymis) este situat la extremitatea
capitată a testiculului, lateral de conul vascular. Conţine un număr variabil
de canale eferente care confluează, formând canalul epididimar (Ductus
epididymalis).
Corpul epididimului (Corpus epididymis), plasat pe marginea
epididimară a testiculului, formează cu acesta "bursa testiculară",
echivalentul bursei ovariene la femele, fiind străbătut de canalul epididimar.
Coada epididimului (Cauda epididymalis), plasată la extremitatea
caudată a testiculului, este legată de epididim prin ligamentul propriu al
testiculului (Lig. testis proprium).
Epididimul este suspendat de mezoul epididimar (Mesoepididymis)
care se extinde până la testicul prin mezorchiul distal (Mesorchium
distale). Între mezorchiul distal, testicul şi epididim se delimitează bursa
testiculară (Bursa testicularis).
Fig. 91 Testiculul şi epididimul la taur (după Barone, 1990)

Marius Pentea
3.2.1.3. TUNICILE TESTICULARE
Tunicile testiculare (Tunicae testis) grupează o serie de foiţe care

învelesc testiculele şi epididimul.
Fig. 92 Reprezentarea schematică a tunicilor testiculare (după

Barone, 1990)
Embrionar, testiculele se dezvoltă în cavitatea abdominală la toate

mamiferele domestice, unde sunt acoperite de peritoneul cavităţii
abdominale şi sunt suspendate de mezorchium. Sub influenţa diverşilor
factori genetici şi hormonali se desfăşoară procesul de migraţie testiculară,
de pe plafonul cavităţii abdominale în pungile testiculare, situate
extraabdominal. Vârsta la care se realizează migraţia testiculară este diferită

în funcţie de specie, astfel la mânz testiculele se exteriorizează în primele 2-
3 luni de viaţă, la viţel şi miel după 3-4 luni de dezvoltare fetală, la suine şi
carnivore migraţia testiculelor are loc în preajma parturiţiei.
Deficienţele de migraţie testiculară sunt mai frecvente la speciile la
care coborârea testiculelor în pungile testiculare se realizează mai târziu,
ecvine, suine, carnivore. Necoborârea unuia sau a ambelor testicule se
numeşte criptorhidie sau ectopie testiculară. În funcţie de topografia
regiunii, criptorhidia poate fi: inghino-scrotală, inghinală, perineală.
Învelitorile testiculare sunt situate în regiunea inghinală sau perineală,
fiind reprezentate de la exterior la interior de: tunica externă, tunica
mijlocie, tunica internă.
Tunica externă este reprezentată de pielea regiunii respective care
formează scrotul (Scrotum) şi care este alcătuit din pielea scrotală şi tunica
dartoică.
Pielea scrotală (Cutis scrotis) este fină, onctuoasă, elastică, subţire,
pigmentată şi acoperită cu păr sau lână, bogată în glande sebacee şi
sudoripare, formând o pungă comună pentru ambele testicule. La exterior
este parcursă median de rafeul scrotal (Raphe scrotis) prelungit anterior cu
rafeul prepuţial şi care reprezintă linia de orientare în cazul manoperelor de
castrare.
Tunica dartoică (Tunica dartos) derivă din hipoderm, fiind alcătuită
din fibre musculare netede, elastice, median formând septul scrotal (Septum
scrotis), care se prinde de fascia superficială a penisului. Fibrele musculare
dartoice determină aspectul încreţit al scrotului în timpul contracţiei indusă
de diferiţi factori excitanţi termici sau mecanici.
Tunica mijlocie, reprezentată de fascia spermatică externă (Fascia
spermatica externa), este alcătuită din două planuri de fibre suprapuse şi
care alunecă unul peste altul. Fascia spermatică externă derivă din fascia
muşchiului oblic extern al abdomenului, la exterior vine în contact cu tunica
dartoică, iar la interior cu muşchiul cremaster şi cu fascia spermatică
internă.
Muşchiul cremaster (M. cremaster) este format din fascicule
musculare striate ce provin din muşchiul oblic abdominal intern şi din
muşchiul transvers al abdomenului, are originea pe fascia iliacă şi terminaţia
pe fascia spermatică internă. Contracţia şi relaxarea muşchiului cremaster
induce coborârea respectiv ridicarea testiculelor în cavitatea vaginală.
Tunica internă a învelitorilor testiculare este reprezenată de fascia
spermatică internă şi de tunica vaginală.
Marius Pentea
Fascia spermatică internă (Fascia spermatica interna) derivă din

fascia transversă a abdomenului de care este fixată la nivelul inelului
inghinal profund. La exterior este căptuşită de muşchiul cremaster.
Tunica vaginală (Tunica vaginalis) reprezintă o evaginare a
peritoneului parietal care căptuşeşte peretele ventral al abdomenului.
Prezintă o foiţă parietală (Lamina parietalis) care acoperă fascia
spermatică internă şi o foiţă viscerală (Lamina visceralis) care înveleşte
testiculul şi funiculul spermatic. Între cele două foiţe se delimitează
cavitatea vaginală (Cavum vaginale) care conţine testiculul, epididimul şi
porţiunea incipientă a funiculului spermatic. Canalul vaginal (Canalis
vaginalis) reprezintă "gâtul" tunicii interne, conţine funiculul sau cordonul
spermatic ce se termină dorsal la nivelul unui inel vaginal (Anulus
vaginalis). Acest inel vaginal provine din invaginarea peritoneului parietal
prin inelul inghinal profund (Anulus inguinalis profundus), delimitat între
ligamentul inghinal şi muşchiul oblic intern al abdomenului.
Funiculul spermatic (Funiculus spermaticus) este o formaţiune
vasculo-nervoasă, de formă conică, foarte alungită, care se întinde între
extremitatea capitată a testiculului şi inelul vaginal, pentru a pătrunde apoi
în cavitatea abdominală. La exterior este acoperit de seroasa viscerală.
Funiculul spermatic este format din: canalul deferent, artera testiculară, vena
testiculară, vase limfatice, plexul testicular nervos, muşchiul cremaster
intern. Lungimea funiculului spermatic este variabilă în funcţie de specie.
3.2.1.4. CANALUL DEFERENT
Canalul deferent (Ductus deferens) este un conduct spermatic foarte

lung, plasat în continuarea cozii epididimului, tranzitează inelul şi cavitatea
vaginală împreună cu celelalte componente ale funiculului spermatic.
Traversează cavitatea abdominală şi cavitatea pelvină, fiind plasat în pliul
urogenital pentru a se termina dorsal de uretră prin canalul ejaculator. Acest
traiect lung permite sistematizarea canalului deferent în trei porţiuni:
vaginală, abdominală şi pelvină.
Porţiunea vaginală se întinde de la coada epididimului până la inelul
vaginal, fiind susţinută de mezoul deferenţial (Mesoductus deferens),
alături de cordonul vasculo-nervos testicular şi formând cu acesta funiculul
spermatic.
Porţiunea abdominală este scurtă, se întinde de la nivelul inelului
vaginal până la intrarea în cavitatea pelvină, de unde se va continua cu
porţiunea pelvină. În cavitatea pelvină, mezourile deferenţiale se unesc
transversal, formând plica uro-genitală care se întinde între rect şi vezica

urinară şi care cuprinde median între canalele deferente, uterul masculin,
vestigiul canalelor Müller.
Porţiunea terminală a canalului deferent se dilată formând ampula
canalului deferent (Ampulla ductus deferentis), absentă la vier şi motan.
Mucoasa ampulei conţine glande ampulare (Gld. ampullae). Distal, canalul
deferent se îngustează, se dispune ventral de prostată şi se deschide în uretră
alături de simetricul şi de glandele veziculare cu care formează canalul
ejaculator (Ductus ejaculatorius), foarte lung la motan şi mai scurt la taur,
berbec şi ţap. La câine şi motan, fiecare canal deferent se deschide separat în
uretră pe câte un colicul seminal (Colliculus seminalis), iar la vier canalele
deferente se deschid separat în uretră printr-un orificiu ejaculator (Ostium
ejaculatorium), plasat la nivelul unei depresiuni.
3.2.1.5. GLANDELE GENITALE ACCESORII
Glandele genitale accesorii (Glandulae genitales accesoriae) sunt

considerate glande anexe ale aparatului genital mascul deoarece produsul lor
de secreţie se varsă în uretră în momentul ejaculării, unde se amestecă cu
fluidul seminal şi asigură nutriţia spermatozoizilor.
Sunt reprezentate de: ampula canalului deferent, prostată, glandele
veziculare, glandele bulbouretrale. Dezvoltarea şi funcţionarea glandelor
genitale accesorii este controlată şi dirijată de hormonii sexuali şi sunt în
general explorabile prin tuşeu rectal (manual la animale mari sau digital la
animale de talie mică). La masculii castraţi de timpuriu dezvoltarea lor
încetează, iar la cei castraţi mai târziu se produce atrofierea şi
disfuncţionalitatea lor.
Ampula canalului deferent (Ampulla ductus deferentis) conţine în
mucoasă glande ampulare cu activitate secretorie ridicată. La speciile la care
nu există ampula canalului deferent, canalele deferente conţin în porţiunea
lor terminală glande cu activitate secretorie.
Glandele veziculare (Gl. vesicularis) sau glande seminale, sunt organe
pereche, plasate dorso-lateral de colul vezicii urinare şi de canalul deferent
corespondent, se deschid în canalul ejaculator prin canalul excretor
(Ductus excretorius).
Prostata (Prostata) este prezentă la toate mamiferele, plasată dorsal pe
uretra pelvină, în care se deschide prin numeroase canalicule prostatice
(Ductuli prostaticii).
Marius Pentea
Este alcătuită din porţiunea conglomerată sau corpul prostatei

(Corpus prostatae) şi porţiunea diseminată (Pars diseminata). Corpul
prostatei este uneori divizat într-un lob drept şi un lob stâng (Lobus dexter
et sinister), uniţi prin istmul prostatei (Isthmus prostatae). Faţa dorsală
(Facies dorsalis) a corpului prostatei vine în contact cu rectul, iar faţa
ventrală (Facies ventrale) se mulează pe originea uretrei. Structural,
prostata este alcătuită dintr-o capsulă (Capsula prostatae), situată la
exterior, care acoperă parenchimul prostatei.
Glandele bulbo-uretrale (Glandula bulbourethralis) sunt organe
pereche, de formă ovoidă sau aplatizate, dispuse pe faţa dorsală a porţiunii
terminale a uretrei pelvine şi se varsă fiecare în uretră, în general printr-un
singur conduct excretor (Ductus glandulae bulbourethralis).
3.2.1.6. URETRA MASCULINĂ
Uretra masculină (Urethra masculina) reprezintă un conduct

genitourinar care începe la nivelul orificiului uretral intern de pe colul
vezicii urinare, pentru a se termina la vârful penisului prin orificiul extern al
uretrei. Are rol de transport fie al urinii, fie al ejaculatului. Datorită
traiectului său, uretra poate fi divizată în două porţiuni, pelvină şi
spongioasă.
Fig. 93 Glandele genitale accesorii la câine (după Barone, 1990)

Marius Pentea
Fig. 94 Glandele genitale accesorii la vier (după Barone, 1990)

Porţiunea pelvină (Pars pelvina) are un traiect ventral, pe planşeul

cavităţii pelvine, fiind sistematizată într-o porţiune preprostatică şi o
porţiune prostatică.
Porţiunea preprostatică (Pars preprostatica), foarte scurtă, reprezintă
porţiunea urinară a uretrei. La trecerea ei peste arcada ischiadică, uretra se
îngustează şi formează istmul uretrei (Isthmus uretrae), acoperit de
glandele bulbouretrale.
Porţiunea prostatică (Pars prostatica) este acoperită de prostată, în ea
se deschid canalele deferente, prostata şi veziculele seminale, de o parte şi
de alta a crestei uretrale. Veziculele seminale şi canalele deferente se
deschid în comun la nivelul coliculului seminal (Colliculus seminalis), care
la armăsar, taur, berbec formează canalul ejaculator.
Porţiunea spongioasă (Pars spongiosa) este situată în jgheabul uretral
al corpului cavernos al penisului şi se deschide la exterior prin orificiul
extern al uretrei de la nivelul glandului penian.
3.2.1.7. PENISUL
Penisul (Penis) reprezintă organul copulator masculin, plasat diferit în

funcţie de specie, fie în regiunea inghinală, fie subanal cu orientare caudală.
Este format din ţesut erectil şi este înconjurat de pielea regională care
formează prepuţul (Preputum). Rolul penisului este în acuplare şi de
depunere a spermei în căile genitale feminine.
În ansamblu, penisul este constituit din rădăcină, corp şi gland.
Rădăcina penisului (Radix penis) reprezintă locul unde se unesc cele
două braţe ale penisului (Crus penis), inserate separat pe arcada ischiadică.
Contopirea celor două braţe începe de la rădăcina penisului spre vârf.
Corpul penisului (Corpus penis) reprezintă porţiunea mijlocie a
penisului, cuprinsă între faţa internă a coapselor. Dorsul penisului (Dorsum
penis) reprezintă faţa dorsală a corpului penian, fiind parcursă de şanţul
dorsal (Sulcus penis dorsalis), iar faţa uretrală (Facies urethralis)
reprezintă faţa ventrală a corpului penian, parcursă de şanţul uretral
(Sulcus urethralis).
Porţiunea liberă a penisului (Pars libera) reprezintă porţiunea distală
a organului cuprinsă în pielea regională numit prepuţ sau furou.
Prepuţul (Preputium) este format din două lame, una externă şi alta
internă, având aspect tubular.
Lama externă (Lamina externa) a prepuţului, reprezentată de piele,
este străbătută de rafeul prepuţial (Raphe preputii), prezintă orificiul
Marius Pentea
prepuţial (Ostium preputiale). De la acest orificiu lama externă se continuă

cu lama internă (Lamina interna), în care se găsesc glande prepuţiale (Gl.
preputiales), care sunt de fapt glande sudoripare şi sebacee modificate şi
care secretă smegma prepuţială.
Lama internă delimitează o cavitate prepuţială (Cavum preputiale) în
care se adăposteşte porţiunea liberă a penisului când este în repaus. Prepuţul
este acţionat de doi muşchi, muşchiul prepuţial cranial sau protractor al
furoului şi muşchiul prepuţial caudal sau retractor al furoului.
Glandul penisului (Glans penis) este o formaţiune erectilă distinctă,
care reprezintă vârful penisului. Are formă diferită în funcţie de specie şi
prezintă două formaţiuni, colul şi coroana glandului. Pe gland se deschide
uretra prin orificiul extern al uretrei (Ostium urethrae externum).
Structural, penisul este constituit din: corp cavernos, corp spongios,
muşchi.
La exterior, penisul este acoperit de albuginee, din care se desprind o
serie de trabecule, care se întreţes şi alcătuiesc cavernele corpului spongios,
nişte spaţii căptuşite de endoteliu, care conţin şi o mică cantitate de sânge,
atât în erecţie cât şi în repaus.
Corpul cavernos (Corpus cavernosum penis) este bifid la nivelul
rădăcinii penisului şi efilat la nivelul glandului, reprezintă elementul
principal al constituţiei penisului, determinând dimensiunile sale. În funcţie
de predominanţa trabeculelor sau a cavernelor corpului cavernos, penisul
poate fi de două tipuri: penis de tip fibroelastic, de constituţie fermă
permanentă, în care predomină structura trabeculară; penis
musculocavernos, de constituţie fermă numai în erecţie şi flasc în repaus, în
care predomină structura cavernoasă, iar peretele este bogat în fibre
musculare netede.
Corpul spongios (Corpus spongiosum penis) înconjoară uretra
peniană, întinzându-se de la bulbul penisului până la gland. Structura
corpului spongios este asemănătoare cu cea a corpului cavernos, albugineea
este mai subţire şi mai elastică, cavernele fiind dispuse mai ordonat în jurul
uretrei şi umplute de sânge şi în repaus.
Fig. 95 Testicul de armăsar (după Nickel, Schummer, Seiferle 1995)

a-a’’’ Testicul; a Extremitatea capitată, a’ Extremitatea caudată, a’’ Marginea
epididimară, a’’’ Marginea liberă, b-b’’ Epididimul, b Capul, b’ Corpul, b’’ Coada;
c Funiculul spermatic; 1 Mezorchiul; 2 Ligamentul inghinal al testiculului; 3
Ligamentul testicular propriu; 4 Mezoul epididimar; 5 Bursa testiculară
A Ilium; B Ischium; C Pubis; a

Cavitatea acetabulară; b Mica incizură
ischiadică; c Tuberozitatea ischiadică;
d Spina ischiadică; 1 Vezica urinară; 2
Ureterul; 3 Pliul urogenital; 4 Canalul
deferent; 5 Vezicula seminală; 6,6’
Corpul prostatei, 6 Istmul prostatei, 6’
Lobul stâng; 7 Porţ. pelvină a uretrei; 8
Gl. Bulbouretrale; 9 M.
bulbocavernos;10.M.ischiocavernos;
11 Uterul masculin
Fig. 96 Glandele genitale accesorii la armăsar (după Nickel Schummer,

Seiferle 1995)
Marius Pentea
Sub influenţa stimulilor sexuali şi a arcului reflex medular, erecţia se

realizează printr-un aflux de sânge arterial, astfel că la tipul de penis
musculocavernos are loc alungirea şi îngroşarea organului (armăsar), iar la
tipul de penis fibroelastic alungirea organului se realizează prin ştergerea
flexurii sigmoide (Flexura sigmoidea penis), o inflexiune care se realizează
pe traiectul corpului penisului, întâlnită la vier, taur, berbec.
Penisul este acţionat de o serie de muşchi care au rolul de a dirija
penisul în timpul copulaţiei, de a comprima venele de descărcare, de a
accelera progresia şi deversarea ejaculatului, de a comprima şi retrage
penisul în furou după copulaţie.
Muşchiul uretral (M. urethralis) aparţine uretrei, fiind un muşchi
striat, impar.
Muşchiul ischio-cavernos (M. ischiocavernosus) participă la
realizarea erecţiei, favorizând intromisiunea. Este un muşchi striat care are
originea pe tuberul ischiadic şi terminaţia pe corpul penisului.
Muşchiul retractor al penisului (M. retractor penis) este un muşchi
neted, care fuzionează cu precedentul. Are originea pe faţa ventrală a
corpului primelor vertebre coccigiene şi terminaţia pe penis.
3.2.1.8. PARTICULARITĂŢI SPECIFICE ALE APARATULUI

GENITAL MASCUL
La armăsar (Fig. 95, 96, 97, 98) învelitorile testiculare situate în

regiunea înghinală sunt globuloase şi puternic pigmentate. Rafeul scrotal
este bine marcat. Pielea scrotală este fină, bogată în glande sebacee şi
sudoripare, fiind onctuoasă la palpare. Testiculele sunt ovoide, având axa
mare aproape orizontală. Marginea liberă a testiculelor este orientată ventral
sau ventro-caudal. Artera testiculară, extrem de flexuoasă, formează la
nivelul extremităţii capitate a testiculului un “con vascular”. De la nivelul
marginii epididimare ajunge pe marginea liberă a testiculului, unde are un
aspect sinuos până la extremitatea capitată a testiculului, apoi emite
colaterale care urcă pe feţele testiculului până la jumătatea lor. Venele
testiculare însoţesc arterele şi formează după confluare plexul pampiniform
(Plexus pampiniformis) care participă la formarea cordonului spermatic.
Epididimul se ataşează de marginea dorso-laterală a testiculului, având un
corp foarte dezvoltat şi un cap redus, dar care acoperă parţial extremitatea
capitată a testiculului.
Canalul deferent este lung, inelul vaginal este variabil, măsurând între
2-5 cm, conductul ejaculator este scurt sau absent.
Glandele veziculare au aspect piriform, sunt cavitare, localizate parţial

în pliul uro-genital, lateral de uretră şi de ampula deferentă.
Prostata acoperă parţial glandele veziculare şi este reprezentată în
totalitate de porţiunea conglomerată. Corpul prostatei este divizat într-un lob
stâng şi un lob drept, unite prin istmul prostatei. Secreţia prostatei se elimină
printr-o serie de canalicule, la nivelul sinusului prostatic, de o parte şi de
alta a coliculului seminal.
Glandele bulbouretrale sunt ovoide, de mărimea unui ou de porumbel,
acoperite complet de muşchiul uretral. Produsul lor de secreţie se varsă în
uretră prin 3-6 canalicule. Uretra pelvină este scurtă.
Penisul este de tip musculocavernos, lung şi voluminos, susţinut de
ligamente suspensoare foarte puternice. Glandul este dezvoltat, cu aspect de
ciupercă a cărui margine formează coroana glandului (Corona glandis),
foarte evidentă în erecţie. Pe gland se află fosa glandului (Fossa glandis),
adâncă şi marcată de orificiul extern al uretrei printr-un proces uretral scurt.
Lama internă a prepuţului realizează o cută prepuţială (Plica preputialis),
care delimitează un inel prepuţial (Anulus preputialis), legat de lama
externă a prepuţului printr-un frâu prepuţial (Frenulum preputiales).
La taur (Fig. 91, 99) pungile testiculare sunt plasate în regiunea
inghinală, foarte alungite, cu aspect pendulant. Testiculele sunt ovoide,
având axa mare orientată vertical, marginea liberă orientată lateral, iar
extremitatea caudată ventral. Artera testiculară emite ramuri flexuoase ce
acoperă în totalitate feţele testiculului.
Epididimul are capul foarte dezvoltat, corpul subţire şi dispus median,
iar coada este voluminoasă, cu aspect de tubercul.
Canalul deferent este lung şi uşor de palpat, inelul vaginal îngust.
Glandele veziculare sunt uşor de palpat transrectal, bine dezvoltate şi
au suprafaţa neregulată, uşor boselată, datorită faptului că sunt răsucite pe
ele însuşi .
Prostata are corpul mic şi aplatizat, uşor bilobat şi lărgit transversal, iar
porţiunea diseminată este foarte dezvoltată.
Marius Pentea
Fig. 97 Penisul la armăsar (după Nickel, Schummer, Seiferle 1995)

a Glandul penisului; 1 Fosa glandului; 2 Procesul uretral; 2’ Orificiul extern al
uretrei; 3 Coroana glandului; 4 Colul glandului; b Lama internă a prepuţului; c
Fundul prepuţului; d Lama externă a prepuţului; e Inelul prepuţial.
Fig. 98 Secţiune prin penisul de armăsar (după Nickel, Schummer, Seiferle

1995)
a Corpul cavernos al penisului; b Tunica albuginea a penisului; c Uretra; d
Corpul cavernos al uretrei; e Tunica albuginea a uretrei; f M. rectopenian; g M.
bulbocavernos .
Glandele bulbouretrale sunt mici, rotunjite, de mărimea unei nuci,

acoperite de bulbul spongios şi nu pot fi palpate transrectal.
Uretra pelvină este foarte lungă, uniformă şi îngustă.

Penisul este de tip fibroelastic, constituţie fermă, cilindroid şi
caracterizat de flexura sigmoidă (Flexura sigmoidea penis) sau "S"-ul
penian. Glandul este redus, conic şi uşor răsucit spre stânga, iar procesul
uretral uşor deviat spre dreapta glandului.
Prepuţul este lung, îngust, iar orificiul prepuţial este garnisit cu peri
lungi.
La berbec şi ţap (Fig. 100) pungile testiculare sunt situate în regiunea
inghinală, scrotul fiind acoperit de lână. Testiculele sunt în general mai
voluminoase la berbec decât la ţap, mai sferice decât la taur şi au axa mare
orientată vertical. La berbec, capul epididimului acoperă toată extremitatea
capitată a testiculului, corpul epididimului este subţire şi rectiliniu, iar coada
este bine detaşată de corp şi acoperă în totalitate extremitatea caudată a
testiculului. Artera testiculară este orientată către faţa caudată a testiculului
şi realizează flexiuni mai puţine decât la taur. La ţap, epididimul seamănă cu
cel de la taur, având capul şi corpul mai reduse, iar coada foarte dezvoltată,
cu aspect de tubercul.
Glandele veziculare sunt mici şi rotunjite.
Prostata se caracterizează numai prin porţiunea diseminată, corpul
prostatei fiind absent.
Glandele bulbo-uretrale sunt mici, de mărimea unei alune.
Penisul seamănă atât la berbec cât şi la ţap cu cel de la taur, cu excepţia
porţiunii libere şi a glandului. Glandul este mai voluminos, prevăzut cu un
proces uretral lung, drept la berbec şi curb la ţap. Pe glandul penisului la
berbec se realizează bilateral câte un tubercul, cel stâng de culoare roşietică,
plasat la baza glandului, iar cel drept de culoare albă situat la baza
procesului uretral. Tuberculul spongios este erectil şi situat pe faţa stângă a
porţiunii libere a penisului. Tuberculul spongios este absent. Prepuţul este
mai scurt.
La vier (Fig. 94, 101) pungile testiculare şi testiculele sunt plasate
subanal, la scurtă distanţă de anus. Rafeul scrotal este profund. Scrotul este
"încreţit" şi acoperit de peri rari. Tunica dartoică şi muşchiul cremaster sunt
subţiri. Testiculele sunt ovoide, cu axa mare orientată oblic caudo-dorsal şi
cu extremitatea caudată mai aproape de anus.
Epididimul este foarte voluminos, capul şi coada epididimului
acoperind extremitatea capitată respectiv extremitatea caudată a testiculului.
Desenul arterei testiculare este evident, dar artera testiculară nu va atinge
coada epididimului, fiind mai puţin flexuoasă la nivelul marginii libere a
Marius Pentea
testiculului, ramurile arterei testiculare acoperă în întregime feţele

testiculului.
Canalul deferent este relativ lung, lipsit de ampula deferentă, iar pliul
uro-genital este larg.
Glandele veziculare sunt foarte dezvoltate, cu aspect piramidal,
ajungând până în cavitatea abdominală şi caudal ating glandele
bulbouretrale.
Prostata este relativ redusă, corpul prostatei este mic, ca o bandă
îngustă, iar porţiunea diseminată este foarte dezvoltată, fiind plasată sub
muşchiul uretral.
Glandele bulbouretrale sunt deosebit de dezvoltate, cu aspect cilindric
şi acoperind în totalitate uretra pelvină. Sunt uşor de palpat transrectal şi au
aspectul literei "H", cele două glande fiind unite transversal printr-o punte
musculară.
Penisul este de tip fibroelastic, în general asemănător cu cel de la
rumegătoare. Flexura sigmoidă este plasată mai cranial decât la taur.
Glandul penisului este redus, conic, spiralat, cu aspect de "tirbuşon".
Procesul uretral este răsucit spre dreapta şi nu depăşeşte glandul.
Prepuţul are un orificiu îngust, iar dorsal realizează un diverticulul
prepuţial (Diverticulum preputiale), o cavitate aplatizată dorso-ventral,
bilobată, în contact cu peretele abdominal şi care se deschide pe plafonul
prepuţului. În acest diverticul se pot acumula urina, celule epiteliale,
secreţiile unor glande, formând un amestec cu miros fetid, care se va
transmite cărnii de vier. Prin castrarea timpurie a vierilor, diverticulul
prepuţial rămâne rudimentar.
La canide (Fig. 93, 102, 103, 104) pungile testiculare şi testiculele sunt
plasate pe faţa internă a coapselor, vizibile din spate. Pielea scrotală este
fină, netedă, pigmentată şi parcursă de un rafeu evident. Testiculele sunt
sferice şi relativ mici, oblice caudo-ventral. Epididimul este foarte
voluminos, capul şi coada acoperind extremităţile capitată respectiv caudată
ale testiculului. Desenul arterei testiculare nu este evident, colateralele
arterei fiind puţine şi nu ajung până la mijlocul feţelor testiculului. Funiculul
spermatic este foarte lung.
Fig. 99 Aparatul genital la taur (după Barone, 1990)

Marius Pentea
Fig. 100 Glandul penisului la berbec şi ţap (după Barone, 1990)

Glandele veziculare sunt absente. Prostata este foarte dezvoltată,

sferică, bilobată şi înconjoară aproape complet uretra. Poate fi examinată
prin palpaţie transrectală. Lobii prostatei sunt bine individualizaţi
morfologic şi funcţional.
Glandele bulbouretrale sunt absente.
Penisul este de tip musculocavernos, cilindric, situat pe feţele interne
ale coapselor, exteriorizându-se în sens cranial de la arcada ischiadică. Este
alcătuit dintr-o porţiune proximală, cavernoasă şi o porţiune distală,
prevăzută cu os penian. Osul penian se dezvoltă după naştere şi rezultă din
osificarea distală a celor doi corpi cavernoşi. Este efilat la extremitatea sa
distală şi parcurs pe faţa ventrală de un şanţ adânc în care este plasată uretra
pelvină. În cazul unor accidente se poate produce fractura osului penian.
Glandul penian este foarte dezvoltat şi alcătuit dintr-o porţiune lungă (Pars
longa glandis) şi o porţiune proximală sau bulbul glandului (Bulbus
glandis). Această formaţiune, în erecţie şi în timpul coitului, menţine
"cuplaţi" cei doi parteneri până la 30 minute.
Prepuţul este lung şi orificiul prepuţial îngust.
La motan (Fig. 102, 105) pungile testiculare şi testiculele sunt plasate
subanal. Scrotul este acoperit de păr abundent. Testiculele sunt sferice,
având axa mare dispusă oblic caudo-ventral. Epididimul este foarte
dezvoltat şi acoperă 3/4 din circumferinţa testiculului. Artera testiculară
realizează un "desen" caracteristic şi parcurge faţa laterală a testiculului în
direcţie oblică caudo-ventrală, întretăind marginea liberă a testiculului unde
va emite ramuri drepte dar scurte. Funiculul spermatic este relativ mai lung
decât la canide.
Glandele veziculare sunt absente.
Corpul prostatei este globulos, acoperă dorsal originea uretrei, iar
porţiunea diseminată este reprezentată de o serie de lobuli glandulari
răspândiţi în peretele uretrei.
Glandele bulbouretrale sunt foarte mici, de mărimea unui bob de
mazăre.
Penisul este de tip musculocavernos, fiind orientat caudo-ventral. Osul
penian reprezintă baza porţiunii libere a penisului, iar pe albugineea
glandului se găsesc papile cornificate, orientate oblic, caudal şi care se
atrofiază după castrare. Prepuţul seamănă cu cel de la câine.
Marius Pentea
Fig. 101 Testiculul şi epididimul la vier (după Barone, 1990)

Fig. 102 Testiculele la carnivore şi orictolagus (după Barone,

1990)
Marius Pentea
Fig. 103 Penisul la câine (după Barone, 1990)

La iepuroi (Fig. 102,106) pungile testiculare şi testiculele sunt plasate

subanal, scrotul este subţire şi acoperit de peri scurţi şi deşi, rafeul scrotal
fiind şters. Muşchiul cremaster este foarte dezvoltat, înconjoară în totalitate
inelul vaginal care este foarte larg şi permite retragerea sau coborârea cu
uşurinţă a testiculelor, dinspre şi în interiorul cavităţii pelvine, iepuroiul
fiind intermitent enorhid sau exorhid. Testiculele sunt ovoide, având
extremitatea caudată de formă tuberculară.
Glandele veziculare sunt foarte reduse, plasate pe faţa dorso-laterală a
colului vezicii urinare.
Prostata are porţiunea conglomerată foarte dezvoltată, formată din doi
lobi uniţi median de un istm, porţiunea diseminată fiind redusă.
Glandele bulbouretrale sunt extrem de reduse, ovoide şi acoperite de
muşchiul uretral.
Penisul este de tip musculocavernos, orientat caudal, lipsit de os
penian, glandul penisului fiind conic. Prepuţul este lung, acoperit la exterior
de peri lungi şi fini, iar la interior se găsesc glande prepuţiale, care-şi varsă
produsul de secreţie în cavitatea prepuţială. Alături de glandele subanale,
glandele prepuţiale fac parte dintr-o categorie de glande ale căror secreţii
facilitează identificarea indivizilor în perioada de rut.
Marius Pentea
Fig. 104 Schema aparatului genital la câine (după Barone, 1990)

Fig. 105 Aparatul genital la motan (după Barone, 1990)

Marius Pentea
Fig. 106 Aparatul genital la iepure (după Barone, 1990)

3.2.2. APARATUL GENITAL FEMEL
Este reprezentat de organele genitale femele (Organa genitalia

feminina), alcătuite din cele trei segmente majore: gonadele feminine
reprezentate de ovare; căile de conducere ale ovulului constituite din tubele
uterine, uter, vagin şi vestibulul vaginal; organul copulator reprezentat de
vulvă şi clitoris. O parte din organul genital femel completează
morfofuncţional aparatul urinar, asigurând astfel eliminarea urinii la
exterior.
3.2.2.1. OVARUL
Ovarul (Ovarium) este un organ pereche, de formă sferică, constituţie

fermă şi aspect neregulat datorită foliculilor ovarieni sau corpilor galbeni
prezenţi pe suprafaţa ovarului. Sunt organe plasate în regiunea sublombară,
ventral de procesele transverse ale vertebrele lombare I-IV şi caudo-ventral
de rinichi. În organism îndeplinesc atât funcţie gametogenă cât şi funcţie
endocrină.
Fiecare ovar prezintă două feţe, două extremităţi şi două margini.
Faţa laterală (Facies lateralis) şi faţa medială (Facies medialis) sunt
mai mult sau mai puţin neregulate în funcţie de ciclul sexual.
Marginea liberă (Margo liber), în general convexă este orientată
ventral, excepţie face iapa la care această margine este concavă şi marcată
de fosa ovarului (Fossa ovarii).
Marginea mezoovarică (Margo mesoovaricus), situată dorsal este
caracterizată prin prezenţa hilului ovarului, locul unde pătrund şi ies din
ovar artere, vene şi nervi.
Extremitatea tubară (Extremitas tubaria) numită şi pol cranial este
situată în vecinătatea infundibulului tubar, iar extremitatea uterină
(Extremitas uterina) este opusă precedentei, situată înspre cornul uterin
corespondent de care este legată prin ligamentul propriu al ovarului (Lig.
ovarii proprii).
Ovarul este suspendat în cavitatea abdominală de mezoul ovarian
(Mesovarium) care reprezintă extremitatea cranială a ligamentelor largi, prin
care marginea mezoovarică este consolidată de peretele abdominal. Mezoul
ovarian poate fi sistematizat într-un mezou distal care este plasat între ovar
şi originea mezosalpinxului (mezoul tubei uterine) şi mezou proximal care
se continuă de la originea mezosalpinxului până la peretele abdominal.
Marius Pentea
Marginea cranială a mezoovarului reprezintă ligamentul suspensor al

ovarului (Lig. suspensorium ovari).
Bursa ovariană (Bursa ovarica) este un reces peritoneal alcătuit din
mezoul distal şi mezosalpinx, cu aspect de "capişon" şi care acoperă mai
mult sau mai puţin ovarul în funcţie de specie (Fig. 108).
Ovarul prezintă tunica seroasă, ce acoperă albugineea, care la rândul
său înconjoară ţesutul propriu al ovarului format din corticală şi medulară.
Tunica seroasă înveleşte organul la exterior, originea sa fiind în
peritoneul visceral.
Corticala este plasată la periferia ovarului, cu excepţia iepei la care se
găseşte la interior, are structură parenchimatoasă, iar la nivelul ei se găsesc
foliculi ovarieni în diferite stadii de dezvoltare, corpi galbeni şi celule
interstiţiale.
Medulara este plasată central, cu excepţia iepei, este alcătuită din ţesut
conjunctiv lax, conţine vase sanguine şi limfatice, terminaţiuni nervoase şi
celule interstiţiale cu rol endocrin.
3.2.2.2. TUBA UTERINĂ
Tuba uterină (Tuba uterina) se mai numeşte salpinx, oviduct, trompă

uterină sau trompele lui Fallope, este un conduct par, foarte flexuos şi
îngust, având lungime variabilă în funcţie de specie. Este susţinut de mezoul
tubei uterine (Mesosalpinx) şi are rolul de a transporta gameţii de la ovar la
cornul uterin corespondent, constituind şi locul unde se realizează cuplarea
gameţilor. Împreună cu uterul şi cu vaginul se dezvoltă ontogenetic din
canalele Müller (Fig. 107, 108).
Extremitatea prin care tuba uterină se prinde pe ovar se numeşte
infundibul (Infundibulum tubae uterinae) sau pavilionul tubei uterine, care
are aspect conic, iar marginile sale libere sunt franjurate de o serie de pliuri,
ce vor forma fimbriile tubare (Fimbria tubae), dintre care numai una se
detaşează şi se fixează pe ovar constituind fimbria ovarică (Fimbria
ovarica). În timpul ovulaţiei infundibulul devine turgescent, fimbriile
aplicându-se pe ovar în vederea captării ovulului. Traiectul tubei uterine este
lung şi flexuos, prezentând imediat caudal de infundibul o dilataţie numită
ampula tubei uterine (Ampulla tubae uterinae). Istmul tubei uterine
(Isthmus tubae uterinae) reprezintă un segment foarte îngust care este
cuprins între ampula tubară şi extremitatea uterină, prin care comunică cu
cornul uterin corespondent.
Structura trompelor uterine este reprezentată de mucoasă, musculoasă

mai slab reprezentată în regiunea pavilionului, deoarece este formată dintr-
un singur strat de fibre musculare, iar la exterior seroasa înveleşte organul.
3.2.2.3. UTERUL
Uterul (Uterus) este un organ musculo-membranos, situat în cavitatea

pelvină, cu rolul de a primi, adăposti şi hrăni produsul de concepţie şi care
datorită contracţiilor sale asigură transportul spermatozoizilor spre trompa
uterină (Fig. 107, 108).
Derivă embriologic împreună cu tubele uterine din canalele Müller,
contopite parţial şi care la toate femelele mamiferelor domestice formează
uterul bicorn, o formă intermediară între uterul simplu de la primate şi uterul
dublu de la iepuroaică.
Din sens cranial în sens caudal uterul este alcătuit din coarnele uterine,
corpul uterin şi cervixul uterin.
Coarnele uterine (Cornua uteri) sunt nişte conducte musculare
divergente. Lateral, fiecare corn uterin prezintă marginea mezometrică
(Margo mesometricus) de care se prinde ligamentul lat corespondent, iar
medio-ventral se află marginea liberă (Margo libera). Cele două coarne
uterine sunt unite medial prin ligamentul intercornual (Lig. intercornuale),
variabil dezvoltat în funcţie de specie şi care este dublu numai la vacă.
Corpul uterin (Corpus uteri) reprezintă porţiunea mijlocie a uterului,
este plasat cranial de cervix şi circumscrie cavitatea uterină (Cavum uteri).
Este aplatizat dorso-ventral şi prezintă o faţă dorsală (Facies dorsalis) care
vine în contact cu rectul şi o faţă ventrală (Facies ventralis) care este în
contact cu vezica urinară. Prin marginile stângă şi dreaptă (Margo uteri
sinister et dexter) uterul este fixat în cavitatea abdominală de către
ligamentele late.
Ligamentele late (Lig. latum) stâng şi drept sunt nişte mezouri, relativ
groase, cu originea pe plafonul cavităţii abdominale şi pe peretele dorso-
lateral al bazinului şi terminaţia pe marginile mezometriale ale coarnelor şi
corpului uterin.
Marius Pentea
Fig. 107 Aparatul genital la femele mamiferelor domestice (după Barone,

1990)
Fig. 108 Schema aparatului genital la vacă (după Barone, 1990)

Marius Pentea
Cervixul (Cervix uteri) sau colul uterin face legătura între uter şi
vagin, asigurând închiderea cavităţii uterine. Prezintă o porţiune
prevaginală (Portio prevaginalis) şi o porţiune vaginală (Portio vaginalis)
străbătute de canalul cervixului (Canalis cervix), îngust şi care comunică
cu uterul prin orificiul uterin intern (Ostium uteri internum) şi cu vaginul
prin orificiul uterin extern (Ostium uteri externum). Porţiunea vaginală a
cervixului proemină în vagin şi formează floarea involtă.
La toate mamiferele domestice uterul este alcătuit din seroasă,
musculoasă şi mucoasă.
Tunica seroasă (Tunica serosa) sau perimetrul reprezintă peritoneul
care acoperă la exterior organul.
Tunica musculoasă (Tunica muscularis) sau miometrul este alcătuit
din fibre musculare netede, dispuse pe două straturi, stratul intern alcătuit
din fibre circulare sau fibre dispuse plexiform şi stratul extern alcătuit din
fibre longitudinale.
Tunica mucoasă (Tunica mucosa) sau endometrul formează
numeroase cute, care la nivelul cervixului se măresc şi se orientează
longitudinal şi transversal determinând închiderea orificiului uterin extern,
accesul în cavitatea uterină fiind foarte dificil.
Parametrul reprezintă un ţesut conjunctiv flasc, bogat în vase sanguine,
limfatice şi nervi, dispus între cele două straturi musculare şi care se
continuă bilateral cu mezometrul
3.2.2.4. VAGINUL
Vaginul (Vagina) este un conduct musculo-membranos, uşor aplatizat

dorso-ventral şi care formează împreună cu vestibulul vaginal şi cu vulva
organul copulator femel (Fig. 107). Dorsal, vaginul vine în contact cu rectul,
iar ventral cu vezica urinară şi cu uretra. În jurul porţiunii vaginale a
cervixului, vagina formează fornixul vaginal (Fornix vaginae), care
lipseşte la scroafă.
Himenul (Hymen) este un pliu mucos transvers, situat la limita dintre
vagin şi vestibulul vaginal, plasat puţin cranial de orificiul extern al uretrei.
Structura vaginului este reprezentată de seroasă, subseroasă,
musculoasă şi mucoasă. Peritoneul nu acoperă vaginul în totalitate, astfel că
1/3 caudală a vaginului este acoperită de adventice.
Fig. 109 Schema aparatului genital la iapă (după Barone, 1990)

Marius Pentea
Fig. 110 Aparatul genital la vacă (după Barone, 1990)

Fig. 111 Schema aparatului genital la scroafă (după Barone, 1990).

3.2.2.5. VESTIBULUL VAGINAL
Marius Pentea
Vestibulul vaginal (Vestibulum vaginae) este un conduct uro-genital,

bine individualizat la femele mamiferelor domestice. Reprezintă continuarea
caudală a vaginului şi se întinde până după orificiul extern al uretrei, în
dreptul labiilor vulvare (Fig. 107).
La vacă, oaie, scroafă şi căţea pe planşeul şi/sau în peretele lateral al
vestibulului vaginal se deschid glandele vestibulare mici (Gll. vestibulares
minor).
Glandele vestibulare mari (Gll. vestibulares major) denumite şi
"glandele lui Bartholin" sunt plasate câte una în pereţii ventro-laterali ai
vestibulului vaginal şi se deschid în vestibul printr-un canal mic. Sunt
prezente la vacă, pisică şi inconstant la oaie, având rolul de a lubrefia
vaginul, iar datorită unor substanţe odorante atrag masculii în perioada
căldurilor (Fig. 111).
Bulbii vestibulari sunt formaţiuni erectile, bogat vascularizate şi plasate
în submucoasa vestibulară, prezenţi numai la iapă şi căţea.
3.2.2.6. VULVA
Vulva (Pudendum femininum, s. Vulva) reprezintă singurul segment

extern al organului genital femel, fiind alcătuită din două labii vulvare
(Labia pudendi), unite dorsal şi ventral la nivelul comisurii dorsale şi
ventrale (Commissura labiorum ventralis et dorsalis) şi care delimitează,
vertical, fanta vulvară (Rima pudendi).
Vulva este situată ventral de anus, de care este despărţită prin perineu.
Labiile vulvare sunt acoperite la exterior de piele fină, nudă sau prevăzută
cu peri fini (Fig. 107).
La nivelul comisurii ventrale a vulvei se găseşte clitorisul (Clitoris),
un organ erectil, omolog penisului de la masculi, având originea pe arcada
ischiadică. Clitorisul prezintă analog penisului, două rădăcini, un corp şi un
gland.
3.2.2.7. PARTICULARITĂŢI SPECIFICE ALE APARATULUI

GENITAL FEMEL
La iapă (Fig. 109) ovarele sunt mari şi globuloase, cu aspect reniform.

Au marginea liberă brăzdată de fosa de ovulaţie, fiind plasate ventral de
vertebrele lombare IV-V. Medulara este situată la exterior, iar corticala la
interior. Mezoul ovarian este lung, putând fi palpat transrectal. Peritoneul

acoperă ovarul cu excepţia fosei de ovulaţie.
Tuba uterină este lungă şi flexuoasă. Infundibulul trompei uterine se
prinde de ovar în jurul fosei de ovulaţie. Bursa ovariană este plasată lateral
pe ovar.
Uterul este bicorn, neseptat, situat în cavitatea abdominală. Coarnele
uterine sunt divergente şi uşor curbate cranio-dorsal, ajungând până în
vecinătatea ovarelor. Ligamentul intercornual este simplu. Porţiunea
vaginală a cervixului proemină în fornixul vaginal, formând floarea involtă.
Vaginul este relativ lung şi extensibil, având mucoasa uşor plisată
longitudinal.
Vestibulul vaginal este scurt, bulbii vestibulari bine dezvoltaţi, iar
glandele vestibulare mici sunt prezente pe planşeul şi în pereţii laterali ai
vestibulului.
Vulva este pigmentată, comisura dorsală este ascuţită, iar comisura
ventrală este rotunjită. Labiile vulvare sunt groase, iar clitorisul bine
dezvoltat.
La vacă (Fig. 108, 110, 112, 113) ovarele sunt mici şi neacoperite de
peritoneu. Suprafaţa lor este neregulată datorită prezenţei a numeroşi foliculi
ovarieni sau corpi galbeni în diferite stadii de evoluţie. Ovarele pot fi
palpate transrectal în dreptul tuberului coxal al iliumului.
Tubele uterine sunt relativ lungi, dar cu flexuozităţile şterse. Bursa
ovariană este foarte largă, iar infundibulul acoperă aproape total ovarul.
Uterul este bicorn, parţial septat, iar ligamentul intercornual este dublu.
Coarnele uterine sunt lungi, curbate caudo-ventro-lateral şi spiralate
asemănător coarnelor de berbec.
Mucoasa uterină prezintă pliuri longitudinale şi este prevăzută cu
proeminenţe mucoase, numite carunculii uterini (Caruncules), rotunzi sau
ovali, dispuşi pe 4 rânduri, câte 10-14 carunculi, de forma unui bob de
fasole la vacile negestante, dar care în gestaţie se măresc considerabil
ajungând de mărimea unui cartof. Suprafaţa carunculilor este convexă şi
rugoasă datorită criptelor în care se angrenează placenta. Cervixul prezintă
3-4 pliuri circulare astfel că floarea involtă apare dublă sau triplă. Fornixul
vaginal este mai profund în sens dorsal decât ventral.
În vestibulul vaginal există un diverticul suburetral evident, iar în
planşeul vestibular sunt prezente glandele vestibulare mari.
Vulva este puţin pigmentată, având comisura ventrală ascuţită şi
prevăzută cu un smoc de peri lungi, iar comisura dorsală este rotunjită.
Clitorisul este mai redus.
Marius Pentea
La oaie şi capră ovarele sunt foarte mici şi plasate ventral de vertebra

lombară V. Uneori corpul galben poate fi de două ori mai mare decât ovarul.
Tubele uterine sunt foarte lungi şi flexuoase.
Uterul este bicorn, parţial septat. Coarnele uterine sunt asemănătoare
cu cele de la vacă, dar spiralarea lor este mai strânsă, iar ligamentul
intercornual este unic. Carunculii uterini sunt dispuşi pe două rânduri, în
număr de 10-12 şi au suprafaţa uşor concavă. La capră, numărul
carunculilor uterini este mai mare şi suprafaţa lor este plană. Floarea involtă
este unică. Glandele vestibulare mari şi mici sunt prezente ocazional numai
la oaie, fiind absente la capră.
Labiile vulvare sunt relativ subţiri, comisura dorsală rotunjită,
comisura ventrală ascuţită şi prevăzută cu un apendice cutanat conic.
Clitorisul este evident şi are glandul ascuţit şi curbat caudal.
La scroafă (Fig. 111) ovarele au formă neregulată şi datorită
numeroşilor foliculi ovarieni şi a corpilor galbeni au aspect de "mură".
Trompele uterine sunt lungi şi sinuoase, infundibulul este larg, iar
fimbriile tubare sunt reduse sau lipsesc.
Mezosalpinxul este foarte amplu şi bogat vascularizat. Bursa ovariană
este largă, acoperind în totalitate ovarul.
Uterul este bicorn, parţial septat şi plasat în cavitatea abdominală.
Coarnele uterine sunt foarte lungi (până la 150 cm), flexuoase, de constituţie
fermă. Corpul uterin este scurt, în schimb cervixul este foarte lung, iar
canalul cervical se închide prin intermediul unor perniţe cervicale
(Pulvinus cervicales) sau cuzineţi, care se angrenează reciproc, asigurând
etanşeitatea cervixului (Fig. 114).
Vaginul este lung şi lipsit de fornixul vaginal. În vestibulul vaginal se
deschid glandele vestibulare mici, fiind prezent şi diverticulul suburetral.
Vulva are comisura ventrală ascuţită şi prelungită de un apendice
conic. Clitorisul este mic.
La căţea şi pisică (Fig. 115, 116) ovarele sunt mici, ovale şi acoperite
total de bursa ovariană. Sunt plasate caudo-ventral de rinichi, în dreptul
vertebrelor lombare III-IV. Mezosalpinxul conţine o mare cantitate de ţesut
adipos la căţea şi mai puţin la feline.
Uterul este bicorn, parţial septat. Coarnele uterine sunt lungi, uniforme
şi divergente. Ligamentul intercornual este scurt. Corpul uterin este relativ
scurt. Ligamentele largi sunt bogate în ţesut adipos. La feline uterul
seamănă cu cel de la căţea, în schimb canalul cervixului este oblic, iar
fornixul vaginal are aspect de papilă.
În vestibulul vaginal sunt prezenţi bulbii vestibulari, evidenţi, iar

glandele vestibulare mici sunt dezvoltate. La feline, în vestibulul vaginal se
deschid şi glandele vestibulare mari.
Labiile vulvare sunt dublate lateral de câte un pliu cutanat. Clitorisul
este foarte dezvoltat, fiind prevăzut cu o formaţiune cartilaginoasă,
asemănătoare osului penian.
La iepuroaică ovarele sunt mici şi alungite, cu suprafaţa neregulată şi
sunt dispuse ventral de vertebrele lombare II-III. Bursa ovariană este slab
dezvoltată şi nu acoperă ovarele.
Uterul este bicorn, total septat ca şi la marsupiale şi monotreme.
Coarnele uterine sunt cilindrice, flexuoase şi nu se deschid în comun în
cavitatea uterină, ci se continuă spre vagin prin două canale independente
care se deschid fiecare prin câte un cervix propriu.
Labiile vulvare sunt acoperite de peri lungi şi fini, fiind dublate medial
de câte o cută a mucoasei care vor constitui labiile mici. Comisura dorsală
este ascuţită, iar cea ventrală este rotunjită. Clitorisul este lung şi înconjurat
de un veritabil prepuţ.
Marius Pentea
Fig. 112 Uterul, vaginul, vestibulul vaginal şi vulva la vacă (după

Barone, 1990)
Fig. 113 Cervixul uterin la vacă (după Barone, 1990)

Marius Pentea
Fig. 114 Uterul, vestibulul vaginal, vaginul şi vulva la scroafă

(după Barone, 1990)
Fig. 115 Schema aparatului genital la căţea (după Barone, 1990)

Marius Pentea
Fig. 116 Ovarele, uterul, vaginul, vulva la căţea (după Barone, 1990)
3.2.2.8. GLANDA MAMARĂ
Glanda mamară (Mama) sau mamela este o formaţiune anatomică

alcătuită din două sau patru complexe glandulare, de formă și volum variabil
în funcţie de specie.
Mamela este considerată o formaţiune anexă a aparatului genital femel,
a cărei dezvoltare şi funcţie este coordonată neurohormonal. Funcţia sa
esenţială este de a produce lapte.
Glanda mamară numită şi uger este o glandă sudoripară modificată a
cărei dezvoltare începe încă din perioada intrauterină, din crestele mamare.
Fiecare mamelă este alcătuită din corpul mamelei şi din papila mamară
sau mamelonul. Două mamele simetrice sunt despărţite între ele prin şanţul
intermamar.
Corpul glandei mamare (Corpus mammae) este format dintr-un ţesut
glandular şi din stroma conjunctivo-adipoasă, fiind organizată în lobi
glandulari de la care pornesc conductele lactifere (Ductus lactiferi) care
converg în partea ventrală a corpului mamelei în sinusul lactifer (Sinus
lactiferi) numit şi sinus galactofor (Fig. 117).
Papila mamară (Papilla mammae), situată ventral de corp, este
străbătută de unul sau mai multe conducte papilare (Ductus papillaris) care
pornesc din sinusul lactifer şi se deschid la exterior prin ostiul papilar
(Ostium papillae), (Fig. 118).
La limita dintre corpul mamelei şi papila mamară se plasează sinusul
lactifer care este format din două porţiuni, glandulară şi papilară.
Glanda mamară este ancorată de trunchi prin aparatul suspensor
(Apparatus suspensorius mammarius) care este alcătuit din două lame
laterale şi o lamă medială. La iapă şi vacă lamele mediane se unesc în plan
median şi formează ligamentul suspensor al ugerului (Lig. suspensorium
uberis).
La exterior mamela este acoperită de o capsulă tegumentară, onctuoasă
şi prevăzută cu peri fini.
Vascularizaţia arterială este asigurată de arterele mamare, care provin
din arterele pudendă externă şi epigastrică caudală superficială, dar şi de
ramuri mamare provenite din arterele epigastrică cranială superficială,
toracică internă şi toracică externă.
Venele sunt satelite arterelor şi pot forma importante plexuri fară
echivalent arterial.
Inervaţia mamelei este senzitivă şi organo-vegetativă, asigurată prin
perechi rahidiene toracice, lombare şi sacrale.
Marius Pentea
La iapă ugerul este plasat în regiunea inghinală, format dintr-o singură

pereche de mamele. Fiecare mamelă prezintă câte o papilă mamară care este
străbătută de 2 canale papilare.
La vacă ugerul este situat în regiunea inghinală, format din patru
mamele, numite şi sferturi. Mamelonul este foarte dezvoltat, gros şi
străbătut de un singur canal papilar.
La oaie şi capră ugerul este format din două mamele inghinale. Papila
mamară este parcursă de un singur canal papilar.
La scroafă există 7 perechi de mamele, situate bilateral de linia albă a
abdomenului. Sunt sistematizate în toracale (2), abdominale (4), inghinale
(1). Au aspect conic şi fiecare mamelon este parcurs de câte 2-3 canale
papilare (Fig. 119).
La căţea mamele sunt dispuse de-o parte și de alta a liniei albe a
abdomenului, în număr de 4-6 perechi. Mameloanele sunt scurte şi
străbătute de 8-12 canale papilare (Fig. 120).
La feline există 4 perechi de mamele, 2 perechi toracale mai dezvoltate
şi 2 perechi abdominale mai reduse, care se deschid la exterior prin 5-7
canale papilare.
Iepuroaica prezintă 5 perechi de mamele, 3 perechi toracale, 1 pereche
abdominală şi 1 pereche inghinală, fiecare fiind străbătute de unul sau mai
multe canale papilare.
Fig. 117 Structura internă a mamelei la vacă (după Barone, 1990)

Marius Pentea
Fig. 118 Conformaţia şi structura papilei mamare (după Barone, 1990)

Fig.119 Structura glandei mamare la scroafă (după Barone, 1990)
Fig. 120 Structura glandei mamare la căţea (după Barone, 1990)

Marius Pentea
4. TOPOGRAFIA ORGANELOR DIN CAVITĂŢILE

ABDOMINALĂ ŞI PELVINĂ
Cunoaşterea exactă a poziţiei viscerelor şi a proiecţiei acestora pe

pereţii cavităţii abdomino-pelvine, constituie un capitol important de
anatomie clinică, care oferă medicilor practicieni date preţioase în vederea
executării diverselor intervenţii chirurgicale, obstetricale dar şi în cazul
explorărilor morfo-funcţionale.
În funcţie de partea în care sunt plasate, organele din cavitatea
abdomino-pelvină se sistematizează în organe care se proiectează pe
peretele drept şi organe ce se proiectează pe peretele stâng al cavităţii
abdominale.
Punctele de reper utilizate pentru aprecierea cât mai exactă a
topografiei viscerelor abdomino-pelvine sunt: corpul şi procesele transverse
ale vertebrelor toracale şi lombare, coastele, cartilajele costale, sternul,
hipocondrul, unghiul caudal al spetei, spina scapulară, articulaţia scapulo-
humerală (artic. umărului), olecranul ulnei, tuberul coxal al iliumului,
articulaţia coxo-femurală (artic. şoldului), patela (rotula), linia albă a
abdomenului, regiunea fosei paralombare (a flancului), regiunea ombilicală,
tendonul prepubian.
La toate speciile de animale domestice, plafonul cavităţii abdominale
este reprezentat de un plan orizontal, paralel cu solul, care este cuprins între
tuberculul coxal al iliumului şi tuberozitatea spinei scapulare de pe cele
două parţi ale organismului.
La ecvine (Fig. 121, 122). Diafragma se proiectează sub forma unei
linii curbe, convexă cranial, care începe la nivelul extremităţii dorsale a
ultimei sau a penultimei (18-17) coaste, trece aproximativ prin mijlocul
coastei a 9-a şi se termină în dreptul articulaţiei condro-costale a coastei a 7-
a.
Pe peretele drept al cavităţii abdominale se proiectează următoarele
organe: ficatul, duodenul, pancreasul, rinichiul drept, cecumul, ansa I și ansa
IV a colonului ascendent.
Lobul drept al ficatului se proiectează în dreptul ultimelor 7-8 spaţii
intercostale. Este cuprins într-un spaţiu delimitat cranial de concavitatea
diafragmei, iar caudal ajunge până la ultimele două coaste. Dorsal este
mărginit de plafonul cavităţii abdominale, iar ventral ajunge până la linia
paralelă cu solul care uneşte jumătatea verticalei dusă de la tuberul coxal la

patelă.
Cecumul, datorită aspectului său de virgulă enormă, ocupă în totalitate
fosa paralombară dreptă. Baza cecumului ocupă treimea dorsală a fosei
paralombare (golul flancului) şi în funcţie de gradul său de plenitudine se
întinde pe faţa internă a ultimelor 3-4 coaste. Corpul cecumului ocupă
extremitatea caudală a fosei paralombare (coarda şi teşitura flancului), iar
vârful cecumului tinde cranio-medial spre procesul xifoid al sternului.
Colonul ascendent ventral drept (ansa I) este cuprins în spaţiul dintre
linia albă a abdomenului şi linia care trece prin hipocondrul drept.
Colonul ascendent dorsal drept (ansa IV) este situat la aproximativ 10-
20 cm dorsal de linia care trece prin hipocondrul drept.
Rinichiul drept este plasat în regiunea sublombară, spre plafonul
cavităţii abdominale, în spaţiul delimitat de extremitatea dorsală a ultimelor
2-3 coaste şi procesele transverse ale vertebrelor L1-L2.
Duodenul este situat în spaţiul delimitat, dorsal de baza cecumului,
lobul drept al ficatului, marginea caudală a ultimei coaste şi procesele
transverse ale ultimei vertebre toracale (Th18) şi a primei vertebre lombare
(L1).
Pancreasul este dispus între rinichiul drept, duoden şi ficat.
Pe peretele stâng al cavităţii abdominale se proiectează: ficatul,
stomacul, splina, pancreasul, jejunul, rinichiul stâng și ansa II și ansa III a
colonului ascendent, colonul descendent.
Lobul stâng al ficatului se proiectează între concavitatea diafragmei şi
o linie care porneşte de la coasta a 10-a, în sens cranio-ventral până ce se
uneşte cu diafragma.
Stomacul se proiectează pe peretele stâng al cavităţii abdominale prin
curbura mare, în spaţiul delimitat de lobul stâng al ficatului şi splină, iar
ventral ajunge la orizontala paralelă cu solul ce trece prin mijlocul liniei care
uneşte unghiul extern al iliumului cu patela.
Splina este situată în dreptul ultimelor patru spații intercostale,
marginea sa caudală depășind ultima coastă. Vârful splinei este orientat
cranial, ajungând spre spaţiile intercostale 7-10.
Pancreasul este dispus pe plafonul cavităţii abdominale, între baza
splinei şi stomac.
Jejunul este plasat caudal de splină, în extremitatea cranială a fosei
paralombare stângi.
Colonul ascendent ventral stâng (ansa II) este cuprins în spaţiul
delimitat de linia albă a abdomenului şi hipocondrul stâng.
Marius Pentea
Colonul ascendent dorsal stâng (ansa III) este situat la aproximativ

10-20 cm dorsal de linia care trece prin hipocondrul stâng.
Colonul descendent este situat în treimea dorsală a fosei paralombare
stângi (golul flancului).
Rinichiul stâng este situat în regiunea sublombară, paralel cu cel drept
dar puţin mai caudal, în spaţiul delimitat de extremitatea dorsală a ultimei
coaste şi procesele transverse al vertebrelor lombare L3-L4.
La rumegătoarele mari (Fig. 123, 124). Diafragma se proiectează pe
pereţii laterali ai cavităţii abdominale printr-o linie concavă caudal, care
începe la nivelul marginii dorsale a ultimei coaste, trece prin mijlocul
coastei a 7-a, iar ventral atinge articulaţia condrocostală a coastei a 6-a.
Pe peretele drept al cavităţii abdominale se proiectează: ficatul, vezica
biliară, omasul, abomasul, duodenul, jejunul, cecumul, colonul ascendent,
rinichiul drept.
Ficatul ocupă spaţiul cuprins între coastele 7-13, delimitat cranial de
concavitatea diafragmei, dorsal de plafonul cavităţii abdominale, iar ventral
de linia paralelă cu solul ce trece prin mijlocul ultimelor 7 coaste.
Vezica biliară ocupă spaţiul intercostal 10.
Omasul ocupă faţa internă a hipocondrului drept, în spaţiul delimitat
de coastele 6-11, sprijinindu-se prin curbura mare pe planşeul cavităţii
abdominale.
Abomasul este situat în regiunea ombilicală, caudal de omas, între
procesul xifoid al sternului și ultima coastă.
Duodenul se dispune în spaţiul cuprins între coastele 9-12, ocupând
treimea dorsală a fosei paralombare drepte.
Fig. 121 Proiecţia viscerelor pe peretele lateral stâng al cavităţii abdominale

la cal (după Constantinescu, 1982)
1. Curbura pelvină a colonului ascendent; 2. Colonul descendent; 3. Rinichiul stâng; 4.
Splina; 5. Stomacul; 6. Lobul stâng lateral al ficatului; 7. Curbura sternală a colonului
ascendent; 8. Curbura diafragmatică a colonului ascendent; 9. Colonul ventral stâng; 10.
Colonul dorsal stâng; 11. Ansele jejunale.
Fig. 122 Proiecţia viscerelor pe peretele lateral drept al cavităţii abdominale

la cal (după Constantinescu, 1982)
1. Lobul drept al ficatului; 2. Rinichiul drept; 3. Porţiunea descendentă a duodenului; 4.
Corpul cecumului; 5. Baza cecumului; 6. Colonul ascendent dorsal drept; 7. Colonul
ascendent ventral drept; 8. Curbura sternală a colonului ascendent; 9. Curbura
diafragmatică a colonului ascendent.
Cecumul ocupă treimea dorsală a fosei paralombare, cu vârful orientat

caudal.
Colonul ascendent este situat ventral de cecum, ansa spiralată ocupă în
plan sagital jumătatea ventrală a fosei paralomare.
Rinichiul drept este dispus ventral de ultimul spaţiu intercostal şi
procesele transverse ale vertebrelor L2-L3.
Pe peretele stâng al cavităţii abdominale se proiectează rumenul,
reţeaua, splina.
Rumenul se proiectează pe tot peretele stâng al cavităţii abdominale.
Cranial de la concavitatea diafragmei până la intrarea în cavitatea pelvină.
Diafragma acoperă 2/3 din faţa parietală a rumenului, cu excepția porţiuni
situate în fosa paralombară şi în regiunea hipocondrului stâng.
Reţeaua este dispusă cranio-ventral de rumen în concavitatea
diafragmei şi se proiectează în spaţiile intercostale 5-6.
Marius Pentea
Splina are aspect de curea lată, cu extremităţile egal dezvoltate,

dispusă oblic caudo-dorsal, cuprinsă între spaţiile intercostale 6-13, iar
extremitatea sa dorsală poate depăşi marginea caudală a ultimei coaste.
La rumegătoarele mici proiecţia organelor din cavitatea abdominală
este asemănătoare cu cea de la rumegătoarele mari, cu unele mici excepţii.
Abomasul este mai dezvoltat la ovine şi caprine decât la bovine. Se
întinde şi în partea stângă a cavităţii abdominale, între reţea, extremitatea
cranio-ventrală a rumenului şi planşeul cavităţii abdominale.
Splina are formă aproximativ ovală, proiectându-se în porţiunea
dorsală a spaţiilor intercostale 10-13, în contact cu sacul cecal cranio-dorsal
al rumenului.

la rumegătorul mare (după Constantinescu, 1982)
1. Sacul cecal caudo-dorsal; 2. Şanţul longitudinal stâng al rumenului; 3. Sacul ruminal
dorsal; 4. Recesul ruminal; 5. Splina; 6. Reţeaua; 7. Abomasul; 8. Sacul ruminal ventral; 9.
Sacul cecal caudo-ventral.

la rumegătorul mare (după Constantinescu, 1982)
1. Lobul stâng al ficatului; 2. Lobul drept al ficatului; 3. Lobul caudat al ficatului; 4.
Rinichiul drept; 5. Colonul descendent; 6. Porţiunea descendentă a duodenului; 7. Ansa
proximală a colonului ascendent; 8. Ileonul; 9. Ansa spiralată a colonului ascendent; 10.
Cecumul; 11. Ansele jejunale; 12. Abomasul; 13. Pilorul; 14. Omasul.

la porc (după Constantinescu, 1982)
1.Colonul sigmoid cu originea rectului; 2. Colonul descendent; 3. Cecumul; 4. Rinichiul
stâng; 5. Lobul stâng medial al ficatului; 6. Lobul stâng lateral al ficatului; 7. Stomacul; 8.
Splina; 9. Ansele centripete ale colonului ascendent; 10. Ansele centrifuge ale colonului
ascendent; 11. Ansele jejunale; 12. Vezica urinară.
Marius Pentea
La suine (Fig. 125) Diafragma se proiectează sub forma unei linii care
porneşte de la extremitatea dorsală a ultimei coaste, ajunge la mijlocul
coastei a 8-a, iar ventral atinge articulaţia condrocostală a coastei a 6-a.
La nivelul peretelui lateral drept al cavităţii abdominale se proiectează
următoarele organe: ficatul, stomacul, duodenul, pancreasul, jejunul,
rinichiul drept şi colonul ascendent.
Ficatul se proiectează în spaţiile intercostale 11-13, fiind delimitat
cranial de concavitatea diafragmei, iar caudal de o linie care trece pe la
nivelul coastei a 12-a în direcţia hipocondrului drept.
Stomacul este plasat caudal de ficat, iar în funcție de gradul său de
plenitutine se întinde până în dreptul ultimei coaste. Când este gol se retrage
în porțiunea intratoracică a diafragmei.
Duodenul întretaie ultimele două coaste şi ocupă treimea dorsală a
fosei paralombare, extinzându-se caudal în regiunea lombară de unde se
continuă cu jejunul.
Jejunul se situează la dreapta colonului.
Pancreasul este situat în treimea dorsală a ultimului spaţiu intercostal,
sub extremitatea cranială a rinichiului drept.
Colonul ascendent se proiectează pe peretele drept al cavităţii
abdominale doar în caz de plenitudine exagerată, când ocupă partea caudală
a golului flancului.
Rinichiul drept este situat fie în același plan cu rinichiul stâng, fie mai
caudal şi ocupă spaţiul delimitat de procesele transverse al ultimelor două
vertebre toracale şi primele două vertebre lombare.
Organele care se proiectează pe peretele stâng al cavităţii abdominale
sunt: ficatul, stomacul, splina, cecumul, colonul ascendent, rinichiul stâng.
Lobul stâng al ficatului este cuprins între spaţiile intercostale 6-11,
sprijinindu-se pe planşeul cavităţii abdominale.
Stomacul este plasat între ficat şi splină, fiind împins de ficat înspre
plafonul cavităţii abdominale, între coastele 9-12.
Splina este dispusă paralel cu coastele 10-12 în funcție de gradul de
plenitudine al stomacului. Cind stomacul este gol splina se situează în
porțiunea intratoracică a abdomenului.
Cecumul este situat oarecum transversal, se întinde de la ultima coastă
până la tuberul coxal al iliumului, în direcție caudală.
Colonul ascendent este plasat ventral de cecum, ocupând jumătatea
ventrală a fosei paralombare, până la nivelul planşeului cavităţii
abdominale.
Rinichiul stâng este plasat paralel sau mai cranial decât simetricul,
ajungând cranial până la extremitatea dorsală a ultimelor două coaste.
La canide (Fig. 126, 127). Diafragma se proiectează pe pereţii cavităţii
abdominale sub forma unei linii convexe cranial, care începe în dreptul
extremităţii dorsale a ultimei coaste, atinge mijlocul coastei a 7-a iar ventral
ajunge la nivelul articulaţiei condro-costale a coastei a 6-a. Toate organele
abdominale cu excepția splinei, porțiunea descendentă a duodenului și
vezica urinară sunt acoperite de omentul mare atunci când cavitatea
abdominală este deschisă prin manore de laparatomie ventrală.
Pe peretele drept al cavităţii abdominale se proiectează următoarele
organe: ficatul, stomacul, duodenul, jejunul şi rinichiul drept.
Lobul drept al ficatului se proiectează în dreptul spaţiilor intercostale
7-13, fiind delimitat cranial de concavitatea diafragmei, iar caudal depăşeşte
ultima coastă. Ventral ajunge până în regiunea obilicală.
Stomacul, datorită posibilităţilor sale de dilatare se poate proiecta pe
ambele părţi ale cavităţii abdominale, fiind dispus caudo-ventral de ficat.
Duodenul este plasat caudal de ficat, în zona hipocondrului drept şi
ocupă treimea mijlocie a fosei paralombare.
Jejunul ocupă treimea ventrală a fosei paralombare, de la penultima
coastă până la intrarea în cavitatea pelvină, având aceeaşi proiecţie pe
ambele părţi.
Rinichiul drept este dispus mai cranial decât cel stâng, extremitatea sa
cranială atinge lobul caudat al ficatului, proiectându-se între ultimul spaţiu
intercostal şi procesele transverse ale vertebrelor lombare L1 şi L2.
stomacul, splina, colonul descendent, rinichiul stâng.
Lobul stâng al ficatului este cuprins între spaţiile intercostale 7-10, în
funcţie de gradul de plenitudine al stomacului.
Stomacul este situat diferit în funcție de gradul său de plenitudine.
Când este gol se dispune în totalitate în porțiunea intratoracică a
abdomnului, iar când este plin poate ajunge până la fosa paralombară
stângă.
Splina se proiectează în ultimele două spaţii intercostale, iar cind
stomacul este plin poate ajunge până în dreptul vertebrei lombare patru.
Colonul descendent ocupă jumătatea dorsală a fosei paralombare, de la
marginea caudală a ultimei coaste până la intrarea în cavitatea pelvină.
Rinichiul stâng este paralel, dar mai caudal decât rinichiul drept,
extremitatea sa cranială poate ajunge până la ultimul spaţiu intercostal iar
Marius Pentea
extremitatea sa caudală ajunge ventral de procesele transverse ale

vertebrelor L3 şi L4.
La canide rinichii sunt flotanţi şi în funcţie de gradul de plenitudine al
stomacului variază între limite foarte largi.

la câine (după Constantinescu, 1982)
1.Vezica urinară; 2. Originea rectului; 3. Colonul descendent; 4. Rinichiul stâng; 5. Lobul
stâng lateral al ficatului; 6. Stomacul; 7. Splina; 8. Omentul mare.

la câine (după Constantinescu, 1982)
1.Procesul caudat al ficatului; 2. Rinichiul drept; 3. Pancreasul; 4. Colonul descendent şi
originea rectului; 5. Vezica urinară; 6. Porţiunea descendentă a duodenului; 7. Omentul
mare; 8. Stomacul; 9. Lobul lateral drept al ficatului; 10. Lobul medial drept al ficatului.
Vezica urinară este situată în cavitarea abdominală. În plenitudine
maximă poate fi palpată în regiunea ombilicală.
La iepure (Fig. 128, 129). Diafragma se proiectează pe pereţii laterali
ai cavităţii abdominale, de forma unei linii convexe cranial, care debutează
la extremitatea dorsală a ultimei coaste, ajunge la mijlocul coastelor 7-8 iar
ventral atinge articulaţia condrocostală a coastei a 6-a.
În partea dreaptă a cavităţii abdominale se proiectează următoarele
organe: ficatul, stomacul, duodenul, pancreasul, cecumul, colonul
ascendent, rinichiul drept.
Ficatul se proiectează în dreptul spaţiilor intercostale 9-11,
sprijinindu-se ventral pe planşeul cavităţii abdominale.
Stomacul este plasat caudo-ventral de lobul drept al ficatului.
Duodenul este situat între stomac şi ficat, iar dorsal ajunge până în
spaţiul dintre procesele transverse ale vertebrelor L4 şi L5.
Pancreasul este plasat între rinichiul drept, lobul caudat al ficatului şi
duoden.
Cecumul ocupă în totalitate fosa paralombară dreaptă, ajunge cranial
până la marginea ventrală a hipocondrului drept, iar caudal atinge vezica
urinară. Apendicele cecal este situat între ansele cecumului, ventral de
ultimele 2-3 coaste.
Colonul ascendent este plasat între apendicele cecal şi corpul
cecumului, având orientare dorsală spre duoden.
Rinichiul drept ocupă spaţiul cuprins între penultima coastă, plafonul
cavităţii abdominale şi procesele transverse ale vertebrelor L1 şi L2.
Vezica urinară este situată în totalitate în cavitatea pelvină, caudal de
colonul ascendent şi cecum.
stomacul, splina, cecumul, jejunul, rinichiul stâng.
Ficatul este cuprins între spaţiile intercostale 5-8, delimitat cranial de
concavitatea diafragmei, caudal de stomac, iar ventral se sprijină pe planşeul
cavităţii abdominale.
Stomacul este plasat caudal de ficat, proiectându-se în penultimul
spaţiu intercostal.
Marius Pentea
Splina este situată caudal de stomac, ocupând ultimul spaţiu

intercostal.

la iepure (după Constantinescu, 1982)
1. Originea rectului; 2. Colonul descendent; 3. Ansele jejunale; 4. Rinichiul stâng; 5.
Splina; 6. Stomacul; 7. Lobul stâng medial al ficatului; 8. Lobul stâng lateral al ficatului; 9.
Colonul ascendent dorsal drept; 10. Cecumul; 11. Vezica urinară.

la iepure (după Constantinescu, 1982)
1.Procesul caudat al ficatului; 2. Rinichiul drept; 3. Porţiunea descendentă a duodenuluil; 4.
Colonul transvers; 5. Colonul descendent; 6. Vezica urinară; 7. Ileonul; 8. Cecumul; 9.
Colonul ascendent; 10. Apendicele cecal; 11. Ansa dorsală a cecumului; 12. Pilorul; 13.
Lobul medial stâng al ficatului; 14. Lobul drept al ficatului.
Cecumul este plasat în jumătatea ventrală a fosei paralombare, între

jejun şi colonul ascendent.
Jejunul ocupă jumătatea dorsală a fosei paralombare stângi, între
rinichiul stâng, splină şi cecum.
Rinichiul stâng este dispus mai caudal decât rinichiul drept, în loja
renală corespondentă, ventral de procesele transverse ale vertebrelor L3 şi
L5.
Marius Pentea
BIBLIOGRAFIE
1. *** - NOMINA Mamiferelor Domestice, Ed.

ANATOMICA Facla, 1982.
VETERINARIA. Third 7. GANŢĂ CARMEN VANDA
Edition, Published by the - Splanchnologia animalelor
International Committee on domestice, Ed. Mirton
Veterinary Gross Anatomical Timişoara, 1998.
Nomenclature, Ithaca, New 8. NICKEL, R., SCHUMMER,
York, 1992. A., SEIFERLE, E. - Lehrbuch
2. BARONE, R. - Anatomie der Anatomie der Haustiere,
Comparée des Mammifères Ed. Paul Parey in Berlin und
domestiques, Tome 3, Hamburg, 1995.
Splanchnologie I, Éd. Vigot 9. PAVAUX. CL. -
1984. Splanchnologie des Animaux
3. BARONE, R. - Anatomie Domestiques. Fascicule I et II,
Comparée des Mammifères Ed. Ecole Nationale
domestiques, Tome 4 Veterinaire de Toulouse,
Splanchnologie II. Éd. Vigot, 1987.
1990. 10. PAŞTEA, E., COŢOFAN, V.,
4. BOTĂREL, S., COTEA, C., ŞI COL. - Anatomia
GABOREANU, M. - Comparată a Animalelor
Histologie şi Embriologie, Ed. Domestice, vol. I şi II, Ed.
Didactică şi Pedagogică Didactică şi Pedagogică
Bucureşti, 1982. Bucureşti, 1985.
5. CERNESCU, H., 11. ŞINCAI MARIANA -
ARDELEAN, V., BONCA, Histologie, Embriologie
GH. – Îndrumător de activităţi Animală, Ed. Mirton
practice la patologia Timişoara, 1999.
reproducţiei şi clinică
obstetricală, Curs Lito U. S.
A. M. V. B. Timişoara, 1991.
6. CONSTANTINESCU, GH.
M., RADU, C., PALICICA,
R. - Anatomia Topografică a

Splanchnologia Partea 2

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Splanchnologia Partea 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Splanchnologie veterinară

Fig. 61 Schema aparatului respirator la câine (după Barone, 1984)

Aparatul respirator (Apparatus respiratorius) este alcătuit dintr-un

2.2. CAVITĂŢILE NAZALE

Cavităţile nazale (Cavum nasi) sunt două conducte de formă

cartilajul lateral. Cartilajul accesoriu lateral se ataşează de cartilajul lateral

răsucite lateral vor constitui ectoturbinale (Ectoturbinalia) şi vor

Fig. 62 Nările la ecvine (după Barone, 1984)

Fig. 63 Nările la rumegătoare (după Barone, 1984)

Fig. 64 Nările la suine, canide, feline şi leporide (după Barone, 1984)

Este un organ par, plasat pe planşeul cavităţii nazale şi constituit dintr-

2.3. PARTICULARITĂŢI SPECIFICE ALE CAVITĂŢILOR

Ecvine (Fig. 62). Nările au aspect de virgulă, sunt alungite dorso-

2.4. SINUSURILE PARANAZALE

Sinusurile paranazale (Sinus paranasalis) sunt cavităţi umplute cu

protejează encefalul de acţiunile mecanice ce se exercită asupra joncţiunii

Comunică şi formează împreună cu sinusul cornetului nazal dorsal, sinusul

Fig. 65 Tipuri de corneţi nazali (după Barone, 1984)

Fig. 66 Cavităţile nazale la ecvine (după Barone, 1984)

Fig. 67 Cavităţile nazale la canide (după Barone, 1984)

Sinusul maxilar este dezvoltat, unic şi pneumatizează oasele maxilar,

Fig. 68 Sinusurile paranazale la ecvine (după Barone, 1984)

Fig. 69 Sinusurile paranazale la bovine (după Barone, 1984)

Sinusul frontal, mai redus, este împărţit de un sept într-un sinus

osului frontal, formând un diverticul în procesul zigomatic al parietalului.

Fig. 70 Sinusurile paranazale la suine (după Barone, 1984)

Fig. 71 Sinusurile paranazale la canide (după Barone, 1984)

Larigele (Larinx) este un conduct cartilaginos care face legătura între

thyroidea rostralis) şi incizura tiroidiană caudală (Incisura thyroidea

Fig. 72 Articulaţiile laringelui la ecvine, vedere ventrală (după Barone,

Fig. 73 Articulaţiile laringelui la ecvine, vedere laterală (după Barone, 1984)

arcului, iar pe feţele laterale se inseră muşchiului cricoaritenoidian. Pe lama

laterală a cartilajului tiroid. Trage laringele în sens rostro-dorsal şi îl apropie

2.5.1. CAVITATEA LARINGIANĂ

Cavitatea laringiană (Cavum laryngis) este neregulată şi comunică

Între pliurile vestibulare şi corzile vocale se formează un orificiu mic

Fig. 74 Intrarea laringelui la ecvine (după Barone, 1984)

Vascularizaţia arterială şi inervaţia sunt asigurate de: artera laringiană

2.5.2. PARTICULARITĂŢI SPECIFICE ALE LARINGELUI

La ecvine, laringele este foarte puţin mobil şi plasat în totalitate în

longitudinală a laringelui. Spre deosebire de bovine, recesul median al

La leporide, laringele se întinde până la extremitatea caudală a

Traheea (Trachea) este un conduct aerofor, flexibil şi cartilaginos.

Vascularizaţia arterială este asigurată de: arterele subclaviculare,

Fig. 75 Cartilajele traheale în seria mamiferelor domestice (după Barone,

La carnivore, traheea măsoară în jur de 25 cm lungime, 1-2 cm în

Traheea, bronhiile şi plămânii în seria mamiferelor domestice, vedere

a.Lobul cranial; b. Lobul mijlociu; c. Lobul caudal; d. Lobul accesoriu;

Bronhiile (Bronchi) sunt conducte aerofore, care se desprind din

Plămânii (Pulmones) sunt organe pare, esenţiale în procesul de

Fig. 76 Plămânii la ecvine (după Barone, 1984)

Fig. 77 Plămânii la bovine (după Barone, 1984)

Fig. 78 Plămânul stâng la suine (după Barone, 1984)

Faţa costală (Facies costalis), convexă, vine în contact cu peretele

Marginea ventrală (Margo ventralis) este mult mai scurtă şi situată în

Fig. 79 Plămânii la canide (după Barone, 1984)

Fig. 80 Plămânii la feline (după Barone, 1984)

Fig. 81 Schema aparatului urogenital la armăsar (după Barone, 1990)

Organele care formează aparatul urogenital (Apparatus urogenitalis)

3.1. ORGANELE URINARE

Organele urinare (Organa urinaria) sunt reprezentate de rinichiul

Rinichii (Renes) sunt organe pare, plasate în regiunea sublombară, în

Fig. 82 Secţiune prin rinichiul de feline (după Nickel, Schummer, Seiferle

A Capsula fibroasă; B Zona corticală; C, D Zona medulară; a Ureterul;