Splanchnologie - Carte

Splanchnologie veterinară
SPLANCHNOLOGIA
Splanchnologia are ca obiect de studiu organele sau viscerele.

Etimologia termenului splanchnologie derivă din limba greaca 
 măruntaie, viscere.
Viscerele (Viscera) sunt organe cavitare sau parenchimatoase, situate
în marile cavităţi ale trunchiului (toracică, abdominală, pelvină) şi care
formează cele trei mari diviziuni ale splanchnologiei: 1. Aparatul digestiv
format din organe care concură la realizarea digestiei; 2. Aparatul
respirator compus din căile respiratorii şi plămâni; 3. Aparatul uro-
genital alcătuit din organe care asigură formarea şi eliminarea urinei şi care
contribuie la perpetuarea indivizilor.
Organele cavitare sunt alcătuite dintr-o cavitate centrală, căptuşite de
un perete alcătuit din mai multe tunici. De la exterior spre interior tunicile
sunt reprezentate de: seroasă, musculoasă, submucoasă, mucoasă.
Seroasa (Tunica serosa) este o membrană conjunctivă, subţire şi
transparentă, compusă din două foiţe, parietală care va căptuşi cavitatea
toracică sau abdominală şi viscerală, care acoperă organul corespondent. În
cazul tuturor organelor cavitare sau în cazul viscerelor flotante legătura
dintre foiţa parietală şi foiţa viscerală se realizează printr-o lamă
intermediară numită mezou. În funcţie de organele pe care le leagă,
mezourile pot fi: mezenter pentru intestin, mezoovar pentru ovare,
mezorchium pentru testicule.
Ligamentele sunt mezouri consolidate de ţesut fibros, destinate în
special la fixarea viscerelor cu volum mare. Mezourile ample, care
realizează legătura între stomac şi alte viscere poartă denumirea de omenturi
sau epiploane. Pliurile seroase sunt foarte scurte şi pot solidariza viscerele
adiacente, delimitând cu acestea recesuri mai mult sau mai puţin profunde.
Tunica musculară (Tunica muscularis) a viscerelor este alcătuită din
fibre musculare netede, grupate în fascicule şi dispuse în general pe două
planuri de fibre: planul longitudinal în care fibrele sunt orientate paralel cu
axa mare (longitudinală) a viscerelor: planul transversal sau circular. În
cazul unor viscere (ex. stomacul la cal) musculoasa este structurată pe trei
planuri, longitudinal, transvers şi circular.
Tunica mucoasă (Tunica mucosa) este o membrană formată din
porţiuni epiteliale şi conjunctive, care căptuşeşte la interior viscerele, fiind
caracteristică fiecărui organ, respectiv aparat.
Organele parenchimatoase sunt viscere alcătuite din ţesut glandular

dispus pe un schelet conjunctiv şi înconjurat la exterior de o capsulă
fibroasă.
CAVITĂŢILE SPLANCHNICE ALE ORGANISMULUI

Organele cavitare sau parenchimatoase care compun aparatele sau
sistemele sunt situate în cavităţile toracică, abdominală și pelvină.
Diafragma reprezintă un perete musculo-aponevrotic care desparte
cavitatea toracică (Cavum thoracis) de cavitatea abdominală (Cavum
abdominalis). Caudal, cavitatea abdominală se continuă cu cavitatea
pelvină (Cavum pelvis).
Cavitatea toracică
Are formă aproximativ tronconică şi este mult mai puţin vastă decât
cavitatea abdominală, în raport cu convexitatea cranială a diafragmei. Este
circumscrisă de un plafon, un planșeu și doi pereţi laterali, prezentând şi
două aperturi sau deschideri.
Apertura cranială (Apertura thoracis cranialis) se mai numeşte şi
intrarea pieptului, este delimitată dorsal de corpul primei vertebre toracice,
bilateral de prima pereche de coaste, iar ventral de manubriul sternal. Este
oblică ventro-caudală şi străbătută de esofag, trahee, vase sanguine și
limfatice, nervi.
Apertura caudală (Apertura thoracis caudalis) ocupată de diafragmă,
este delimitată dorsal de corpurile ultimelor vertebre toracice, iar ventral de
sternebre şi de procesul/cartilajul xifoid.
Convexitatea cranială a diafragmei care proemină în cavitatea toracică
se numește cavitate pectorală (Cavum pectoris), iar concavitatea
diafragmei situată în dreptul ultimelor perechi de coaste formează porțiunea
intratoracală a cavității abdominale.
Peretele dorsal sau plafonul cavităţii toracice este reprezentat de
corpul vertebrelor toracice şi de extremităţile dorsale ale coastelor.
Peretele ventral se mai numeşte şi planşeul cavităţii toracice, este în
general îngust şi excavat, având ca bază osoasă sternul şi cartilajele sternale,
acoperite de muşchiul transvers toracal.
Pereţii laterali ai cavităţii toracice sunt reprezentați de coaste şi de
muşchii intercostali, fiind acoperiţi pe faţa lor internă de fascia endotoracică.
La interior, cavitatea toracică este căptuşită de un ţesut conjunctiv

fibro-elastic, subţire, fascia endotoracică (Fascia endo-thoracica), dublată
de foiţa parietală a pleurei, echivalentul fasciei abdominale care va căptuşi
cavitatea abdominală. Din fascia endotoracică pornesc o serie de fibre care
fixează organele de pereţii cavităţii toracice, constituind adevărate ligamente
(de ex. lig. sterno-pericardic, lig. frenico-pericardic).
Pleura (Pleurae) este o membrană seroasă care înveleşte cei doi
plămîni şi care căptuşeşte cavitatea toracică realizând la nivelul aperturii
craniale a toracelui, dorsal de stern, cupola pleurală (Cupula pleurae).
Pleura este alcătuită din două foiţe, parietală şi viscerală. Pleura viscerală
acoperă organele din cavitatea toracică, iar pleura parietală căptuşeşte fascia
endotoracică.
Între cele două foiţe se delimitează cavitatea pleurală (Cavum
pleurae), care în stare fiziologică conţine câţiva mililitri de lichid pleural
care favorizează alunecarea celor două foiţe una peste cealaltă.
Pleura parietală este sistematizată în: pleură costală, pleură
diafragmatică şi pleură mediastinală.
Pleura costală (Pleura costalis) căptuşeşte pereţii laterali ai cavităţii
toracice. Pleura diafragmatică (Pleura diaphragmatica) acoperă
diafragma, iar pleura mediastinală (Pleura mediastinalis) tapiţează feţele
corespondente ale mediastinelor.
Caudo-lateral, între peretele costal şi diafragmă, se formează recesul
costo-diafragmatic (Recessus costodiaphragmaticus). La locul unde pleura
costală se continuă cu pleura mediastinală se formează recesul costo-
mediastinal (Recessus costomediastinalis).
Recesul mediastinal (Recessus mediastinalis) este o evaginare a
cavităţii pleurale mediastinale din partea dreaptă, între mediastinul caudal şi
pliul venei cave (Plica venae cavae), reces care înglobează lobul accesoriu
al plămînului drept.
Mediastinul (Mediastinum) reprezintă spaţiul cuprins între cele două
cavităţi pleurale, care împarte cavitatea toracică în două părţi laterale, fiind
acoperit pe fiecare faţă de pleura parietală corespondentă. Este cuprins între
apertura cranială a toracelui, diafragmă, stern şi coloana vertebrală.
În funcţie de topografia organelor din cavitatea toracică, mediastinul
este împărţit în trei segmente: cranial, mijlociu şi caudal.
Mediastinul cranial (Mediastinum craniale) sau precardiac este
străbătut de esofag, trahee, vase sanguine și limfatice, nervi şi găzduieşte
limfonodurile sternale și mediastinale craniale. La animalele tinere timusul
este localizat în mediastinul precardiac, plasat cranial de cord.
Mediastinul mijlociu (Mediastinum medium) sau cardiac conţine

cordul şi baza marilor vase învelite de pericard. Este parcurs de esofag,
trahee, bronhii, nervii frenici, limfonodurile mediastinale caudale.
Mediastinul caudal (Mediastinum caudale) sau postcardiac este
traversat de esofag, vase sanguine, nervi, limfonodurile mediastinale
caudale. Este cel mai voluminos, de aspect aproximativ triunghiular şi se
întinde între rădăcinile plămînilor şi diafragmă. În mediastinul caudal se află
o mică cavitate seroasă, plasată ventral de aortă şi la dreapta de esofag care
reprezintă cavitatea seroasă mediastinală (Cavum mediastini serosum) sau
bursa infra-cardiacă.
Cavitatea abdominală și cavitatea pelvină
Cavitatea abdominală este mai vastă decât cavitatea toracică, de care

este despărţită prin diafragmă. Are aspect aproximativ cilindric, debutând
cranial în dreptul arcurilor costale la nivelul porțiunii intratoracice a cavității
abdominale pentru a se continua caudal cu cavitatea pelvină.
Extremitatea cranială a cavităţii abdominale este reprezentată de
concavitatea diafragmei, iar extremitatea caudală este delimitată de apertura
cranială a pelvisului, care stabileşte limita între cavitatea abdominală şi
cavitatea pelvină. Dorsal, plafonul cavităţii abdominale este reprezentat de
corpurile vertebrelor toracice şi lombare, dar şi de muşchii abdominali
dorsali (fascia iliacă, muşchii iliopsoas, psoas mic, intertransversari, pătratul
lombelor). Pereţii laterali ai cavităţii abdominale sunt reprezentaţi de
musculatura abdominală ventro-laterală (muşchii oblic extern al
abdomenului, oblic intern al abdomenului, transvers al abdomenului, drept
abdominal), ale căror tendoane se întreţes ventro-medial la nivelul liniei
albe a abdomenului.
Cavitatea abdominală și porțiunea cranială a cavității pelvine sunt
căptuşită la interior de fascia internă a trunchiului. Peritoneul (Peritoneum)
tapițează fascia endoabdominală și circumscrie cavitatea peritoneală
(Cavum peritonaei). Cavitatea abdominală poate fi divizată în: regiunea
cranială sau epigastru, regiunea mijlocie sau mezogastru și regiunea caudală
sau hipogastru.
În funcție de localizarea lor, organele pot fi situate: intraperitoneal,
retroperitoneal și extraperitoneal.
Organele situate intraperitoneal sunt reprezentate de porțiuni ale
aparatului digestiv (cu excepția rectului și anusului), ficatul, pancreasul,
splina, structuri ale aparatului urogenital (mai puțin rinichii și porțiunea
abdominală a ureterelor). Organele retroperitoneale sunt acele organe care

sunt acoperite parțial de peritoneu, de ex. rinichii, ureterele. Organele
extraperitoneale sunt cele care sunt localizate în cavitatea pelvină dar nu
sunt acoperite de peritoneu.
Cavitatea pelvină (Cavum pelvis) sau pelvisul are aspect uşor
tronconic, fiind mai lată cranial şi mai îngustă caudal. Dorsal este delimitată
de sacrum şi de primele 3-4 vertebre coccigiene. Pereţii laterali sunt
reprezentaţi de corpurile oaselor ilium şi ischium, fiind completate de
ligamentul sacrotuberal lat (Lig. sacrotuberale latum) la ecvine,
rumetoare și suine, de o parte din muşchii profunzi ai bazinului (muşchii
obturator intern, gemeni, piriform) şi de porţiuni ale muşchilor micul psoas
şi iliopsoas care alături de corpul pubisului şi de table oaselor ischium şi
pubis formează peretele ventral sau planşeul cavităţii pelvine.
Comunicarea dintre cavitatea abdominală şi cavitatea pelvină se face
pe la nivelul aperturii craniale a pelvisului (Apertura pelvis cranialis).
Apertura caudală a pelvisului (Apertura pelvis caudalis) este mai îngustă
decât apertura cranială la toate mamiferele domestice, cu excepţia
carnivorelor la care este mai largă, fiind obturată de diafragma pelvisului
care este formată din muşchii coccigieni şi ridicători ai anusului, precum şi
de fasciile internă şi externă ale diafragmei pelvisului. La exterior,
diafragma pelvisului este completată de muşchiul sfincter extern al anusului,
muşchiul bulbospongios, muşchiul ischiocavernos şi muşchiul sfincter al
uretrei.
Fascia pelvisului pătrunde în cavitatea pelvină prin apertura cranială,
ca prelungire a fasciilor iliacă şi transversă a abdomenului. În acelaşi fel şi
peritoneul pătrunde în cavitatea pelvină, căptuşind astfel porţiuni diferite (în
funcţie de specie) ale cavităţii pelvine.
Cavitatea pelvină adăposteşte la ambele sexe porţiunii ale vezicii
urinare, rectul şi anusul, la masculi porţiunea pelvină a uretrei şi glandele
genitale accesorii, în timp ce la femele adăposteşte segmentele caudale ale
aparatului genital.
Fig. 1 Schema aparatului digestiv la canide (după Barone, 1984)

1. APARATUL DIGESTIV
Aparatul digestiv (Apparatus digestorius) este alcătuit dintr-un

ansamblu de organe care participă la realizarea digestiei. La toate
vertebratele, tubul digestiv este dispus sub forma unui canal alimentar,
inegal calibrat, care începe la nivelul cavităţii orale pentru a se termina la
anus (Fig. 1). Pe traiectul său, tubul digestiv prezintă anexate organe care
intervin fie în prehensiunea și mastiacația alimentelor (dinţii și glandele
salivare), fie în digestia propriu-zisă (ficatul şi pancreasul).
Fiziologic, aparatul digestiv este sistematizat în trei segmente:
segmentul ingestiv, alcătuit din organe care conduc alimentele până la
stomac; segmentul digestiv, format din organe care realizează digestia;
segmentul ejectiv, ultima porţiune a aparatului digestiv care este compus din
organe care asigură eliminarea dejecţiilor la exterior.
Diafragma împarte aparatul digestiv într-o porţiune prediafragmatică şi
o porţiune postdiafragmatică.
Prediafragmatic sunt dispuse: cavitatea orală, limba, dinţii, glandele
salivare, faringele şi esofagul.
Porţiunea postdiafragmatică este reprezentată de: stomac, intestinul
subţire, intestinul gros, glandele anexe ale intestinelor (ficatul şi pancreasul),
anusul.
1.1. CAVITATEA ORALĂ

Cavitatea orală (Cavum oris) reprezintă prima porţiune a aparatului
digestiv prin care se asigură prehensiunea, masticaţia, insalivaţia şi
prepararea bolului alimentar, fiind de asemenea sediul gustului şi al simţului
tactil.
Cavitatea orală comunică rostral cu exteriorul prin fanta orală (Rima
oris), iar caudal cu faringele prin istmul gâtlejului. Dorsal este delimitată de
un plafon, ventral de un planşeu, iar bilateral de către pereţii cavităţii orale.
Cele două arcade dentare superioară şi inferioară împart cavitatea orală
în vestibulul oral (Vestibulum oris) şi cavitatea orală propriu-zisă
(Cavum oris proprium).
Vestibulul oral prezintă o porţiune labială, plasată între faţa internă a
buzelor şi arcadele dentare incisive şi o porţiune bucală situată între faţa
internă a obrajilor şi arcadele dentare premolare şi molare ale maxilei şi
mandibulei (Fig. 2).
Fanta orală este delimitată de două pliuri musculo-membranoase

numite buze (Labia oris), buza superioară (Labium superium) şi buza
inferioară (Labium inferium), care se reunesc bilateral la nivelul
unghiurilor orale (Angulus oris) numite şi comisuri orale.
Buza superioară este în general mai dezvoltată decât buza inferioară,
aspect puţin marcat la ecvine şi rumegătoarele mici, dar sesizabil la bovine,
suine, carnivore şi leporide. Buza superioară este parcursă medio-dorsal de
un şanţ subnazal sau filtru (Philtrum). Buza superioară alcătuieşte împreună
cu vârful nasului planul rostral la suine, planul nazo-labial la bovine şi
planul nazal la celelalte specii.
De la nivelul buzei inferioare medio-ventral se reliefează bărbia sau
moţul mentonier (Mentum).
Buzele sunt căptuşite la exterior de piele şi prevăzute cu peri tactili,
rari, fini, mai scurţi sau mai lungi care vor forma mustăţile, iar la interior
sunt căptuşite de mucoasă labială netedă, umedă, de culoare roz, pigmentată
la unele specii şi perforată de orificiile glandelor labiale, mai vizibile la
ecvine şi mai numeroase aproape de unghiurile orale. Baza anatomică a
buzelor este reprezentată de muşchiul orbicularul buzelor.
Obrajii (Buccae) formează pereţii laterali ai cavităţii orale, fiind mai
extinşi şi mai puţin delimitaţi pe faţa lor externă decât pe faţa lor internă.
La exterior, obrajii se întind la unghiurile orale până la ramura
recurbată a mandibulei, fiind divizaţi într-o regiune maseterică situată
caudal şi care corespunde muşchiului maseter şi o regiune buccinatorie sau
bucală situată rostral de precedenta.
La interior, obrajii sunt delimitaţi, rostral de unghiurile orale, caudal
de pliurile pterigomandibulare (Plica pterigomandibularis), un pliu
mucos care leagă palatul dur de mandibulă, caudal de ultimul molar superior
şi inferior. Pe faţa lor internă, obrajii sunt în general netezi, cu excepţia
rumegătoarelor care prezintă papilele labiale (Papillae labiales) şi a
leporidelor la care prin răsfrângerea spre interior a pielii buzelor, pe faţa
internă a obrajilor se găsesc peri vestibulari. În vestibulul oral se deschide
canalul parotidian la nivelul papilei parotidiene (Papilla parotidea) situată
diferit în funcţie de specie, în dreptul premolarilor sau molarilor superiori.
La exterior, obrajii sunt acoperiţi de piele, iar la interior mucoasa are
aceeaşi structură cu cea a buzelor. Mucoasa bucală conţine pe lângă papila
parotidiană şi glande salivare. Baza anatomică a obrajilor este reprezentată
de muşchii buccinator şi maseter. Pereţii obrajilor la nou-născuţi conţin câte
un corp adipos (Corpus adiposum bucae) numit în trecut bula lui Bichat.
Plafonul cavităţii orale (Palatum) denumit şi bolta palatină, este

alcătuit din palatul dur (Palatum durum) şi palatul moale (Palatum molle)
sau vălul palatin (Velum palatinum).
Palatul dur constituie peretele dorsal al cavităţii orale propriu-zise,
fiind delimitat rostro-bilateral de arcadele dentare superioare, iar caudal se
continuă cu palatul moale (Fig. 3).
Baza osoasă a palatului dur este formată de procesele palatine ale
oaselor incisive, procesele palatine ale oaselor maxilare şi de lamele
orizontale ale oaselor palatine. Palatul dur este uşor excavat dintr-o parte în
alta, căptuşit cu o mucoasă palatină, mai mult sau mai puţin pigmentată.
Prezintă papila incisivă, rafeul palatin şi crestele palatine.
Papila incisivă (Papilla incisiva) este o formaţiune impară, situată
caudal de incisivii centrali superiori, cu aspect diferit în funcţie de specie şi
care este încadrată bilateral de deschiderea orală a canalului incisiv a
organului vomero-nazal, de aspectul literei "T" culcat, care se deschide
ventral în cavitatea orală şi dorsal în cavitatea nazală.
Rafeul palatin (Raphe palati) începe imediat caudal de papila incisivă
şi se întinde caudal până în apropierea palatului moale. Are un traiect diferit
în funcţie de specie, aproape rectiliniu sau în zig-zag.
Crestele palatine (Rugae palatinae) sau ridurile palatine sunt reliefuri
transverse care se formează la nivelul rafeului şi se întind înspre marginile
bilaterale ale palatului dur. Marginea lor liberă este orientată caudal, iar
numărul crestelor palatine diferă în funcţie de specie.
Palatul moale reprezintă prelungirea caudală a palatului dur, fiind
dispus oblic caudo-ventral. Este mobil şi separă cavitatea orală de nazo-
faringe. Împreună cu rădăcina limbii delimitează gâtlejul (Fauces) care
aparţine faringelui. Vălul palatin prezintă pentru descriere două feţe şi patru
margini.
Faţa orală situată rostro-ventral este uşor concavă şi prezintă un rafeu
median, mai mult sau mai puţin evident în funcţie de specie, fiind căptuşită
cu mucoasă de tip digestiv.
Faţa faringiană situată dorso-caudal, formează planşeul foselor nazale
şi este căptuşită de mucoasă de tip respirator, mai netedă dar mai colorată şi
uşor ridată.
Marginea rostro-dorsală a palatului moale este îngroşată şi ataşată de
marginea caudală a palatului dur.
Marginile laterale se inseră pe oasele palatine şi pterigoide şi se
continuă cu pereţii laterali ai cavităţii orale şi ai faringelui.
Marginea liberă este situată ventro-caudal, se continuă bilateral spre

faringe cu câte un arc palatofaringian (Arcus palato-pharingeus), iar
medio-caudal prezintă la suine o proeminenţă, uvula palatină (Uvula
palatina) numită omuşor sau luetă. Între palatul moale şi rădăcina limbii se
formează bilateral un pliu mucos sub formă de arc, arcul palatoglos (Arcus
palatoglossus). Rădăcina limbii împreună cu arcurile palatoglose formează
istmul gâtlejului (Isthmus faucium). Bilateral între arcurile palatoglos şi
palatofaringian există o depresiune numită fosa tonsilară (Fossa tonsilaris)
care adăposteşte tonsila palatină (Tonsilla palatina) numită şi amigdala
palatină.
Palatul moale este mobilizat de cinci perechi de muşchi.
Muşchiul palatin (M. palatinus) este cilindroid, plasat dorso-medial
în palatul moale, dorsal de muşchiul palatofaringian, având originea pe
marginea caudală a palatului dur şi terminaţia pe marginea liberă a palatului
moale. Prin contracţie scurtează lungimea palatului moale.
Muşchiul palatofaringian (M. palatopharingeus) este un muşchi
comun faringelui şi palatului moale, cu originea pe aponevroza palatină, iar
terminaţia pe muşchiul pterigofaringian şi pe rafeul palatin. Este ridicător al
palatului moale.
Muşchiul palatoglos (M. palatoglossus) se desprinde din muşchiul
palatofaringian unde îşi are originea, terminându-se în dreptul arcului
palatoglos. Are rol de tensor al palatului moale.
Fig. 2 Cavitatea orală la cal (după Barone, 1984)

Fig. 3 Plafonul cavităţii orale la cal (după Barone, 1984)

Muşchiul tensor al vălului palatin (M. tensor veli palatini) este

aplatizat, având originea pe procesul muscular al stâncii temporalului şi
terminaţia pe aponevroza palatină şi pe hamulusul osului pterigoid. Are rol
de tensor al palatului moale.
Muşchiul ridicător al vălului palatin (M. levator veli palatini) este
situat medial de precedentul, având originea pe procesul muscular al stâncii
temporalului şi terminaţia pe muşchiul pterigo-faringian. Este ridicător al
palatului moale, constrictor şi dilatator al orificiului faringian al tubei
auditive.
În mucoasa palatului moale sunt prezente glande salivare diseminate,
atât pe faţa orală cât şi pe faţa faringiană.
În fiziologia digestiei, palatul moale are rolul de a regla tranzitul
bolului alimentar spre oro-faringe şi esofag, împiedicând întoarcerea lui în
cavitatea orală.
Planşeul cavităţii orale reprezentat de planşeul sublingual este
circumscris de către arcadele dentare inferioare, găzduieşte limba, neputând
fi examinat decât după ridicarea limbii. Este divizat într-o porţiune
prefrenulară şi două recesuri sublinguale laterale.
Porţiunea prefrenulară se întinde rostral de frâul limbii (Frenulum
linguae), prezentând bilateral şi caudal de incisivii inferiori carunculii
sublinguali (Caruncula sublingualis), pliuri mucoase la nivelul cărora se
deschid glanda salivară mandibulară şi glanda sublinguală monostomatică.
La unele specii (ecvine, caprine) în vecinătatea carunculilor sublinguali sunt
situate glandele paracarunculare (Glandulla paracaruncularis).
Caudal de incisivii centrali şi bilateral de linia mediană a porţiunii
prefrenulare se găseşte organul orobazal (Organum orobasale), un organ
vestigial, corespondentul glandei sublinguale rostrale la reptile. În mucoasa
planşeului sublingual pot fi găsite la unele specii rudimente de tonsile
sublinguale (Tonsilla sublingualis).
Fiecare reces sublingual lateral (Recessus sublingualis lateralis) este
profund, divergent şi se întinde caudal până la nivelul ultimului molar
inferior, pentru a se termina lateral pe arcul palatoglos. În porţiunea sa
rostrală proemină o creastă longitudinală, care începe în dreptul frâului
limbii şi se termină la nivelul primilor molari inferiori, formând pliul
sublingual (Plica sublingualis) la nivelul căreia se deschid canalele glandei
salivare sublinguale polistomatice.
1.1.1. PARTICULARITĂŢI SPECIFICE ALE CAVITĂŢII ORALE
Particularităţile cavităţii orale sunt foarte caracteristice fiecărei specii,

datorită modului diferit prin care se realizează prehensiunea, masticaţia şi
deglutiţia alimentelor. Cunoaşterea acestor trăsături permite o mai bună
explorare a aparatului digestiv şi a căilor naturale de acces către faringe,
laringe şi trahee.
Ecvine (Fig. 2, 3). Cavitatea orală este alungită şi îngustă,
posibilităţile de deschidere ale acesteia sunt limitate, iar accesul medico-
chirurgical este dificil. Buzele sunt foarte mobile şi au un rol important în
prehensiunea alimentelor. La exterior, pielea este pigmentată şi acoperită de
peri fini, unii având rol tactil. Filtrul este larg şi puţin profund. Medio-
ventral de la nivelul buzei inferioare se reliefează "moţul bărbiei". Fanta
orală este relativ îngustă, iar unghiurile orale nu ajung până în dreptul
primilor molari. Obrajii sunt foarte lungi şi acoperă în totalitate arcadele
premolare şi molare. Palatul dur este lung, papila incisivă este patrulateră,
iar deschiderea orală a canalelor incisive ale organului vomero-nazal sunt
obliterate. Crestele palatine sunt în număr de 17-18 perechi, concave caudal
şi care ocupă aproape în totalitate palatul dur (Fig. 3). Vălul palatin este
lung şi în contact intim cu epiglota, împiedicând respiraţia orală. Planşeul
cavităţii orale este îngust, carunculii sublinguali sunt aplatizaţi dorso-
ventral, la vârful lor deschizându-se canalul glandei mandibulare. Puţin
rostral de carunculii sublinguali există o glandă salivară mică, particulară,
numită glanda paracarunculară. Organul oro-bazal este lung şi se deschide
caudal de incisivii inferiori.
Bovine (Fig. 4, 5, 7). Deşi, cavitatea orală este mai scurtă şi mai largă
decât la ecvine, posibilităţile de deschidere sunt reduse. Cavitatea orală este
adaptată la prehensiune rapidă şi masticaţie sumară, urmată de regurgitare şi
masticaţie mericică. Buzele sunt groase, rigide şi puţin mobile. Buza
superioară este mai dezvoltată şi acoperă parţial buza inferioară. Planul
nazo-labial conţine glande sudoripare, este acoperit de piele glabră, de
culoare roz şi diferit pigmentată, fiind umed şi rece la animalele sănătoase.
Bărbia este bine reliefată. Obrajii sunt mai scurţi dar mai largi decât la
ecvine, reliefându-se pe faţa lor internă, de la unghiurile orale la arcurile
palatoglose numeroase papile delomorfe conice, orientate oblic în direcţie
caudală. Palatul dur este alungit, iar rostral incisivii superiori sunt înlocuiţi
de perniţa dentară (Pulvinus dentalis). Papila incisivă are aspect
triunghiular, flancată de orificiile orale ale canalelor incisive. Rafeul palatin
este slab evidenţiat, iar crestele palatine în număr de 16-18 perechi au
marginea liberă zimţată, ocupând 2/3 din palatul dur. Palatul moale este
lung, mobil, permiţând atât respiraţia orală cât şi regurgitarea alimentelor
(necesară în procesul de rumegare). Planşeul cavităţii orale este îngust,
carunculii sublinguali aplatizaţi, având marginea liberă crenelată, pe ea
deschizându-se canalul glandei mandibulare şi canalul glandei sublinguale
monostomatice. Uneori este prezent un rudiment de glandă paracarunculară,
situat în vecinătatea frâului limbii. Organul oro-bazal este plasat foarte
aproape de planul median.
Ovine şi caprine (Fig. 4, 6). Buzele sunt subţiri şi mobile, cu
marginile libere crenelate, având rol semnificativ în prehensiunea
alimentelor. Buza superioară este străbătută de un filtru îngust şi profund.
La caprine, bărbia este prevăzută cu un smoc de păr care formează
"barbişonul". Fanta orală este mai mare în raport cu cea de la bovine.
Obrajii au aceeaşi dispoziţie ca şi la rumegătoarele mari. Palatul dur este
foarte excavat în dreptul molarilor, fiind mai larg la caprine decât la ovine.
Papila incisivă are aspect triunghiular, crestele palatine sunt în număr de 14-
15 la ovine şi de 12-13 la caprine. Palatul moale este asemănător cu cel de la
rumegătoarele mari. Mucoasa palatină la ovine este pigmentată. La nivelul
planşeului cavităţii orale, glandele paracarunculare sunt mai bine dezvoltate
la caprine, iar în recesurile sublinguale laterale proemină papile bine
dezvoltate.
Suine (Fig. 7, 8). La suine cavitatea orală este lungă şi largă, iar fanta
orală este mare. Buzele sunt inegale, buza superioară fiind mai dezvoltată
decât buza inferioară şi realizează cu vârful nasului planul rostral, de formă
circulară, la nivelul căruia sunt situate nările. Filtrul este scurt şi slab
evidenţiat. Obrajii sunt scurţi şi căptuşiţi de o mucoasă netedă. Palatul dur
este îngust şi alungit, cu aspect ogival în partea sa rostrală, lăţimea maximă
fiind în dreptul caninilor. Papila incisivă are aspect romboidal, rafeul palatin
este lung şi de forma unui şanţ îngust, în zig-zag, însoţit bilateral de 20-23
de perechi de creste palatine proeminente. Palatul moale este mai lung decât
larg şi prezintă median pe marginea sa liberă un rudiment de uvulă. Organul
oro-bazal este rudimentar, iar carunculii sublinguali sunt slab evidenţiaţi şi
rotunjiţi.
Fig. 4 Cavitatea orală la rumegătoare (după Barone, 1984)

Fig. 5 Cavitatea orală la rumegătoarele mari (după Barone, 1984)
Fig. 6 Plafonul cavităţii orale la rumegătoarele mici (după Barone, 1984)

Fig. 7 Planşeul cavităţii orale la animalele domestice (după Barone,1984)

Fig. 8 Cavitatea orală la porc (după Barone, 1984)

Canide (Fig. 7, 9). Cavitatea orală prezintă variaţii multiple în funcţie

de rasă, fiind îngustă şi alungită la rasele dolicocefalice şi dimpotrivă scurtă
şi lărgită la rasele brevicefalice. Fanta orală nu prezintă variaţii, fiind largă,
deschiderea botului putându-se realiza foarte uşor, astfel că explorarea
cavităţii orale şi a faringelui, se realizează relativ simplu. Mucoasa cavităţii
orale este pigmentată. Buzele sunt foarte mobile şi subţiri, inegal dezvoltate
şi au marginile libere crenelate. Buza superioară acoperă lateral buza
inferioară, ambele fiind căptuşite cu piele fină cu peri tactili, numeroşi, lungi
şi care formează mustăţile. Filtrul este adânc, evident şi prelungit până între
narine. Obrajii sunt relativ scurţi şi foarte extensibili, căptuşiţi cu o mucoasă
netedă. Palatul dur este îngust rostral, dar se lărgeşte în sens caudal, lăţimea
maximă fiind în dreptul primilor molari, având aspect de liră. Papila incisivă
este mamelonată, eliptică sau rotundă. Rafeul palatin este slab evidenţiat,
uneori absent. Crestele palatine sunt mai puţin numeroase, 6-10 perechi,
puternic evidenţiate. Palatul moale este relativ lung. Planşeul cavităţii orale
este larg, situat de-o parte şi de alta a frâului limbii, carunculii sublinguali
sunt slab evidenţiaţi, organul oro-bazal redus.
Feline (Fig. 10). Cavitatea orală seamănă cu cea de la canide, dar este
mai scurtă şi mai largă. Buzele sunt acoperite de piele fină, prevăzute cu
peri tactili lungi, care la nivelul buzei superioare formează "mustăţile". Buza
inferioară are marginile libere puţin festonate. Spre deosebire de canide, în
apropierea unghiurilor orale şi mai ales în pielea buzei inferioare sunt
prezente glande circumorale, de tip sebaceu. Obrajii sunt relativ mai scurţi
decât la canide. Palatul dur prezintă 6–7 perechi de creste palatine, rafeul
palatin este şters, pe faţa orală a palatului moale se observă papile filiforme
lungi.
Leporide (Fig. 11). Cavitatea orală este alungită, mai îngustă în
dreptul incisivilor şi mai largă caudal. Fanta orală este scurtă. Buzele sunt
inegal dezvoltate, acoperite de piele cu peri tactili, mai numeroşi la nivelul
buzei superioare. Filtrul este evident, profund şi împreună cu nările are
aspectul literei "Y".
Obrajii sunt lungi şi prezintă pe faţa lor internă datorită răsfrângerii pielii,
peri vestibulari (Pili vestibulares). Pe palatul dur, rafeul palatin este şters,
papila incisivă este mamelonată, crestele palatine sunt în număr de 22─33
perechi, evidente şi dispuse pe toată lungimea palatul dur.
Planşeul cavităţii orale se caracterizează prin prezenţa la nivelul
fiecărui reces sublingual a unor pliuri mucoase, un pliu mucos principal şi
5─6 pliuri mucoase secundare, medial de precedentul.
Fig. 9 Cavitatea orală la canide (după Barone, 1984)

Fig. 10 Cavitatea orală la feline (după Barone, 1984)
Fig. 11 Cavitatea orală la leporide (după Barone, 1984)

1.2. LIMBA
Limba (lat. Lingua sau Glossa) este un organ musculo-aponevrotic
care ocupă cea mai mare parte a planşeului cavităţii orale. Intervine în
prehensiune alimentelor și a lichidelor, masticaţie şi deglutiţie, dar și în
fonație. De asemenea, posedă receptori pentru gust, temperatură și durere.
La carnivore, în special în anotimpurile calde, limba sporește ventilația
cavității orale favorizând pierderile de caldură prin gâfâit.
Limba este alcătuită dintro porţiune liberă și o porțiune fixă.
Vârful limbii (Apex linguae) este mobil, situat rostral, având formă
diferită în funcţie de specie. Prezintă o faţă dorsală, care la unele specii este
parcursă median de un şanţ şi o faţă ventrală netedă, care, în porţiunea sa
caudală se fixează de planşeul cavităţii orale printr-un pliu mucos numit
frâul limbii (Frenulum linguae).
Marginile porţiunii libere ale limbii sunt rotunjite şi au aspect diferit în
funcţie de specie.
Porţiunea fixă este alcătuită din corpul limbii (Corpus linguae) situat
caudal de apex şi rădăcina limbii (Radix linguae). Pe secțiune corpul limbii
este trifaciat. Feţele laterale ale limbii sunt în general înalte şi netede.
Marginile limbii sunt în număr de trei, două margini laterale care separă faţa
dorsală de feţele laterale şi o margine ventrală prin care limba este fixată de
planşeul cavităţii orale.
Faţa dorsală sau dorsul limbii (Dorsum linguae) poate fi parcurs de
un şanţ median (Sulcus medianus linguae). Pe faţa dorsală a limbii se
deschid glandele salivare linguale, iar medio-caudal se găsește gaura oarbă
(Foramen caecum linguae), vestigiul canalului tireoglos. Caudal, pe
rădăcina limbii este situează tonsilă linguală.
Structural, limba este alcătuită din mucoasa, aponevroză, sept, muşchi,
vase sanguine şi nervi. Mucoasa linguală este acoperită în cea mai mare
parte de diverse tipuri de papile. Distribuția, mărimea, numărul și forma
acestor papile sunt caracteristice fiecărei specii. Din punct de vedere
funcțional papilele linguale se clasifică în papile mecanice și tactile. Papilele
cu rol tactil sunt papilele filiforme, conice și lenticulare, iar papilele cu rol
gustativ sunt fungiforme, valate și foliate.
Papilele filiforme (Papillae filiformis) sunt cele mai numeroase, fiind
dispuse pe faţa dorsală a limbii. La câine,cal, porc și iepure conferă limbi
senzaţie catifelată la palpare. La rumegătoare şi feline acest tip de papile au
rol gustativ.
Papilele conice (Papillae conicae) sunt asemănătoare cu cele

filiforme, dar sunt cornificate și mai groase. La bovine şi feline aceste papile
determină o senzaţie aspră la palpare.
Papilele lenticulare (Papillae lenticulares) sunt specifice
rumegătoarelor, fiind dispuse pe torul limbii. Intervin în triturarea furajelor.
Papilele fungiforme (Papillae fungiformes) au aspect de ciupercă.
Sunt mai puţin numeroase decât papilele filiforme şi conice, fiind
diseminate atât pe faţa dorsală a vârfului limbii cât şi pe marginile laterale
ale corpului limbii.
Papilele valate (Papillae valatae) numite şi papile caliciforme sau
circumvalate, sunt foarte vizibile la limita dintre corpul și rădăcina limbii.
Sunt aplatizate şi discoidale, separate de un şanţ papilar (Sulcus papillae)
şi învelite de un văl papilar (Vellum papilae). La baza şanţului se deschid
canalele glandelor tubulo-acinoase (glandele Ebner) care, prin secreţiile lor
au rolul de a curăţa regiunea de resturile alimentare.
Papilele foliate (Papillae foliatae) sunt plasate bilateral, pe rădăcina
limbii fiind alcătuite din foi papilare (Folium papillae) de aspectul unor
lamele despărţite de şanţuri papilare.
Alături de papilele linguale mucoasa linguală conţine şi glande
linguale, care sunt glande salivare de tip mucos, cât şi glande gustative de
tip seros.
Scheletul conjunctivo-fibros al limbii este reprezentat de aponevroza
limbii (Aponeurosis linguae) mai dezvoltată spre faţa dorsală a limbii, care
se continuă medio-ventral cu septul lingual (Septum linguae).
Muşchii limbii sunt sistematizaţi în muşchi extrinseci şi muşchi
intrinseci.
Muşchii extrinseci ai limbii sunt mușchi paroi cu originea pe
mandibulă sau hioid şi terminaţia pe scheletul fibro-conjunctiv al limbii.
Aceștia sunt: muşchiul stiloglos, muşchiul hioglos, muşchiul genioglos.
Muşchiul stiloglos (M. styloglossus) are forma unei benzi înguste şi
aplatizate, cu originea pe stilohioid şi terminaţia pe vârful limbii. Trage
limba caudal şi lateral.
Muşchiul hioglos (M. hyoglossus) are aspect de bandeletă subţire şi
lată, plasată medio-caudal de muşchiul stiloglos. Are originea pe cornul
cartilajului hioidian al laringelui şi lateral pe bazihioid, iar terminaţia pe
marginea aponevrozei linguale şi pe muşchiul lingual propriu. Trage limba
ventro-caudal.
Muşchiul genioglos (M. genioglossus) este separat de simetricul
printr-o lamă conjunctivă care se află situată în prelungirea vârfului limbii.
Este un muşchi semipenat, cu originea pe suprafaţa geniană a mandibulei,

iar terminaţia în muşchiul propriu al limbii. Trage limba rostral, caudal şi
ventral.
Muşchiul lingual propriu (M. lingualis proprius) este un mușchi
intrinsec, alcătuit din numroase fascicule longitudinale, transversale și
verticale. Cele mai vizibile sunt fibrele longitudinale superficiale plasate sub
aponevroza dorsului limbii şi a rădăcinii şi care se termină pe hioid. Fibrele
longitudinale profunde sunt situate pe faţa ventrală a apexului. Fibrele
verticale sunt localizate în dorsul limbii şi pe marginea ei ventrală, iar
fibrele transverse dintr-o margine în alta. Aceste fibre dau forma limbii, iar
în funcţie de necesităţile fiziologice au proprietatea de a modifica forma şi
consistenţa limbii.
Vascularizaţia limbii se realizează prin intermediul unor vase sanguine
flexuoase. Artera linguală (A. lingualis) provine din trunchiul linguo-
facial, penetrează rădăcina limbii în sens ventral, orientându-se rostral spre
apex unde se anastomozează cu cea de pe partea opusă. Artera sublinguală
(A. sublingualis) se despreinde fie din artera facială (A. faciales) fie din
artera linguală şi pătrunde în limbă pe la nivelul marginii ventrale a corpului
lingual.
Venele limbii nu sunt decât parţial satelitele arterelor, descriindu-se:
vene linguale (V. lingualis), vene sublinguale (V. sublingualis), vene
dorsale ale limbii (V. dorsales linguae), vene profunde ale limbii (V.
profundae linguae).
Inervația limbii este complexă și realizată de: nervul lingual (N.
lingualis), nervul coarda timpanului (N. chorda tympani) al n. facial,
nervul glosofaringian (N. glossopharingeus) şi nervul laringian caudal
(N. laryngeus caudalis) care asigură sensibilitatea, iar nervul hipoglos (N.
hypoglossus) pentru motricitate.
Fig. 12 Limba la vacă (după Barone, 1984)

Fig. 13 Limba şi faringele la porc (după Barone, 1984)

1.2. PARTICULARITĂŢI SPECIFICE ALE LIMBII
La ecvine limba este foarte mobilă, relativ lungă, apexul este aplatizat
dorso-ventral, fiind străbătut dorsal de un şanţ median, a cărui extremitate
rostrală crestează vârful limbii, ceea ce dă un aspect uşor bilobat. Corpul
limbii este trifaciat. Frâul limbii este situat median şi perpendicular pe
planşeul cavităţii orale. Papilele filiforme sunt răspândite pe toată faţa
dorsală a limbii, papilele fungiforme sunt plasate pe vârful şi marginile
limbii. Papilele valate sunt în număr de două, câte una pe fiecare parte, iar
papilele foliate formează un organ gustativ de 1-3 cm lungime.
Bovinele au limba mai îngroşată, apexul limbii este mai lung, rotunjit
şi convex. Pe faţa dorsală a corpului limbii se reliefează torul lingual
(Torus linguae) pe care sunt plasate papilelele lenticulare. Rostral de torul
limbii este situată o depresiune, fosa limbii (Fossa linguae) unde se pot
acumula şi înfige aristele gramineelor. Frâul limbii este dispus transversal.
Papilele filiforme şi conice sunt cornificate, răspândite pe faţa dorsală a
limbii şi conferă senzaţia de aspru la palpare. Papilele fungiforme sunt
dispuse pe marginile laterale ale limbii. Papilele valate sunt aranjate pe două
rânduri, caudo-lateral de torul limbii, în număr de 8-16 pe fiecare parte.
Papilele foliate sunt absente (Fig. 12).
La ovine şi caprine limba este mai puţin îngroşată decât la bovine.
Apexul este aplatizat, cu un început de şanţ median pe faţa dorsală. Torul
limbii este mai larg, dar mai scund decât la rumegătoarele mari, iar papilele
lenticulare mai mici. Papilele filiforme sunt cornificate, papilele fungiforme
sunt numeroase şi răspândite pe faţa dorsală a limbii. Papilele valate sunt în
număr de 18-24 dispuse pe două rânduri. Papilele foliate sunt absente.
La suine limba este alungită, moale şi catifelată la palpare. Apexul are
contur triunghiular. Dorsul limbii prezintă un relief median longitudinal,
îngroşat ca o creastă. Papilele filiforme şi fungiforme sunt plasate pe faţa
dorsală şi pe marginile laterale ale limbii. Papilele valate, în număr de două,
plasate câte una de fiecare parte a planului sagital al limbii. Papilele foliate
formează un organ gustativ de aproximativ 1 cm (Fig. 13).
La canide (Fig. 14) limba este foarte mobilă şi aplatizată dorso-
ventral, străbătută pe faţa dorsală a apexului şi a corpului de către un şanţ
median, bine evidenţiat. Papilele filiforme sunt răspândite pe faţa dorsală a
limbii, dau aspect catifelat la palpare. Printre ele şi mai ales pe apex sunt
dispuse papilele fungiforme. Papilele valate sunt în număr de 2-3 pe fiecare
parte, iar papilele foliate formează un organ gustativ redus. Pe faţa ventrală
a apexului limbii se dezvoltă un cordon fibros numit lisa (Lyssa).
Fig. 14 Limba la canide (după Barone, 1984)
La feline (Fig. 15) limba este mai scurtă dar mai aplatizată decât la
canide. Papilele conice sunt cheratinizate, orientate caudal şi aspre la
palpare. Papilele fungiforme sunt răspândite pe marginile laterale ale limbii,
iar papilele valate sunt în număr de 2-3 pe fiecare parte. Papilele foliate sunt
mai puţin dezvoltate şi alcătuiesc un organ gustativ mai mic decât la canide.
La leporide apexul limbii este aplatizat dorso-ventral. Pe faţa dorsală
este prezent torul lingual. Papilele filiforme şi fungiforme sunt dispuse atât
pe faţa dorsală a apexului cât şi pe marginile laterale. Papilele valate sunt în
număr de două, câte una pe fiecare parte, iar papilele foliate alcătuiesc un
organ gustativ de formă eliptică (Fig. 16).
Fig. 15 Limba la feline (după Barone, 1984)

Fig. 16 Limba la leporide (după Barone, 1984

Fig. 17 Structura dintelui (după Barone, 1984)

1.3. DINŢII
1.3.1. Generalităţi
Dinţii (lat. Dentes, gr. Odont) sunt organe dure, albicioase, localizate
în alveolele dentare. Sunt componente active ale masticaţiei, intervenind şi
în prehensiune, dar sunt şi arme eficace pentru atac şi apărare.
Morfologia dinţilor este corelată cu modul de viaţă şi cu alimentaţia
animalelor domestice. În cavitate orală dinţii sunt dispuși în alveolele
dentare maxilare şi mandibulare, formând arcada dentară superioară
(Arcus dentalis superior) şi arcada dentară inferioară (Arcus dentalis
inferior). În ocluzie cele două arcade dentare se suprapun. Spaţiul
interdentar dintre canin şi primul premolar formează diastema dentară.
Atunci când arcada dentară superioară se suprapune perfect peste
arcada dentară inferioară dantura este izognată (lat. gnatos=mandibulă), iar
când suprapunerea arcadelor dentare nu este perfectă atunci dantura este
anizognată. În seria mamiferelor domestice nu există niciodată izognaţie
veritabilă.
Mamiferele domestice, cu foarte rare excepţii sunt heterodonte, adică
dinţii se deosebesc morfologic între ei, fiind clasificaţi în dinţi incisivi
(Dentes incisivi), canini (Dentes canini), premolari (Dentes premolares) şi
molari (Dentes molares).
Animalele care au toţi dinţii asemănători morfologic sunt izodonte, de
ex. peştii şi reptilele.
În general, mamiferele domestice sunt specii difiodonte, adică au
două generaţii de dinţi. Dentiţia deciduală este o dentiţie temporară,
specifică animalelor tinere. Este formată din dinţi de lapte sau caduci, care
sunt mai mici, mai ascuțiți și mai albi decât dinții definitivi. Dentiţia
permanentă înlocuieşte treptat dentiţia deciduală.
Speciile de animale care prezintă o singură generaţie de dinţi pe tot
timpul vieţii lor se numesc monofiodonte, de ex. cetaceele şi chiropterele,
iar speciile de animale care au mai multe generaţii de dinţi sunt
polifiodonte, de ex. rechinii.
În cadrul dentiţiei difiodonte se întâlnesc dinţi monofizari, care nu au
precursori în dentiţia caducă, cum sunt molarii şi caninii la armăsar şi dinţi
difizari care au precursori în dentiţia de lapte.
Fiecare specie de animale posedă, pentru fiecare tip de dentiţie, un
număr fix de dinţi, cu toate că sunt întâlnite şi anomalii numerice. Numărul
total de dinţi de pe cele două arcade este reprezentată de formula dentară,

un tablou sinoptic sub formă de fracţie, în care la numărător se înscriu dinţii
de pe arcada dentară superioară, iar la numitor sunt trecuţi dinţii de pe
arcada dentară inferioară. În cadrul formulei dentare fiecare categorie de
dinţi este reprezentată de litera iniţială: I, C, P, M.
Formula dentară poate fi: unilaterală, care cuprinde dinţii de pe
jumătatea arcadelor dentare, ex. I 3/3, C 1/1, P 4/4, M 3/3; bilaterală, care
cuprinde toţi dinţii de pe cele două arcade, ex. I 3-3 / 3-3, C 1-1 / 1-1, P 4-4
/ 4-4, M 3-3 / 3-3; dezvoltată în care se înscriu cu cifre romane dinţii caduci
şi cu cifre arabe dinţii deciduali.
1. 3. 2. Structura şi forma dinţilor
Dintele se formează dintr-un folicul sau germene dentar. În momentul

erupţiei, osul se resoarbe şi este perforat de un iter dentar care se măreşte, în
timp ce gingia se resoarbe şi dintele apare în cavitatea orală. Creşterea
dintelui se termină odată cu definitivarea rădăcinii dintelui. Când rădăcina
se definitivează repede şi coroana este scurtă, dintele este de tip
brahiodont. Dinnții ai căror rădăcina se definitivează târziu, iar coroana
este lungă, sunt de tip hipselodont. Dinţii aradiculari sau anelodonți nu au
rădăcină, iar creşterea coroanei se face continuu, de ex. incisivii la
rozătoare.
Dinţii sunt plasaţi în alveolele dentare şi prezintă pentru descriere
coroană, col şi rădăcină (Fig. 17). Clinic, coroana dintelui este porţiunea
de dinte care se vede în cavitatea orală, iar coroana anatomică este acea
porţiune a dintelui care este acoperită de email sau smalţ. Colul dintelui
(Collum dentis), în stomatologie se numeşte colet, reprezintă porţiunea de
tranziţie a dintelui de la coroană la rădăcină. Rădăcina clinică reprezintă
acea parte a dintelui înfiptă în alveola dentară, iar rădăcina anatomică este
porţiunea dintelui acoperită de cement. După numărul rădăcinilor, dinţii pot
fi dinţi simpli sau haplodonţi, cu o singură rădăcină (I, M) şi dinţi compuşi
care au 2-4 rădăcini (P, M).
Coroana dintelui prezintă mai multe feţe: faţa vestibulară (Facies
vestibularis) orientată spre vestibulul oral, faţa linguală (Facies lingualis)
orientată spre limbă, faţă de contact (Facies contactus) orientată spre dinţii
adiacenţi şi faţă ocluzală (Facies occlusalis) care vine în contact cu faţa
ocluzală a dintelui de pe arcada opusă. Dinții premolari şi molari mai
prezintă câte o faţă mezială (Facies mesialis) orientată anterior şi o faţă
distală (Facies distalis), care vine în contact cu faţa mezială a dintelui

următor.
Pe faţa ocluzală, diferit în funcţie de specie, pot să apară creste de
smalţ (Crista enameli), cuspizi dentari (Cuspis dentis) sau tuberculi
dentari (Tuberculum dentis). Dinţii pe a căror faţă ocluzală apar tuberculi
dentari rotunjiţi sunt de tip bunodont, premolarii și molarii la suine. La
ierbivore dinții sunt lofodoți, pe faţa ocluzală sunt prezente o serie de
invaginaţii de smalţ în dentina coroanei, realizând infundibulul dentar
(Infundibulum dentis) şi care descrie o serie de creste şi plici de email. La
rumegătoare desenul crestelor de email are aspect semilunar, dinţii fiind de
tip selenodont. La carnivore dinţii sunt de tip secodont (tuberculosectorial),
premolari şi molarii prezintă pe faţa ocluzală creste ascuţite, tăioase.
Structural, dintele este constituit din dentină (Dentinum) sau ivorium
care circumscrie cavitatea dentară (Cavum dentis). Pulpa dintelui (Pulpa
dentis), găzduită de cavitatea dentară, este formată din ţesut conjunctiv,
pulpocite, fibre de colagen izolate sau dispuse în fascicole, o reţea
hemocapilară şi un bogat plex venos. Dentina conţine 28% materie organică
şi 72% substanţe minerale. Dinspre cavitate spre exterior dentina este
străbătută de canaliculi dentinari care adăpostesc prelungiri ale
odontoblastelor. Dentina este de două tipuri, dentină primară formată
înainte de erupţie şi dentină secundară care apare după erupţie. Dentina
secundară conţine dentină reacţională care apare de obicei în urma leziunilor
traumatice sau infecţioase. Între dentina primară şi dentina secundară se
dispune o linie de demarcaţie, linia incrementală (Linea incrementales
dentini).
La ierbivore, în urma tocirii dinţilor incisivi, faţa ocluzală a dintelui se
va oblitera cu dentină secundară şi va forma steluţa dentară.
La exterior, coroana este acoperită de email (Enaleum) sau smalţ, o
substanţă foarte dură, translucidă şi care conţine 3% materie organică, restul
fiind substanţe minerale.
Fig. 18 Dinţii de pe arcada dentară inferioară la cal (după Barone, 1984

Dentina rădăcinii dintelui este acoperită de cement (Cementum), o

substanţă dură, opacă, de culoare gri-galbuie şi cu structură asemănătoare
ţesutului osos şi care conţine cementocite. Vârful rădăcinii dintelui este
perforat de gaura dintelui (Foramen apicis dentis) prin care cavitatea
dintelui comunică cu alveola dentară şi prin care intră şi ies vasele sanguine
şi nervii dintelui.
Dinţii sunt fixaţi de peretele osos al alveolei dentare printr-un
ligament, numit periodont (Periodontium). Această membrană fibroasă are
rolul de a uni rădăcina dintelui de alveolă şi de a permite o uşoară mobilitate
a dintelui, în special la incisivii rumegătoarelor. Suplimentar, dinţii sunt
fixaţi în alveole şi prin intermediul gingiei (Gengivae).
Vascularizaţia dinţilor este asigurată de o reţea sanguină, sângele fiind
transportat la nivelul alveolei prin ramurile dentare ale arterei alveolare
inferioare (A. alveolaris inferiori) pentru arcada inferioară şi prin ramurile
dentare ale arterei infraorbitare (A. infraorbitalis) pentru arcada
superioară. Venele dentare sunt satelite ale arterelor.
Dinţii sunt organe cu inervaţie puternică ceea ce conferă o sensibilitate
sporită şi veritabile proprietăţi tactile. Nervii care realizează inervaţia
dinţilor rezultă din perechea a V-a de nervi cranieini, nervul trigemen, din
care se desprind nervul mandibular şi nervul maxilar. La nivelul canalului
mandibular, nervul mandibular se continuă cu nervul alveolar inferior (N.
alveolaris inferiori) care emite ramuri pentru premolari şi molari, iar de la
nivelul găurii mentoniere se continuă ca nerv mentonier (N. mentonnier) şi
nerv profund pentru incisivii şi caninii inferiori. Din nervul maxilar se
desprinde nervul infraorbitar (N. infraorbitalis) care furnizează ramuri
alveolare pentru dinții de pe arcada dentară superioară. De asemenea
diversele ramuri alveolare gingivale şi dentare se anastomozează formând
plexul dentar superior şi inferior.
La ecvine, dentiţia este de tip heterodont. Dinţii sunt difiodonți,
hipselodonţi, lofodonţi, difizari. Dentiţia de lapte cuprinde 26 de dinţi, iar
cea permanentă 40 de dinți la armăsar şi 36 la iapă. Spaţiul interdentar
(bara) este lung, iar formula dentară unilaterală este: I 3/3, C 1/1 la masculi
şi 0/0 la femele, P 4(3)/3, M 3/3 (Fig. 18).
Rumegătoarele au dentiţia heterodontă, anizognată, difiodontă,
difizară (excepţie fac molarii). Datorită desenului de pe faţa ocluzală dinţii
sunt de tip selenodont. Dentiţia de lapte cuprinde 20 de dinţi, iar cea
permanentă 32 de dinți. Incisivii de pe arcada dentară superioară lipsesc,
alveolele dentare fiind înlocuite de un burelet gingival. Diastema este foarte

lungă. Formula dentară unilaterală este: I 0/4, C 0/0, P 3/3, M 3/3.
La suine dinţii sunt heterodonţi, difiodonți, difizari, brahiodonţi şi
bunodonţi. Dentiţia de lapte este alcătuită din 32 dinţi, iar cea permanentă
din 44. Formula dentară unilaterală cuprinde: I 3/3, C 1/1, P 4/4, M 3/3.
Canidele (Fig. 19, 20) au în general dinţi de tip heterodont, difiodont,
difizar, brahiodont, secodont. Dinţii caduci sunt în număr 32, iar cei
permanenţi de 42. Măselele sunt inegal dezvoltate, astfel că ultimul
premolar superior şi primul molar inferior sunt cei mai dezvoltaţi formând
măseaua carnasieră. Formula dentară unilaterală cuprinde: I 3/3, C 1/1, P
4/4, M 2/3.
Dentiţia la feline este asemănătoare cu cea de la canide. Dinţii de lapte
sunt în număr de 26, iar cei permanenţi 30. Formula dentară unilaterală este:
I 3/3, C 1/1, P 3/2, M 1/1.
La leporide dinţii sunt difiodonţi, hipselodonţi, selenodonţi. Incisivii
sunt anelodonți, cei superiori sunt dispuşi pe două rânduri, cei rostrali sunt
mai dezvoltaţi şi curbaţi, iar cei caudali sunt mai reduşi, cresc continuu.
Formula dentară unilaterală cuprinde: I 2/1, C 0/0, P 3/2, M 3/3.
Fig. 19 Arcada dentară superioară şi inferioară la canide (după Barone,

1984)
Fig. 20 Formula dentară bilaterală la canide (după Barone, 1984)

1.4. GLANDELE SALIVARE

Glandele salivare (Glandulae oris) sunt glande anexe ale cavităţii
orale în care acestea își varsă produsul lor de secreţie - saliva.
Au rol în menţinerea umidităţii cavităţii orale și în fluidificarea
alimentelor facilitând deglutiția și inițierea digestiei. Sunt absente la peşti,
slab dezvoltate la pinipede și păsări, bine reprezentate la toate mamiferele
domestice.
Glandele salivare sunt alcătuite dintr-un ţesut roşietic sau gri-gălbui,
granulos şi sunt organizate fie în lobuli salivari solitari, diseminaţi, care vor
forma glandele salivare mici, fie în lobuli salivari aglomeraţi, care vor forma
glandele salivare mari.
1.4.1. Glandele salivare aglomerate
Sunt clasificate în: glande seroase pure (glanda parotidă) şi glande

mixte (glanda mandibulară, glanda sublinguală).
La mamiferele domestice glanda parotidă (Glandulae parotis) este o
glandă voluminoasă, de tip seros, care îşi varsă produsul de secreţie prin
canalul parotidian (Ductus parotideus), denumit în trecut canalul lui
Stenon și care se deschide în vestibulul bucal la nivelul unei papile
parotidiene situată diferit în funcţie de specie, în dreptul arcadei premolare
şi molare superioare. Glanda parotidă este plasată caudal de ramura
recurbată a mandibulei, ventral de pavilionul urechii. Dorsal se mulează pe
baza pavilionului urechii, iar ventral este variabilă ca formă şi dispoziţie în
funcţie de specie. Marginea rostrală vine în contact cu ramura mandibulei şi
cu marginea caudală a muşchiului maseter, iar marginea caudală este în
contact cu aripa atlasului şi cu muşchii gâtului.
Vascularizaţia glandei parotide este realizată prin artere care provin
din artera carotidă externă sau din artera carotidă comună (la ecvine, suine,
leporide), sângele fiind apoi drenat la vena retromandibulară, v. temporală
superficială, v. maxilară şi v. auriculară caudală.
Inervaţia glandei parotidă este realizată de nervii care provin din
plexul parotidian extern dar şi de nervul auriculo-temporal.
La ecvine, glanda parotidă este de culoare roz-gălbuie, fiind mai lăţită spre
cele două extremităţi, dorsală şi ventrală şi mai îngustă în treimea mijlocie.
Marginea rostrală este mai îngroşată, iar marginea caudală concavă.
Marginea dorsală se mulează pe baza pavilionului urechii, formând un unghi
preauricular şi un unghi postauricular. Ventral ajunge până la vena linguo-

facială. Faţa laterală este despățită de piele prin mușchiul parotidoauricular
și fascia parotidiană, iar fața medială a glandei parotide vine în contact cu
punga guturală. Canalul parotidian este lung şi voluminos, se exteriorizează
la marginea cranială a glandei, încrucişează tendonul muşchiului
sternomandibular, trece medial de ramura mandibulei de-a lungul
muşchiului pterigoidian medial, plasându-se subcutanat, iar la nivelul
incizurii vaselor faciale se alătură arterei şi venei faciale. Apoi, urcă de-a
lungul marginii rostrale a muşchiul maseter spre muşchiul buccinator pe
care-l perforează pentru a se deschide în vestibulul bucal la nivelul papilei
parotidiene, situată în dreptul ultimului premolar superior (Fig. 21).
La bovine, glanda parotidă este relativ mai puţin dezvoltată şi are o
culoare brun-roşietică. Este alungită dorso-ventral, având extremitatea
dorsală mai mare decât cea ventrală şi care se mulează pe marginea caudală
a muşchiului maseter şi pe unghiul mandibulei. Canalul parotidian trece de-
a lungul marginii ventrale a ramurei mandibulei, se plasează în incizura
vaselor faciale şi se deschide apoi în vestibulul bucal în dreptul celui de al
doilea molar superior.
La ovine şi caprine, glanda parotidă este mai dezvoltată în comparaţie
cu cea de la bovine. Extremitatea dorsală a glandei parotide formează un
unghi retro-auricular, care acoperă vena auriculară caudală. Canalul
parotidian are un traiect mai scurt şi este plasat la suprafaţa muşchiului
maseter, deschizându-se apoi în vestibulul bucal în dreptul primului molar
superior.
La suine, glanda parotidă este cea mai dezvoltată în seria mamiferelor
domestice. Are aspect triunghiular, cu extremitatea dorsală îngustă şi
rotunjită, iar extremitatea ventrală lățită. Este de culoare gri-rozie sau
gălbuie. Marginea ventrală a glandei parotide ajunge rostral până la incizura
vaselor faciale, iar caudal până aproape de intrarea pieptului. Canalul
parotidian are un traiect medio-ventral de-a lungul mandibulei şi se deschide
la nivelul unei papile parotidiene situată în dreptul ultimului premolar
superior (Fig. 23).
Fig. 21 Glandele salivare profunde la cal (după Barone, 1984)

La carnivore, glanda parotidă este redusă, de culoare brun-roşietică.

Este plasată la baza urechii, având aspectul literei "V". Canalul parotidian se
desprinde de la marginea rostrală a glandei, aproape de unghiul ventral şi se
plasează la suprafaţa muşchiului maseter pentru a se deschide în vestibulul
bucal la nivelul papilei parotidiene, situată în dreptul măselei carnasiere
superioare. Pe traiect, canalul parotidian poate fi însoţit de glande parotide
accesorii mici (Fig. 22).
La leporide, glanda parotidă este lăţită şi de culoare alb-gălbuie,
având marginea dorsală lăţită şi mulată pe baza urechii, acoperind regiunea
temporo-mandibulară. Canalul parotidian trece peste muşchiul maseter şi se
deschide în dreptul ultimului molar superior.
Glanda mandibulară (Glandula mandibularis) denumită în trecut
glanda submaxilară, este o glandă mixtă, sero-mucoasă, plasată medio-
caudal de ramura mandibulei, lateral de regiunea hioidiană şi faringiană. Are
aspect diferit în funcţie de specie. Prezintă o faţă laterală situată în raport
cu muşchiul parotido-auricular, cu vena retromandibulară şi cu muşchiul
pterigoidian medial şi o faţă medială plasată pe feţele laterale ale laringelui
şi faringelui şi care vine în contact cu faţa laterală a muşchiului
milohioidian. Canalul glandei mandibulare (Ductus mandibularis),
denumit în trecut canalul lui Wharton, are un traseu rostral, trece printre
muşchii milohioidian, hioglos şi stiloglos, pe faţa medială a glandei
sublinguale pentru a se deschide împreună cu canalul glandei sublinguale
monostomatice pe planşeul cavităţii orale, aproape de frâul limbii, la nivelul
carunculei sublinguale.
Glanda sublinguală (Glandula sublingualis) este o glandă mixtă,
plasată în mucoasa recesului sublingual lateral.
Nu este o glandă unică ci este alcătuită din mai mulţi lobi care ar putea
fi consideraţi glande distincte. Astfel, lobii caudali vor constitui glanda
sublinguală monostomatică (Gl. sublingualis monostomatica), în care
canalele excretoare vor conflua formând un canal unic, satelit al canalului
mandibular, canalul sublingual principal (Ductus sublingualis major),
numit în trecut canalul lui Bartholin. Lobii rostrali formează glanda
sublinguală polistomatică (Gl. sublingualis polystomatica) care îşi
drenează secreţia în cavitatea orală prin mai multe canale sublinguale
accesorii (Ductus sublingualis minor), denumite în trecut canalele lui
Rivinius.
La ecvine, glanda mandibulară este alungită şi plasată medial de
ramura mandibulei, cu faţa laterală în contact cu muşchiul pterigoidian
medial, cu faţa medială orientată spre faringe şi laringe, iar caudal se întinde
până la tendonul muşchiului sternomandibular. Canalul mandibular se

deschide la nivelul vârfului carunculei sublinguale.
Glanda sublinguală este reprezentată doar de porțiunea rostrală,
formând astfel glanda polistomatică, care se întinde din dreptul primului sau
a celui de-al doilea premolar inferior până la nivelul simfizei mandibulare.
Canalele sublinguale polistomatice sunt în număr de 15-20, flexuoase şi se
deschid pe creasta sublinguală printr-un tubercul mic.
La rumegătoare, glanda mandibulară este foarte dezvoltată, putând fi
sistematizată în doi lobi, lobul rostral mai mare şi lobul caudal mai mic.
Canalul mandibular rezultă din două ramuri ce provin din lobii rostral şi
caudal, care vor conflua în dreptul pântecelui rostral al muşchiului digastric,
deschizându-se pe faţa ventrală a carunculei sublinguale. Sunt prezente atât
glanda sublinguală monostomatică cât şi glanda sublinguală polistomatică.
Canalul glandei sublinguale monostomatice însoţeşte canalul glandei
mandibulare pentru a se deschide pe marginea carunculei sublinguale.
Canalele glandelor sublinguale polistomatice se deschid pe planşeul
sublingual de-a lungul crestei sublinguale.
La suine, glanda mandibulară este mai redusă decât glanda parotidă şi
are culoare roz. Este formată din doi lobi, lobul rostral mai mic şi dispus
între muşchiul pterigoidian medial, limfonodurile mandibulare şi lobul
caudal, rotund sau oval situat la faţa profundă a parotidei. Canalul
mandibular se deschide la nivelul carunculei sublinguale. Glanda
sublinguală monostomatică este situată caudal, iar glanda sublinguală
polistomatică rostral. Canalul glandei monostomatice acompaniază canalul
glandei mandibulare pentru a se deschide pe caruncula sublinguală. Canalele
glandei polistomatice se varsă în cavitatea orală fie direct fie prin
intermediul canalului glandei sublinguale monostomatice (Fig. 23).
La carnivore, glanda mandibulară este mai voluminoasă, aplatizată
sau ovoidă, plasată ventral de glanda parotidă şi caudal de procesul angular
al mandibulei, putând fi palpată transcutanat în vecinătatea faringelui.
Canalul glandei mandibulare se deschide în comun cu canalul glandei
sublinguale monostomatice la nivelul carunculei sublinguale. Sunt prezente
ambele tipuri de glande sublinguale, cea polistomatică este plasată rostral de
cea monostomatică. Glanda polistomatică este mai puţin dezvoltată şi uneori
este absentă la feline. Canalele glandelor polistomatice se deschid la nivelul
crestelor sublinguale (Fig. 22).
La leporide, glanda submandibulară este compactă şi ovoidă, plasată
rostral de unghiul mandibulei şi de unghiul ventral al parotidei de care nu
este acoperită decât parţial. Canalul glandei mandibulare se deschide pe
planşeul sublingual la nivelul carunculei sublinguale. Glanda sublinguală se

reduce numai la porţiunea polistomatică, alcătuită din lobi eliptici şi care îşi
varsă secreţia prin canalele accesorii ce se deschid în recesul sublingual la
nivelul crestelor sublinguale.
1.4.2. Glandele salivare difuze
Glandele salivare mici sunt sistematizate după caracterul funcţional în:

glande mucoase pure (glandele bucale dorsale şi labiale), glande mixte
(glande labiale, glande bucale, glande linguale), glande seroase pure
(glande bucale ventrale şi glande labiale la ecvine şi bovine).
Glandele labiale (Gl. labialis) sunt plasate sub mucoasa buzelor,
glandele palatine (Gll. palatinae) dispuse sub mucoasa feţei orale a
palatului moale, iar glandele linguale (Gl. linguales) se găsesc pe marginile
şi în submucoasa limbii.
Glandele bucale (Gl. bucales) sunt sistematizate în: gl. bucale
dorsale, gl. bucale intermediare şi gl. bucale ventrale.
Glandele bucale dorsale (Gll. bucales dorsales) sunt plasate în
mucoasa vestibulului bucal, de la unghiurile orale până la muşchiul maseter,
dispuse de-a lungul arterei labiale superioare şi a porţiunii bucale a
muşchiului buccinator.
Glandele bucale intermediare (Gll. bucales intermediae) sunt
prezente numai la rumegătoare şi se găsesc plasate de-a lungul arterei
labiale inferioare.
Glandele bucale ventrale (Gll. bucales ventrales) se extind de la
unghiurile orale spre muşchiul maseter, ventral de artera labială inferioară,
iar cele plasate sub muşchiul maseter formează aşa numitele glande molare
(Gll. molares).
La leporide, glandele salivare ventrale se aglomerează spre unghiul
oral formând un conglomerat salivar.
La canide şi leporide, glandele salivare dorsale vor forma prin
aglomerarea lor glanda zigomatică (Gl. zygomatica), plasată medio-rostral
de arcada zigomatică şi care se deschide în vestibulul oral, caudal de papila
parotidiană în dreptul primului molar superior prin canalul glandei
zigomatice.
Fig. 22 Glandele salivare la canide (după Barone, 1984)

Fig. 23 Glandele salivare la porc (după Barone, 1984)

1.5. FARINGELE ŞI ESOFAGUL

1.5.1. Faringele
Faringele (Pharynx) este un conduct musculo-membranos larg,

comun aparatului respirator şi aparatului digestiv şi care debutează la nivelul
coanelor şi a istmului gâtlejului pentru a se continua caudal cu esofagul.
Cavitatea faringiană (Cavum pharyngis) este delimitată dorsal de un
plafon, ventral de planşeul faringelui şi lateral de doi pereţi (Fig. 24).
Faţa ventrală sau planşeul faringelui este formată din palatul moale,
rădăcina limbii, intrarea laringelui, organe care nu sunt proprii faringelui.
Faţa dorsală sau plafonul faringelui este concav, străbătut median de
rafeul faringian (Raphe pharyngis) şi care sprijină baza craniului. La limita
dintre plafonul şi pereţii laterali ai faringelui sunt situate trompele auditive
(Tuba auditiva), cunoscute în trecut sub denumirea de trompele lui
Eustache.
Feţele laterale ale faringelui sunt convexe şi reprezentate de muşchi.
Extremitatea rostrală a faringelui se inseră pe baza craniului şi în jurul
choanelor, pe fascia buco-faringiană şi marginea rostrală a ramurei
mandibulei.
Extremitatea caudală se continuă cu esofagul fără o delimitare
exterioară netă.
Cavitatea faringiană este dispusă pe două etaje: etajul dorsal care
constituie nazofaringele şi etajul ventral care formează orofaringele.
Nazofaringele sau porţiunea nazală a faringelui (Pars nasalis)
comunică cu cavităţile nazale prin intermediul coanelor. La baza craniului
se formează fornixul faringian (Fornix pharyngis), care la rumegătoare şi
suine este divizat de un sept faringian (Septum pharyngis). Caudo-dorsal în
mucoasa fornixului se găseşte tonsila faringiană (Tonsilla pharyngea),
denumită în trecut amigdala lui Luschka, excepţie făcând rumegătoarele şi
suinele la care tonsila faringiană se află plasată pe septul faringian.
Fig. 24 Conformaţia interioară a faringelui la cal (după Barone, 1984)

Caudal, la nivelul septului faringian, dorsal de esofag se găseşte la

suine diverticulul faringian (Diverticulum pharyngeum), iar la ungulate
este situat recesul faringian (Recessus pharyngeus), de forma unei nişe,
plasat în unghiul dorsal al nazofaringelui, considerat vestigiul canalului
faringo-hipofizar la embrion.
Orificiul faringian al tubei auditive (Ostium pharyngeum tubae
auditivae) este protejat de o clapetă mucoasă, ca un pliu şi susţinut de un
cartilaj, formând torul tubar (Torus tubaris). Mucoasa orificiului tubei
auditive este încărcată de un ansamblu de limfonoduri care vor forma
tonsila tubară (Tonsilla tubaria).
Orofaringele sau porţiunea orală a faringelui (Pars oralis) este
divizată într-o porţiune rostro-ventrală, gâtlejul (Fauceus), care comunică
cu cavitatea orală propriu-zisă prin orificiul faringian şi o porţiune caudală
numit orofaringele propriu-zis. În pereţii laterali ai orofaringelui, între
arcurile palato-glose şi palato-faringiene se află o depresiune, mai mult sau
mai puţin profundă în funcţie de specie, fosa tonsilară (Fossa tonsillaris)
care adăposteşte o formaţiune limfoidă importantă, tonsila palatină
(Tonsilla palatina).
Ostiul intrafaringian (Ostium intrapharyngeum) este delimitat de
peretele dorsal al faringelui, de marginea liberă a palatului moale şi de
arcurile palato-faringiene. Ventro-rostral de epiglotă se remarcă valecula
epiglotică (Vallecula epiglotica), o depresiune redusă, la joncţiunea dintre
baza epiglotei şi rădăcina limbii, delimitată bilateral de pliul gloso-epiglotic
lateral (Plica glossoepiglottica lateralis), iar median este traversată de pliul
gloso-epiglotic median (Plica glosso-epiglottica mediana). Bilateral,
valecula epiglotică se continuă cu câte un reces piriform (Recessus
piriformis) care înconjoară coroana laringelui.
Faringele este suspendat de baza craniului prin fascia faringo-
bazilară (Fascia pharyngobasilaris), numită în trecut aponevroza
faringiană şi acţionat de 6 muşchi constrictori şi o pereche de muşchi
dilatatori.
Muşchii constrictori sunt: muşchiul palato-faringian, muşchiul pterigo-
faringian, muşchiul stilo-faringian rostral, muşchiul hio-faringian, muşchiul
tireo-faringian şi muşchiul crico-faringian (Fig. 25).
Muşchiul palato-faringian (M. palatopharyngeus) are originea pe
palatul moale şi terminaţia pe peretele lateral al faringelui. Este comun
faringelui şi palatului moale.
Muşchiul pterigo-faringian (M. pterigopharyngeus) este subţire, lat
şi trapezoidal, având originea pe osul pterigoid şi terminaţia pe rafeul
faringian prin porţiunea sa rostrală şi pe peretele lateral al faringelui prin

porţiunea sa ventrală.
Muşchiul stilo-faringian rostral (M. stylopharyngeus rostralis),
constant la rumegătoare şi inconstant la celelalte specii, are forma unei benzi
înguste, cu originea pe jumătatea distală a stilohioidului, iar terminaţia pe
rafeul median
Muşchiul hio-faringian (M. hyopharyngeus) are aspectul unei benzi
musculare, cu originea pe ceratohiod şi tireohiod, iar terminaţia pe rafeul
median.
Muşchiul tiro-faringian (M. thyropharyngeus) îşi are originea pe
linia oblică de pe lama cartilajului tiroid al laringelui şi terminaţia pe rafeul
faringian.
Muşchiul crico-faringian (M. cricopharyngeus) are originea pe arcul
cartilajului cricoid al laringelui şi terminaţia pe rafeul faringian.
Muşchiul stilo-faringian caudal (M. stylopharyngeus caudalis) face
parte din categoria muşchilor dilatatori, fiind de forma unui fascicul
muscular mic şi aplatizat, cu originea pe jumătatea proximală a
stilohioidului şi terminaţia pe peretele lateral al faringelui.
Arterele care vascularizează faringele provin fie din artera carotidă
comună, fie din artera faringiană ascendentă care provine din artera
tiroidiană cranială.
Venele faringiene sunt în general satelite ale arterelor.
Inervaţia faringelui este realizată de un plex faringian format din nervi
care provin din perechile IX şi X de nervi cranieni (glosofaringian şi vag).
1.5.2. Formaţiunile limfatice ale cavităţii orale şi faringelui
Tonsilele (Tonsilae) sunt formaţiuni limfatice anexe ale mucoasei

faringiene, cu o activitate limfopetică şi antimicrobiană cunoscută. Se
cunosc şi sub denumirea de amigdale şi formează la nivelul faringelui arcul
tonsilar faringian.
Structural, tonsilele sunt alcătuite din aglomerări de limfocite dispuse
printre macrofage, circumscrise şi delimitate de o capsulă conjunctivă.
Fig. 25 Secţiune sagitală a capului la câine (după Barone, 1984)

Tonsila linguală (Tonsilla lingualis) în general impară, este plasată pe

rădăcina limbii, fiind formată din foliculi tonsilari la ecvine, bovine, suine.
Tonsila palatină (Tonsilla palatina) este situată în fosa tonsilară,
delimitată de arcul palato-glos şi arcul palato-faringian. Lipseşte la suine, în
schimb la carnivore este bine evidenţiată.
Tonsila vălului palatin (Tonsilla veli palatini) este plasată în
mucoasa orală a palatului moale. Bine evidenţiată la suine şi ecvine,
rudimentară la celelalte specii.
Tonsila faringiană (Tonsilla pharyngea) este prezentă în mucoasa
fornixului faringian la ecvine şi carnivore, iar la bovine şi suine în mucoasa
septului faringian.
Tonsila tubară (Tonsilla tubaria) este plasată în jurul ostiului
faringian al trompei auditive. Lipseşte doar la carnivore.
Tonsila paraepiglotică (Tonsilla paraepiglottica) este întâlnită la
ovine, caprine, suine şi feline, fiind situată în mucoasa de la baza epiglotei.
1.5.3. Esofagul
Esofagul (Oesophagus) este un conduct musculo-membranos, de

lungime şi calibru variabil în funcţie de specie şi care face legătura între
faringe şi stomac, în care se deschide la nivelul cardiei. Reprezintă porţiunea
iniţială a canalului alimentar, având rol în transportul alimentelor la stomac
şi în regurgitare.
Esofagul are originea dorsal de laringe, continuându-se apoi ventro-
caudal, fiind plasat dorsal de trahee în regiunea cranială a gâtului, pentru a
se devia la stânga traheei în regiunea caudală a gâtului. Străbate împreună
cu traheea apertura cranială a toracelui şi pătrunde în cavitatea toracică, prin
mediastinul cranial, unde se plasează din nou dorsal de trahee, trece dorsal
peste baza cordului, traversează mediastinul mijlociu şi mediastinul caudal
pentru a se plasa la stânga aortei pe care o însoţeşte până la diafragmă, pe
care o traversează pe la nivelul ostiului esofagian al diafragmei şi ajunge în
cavitatea abdominală unde după un traiect foarte scurt se deschide în stomac
prin orificiul cardia.
Din punct de vedere topografic, esofagul este divizat în trei părţi
inegale: cervicală, toracică şi abdominală.
Porţiunea cervicală (Pars cervicalis) începe dorsal de laringe şi se
întinde până la apertura cranială a toracelui. La extremitatea sa cranială,
esofagul este situat dorsal de trahee şi în contact lateral cu muşchiul lungul
capului, iar ventral cu cartilajul cricoid al laringelui. În treimea caudală a

gâtului deviază la stânga de trahee, venind în contact cu artera carotidă
comună stângă, cu cordonul vagosimpatic, cu nervul laringian recurent. În
această regiune esofagul poate fi palpat transcutanat.
Porţiunea toracică (Pars thoracica) poate subdivizată în patru
segmente: segmentul iniţial care începe la nivelul aperturii craniale a
toracelui, venind lateral în contact cu traheea şi cu ganglionul cervico-
toracic; segmentul secund, traversează mediastinul cranial, este plasat
median pe faţa dorsală a traheei şi este însoţit la dreapta de canalul toracic;
segmentul terţ, traversează mediastinul mijlociu, dorsal de baza cordului,
este plasat la dreapta arcului aortic şi numai la ecvine, carnivore şi leporide
este încrucişat de vena azigos la dreapta. Ultimul segment este cel care
corespunde mediastinului caudal, plasat pe faţa medială a plămânilor şi este
însoţit dorsal şi ventral de trunchiurile nervilor vagi şi de artera bronho-
esofagiană.
Porţiunea abdominală (Pars abdominalis) este cea mai scurtă.
Începe la nivelul ostiului esofagian al diafragmei, care este situat între
pilierii median stâng şi drept, traversează amprenta esofagiană a ficatului,
pentru a se termina în stomac la nivelul cardiei.
Esofagul este alcătuit din adventice, musculoasă, submucoasă şi
mucoasă.
Adventicea consolidează esofagul de organele din jur, fiind mai laxă în
porţiunea cervicală, se dublează în porţiunea toracică realizând o tunică
seroasă incompletă, care devine apoi completă în porţiunea abdominală.
Musculoasa esofagului reprezintă continuarea musculoasei faringelui,
fiind alcătuită din fibre circulare şi longitudinale. În porţiunea cervicală şi în
porţiunea toracală la nivelul mediastinului cranial şi mijlociu, fibrele
musculare sunt striate, iar în mediastinul caudal şi în porţiunea abdominală
fibrele musculare sunt netede.
Esofagul este ataşat de cartilajul cricoid printr-un tendon crico-
esofagian (Tendo cricoesophageus), scurt şi cu originea pe creasta mediană
dorsală a lamei cartilajului cricoid, iar terminaţia pe faţa ventrală a
esofagului.
Muşchiul esofagian longitudinal dorsal (M. oesophageus
logitudinalis dorsalis) este prezent doar la ecvine şi rumegătoare şi are
originea dorsal de faringe, pentru a se plasa dorsal de esofag.
Muşchiul esofagian longitudinal ventral (M. oesophageus
logitudinalis ventralis) este redus, având originea pe tendonul crico-
esofagian.
Muşchiul esofagian longitudinal lateral (M. oesophageus

logitudinalis lateralis) este cel mai important dintre muşchii esofagului,
având originea pe cricoid şi pe tendonul crico-faringian, iar terminaţia pe
faţa ventrală a esofagului.
Muşchiul bronho-esofagian (M. bronchoesophageus) este format din
fibre musculare variabile în funcţie de specie ce se desprind din stratul
longitudinal şi se termină pe trahee şi bronhii.
Muşchiul pleuro-esofagian (M. pleuroesophageus), întâlnit numai la
canide, se desprinde din stratul longitudinal şi se termină pe pleura
mediastinală.
Submucoasa esofagului este alcătuită din ţesut conjunctiv abundent
prevăzut cu numeroase fibre elastice şi conţine glande esofagiene de tip
mucos ce permit glisarea mucoasei pe musculoasă, aspect important în
deglutiţie.
Mucoasa formează pliuri longitudinale care dispar în momentul
distensiei organului.
Arterele care vascularizează esofagul sunt multiple şi provin, pentru
porţiunea cervicală din artera carotidă comună, pentru porţiunea toracică din
artera subclaviculară şi artera bronhoesofagiană, iar pentru porţiunea
abdominală provin din artera gastrică.
Venele esofagului formează un plex submucos şi un plex superficial,
care vor transporta sângele de la porţiunea cervicală la venele jugulare sau la
afluenţii venei cave craniale din porţiunea toracică a esofagului.
Inervaţia organului se realizează prin filete nervoase ce provin din
nervul vag.
La ecvine, esofagul are lungime şi calibru diferit în funcţie de individ.
Lungimea sa ajunge până la 150 cm, iar calibrul până la 3 cm în repaus şi 6
cm în distensie. Pe traiect, lumenul esofagului se îngustează la origine şi
terminaţie.
La rumegătoare, esofagul a o lungime de aproximativ 90 cm la
bovine şi 75 cm la ovine şi caprine, calibrul de 5-6 cm în porţiunea cervicală
şi mediastinală cranială, care apoi creşte progresiv până la 9 cm în porţiunea
mediastinală caudală. În mediastinul caudal esofagul vine în contact cu
limfonodurile mediastinale caudale, care în diferite stări inflamatorii
comprimă esofagul, generând obstrucţii ale tranzitului esofagian.
La suine, esofagul este relativ scurt, măsoară aproximativ 35-45 cm,
în funcţie de individ şi rasă şi un calibru aproape uniform pe toată lungimea
sa.
Canidele au esofagul lung şi foarte dilatabil, măsurând în jur de 30 cm

lungime şi 2-3 cm în diametru. În distensie calibrul esofagului se poate
tripla. Esofagul are peretele mai gros în regiunea cervicală, se subţiază în
regiunea toracică şi se îngroaşă din nou în porţiunea abdominală.
La feline, esofagul este asemănător cu cel de la canide, dar mai scurt,
până la 15 cm, cu un calibru care se va îngusta la nivelul trecerii prin ostiul
esofagian al diafragmei.
La leporide, esofagul este relativ lung în raport cu specia, având
lungimea de 12-14 cm şi un calibru de 1 cm în segmentul cervical şi care se
îngustează în segmentul toracal.
1.6. STOMACUL
Stomacul (Ventriculus, s. Gaster) reprezintă o dilataţie, elastică,

secretorie şi contractilă a canalului alimentar, care urmează esofagului de la
nivelul cardiei şi care se continuă cu intestinul subţire prin pilor. Este situat
în cavitatea abdominală, postdiafragmatic şi retrohepatic, în centrul cupolei
diafragmatice.
Stomacul constituie primul rezervor unde alimentele ingerate sunt
acumulate, menţinute pentru un anumit timp şi apoi sunt transferate printr-o
dublă acţiune chimică şi mecanică, într-o masă fluidă, chimul alimentar,
care ulterior trece în intestin.
În funcţie de genul de viaţă şi de regimul alimentar există un important
polimorfism gastric. Se disting astfel două tipuri de stomac: 1. stomacul
simplu sau monocompartimentat, întâlnit la ecvine, suine, carnivore şi
leporide; 2. stomacul compus sau policompartimentat, specific
rumegătoarelor.
1.6.1. Stomacul simplu
Stomacul simplu este relativ mai bine dezvoltat la carnivore decât la

ierbivore şi omnivore, având capacitate variabilă în funcţie de specie şi rasă,
0,5-1 litru la carnivore până la 10-15 litri la ecvine. Se numeşte stomac
"simplu" deoarece mucoasa stomacului este fie de tip glandular, unică, fie
prezintă o porţiune proventriculară caracterizată prin existenţa unei mucoase
de tip esofagian mai mult sau mai puţin extinsă care începe la nivelul
cardiei.
Conformaţia exterioară
Are formă de sac alungit, situat transversal, aplatizat cranio-caudal,
plasat mai dorsal în partea dreaptă, fiind mai îngust la limita sa cu intestinul
subţire. Prezintă pentru descriere două feţe, două curburi şi două extremităţi.
Faţa parietală (Facies parietalis) orientată cranial, este netedă
convexă, tapiţată de peritoneul visceral şi vine în contact cu ficatul în
dreapta şi cu diafragma în partea stângă.
Faţa viscerală (Facies visceralis) este orientată caudal, vine în contact
cu ansele intestinului subţire şi cu colonul transvers, având aspect neted şi
convex.
Curbura mică a stomacului (Curvatura ventriculi minor) situată

dorsal şi spre dreapta este concavă, relativ scurtă, începe la nivelul cardiei şi
se continuă până la incizura angulară (Incisura angularis) care marchează
limita dintre porţiunea pilorică şi restul organului. Pe mica curbură se inseră
omentul mic.
Curbura mare a stomacului (Curvatura ventriculi major) este mai
lungă şi foarte extensibilă, orientată la stânga şi ventral, începe la nivelul
vârfului fundului stomacului şi se întinde până la pilor. Pe toată lungimea sa
se inseră omentul mare.
Fundul stomacului (Fundus ventriculi) este o formaţiune cu aspect de
fund de sac, rotunjită şi care este situată la stânga şi dorsal de cardia. Între
fundul stomacului şi cardia se delimitează incizura cardiacă (Incisura
cardiaca).
Porţiunea pilorică (Pars pylorica) este orientată la dreapta, mai mult
sau mai puţin situată dorsal în funcţie de specie şi se termină prin pilor
(Pylor). Iniţial prezintă o dilataţie antrul piloric (Antrum pyloricum) care se
va continua cu canalul piloric (Canalis pyloricus).
Corpul stomacului (Corpus ventriculi) este acea porţiune a organului
cuprinsă între fundul stomacului şi porţiunea pilorică, delimitat între cele
două linii perpendiculare duse pe marea curbură, una de la nivelul incizurii
cardiace şi cea de a doua de pe incizura pilorică.
Conformaţia interioară
Stomacul este alcătuit, de la interior spre exterior, din mucoasă,
submucoasă, musculoasă şi seroasă.
Seroasa provine din peritoneul visceral şi se va continua la nivelul
celor două curburi, cu omentul mare respectiv omentul mic. Este alcătuită
din două foiţe distincte, între care sunt situate viscerele şi contribuie astfel la
solidarizarea viscerelor de pereţii cavitaţii abdominale.
Musculoasa stomacului este structurată pe două planuri de fibre,
planul superficial cu fibre dispuse longitudinal şi planul profund cu fibrele
dispuse circular. Stratul longitudinal, plasat sub seroasă se găseşte la nivelul
curburilor mari şi mici ale stomacului. Fibrele oblice externe sunt situate la
nivelul fundului de sac al stomacului. Stratul circular este absent la nivelul
fundului stomacului şi mai subţire la nivelul corpului stomacului. Devine
net şi complet la nivelul canalului piloric constituind muşchiul sfincter al
pilorului (M. sphincter pylori). Fibrele oblice interne sunt prezente la
nivelul corpului şi a fundului stomacului şi formează împreună cu ansele
circulare ansa cardiacă (Ansa cardiaca) plasată în jurul cardiei şi care la
ecvine este puternică, nepermiţându-le să vomite.
Submucoasa permite alunecarea mucoasei pe musculoasă fiind

alcătuită din ţesut conjunctivo-elastic în care se găsesc vase sanguine,
limfatice şi plexuri nervoase.
Mucoasa stomacului este împărţită în mai multe tipuri, mucoasă
proventriculară, cardiacă, fundică şi pilorică.
Mucoasa proventriculară este albicioasă şi ocupă fundul stomacului,
fiind lipsită de glande şi constituie de fapt prelungirea mucoasei esofagiene.
Mucoasa fundică este considerată tipul de mucoasă gastrică propriu-
zisă. Conţine glande gastrice proprii şi căptuşeşte corpul stomacului.
Fig. 26 Organele din cavitatea abdominală la cal (după Barone, 1984)

Fig. 27 Conformaţia exterioară a stomacului la cal (după Barone, 1984)

Mucoasa cardiacă este situată în jurul orificiului cardia şi conţine

glande cardiace, la ecvine prelungindu-se ca o bandă de câţiva milimetri de-
a lungul mucoasei proventriculare (Fig. 28).
Mucoasa pilorică ocupă toată porţiunea pilorică şi conţine glande
pilorice.
Vascularizaţia stomacului este asigurată de cele trei ramuri ale
trunchiului celiac, artera gastrică stângă, artera splenică şi artera hepatică.
Venele colectează sângele printr-o reţea de capilare groase, pe care-l
transportă la vena gastrică şi apoi în vena portă care drenează sângele spre
ficat.
Inervaţia stomacului este asigurată de nervi care provin din
parasimpatic, nervii vagi şi din sistemul nervos simpatic prin plexul celiac.
Terminaţiunile celor două sisteme vor forma plexul mienteric (plexul
Auerbach) şi plexul submucos (plexul lui Meissner).
Stomacul este consolidat în cavitatea abdominală prin omentul mic,
omentul mare şi ligamentul gastrofrenic.
Omentul mic (Omentum minus) sau micul epiploon, porneşte de pe
mica curbură a stomacului, de la cardia până la pilor şi se continuă pe
porţiunea proximală a duodenului pentru a se termina la nivelul amprentei
esofagiene a ficatului, în dreapta porţii ficatului, trece apoi pe marginea
dorsală a ficatului înconjurând lobul caudat. La nivelul porţii ficatului,
înconjoară canalul coledoc, artera hepatică şi porţiunea terminală a venei
portă. Omentul mic prezintă două porţiuni, ligamentul hepatogastric (Lig.
hepatogastricum) ce leagă stomacul de faţa viscerală a ficatului şi
ligamentul hepato-duodenal (Lig. hepatoduodenale) care leagă ficatul de
duoden.
Extremitatea stângă a ligamentului hepatogastric se ataşează de cardia,
de terminaţia esofagului şi de diafragmă formând ligamentul gastro-frenic
(Lig. gastrophrenicum). Extremitatea dreaptă a ligamentului hepato-gastric,
uneori poate fi liberă şi formează marginea ventrală a găurii epiplooice.
Omentul mare (Omentum majus) sau marele epiploon se prinde de
marea curbură a stomacului, de la nivelul ligamentului gastro-frenic până la
pilor, ajungând pe marginea ventrală a porţiunii transverse a duodenului. Se
dirijează caudo-ventral formând peretele superficial, dispus între masa
gastro-intestinală şi planşeul cavităţii abdominale, înspre intrarea bazinului,
apoi realizează o curbură cranio-dorsal pentru a forma peretele profund care
este situat dorsal de peretele superficial. Acest perete profund ajunge cranial
până la faţa viscerală a stomacului, între aceasta şi masa intestinală, pentru a
se termina pe pancreas şi pe colonul transvers, unindu-se cu peritoneul

visceral.
Dispoziţia şi dezvoltarea omentului mare este în concordanţă cu
topografia colonului în seria mamiferelor domestice. Este foarte dezvoltat la
carnivore, ajungând până la intrarea bazinului, în timp ce la ecvine este mai
redus.
Pe faţa viscerală a stomacului, între originea duodenului, ligamentul
gastro-frenic, omentul mic, ficat şi pancreas, omentul mare concură la
formarea unei cavităţi numită bursa omentală (Bursa omentalis), care
comunică cu cavitatea peritoneală prin gaura epiploică (Foramen
epiploicum) numit şi " hiatusul lui Winslow", delimitat cranial de baza
lobului caudat al ficatului, dorsal de vena cavă caudală, ventral de vena
portă şi caudal de pancreas.
Din omentul mare se desprinde ligamentul gastrosplenic (Lig.
gastrolienale) care face legătura dintre stomac şi splină şi ligamentul
gastrocolic (Lig. gastrocolicum), care leagă stomacul de colonul transvers.
1.6.2. PARTICULARITĂŢI SPECIFICE ALE STOMACULUI

SIMPLU
Ecvine. Stomacul are o capacitate de 6-30 litri, variind în funcţie de

talia animalului. Fundul stomacului este foarte pronunţat, formând un
veritabil sac cecal dorsal (Saccus caecus ventriculi) situat în dreptul
spaţiilor intercostale XIV-XV, iar corpul stomacului este situat în dreptul
spaţiilor intercostale IX-XII.
Mucoasa proventriculară este întinsă, albicioasă şi însoţită pe marginea
dintre corpul şi fundul stomacului, de o bandă îngustă de câţiva mm de
mucoasă cardiacă, delimitată de mucoasa gastrică printr-o margine cutată
(Margo plicatus). Mucoasa fundică este roşietică, iar mucoasa pilorică este
gălbuie (Fig. 28).
Fibrele musculare din jurul cardiei vor forma ansa cardiacă, un sistem
sfincterial particular care blochează orificiul cardia şi nu permite calului să
vomite (Fig. 29).
Porţiunea cea mai ventrală a curburii mari vine în contact cu curbura
sternală a colonului ascendent. Extremitatea dorsală a fundului stomacului
vine în contact cu pilierii stângi ai diafragmei şi este legat de diafragmă
printr-un ligament gastrofrenic lat şi scurt. Omentul mare este mai puţin
dezvoltat şi are peretele superficial plasat profund datorită mărimii, formei
şi dispoziţiei colonului ascendent (Fig. 27).
Suine. Stomacul este foarte extensibil, având capacitatea medie de 4-8

litri. Este foarte curbat şi cu incizura angulară evidentă. Pe faţa viscerală,
fundul stomacului prezintă un diverticul gastric (Diverticulum ventriculi)
asemănător cu o "glugă", curbată caudal şi delimitată de fundul stomacului
printr-un pliu mucos.
Fig. 28 Conformaţia interioară şi tipurile de mucoasă ale stomacului la cal

(după Barone, 1984)
La interior stomacul este căptuşit cu mucoasă de tip glandular. Cardia

este dilatabilă şi delimitată de un pliu semilunar. Pilorul este obturat de un
pliu muco-conjunctivo-adipos denumit tor piloric (Torus pylori). Omentul
mare este foarte dezvoltat, peretele său superficial ajungând până la intrarea
bazinului unde se curbează dorso-cranial, reîntorcându-se până la colonul
ascendent (Fig. 30).
Carnivore. Stomacul este foarte dilatabil, voluminos şi capacitatea sa
variază în funcţie de rasă, talie, de regimul de viaţă şi de hrană al indivizilor.
Capacitatea stomacului este cuprinsă între 0,5-7 litri. Stomacul are aspect
piriform, iar marginea sa ventrală vine în contact cu planşeul cavităţii

abdominale. Curbura mică este situată dorsal, iar curbura mare ventral.
Cardia este mai largă la canide şi mai îngustă la feline, fiind situată la
nivelul fundului de sac. Porţiunea pilorică este delimitată de un sfincter
puternic, având aspect de "gât de lebădă". În funcţie de gradul de
plenitudine, stomacul poate fi delimitat topografic între spaţiile intercostale
stângi IX-XII. Nu este accesibil la palpaţia externă.
Fig. 29 Tunica musculoasă a stomacului la cal (după Barone, 1984)
Mucoasa gastrică este glandulară şi cutată, regiunea glandelor gastrice

ocupă 2/3 din stomac şi este uniformă la feline şi diferenţiată la canide într-o
zonă proximală şi o zonă distală. Omentul mare este foarte dezvoltat,
peretele superficial ajungând până la intrarea bazinului, în apropierea vezicii
urinare, unde se întoarce pentru a forma peretele profund, care înconjoară
masa intestinală (Fig. 31).
Leporide. Stomacul este alungit şi cilindroid, cardia este largă şi
plasată dorsal pe mijlocul curburii mici, incizura angulară este redusă.
Fundul stomacului depăşeşte dorsal cardia. Mucoasa stomacului este

glandulară, de culoare roşietică, foarte dezvoltată la nivelul antrului piloric
(Fig. 32).
Fig. 30 Conformaţia stomacului la suine (după Barone, 1984)

Fig. 31 Conformaţia stomacului la carnivore (după Barone, 1984)

Fig. 32 Conformaţia stomacului la leporide (după Barone, 1984)

1.6.3. Stomacul compus
Stomacul compus sau policompartimentat este specific numai

rumegătoarelor (bovine, ovine, caprine, girufide, camelide), dar poate fi
întâlnit şi la cetacee, sireniene, unele rozătoare, marsupiale, rinoceride,
hipopotamide, megachiroptere, la care numărul, forma şi structura
compartimentelor gastrice variază de la un grup la altul.
La rumegătoare, stomacul este foarte voluminos, ocupă 4/5 din
cavitatea abdominală şi este sistematizat în rumen, reţea, omas, care vor
forma proventriculul şi abomasul sau stomacul propriu-zis. Capacitatea
stomacului la bovine variază între 150-250 litrii.
Rumenul (Rumen) este cel mai mare compartiment gastric la
rumegătoare, ocupând partea stângă şi ventrală a cavitaţii abdominale.
Reprezintă aproximativ 80% din capacitatea totală a stomacului.
Conformaţia exterioară a rumenului (Fig. 33)
Rumenul este alungit în sens cranio-caudal şi puţin aplatizat latero-
medial, prezentând două feţe, două curburi şi două extremităţi.
Faţa parietală (Facies parietalis) este convexă şi netedă, venind în
contact cu peretele hipocondrului şi a flancului stâng. Este parcursă de un
şanţ longitudinal stâng (Sulcus longitudinalis sinister), căptuşit mai mult
sau mai puţin cu ţesut adipos şi de care se prinde peretele superficial al
omentului mare, în care sunt plasate vase, nervi şi limfonodurile ruminale
stângi. Din şanţul longitudinal stâng se desprinde şanţul accesoriu stâng
(Sulcus accessorius sinister).
Faţa viscerală (Facies visceralis) este aproape plană şi orientată spre
omas, abomas şi masa intestinală, fiind parcursă de şanţul longitudinal
drept (Sulcus longitudinalis dexter) de care se prinde peretele profund al
omentului mare. Din acest şanţ se desprinde cranio-dorsal şanţul accesoriu
drept (Sulcus accesorius dexter) şi care împreună cu precedentul va
delimita insula rumenului (Insula ruminis).
La nivelul celor două extremităţi craniale şi caudale, cele două şanţuri
longitudinale stâng şi drept se unesc, marcând limita dintre sacul ruminal
dorsal (Saccus dorsalis) şi sacul ruminal ventral (Saccus ventralis).
Curbura dorsală (Curvatura dorsalis) este convexă şi vine în contact
cu regiunea sublombară stângă.
Curbura ventrală (Curvatura ventralis), convexă se sprijină pe
planşeul cavitaţii abdominale şi este plasată în bursa omentală.
Extremitatea cranială (Extremitas cranialis) vine în contact cu
diafragma şi este divizată de şanţul cranial (Sulcus cranialis) într-o
porţiune cranio-dorsală vastă, denumită atriul ruminal (Atrium ruminis) în

care se deschide esofagul prin orificiul cardia şi un sac ventral, recesul
ruminal (Recessus ruminis).
Extremitatea caudală (Extremitas caudalis), plasată la intrarea
bazinului este divizată de un şanţ caudal (Sulcus caudalis) profund, de la
care pornesc în sens dorsal şi în sens ventral, atât pe faţa parietală cât şi pe
faţa viscerală câte un şanţ coronar dorsal (Sulcus coronalis dorsalis) şi un
şanţ coronar ventral (Sulcus coronalis ventralis) care vor determina
formarea unui sac cecal caudo-dorsal (Saccus caecus caudo-dorsalis) şi un
sac cecal caudo-ventral (Saccus caecus caudo-ventralis).
Cranial, rumenul se continuă cu reţeaua de care este delimitat la
exterior de şanţul rumino-reticular (Sulcus ruminoreticularis).
Conformaţia interioară a rumenului
Sacul ruminal dorsal comunică cu sacul ruminal ventral printr-un
orificiu vast numit ostiul intraruminal (Ostium intraruminale), înconjurat
de pilierii ruminali (Pilae ruminis). Marginile craniale şi caudale ale
ostiului intraruminal sunt formate din pilierul cranial şi pilierul caudal.
Pilierul cranial (Pila cranialis) separă atriul ruminal de recesul
ruminal, continuându-se pe faţa parietală şi pe faţa viscerală a rumenului,
pentru a se termina trifurcat pe faţa viscerală şi printr-un singur braţ pe faţa
parietală.
Pilierul caudal (Pila caudalis) separă sacul cecal caudo-dorsal de
sacul cecal caudo-ventral şi pe ambele feţe ale rumenului se termină prin trei
ramuri, dorsală, intermediară şi ventrală.
Pe fiecare parte, ramura dorsală a pilierului caudal reprezintă pilierul
coronar dorsal şi corespunde şanţului coronar dorsal. Ramura ventrală
reprezintă pilierul coronar ventral şi corespunde şanţului coronar ventral, iar
ramura mijlocie corespunde extremităţii caudale a şanţului longitudinal. Pe
faţa parietală, extremitatea pilierului cranial se uneşte cu ramura mijlocie a
pilierului caudal, de-a lungul şanţului longitudinal stâng, formând pilierul
longitudinal stâng (Pila longitudinalis sinistra). Pe faţa viscerală, cele două
ramuri ale pilierului cranial circumscriu insula rumenului, iar ramura
ventrală se uneşte cu ramura mijlocie a pilierului caudal de-a lungul şanţului
longitudinal drept formând pilierul longitudinal drept (Pila longitudinalis
dexter). Ramura dorsală a pilierului cranial formează pilierul accesoriu drept
ce corespunde şanţului accesoriu drept.
Rumenul comunică cu reţeaua prin orificiul rumino-reticular, larg şi
circumscris de pliul rumino-reticular (Plica ruminoreticularis), unde
dorsal de acesta se deschide esofagul prin orificiul cardia.
La nivelul atriului ruminal, dinspre cardia spre orificiul rumino-

reticular (Ostium ruminoreticulare), începe şanţul gastric, delimitat de
două buze, stângă şi dreaptă, şanţ care care face legătura între orificiul
cardia şi abomas.
Structural rumenul este alcătuit din: mucoasă, musculoasă şi seroasă.
Seroasa acoperă rumenul la exterior, cu excepţia unei zone de aderenţă
cu splina, pe faţa parietală şi a unei zone de aderenţă largă care uneşte
rumenul de diafragmă şi de peretele lombar.
Musculoasa este reprezentată de fibre longitudinale superficiale, fibre
oblice externe şi fibre oblice interne care asigură dinamica gastrică.
Mucoasa rumenului se caracterizează prin prezenţa unor papile
ruminale, delomorfe, mai dezvoltate în sacul ventral şi în sacii cecali şi care
descresc în sens dorsal, dar care dispar la nivelul pilierilor şi a curburii
dorsale unde se acumulează bula de gaz. Papilele ruminale sunt de mai
multe tipuri: filiforme, foliate, pediculate
Vascularizaţia arterială a rumenului este asigurată de artera ruminală
stângă şi artera ruminală dreaptă, ramuri ale arterei splenice ce provine din
artera celiacă.
Venele se formează la periferia papilelor ruminale şi se drenează prin
rădăcinile venei splenice, care apoi se varsă direct în vena portă.
Inervaţia rumenului este asigurată de trunchiul vagal dorsal, de ramuri
ale ganglionului celiaco-mezenteric, uneori şi de ramuri din trunchiul vagal
ventral.
Foiţa superficială a omentului mare este ataşată de şanţul longitudinal
stâng, înconjoară spre dreapta sacul ruminal ventral, apoi înconjoară ventral
abomasul, urcă dorsal spre duoden, acoperind lateral masa jejunală. Această
foiţă se dedublează apoi, în sens medial, trece ventral pe sub masa
intestinală şi se termină în şanţul longitudinal drept, constituind foiţa
profundă a omentului mare (Fig. 34).
Foiţa superficială a omentului mare delimitează bursa omentală
(Bursa omentalis) în care se găseşte plasat sacul ruminal ventral, iar dorsal
de foiţa profundă a omentului mare se formează recesul supraomental
(Recesus supraomentalis) în care sunt plasate intestinele.
Între peretele superficial al omentului mare, pe toată lungimea sa şi
peritoneul parietal se delimitează spaţiul infraomental.
Spaţiul dintre foiţa profundă a omentului mare şi seroasa sacului
ruminal dorsal reprezintă vestibulul bursei omentale (Vestibulum bursae
omentalis) care comunică cu cavitatea peritoneală prin gaura omentală
(Foramen omentalis), traversată de vena cavă caudală şi vena portă.
Reţeaua (Reticulum) al doilea compartiment al proventriculului, este

plasată cranio-ventral de rumen, sprijinindu-se dorsal pe procesul xifoid al
sternului, între rumen şi diafragmă.
Este aplatizată cranio-caudal şi prezintă două feţe, două curburi şi
două extremităţi.
Faţa diafragmatică (Facies diaphragmatica) este convexă şi
orientată cranial, mulându-se pe diafragmă.
Faţa viscerală (Facies visceralis) este orientată spre rumen.
Curbura mare (Curvatura major) orientată ventral, este convexă şi
ocupă regiunea substernală.
Curbura mică (Curvatura minor) orientată dorsal, este scurtă şi
concavă.
Spre dreapta se reliefiază fundul reţelei (Fundus reticuli) care vine în
contact cu omasul şi abomasul. La interior reţeaua este căptuşită cu o
mucoasă care realizează numeroase creste (Cristae reticuli), care vor
delimita o serie de celule (Cellulae reticuli) inegale, mai mari la nivelul
fundului reţelei şi de-a lungul curburii mari. Aceste celule sunt împărţite în
celule mai mici de către creste secundare. Pe marginea liberă a crestelor se
găsesc plasate papile conice, care devin din ce în ce mai mari spre orificiul
reticulo-omasal, formând papilele unguiculiforme (Papillae
unguiculiformes).
Reţeaua este străbătută la interior de şanţul reţelei (Sulcus reticuli),
segment al şanţului gastric, ce face legătura între orificiul rumino-reticular şi
orificiul reticulo-omasal (Ostium reticulo-omasicum). Şanţul reţelei este
delimitat de două labii, stângă şi dreaptă (Labium dexter et sinistrum). La
nivelul buzelor şanţului reţelei lipsesc crestele şi papilele reţelei, mucoasa
fiind plisată.
Reţeaua comunică cu rumenul prin orificiul rumino-reticular şi cu
omasul prin orificiul reticulo-omasic.
Reţeaua este acoperită de seroasă, mai puţin la nivelul zonelor de
aderenţă unde lipseşte. Musculoasa este alcătuită din fibre longitudinale,
circulare şi oblice. Mucoasa este de tip esofagian.
Vascularizaţia arterială este asigurată prin artera ruminală stângă
(ramură a arterei splenice) şi uneori prin artera gastrică stângă. Venele sunt
satelite ale arterelor, se varsă în vena portă. Inervaţia este asigurată de
trunchiul vagal ventral.
Omasul (Omasum) numit şi foios, ultimul compartiment al
proventriculului, este precedat de reţea şi urmat de abomas. Are formă
aproximativ sferică, fiind plasat cranial, pe partea dreaptă a abdomenului,

prezentând două feţe, o curbură, două extremităţi şi o bază (Fig. 35).
Faţa parietală (Facies parietalis) este situată la dreapta, venind în
contact cu peretele abdominal drept, iar faţa viscerală (Facies visceralis)
este orientată spre rumen.
Curbura omasului (Curvatura omasi) este situată dorsal, iar baza
omasului (Basis omasi) este scurtă şi situată cranio-dorsal.
La joncţiunea dintre omas şi reţea se află colul omasului (Collum
omasi). La exterior, omasul şi abomasul sunt delimitate de un şanţ omaso-
abomasic (Sulcus omasoabomasicus).
Cavitatea omasului este căptuşită cu o mucoasă, alcătuită din lamele
longitudinale (Laminae omasi) care sunt de diferite mărimi şi sistematizate
în patru ordine (Fig. 35). Cele mai mari şi mai lungi sunt lame de ordinul I,
iar cele mai scurte sunt de ordinul IV. Fiecare lamă de ordinul I este flancată
de două lame de ordinul II, fiecare lamă de ordinul II va fi flancată de câte o
lamă de ordinul III, iar fiecare lamă de ordinul III va fi flancată de câte o
lamă de ordinul IV. Lamele omasului au o margine fixă ce se prinde de
curbura omasului şi o margine liberă orientată ventral. Pe suprafaţa lamelor
se găsesc numeroase papile. Lamele cuprinse între două lame de ordinul I,
formează ciclul laminar, iar spaţiul dintre două lame reprezintă recesul
interlaminar (Recessus interlaminaris).
Fig. 33 Faţa viscerală şi parietală a stomacului la bovine (după Barone,

1984)
Fig. 34 Schema dispoziţiei peritoneului la bovine (după Barone, 1984)

Fig. 35 Conformaţia interioară a omasului (după Barone, 1984)

Marginile libere ale lamelor sunt orientate ventral şi vor delimita

împreună canalul omasului (Canalis omasi), baza omasului (Basis omasi)
fiind străbătută de şanţul omasului (Sulculcus omasi) porţiunea omasică a
şanţului gastric. În fundul omasului se află un pliu mucos, susţinut de o serie
de fibre musculare transverse care vor forma pilierul omasului (Pila
omasi).
Seroasa acoperă organul la exterior şi este puţin aderentă. Musculoasa
este formată din două planuri, de fibre longitudinale şi de fibre circulare.
Din fibrele circulare se desprind fascicule care pătrund în lamele primare,
secundare şi terţiare. Mucoasa omasului este aglandulară şi acoperă în
totalitate lamele omasului.
Vascularizaţia arterială este asigurată de ramuri care provin din artera
gastrică stângă. Venele omasului sunt satelite ale arterelor şi vor conduce
sângele de la omas la vena portă. Inervaţia omasului este asigurată de nervi
care provin din cele două trunchiuri vagale, dorsal şi ventral.
În cavitatea abdominală, omasul se solidarizează cu reţeaua şi cu
abomasul, prin contactul cu rumenul şi prin intermediul omentului mic, care
pleacă de pe faţa viscerală a ficatului, trece prin incizura esofagiană pe lobul
caudat al ficatului, ajunge la pancreas şi la porţiunea descendentă a
duodenului, pentru ca apoi să se racordeze cu omentul mare.
Abomasul (Abomasum) numit şi cheag, reprezintă ultimul
compartiment gastric la rumegătoare, constituind stomacul veritabil la
aceste animale.
Are aspect piriform şi este plasat caudal de omas în partea dreaptă a
cavităţii abdominale. Prezintă pentru descriere două feţe, două curburi şi
două extremităţi (Fig. 36).
Extremitatea cranială şi extremitatea caudală a abomasului delimitează
corpul abomasului (Corpus abomasi).
Faţa parietală (Facies parietalis) este situată la dreapta, iar faţa
viscerală (Facies visceralis) la stânga, ambele fiind convexe.
Curbura mare (Curvatura major) este convexă şi dispusă ventral, de
ea prinzându-se omentul mare. Curbura mică (Curvatura minor) este
concavă, ataşată de omentul mic şi prezintă la limita cu porţiunea pilorică o
incizură angulară evidentă. Spre stânga şi cranial, abomasul realizează o
dilataţie, fundul abomasului (Fundus abomasi).
La nivelul porţiunii pilorice, abomasul se termină cu pilorul, prin care
comunică cu duodenul şi la nivelul căreia există torul piloric.
Seroasa acoperă organul la exterior, continuându-se cu omentul mare
şi cu omentul mic la nivelul curburilor. Musculoasa este dispusă pe două
planuri, superficial cu fibre longitudinale şi profund cu fibre circulare.

Submucoasa formează în principal torul piloric. Mucoasa abomasului este
glandulară (cardiacă, fundică, pilorică) şi realizează o serie de pliuri spirale
sau oblice.
Vascularizaţia arterială a abomasului este realizată de terminaţiile
arterelor gastrice stângă şi dreaptă care provin din artera hepatică. Venele
sunt satelite ale arterelor şi asigură drenajul final al sângelui în vena portă.
Inervaţia abomasului este realizată de nervi care provin din trunchiul vagal
dorsal şi ventral, precum şi din ramuri simpatice care provin din plexul
celiac.
Abomasul comunică cu omasul prin orificiul omaso-abomasic şi cu
duodenul prin pilor. Şanţul abomasic (Sulcus abomasi) reprezintă ultima
porţiune a şanţului gastric, care străbate mica curbură a abomasului.
Abomasul este consolidat în cavitatea abdominală prin solidarizarea sa
cu omasul, cu rumenul prin omentul mare ataşat de curbura mare şi prin
omentul mic ataşat de curbura mică.
Bovine. Sacul ruminal dorsal este mai mare decât sacul ruminal
ventral, papilele ruminale sunt mai mici şi filiforme. Crestele reţelei sunt
distincte, şanţul reticular bine evidenţiat. Reţeaua este mai mică decât
omasul. Omasul are aspect discoidal, lamele longitudinale fiind bine
individualizate şi mai numeroase.
La tineret cel mai dezvoltat este abomasul, iar la animalele adulte sacii
cecali caudali sunt aproape egal dezvoltaţi.
La ovine şi caprine, rumenul este mai alungit, sacul ruminal ventral
mai dezvoltat decât cel dorsal, sacul cecal caudo-dorsal este mai mic decât
sacul cecal caudo-ventral. Reţeaua este mai voluminoasă decât omasul.
Crestele şi celulele reţelei sunt mai mici. Omasul conţine un număr mai mic
de lame longitudinale. Abomasul este mai alungit şi prezintă mai puţine
cute.
Fig. 36 Conformaţia interioară a abomasului (după Barone, 1984)

Fig. 37 Duodenul şi intestinul gros la canide (după Barone, 1984)

1.7. INTESTINUL
Intestinul (Intestinum) este acea porţiune a canalului alimentar care
începe la nivelul pilorului şi se termină la anus. Are forma unui tub lung,
inegal calibrat. Prima porţiune este mai îngustă şi relativ distinctă formând
intestinul subţire, iar porţiunea terminală este mai voluminoasă şi spiralată,
formând intestinul gros (Fig. 38).
Fiziologic, intestinul este sediul principal al proceselor de catabolism,
de absorbţie progresivă şi continuă a elementelor asimilabile, de metabolism
intermediar, de formare şi eliminare a fecalelor.
Histologic, intestinul are aceeaşi structură pe toată lungimea sa, fiind
alcătuit de la interior la exterior de mucoasă, submucoasă, musculoasă şi
seroasă.
1.7.1. INTESTINUL SUBŢIRE
Intestinul subţire (Intestinum tenue) este un conduct cilindric, foarte

flexuos, cu calibru relativ constant şi redus, care începe la nivelul pilorului.
Este sistematizat în trei segmente: duoden, jejun, ileon.
Duodenul (Duodenum) reprezintă porţiunea iniţială a intestinului
subţire şi este cuprins între pilor şi flexura duodeno-jejunală (Fig. 37).
Traiectul său este determinat de prima rotaţie a intestinului de la embrion,
realizând o curbură de la dreapta la stânga, caudal de rădăcina mezenterului.
Originea sa este la nivelul pilorului, unde începe porţiunea cranială (Pars
cranialis) a duodenului, relativ scurtă, orientată spre dreapta şi care se
termină la nivelul flexurii craniale (Flexura cranialis). Diferit în funcţie de
specie, în porţiune cranială, imediat în vecinătatea pilorului se află ampula
duodenală (Ampulla duodeni) urmată de ansa sigmoidă (Ansa sigmoidea).
Porţiunea descendentă a duodenului (Pars descendens duodeni)
reprezintă continuarea în sens caudal a duodenului, fiind situată în partea
dreaptă a regiunii sublombare sau în fosa paralombară dreaptă. Se termină în
vecinătatea regiunii iliace prin flexura caudală (Flexura caudalis),
continuându-se apoi cu porţiunea transversă a duodenului (Pars
transversa duodeni), spre stânga, caudal de rădăcina mezenterului, care se
va prelungi pe partea stângă cu porţiunea ascendentă a duodenului (Pars
ascendens duodeni) până la flexura duodeno-jejunală (Flexura
duodenojejunalis) de unde se va continua cu jejunul.
În porţiunea descendentă a duodenului se deschid canalul coledoc şi

canalele pancreatice, la nivelul unei formaţiuni numite ampula hepato-
pancreatică (Ampulla hepatopancreatica), cunoscută în trecut ca "ampula
lui Vater", delimitată de un relief mucos, circular, papila duodenală mare
(Papilla duodeni major). La speciile care prezintă şi canal pancreatic
accesoriu, acesta se va deschide la nivelul papilei duodenale mici (Papilla
duodeni minor).
Duodenul este fixat în cavitatea abdominală printr-un mezou duodenal
şi suspendat de o serie de ligamente.
Ligamentul hepato-duodenal (Lig. hepatoduodenalis) conectează
porţiunea cranială a duodenului de faţa viscerală a ficatului, fiind traversat
de vena portă, artera hepatică, canalul coledoc şi delimitează ventral gaura
omentală.
Pliul duodeno-colic (Plica duodenocolica) leagă porţiunea ascendentă
a duodenului de colonul descendent.
Porţiunea cranială a duodenului vine în contact cu faţa viscerală a
ficatului, porţiunea descendentă este în contact cu peretele drept al
abdomenului şi cu fosa paralombară dreaptă, porţiunea transversă este
situată caudal de rădăcina mezenterului, iar porţiunea ascendentă vine în
contact cu rinichiul stâng, flexura cranială este plasată pe lobul drept al
pancreasului.
Jejunul (Jejunum) reprezintă porţiunea cea mai lungă a intestinului
subţire, fiind suspendat în regiunea lombară de plafonul cavităţii
abdominale, de mezenter (Mesenterium), a cărui lăţime este mai mică decât
lungimea jejunului, formând în acest fel ansele jejunale. Limita dintre jejun
şi duoden este reprezentată de flexura duodeno-jejunală.
Ileonul (Ileum) reprezintă porţiunea terminală a intestinului subţire.
Între jejun şi ileon nu există o demarcaţie precisă şi din acest motiv
segmentul poate fi socotit unitar, ca jejuno-ileon. Ileonul se deschide în
cecum prin ostiul ileal (Ostium ileale) la nivelul unei papile ileale (Papilla
ilealis). Ileonul este suspendat de cecum prin pliul ileo-cecal (Plica
ileocecalis), triunghiular şi a cărui lungime marchează ileonul.
Structural intestinul subţire este alcătuit din: mucoasă, submucoasă,
musculoasă, seroasă.
Seroasa este reprezentată de foiţa viscerală a peritoneului, care se va
continua cu mezourile, mezenterul şi ligamentele.
Musculoasa este structurată pe două planuri de fibre musculare netede,
stratul longitudinal, superficial şi subţire şi stratul circular, profund şi mai
gros.
Submucoasa este constituită dintr-un strat gros de ţesut conjunctiv

fibros ce conţine vase sanguine, nervi, foliculi limfatici şi glande.
Mucoasa intestinală este roşietică şi prezintă cute transversale şi
longitudinale care formează vilozităţile intestinale (Villi intestinales). În
grosimea mucoasei, mai ales la nivelul ileonului şi jejunului se găsesc
formaţiuni limfoide, izolate sau agregate, care se numesc plăcile Peyer. În
mucoasă şi submucoasă se mai găsesc glande intestinale (Glandulae
intestinales), denumite în trecut "glandele lui Lieberkühn", prezente în tot
intestinul de la pilor până la canalul anal şi glande duodenale (Glandulae
duodenales) denumite în trecut "glande Brunner", mai prezente în porţiunea
cranială şi descendentă a duodenului după care dispar.
Vascularizaţia arterială a peretelui intestinal este asigurată de ramurile
arterei mezenterice craniale.
Căile de întoarcere ale sângelui încep la nivelul unei reţele venoase
mucoase, care se drenează în submucoasă, apoi în mucoasă pentru a se
finaliza în venele mezenterice craniale şi apoi în vena portă.
Inervaţia peretelui intestinal este asigurată de ramuri care provin din
nervul vag, de plexurile mienteric şi de plexul submucos.
Fig. 38 Schema intestinului la ecvine (după Nickel, Schummer, Seiferle,

1992)
A. Porţiunea pilorică a stomacului; B. Duodenul; C. Jejunul; D. Ileonul; E.
Cecumul; F, F'. Colonul ascendent; G. Colonul transvers; H. Colonul descendent;
J. Rectul; a. A. mezenterică cran.; b. A. colică mediană; c. A. colică dreaptă; d. A.
ileocecocolică; e. Ramura colică a A. colică ventrală; f. A. ileală; g. A. cecală; h.
Trunchiul jejunal; i. Aa. Jejunale; k. A. duodenală; l. A. mezenterică caudală; m. A.
colică stângă; n. A. hemoroidale craniale; 1-6 Duodenul: 1. Porţ. cranială, 2.
Flexura cranială, 3. Porţ. descendentă, 4. Flexura caudală, 5. Porţ. ascendentă, 6.
Flexura duodeno-jejunală; 7. Ostiul ileocecocolic; 7'. Ostiul cecocolic; 8. Baza
cecumului; 9. Corpul cecumului; 10. Apexul cecumului; 11-15 Colonul ascendent,
12. Colonul ascendent ventral, 12'. Flexura diafragmatică, 13. Flexura pelvină, 14.
Colonul ascendent dorsal stâng şi drept, 14'. Flexura sternală, 17. Mezoul jejunal,
18. Lig. ileocecal, 19. Lig. cecocolic, 20. Mezocolonul, 21. Lig. duodenocolic, 22.
Mezenterul.
Fig. 39 Schema intestinului la bovine (după Nickel, Schummer, Seiferle,

1992)
A.Porţiunea pilorică a stomacului; B. Duodenul; C. Jejunul; D. Ileonul; E.
Cecumul; F, F'. Colonul ascendent; G. Colonul transvers; H. Colonul
descendent; J. Rectul; a. A. mezenterică cran.; b. A. colică mediană; c. A.
colică dreaptă; d. A. ileocecocolică; d'. A. ileocecală; e. Ramura colică a A.
colică ventrală; f. A. ileală; g. A. cecală; h. Trunchiul jejunal; h'. Ramura
colaterală; i. Aa. Jejunale; k. A. duodenală; l. A. mezenterică caudală; m. A.
colică stângă; n. A. hemoroidale craniale; 1-6 Duodenul: 1. Porţ. cranială, 1'.
Ansa sigmoidă, 2. Flexura cranială, 3. Porţ. descendentă, 4. Flexura caudală, 5.
Porţ. ascendentă, 6. Flexura duodeno-jejunală; 7. Ostiul ileocecocolic; 8. Baza
cecumului; 9. Corpul cecumului; 10. Apexul cecumului; 11-15 Colonul
ascendent, 11'. Ansa proximală, 12. Spirele centripete, 13. Flexura centrală, 14.
Spirele centrifuge, 15. Colonul transvers, 16. Ansa sigmoidă a colonului
descendent, 17. Mezoul jejunal, 18. Lig. ileocecal, 21. Lig. duodenocolic.
1.7.2. INTESTINUL SUBŢIRE LA ANIMALELE DOMESTICE
Ecvine. Intestinul subţire are o lungime de 18-25 m şi un calibru de 4-

7 cm (Fig. 38).
Duodenul prezintă la origine o dilataţie, ampula duodenală, evidentă,
iar ansa sigmoidă este ştearsă. Porţiunea descendentă este cea mai lungă şi
ajunge până la rinichiul drept, porţiunea transversă este mai scurtă iar
porţiunea ascendentă este foarte scurtă.
Duodenul (Fig. 42) este suspendat în cavitatea abdominală de şase
ligamente, pliuri şi mezouri: lig. hepato-duodenal, lig. duodeno-renal, lig.
duodeno-parietal, lig. duodeno-cecal, lig. duodeno-colic, lig. duodeno-
transvers.
Papila duodenală mare are diametrul de 1,5-2 cm şi este situată la 15-
20 cm de pilor, fiind însoţită caudal de papila duodenală mică.
Jejunul este foarte lung, aproximativ 18-22 m, flexuos şi ocupă toată
fosa paralombară stângă, ajungând cranial până în dreptul hipocondrului
stâng.
Ileonul se deschide pe mica curbură a cecumului, la nivelul papilei
ileale.
Rumegătoare. Spre deosebire de celelalte mamifere domestice, la
rumegătoare datorită compresiei exercitate de stomacul policavitar,
intestinul ocupă etajul dorsal drept al cavităţii abdomino-pelvine şi imprimă
astfel ansamblul topografiei viscerale. Lungimea intestinului subţire este de
circa 40 m, iar calibrul este mai redus decât la cal (Fig. 39).
Duodenul este lung, măsurând aproximativ 1 m, ampula duodenală
lipseşte, dar prezintă o ansă sigmoidă foarte bine marcată în cea de a două
inflexiune şi în care se deschide canalul coledoc. Flexura cranială este
ştearsă şi se continuă cu porţiunea descendentă până la nivelul unghiului
şoldului. Porţiunea transversă este scurtă şi se continuă pe partea stângă cu
porţiunea ascendentă, care are un traiect paralel şi aproape egal cu porţiunea
descendentă, iar la nivelul diafragmei se plasează la stânga de rădăcina
mezenterului, împreună cu colonul ascendent de care este legat pe toată
lungimea sa printr-un ligament duodeno-colic. Porţiunea ascendentă trece
ventral de rinichiul stâng şi ajunge până la pancreas unde se termină la
nivelul unei inflexiuni duodeno-jejunale evidente.
Fig. 40 Schema intestinului la suine (după Nickel, Schummer, Seiferle,

1992)
A. Porţiunea pilorică a stomacului; B. Duodenul; C. Jejunul; D. Ileonul; E.
Cecumul; F, F'. Colonul ascendent; G. Colonul transvers; H. Colonul
descendent; J. Rectul; a. A. mezenterică cran.; b. A. colică mediană; c. A.
colică dreaptă; d. A. ileocecocolică; d'. A. ileocecală; e. Ramura colică a A.
colică ventrală; f. A. ileală; g. A. cecală; h. Trunchiul jejunal; h'. Ramura
colaterală; i. Aa. Jejunale; k. A. duodenală; l. A. mezenterică caudală; m. A.
colică stângă; n. A. hemoroidale craniale; 1-6 Duodenul: 1. Porţ. cranială, 1'.
Ansa sigmoidă, 2. Flexura cranială, 3. Porţ. descendentă, 4. Flexura caudală, 5.
Porţ. ascendentă, 6. Flexura duodeno-jejunală; 7. Ostiul ileocecocolic; 8. Baza
cecumului; 9. Corpul cecumului; 10. Apexul cecumului; 11-15 Colonul
ascendent, 11'. Ansa proximală, 12. Spirele centripete, 13. Flexura centrală, 14.
Spirele centrifuge, 15. Colonul transvers, 16. Ansa sigmoidă a colonului
descendent, 17. Mezoul jejunal, 18. Lig. ileocecal, 21. Lig. duodenocolic.
Fig. 41 Schema intestinului la canide (după Nickel, Schummer, Seiferle,

1992)
A.Porţiunea pilorică a stomacului; B. Duodenul; C. Jejunul; D. Ileonul; E.
Cecumul; F, F'. Colonul ascendent; G. Colonul transvers; H. Colonul descendent;
J. Rectul; a. A. mezenterică cran.; b. A. colică mediană; c. A. colică dreaptă; d. A.
ileocecocolică; d'. A. ileocecală; e. Ramura colică a A. colică ventrală; f. A. ileală;
g. A. cecală; h. Trunchiul jejunal; h'. Ramura colaterală; i. Aa. Jejunale; k. A.
duodenală; l. A. mezenterică caudală; m. A. colică stângă; n. A. hemoroidale
craniale; 1-6 Duodenul: 1. Porţ. cranială, 1'. Ansa sigmoidă, 2. Flexura cranială, 3.
Porţ. descendentă, 4. Flexura caudală, 5. Porţ. ascendentă, 6. Flexura duodeno-
jejunală; 7. Ostiul ileocecocolic; 8. Baza cecumului; 9. Corpul cecumului; 10.
Apexul cecumului; 11-15 Colonul ascendent, 11'. Ansa proximală, 12. Spirele
centripete, 13. Flexura centrală, 14. Spirele centrifuge, 15. Colonul transvers, 16.
Ansa sigmoidă a colonului descendent, 17. Mezoul jejunal, 18. Lig. ileocecal, 21.
Lig. duodenocolic.
Papila duodenală mare se situează la aproximativ 50-70 cm de pilor,

fiind locul unde se deschide numai canalul coledoc, canalul pancreatic
accesoriu deschizându-se la nivelul papilei duodenale mici aflată la 25-30

cm de papila duodenală mare.
Jejunul este foarte lung, aproximativ 35-40 m, realizând numeroase
circumvoluţiuni cu aspect de ghirlandă, ataşate de mezenter în jurul
colonului ascendent.
Ileonul este relativ scurt şi plasat la marginea caudală a marelui
mezenter, fiind ataşat de cecum printr-un pliu ileo-cecal lung (Fig. 39).
Suine. Intestinul subţire are o lungime de 16-20 m şi prezintă analogie
cu cel de la rumegătoare (Fig. 40).
Duodenul atinge 60-90 cm lungime şi 4-5 cm calibru. Începe în
dreptul coastei XI sau XII, porţiunea sa cranială fiind plasată pe faţa caudală
a ficatului şi descrie o ansă sigmoidă foarte lungă. Porţiunea descendentă se
continuă pe faţa ventrală a rinichiului drept, susţinut de mezoul duodenal, se
continuă după flexura caudală cu porţiunea transversă care este foarte
scurtă, iar porţiunea ascendentă este mai lungă şi deplasată spre stânga faţă
de planul median.
Papila duodenală mare este plasată la originea flexurii sigmoide, iar
papila duodenală mică este situată la aproximativ 20 cm de precedenta.
Jejunul formează numeroase circumvoluţiuni, ocupă toată fosa
paralombară dreaptă şi este susţinut de mezenter.
Ileonul se desprinde de pe partea stângă a anselor jejunale şi se
orientează dorso-cranial la dreapta colonului ascendent helicoidal.
Carnivore. Intestinul subţire are o lungime variabilă în funcţie de
rasă, talie şi individ, variind între 1,5-6 m (Fig. 41).
Porţiunea cranială şi transversă a duodenului sunt foarte scurte în timp
ce porţiunea descendentă este foarte lungă. Duodenul începe în dreptul
coastei a IX-a, ampula duodenală este ştearsă. Porţiunea descendentă se
plasează pe partea dreaptă a abdomenului, ocoleşte caudal rădăcina
mezenterului prin porţiunea sa transversă şi se continuă cu porţiunea
ascendentă, plasată în partea stângă a cavităţii abdominale, medial de
colonul ascendent pentru a se termina la extremitatea cranială a rinichiului
stâng prin flexura duodeno-jejunală.
Fig. 42 Duodenul la ecvine (după Barone, 1984)

Papila duodenală mare este situată la aproximativ 4-12 cm de pilor, pe

ea deschizându-se canalul coledoc şi canalul pancreatic. Papila duodenală
mică este plasată la 2-3 cm de precedenta. Jejunul şi ileonul sunt susţinute
de omentul mare, formează circumvoluţiuni largi, ocupă porţiunea ventrală
a cavităţii abdominale, vine în contact cranial cu stomacul, iar caudal cu
vezica urinară.
La feline, papila duodenală mare se află la originea porţiunii
ascendente a duodenului, iar papila duodenală mică o însoţeşte la 15-20 mm
distanţă.
Leporide. Intestinul subţire măsoară circa 3-5 m lungime şi are
calibrul de 0,5-1 cm.
Duodenul este lung şi susţinut de un mezou duodenal amplu şi care
mai susţine şi pancreasul. Ampula duodenală este relativ redusă. Porţiunea
cranială este scurtă, iar pe faţa sa dorsală se află papila duodenală mare.
Porţiunea transversă este mai lungă, dar flotantă şi aproape de terminaţia ei
se află papila duodenală mică.
Jejunul prezintă numeroase circumvoluţiuni, fiind plasat în fosa
paralombară stângă, susţinut de un mezenter foarte larg. În mucoasa
jejunului se găsesc limfonoduli agregaţi voluminoşi.
Ileonul este lung, situat între cecum şi colon şi prezintă înainte de
deschiderea în cecum o ampulă ileală, de forma unui săculeţ rotund la
nivelul căreia există un nodul limfatic dezvoltat ce formează o adevărată
tonsilă ileală.
1.7.3. INTESTINUL GROS
Intestinul gros (Intestinum crassum) este acea porţiune a tubului

digestiv care se află în continuarea intestinului subţire şi care se termină la
nivelul anusului, orificiu prin care intestinul gros se deschide la exterior.
Lungimea sa este mai redusă decât la intestinul subţire.
Intestinul gros se sistematizează în trei segmente distincte şi succesive:
cecum, colon, rect.
Dispoziţia şi forma intestinului gros este dependentă de cea de-a două
rotaţie a intestinului embrionar, fiind în corelaţie cu alimentaţia fiecărei
specii.
Fig. 43 Cecumul la ecvine (după Barone, 1984)

Cecumul (Caecum) reprezintă porţiunea iniţială a intestinului gros şi

care la majoritatea speciilor de animale domestice are forma unui fund de
sac, cu o capacitate foarte variabilă. Comunică cu ileonul prin ostiul ileal
(Ostium ileale), plasat la nivelul unei papile ileale, dar comunică şi cu
colonul ascendent prin orificiul ceco-colic (Ostium cecocolicum).
Cecul este consolidat de ileon prin pliul ileo-cecal, iar de colon prin
pliul ceco-colic (Plica cecocolica).
La toate speciile de mamifere domestice, cecumul este plasat în fosa
paralombară dreaptă, doar la suine cea mai mare parte a cecumului se
găseşte în fosa paralombară stângă.
Colonul (Colon) reprezintă porţiunea majoră a intestinului gros şi prin
analogie cu modelul iniţial de dezvoltare de la om şi carnivore,
nomenclatura veterinară a convenit ca acest organ să se sistematizeze în trei
porţiuni: colonul ascendent, colonul transvers, colonul descendent. La
ecvine şi suine colonul este boselat, iar la canide şi feline colonul are
suprafaţa netedă şi lipsită de haustre.
Rectul (Rectum) reprezintă porţiunea terminală a intestinului gros,
fiind situat dorsal în cavitatea pelvină şi comunicând cu exteriorul prin
canalul anal. Spre deosebire de segmentele iniţiale, rectul nu prezintă
circumvoluţiuni, are suprafaţa netedă, iar caudal se formează ampula
rectală (Ampulla recti). Bilateral, rectul vine în contact cu pereţii bazinului,
reprezentaţi de ligamentul sacro-sciatic, muşchii coccigieni, muşchiul
ridicător al anusului, iar la femele şi cu ligamentele late.
Faţa ventrală a rectului, la femele este în contact cu corpul uterului,
vaginul şi vestibulul vaginal, iar la masculi cu canalele deferente, vezica
urinară, prostata şi glandele bulbo-uretrale.
Mucoasa rectului formează o serie de pliuri neregulate, pliuri
transverse (Plica transversales) susţinute de fibre musculare netede care
determină apariţia aşa numitelor coloane rectale (Columnae rectales) şi
care se prelungesc în canalul anal cu coloanele anale.
În jurul rectului se realizează trecerea între peritoneul parietal şi
peritoneul visceral, precum şi trecerea peritoneului de pe un organ pe altul.
Astfel, între sacrum şi faţa dorsală a rectului se formează fundul de sac
peritoneal sacro-rectal, care se va prelungi bilateral de rect şi care este
divizat de mezoul rectal în două fosete pararectale, care se vor contopi
ventral de rect pentru a forma excavaţia peritoneală recto-genitală, deoarece
la femele peritoneul trece de pe rect pe uter şi vagin, iar la masculi trece pe
glandele veziculare şi pe canalele deferente.
Rectul este consolidat în cavitatea pelvină printr-o serie de ligamente

şi muşchi.
Mezoul rectal este un ligament prin care rectul este legat medio-
dorsal de faţa pelvină a osului sacrum.
Muşchiul rectococcigian (M. rectococcigeus) se desprinde de pe
peretele dorsal al rectului, se dispune între muşchii sacrococcigieni ventrali
pentru a se termina pe primele vertebre coccigiene.
Muşchiul rectouretral (M. rectourethralis) este format din fibre
musculare netede şi care la masculi se termină pe pereţii uretrei, iar la
femele pe vestibulul vaginal.
Canalul anal (Canalis analis) reprezintă porţiunea terminală şi cea
mai scurtă a tubului digestiv, prin care rectul se deschide la exterior la
nivelul anusului.
La interior, canalul anal este delimitat de rect prin linia anorectală
(Linea anorectalis). Mucoasa canalului anal formează o serie de cute
longitudinale, coloanele anale (Columnae anales) care sunt orientate
dinspre linia ano-rectală spre anus, această zonă reprezentând zona
columnară (Zona columnaris ani). Între coloanele anale se delimitează
sinusul anal (Sinus anales) întâlnit numai la carnivore.
În submucoasa zonei columnare se găsesc glande anale (Glandulae
anales), care lipsesc la ecvine şi rumegătoare, iar la leporide există glande
paraanale sau paraproctale. Aceste glande îşi varsă produsul de secreţie în
sinusul anal.
Caudal de zona columnară urmează zona intermediară (Zona
intermedia), mărginită caudal de linia anocutanată (Linea anocutanea) ce
delimitează mucoasa canalului anal de pielea anusului. În această zonă ano-
cutanată, pielea este foarte fină şi conţine glande sudoripare, glande sebacee
care la carnivore formează glandele circumanale (Gl. circumanales).
Numai la carnivore, sinusul paraanal este plasat între canalul anal şi
muşchiul sfincter extern al anusului, are forma unei înfundături rotunjite şi
care se deschide în canalul anal prin câte un canal drept şi larg. În sinusurile
paraanale se acumulează produsul de secreţie al glandelor paraanale.
Musculoasa anusului este reprezentată de muşchiul sfincter intern al
anusului, de muşchiul sfincter extern al anusului şi de muşchiul ridicător al
anusului.
Muşchiul sfincter intern al anusului (M. sphincter ani internus) este
un muşchi neted, care provine din fibrele musculare circulare ale rectului.
Muşchiul sfincter extern al anusului (M. sphincter ani externus) este
un muşchi striat, care se întinde de la perineu în regiunea coccigiană.
Muşchiul ridicător al anusului (M. levator ani) este un muşchi striat,

plasat pe faţa laterală a rectului, cu originea pe faţa medială a spinei
ischiadice şi terminaţia pe perineu şi pe anus.
Structural, intestinul gros este alcătuit din mucoasă, submucoasă,
musculoasă şi seroasă.
Mucoasa intestinului gros nu prezintă vilozităţi intestinale, este bogată
în limfonoduri, care la feline şi leporide vor forma amigdala cecală.
Submucoasa conţine noduli limfatici, mai numeroşi în cecum şi rect.
Musculoasa este structurată pe două planuri, un plan extern, alcătuit
din fibre longitudinale şi un plan profund format din fibre circulare. Fibrele
musculare longitudinale sunt dispuse fie regulat, ceea ce determină ca
suprafaţa intestinului să fie netedă, uniformă, adică neboselată, fie fibrele
musculare longitudinale se aglomerează formând tenii (Taenie), ca nişte
benzi, care sunt mai scurte decât segmentul de intestin şi care vor determina
apariţia unor haustre (Haustra) sau boseluri, care la interior vor forma
pliuri semilunare.
Seroasa este reprezentată de peritoneul visceral şi acoperă organul la
exterior.
1.7.4. INTESTINUL GROS LA ANIMALELE DOMESTICE
Ecvine (Fig. 38). Intestinul gros este foarte dezvoltat şi boselat, având
o capacitate de aproximativ 150 litri.
Cecumul (Fig. 43) este foarte lung şi are aspectul unei virgule
enorme, ocupând toată fosa paralombară dreaptă. Prezintă o bază (Basis
ceci), un corp (Corpus ceci), un apex (Apex ceci), o curbură mare
(Curvatura ceci major) şi o curbură mică (Curvatura ceci minor).
Baza cecumului este situată dorsal, vine în contact cu rinichiul drept,
cu lobul drept al pancreasului, cu duodenul şi cu lobul drept al ficatului, se
continuă apoi cu corpul cecumului, care este cilindroid şi boselat datorită
celor patru tenii musculare, dorsală, ventrală, mediană şi laterală. Apexul
cecumului este liber şi se orientează spre regiunea xifoidiană pe care nu o
atinge niciodată.
Curbura mare a cecumului este orientată caudo-ventral, iar curbura
mică dorso-cranial. Pe curbura mică, de tenia dorsală se ataşează pliul ileo-
cecal, iar de tenia laterală, pliul ceco-colic.
Ileonul se deschide în cecum prin ostiul ileal, la nivelul papilei ileale
plasate pe curbura mică, la limita dintre baza şi corpul cecumului. Colonul
ascendent se deschide în cecum prin ostiul ceco-colic, situat tot pe curbura

mică, la 4-5 cm dorso-lateral de ostiul ileal
La interior cecumul prezintă o serie de pliuri semilunare care
delimitează cavităţile haustrelor.
Cecumul este fixat în cavitatea abdominală printr-o zonă de aderenţă
sublombară, prin pliurile ileo-cecal şi ceco-colic, precum şi prin
continuitatea sa cu colonul.
Colonul este divizat în colon ascendent, foarte lung şi gros; colon
transvers, mai scurt, colon descendent, lung şi flotant, cu calibru redus.
Colonul ascendent sau colonul mare este foarte lung, de aproximativ
10 m şi cu calibrul de 7-9 cm. Printr-o dublă pliere pe el însuşi, colonul
ascendent realizează patru anse şi trei curburi.
Colonul ascendent începe de pe mica curbură a cecumului, de la
nivelul ostiului ceco-colic prin colonul ventral drept (Colon ventrale
dextrum) sau ansa I, are o orientare cranială spre stern unde realizează o
curbură de la dreapta la stânga, flexura sternală (Flexura sternalis) pentru a
se continua pe partea stângă cu colonul ventral stâng (Colon ventrale
sinistrum) sau ansa II, care se prelungeşte caudal până în regiunea pelvină
unde realizează o curbură în sens dorso-cranial, flexura pelvină (Flexura
pelvina). De la nivelul acesteia, tot pe partea stângă se continuă colonul
dorsal stâng (Colon dorsale sinistrum) sau ansa III care se prelungeşte
cranial spre diafragmă în apropierea căreia se curbează de la stânga la
dreapta formând flexura diafragmatică (Flexura diaphragmatica) care se
va continua pe partea dreaptă cu colonul dorsal drept (Colon dorsale
dextrum) sau ansa IV, prelungindu-se apoi caudal cu colonul transvers.
Colonul ventral drept este boselat şi prezintă patru tenii musculare,
dorsală, laterală, ventrală şi medială. Colonul ventral este legat de colonul
dorsal prin mezoul colonului ascendent (Mesocolon ascendens). Colonul
ventral stâng este boselat şi prezintă patru tenii musculare şi datorită unei
uşoare rotaţii dorso-laterale, teniile sunt dorso-laterală, dorso-medială,
ventro-laterală şi ventro-medială. Colonul dorsal drept este boselat şi
prezintă trei tenii musculare, dorsală, ventrală şi medială.
Colonul ascendent este consolidat prin continuitatea sa cu cecumul, cu
colonul transvers, prin pliul ceco-colic, prin mezoul colonului ascendent şi
prin contactul cu peretele lombar.
Mezoul colonului ascendent solidarizează colonul dorsal de colonul
ventral, fiind cu adevărat distinct între colonul dorsal şi colonul ventral
stâng, dar înlocuit pe partea dreaptă cu o zonă de aderenţă largă.
Colonul transvers este foarte scurt, 15-20 cm şi greu de delimitat. Se

orientează de la dreapta la stânga, cranial de rădăcina mezenterului, iar în
dreptul rinichiului stâng este solidarizat de duoden prin pliul duodeno-colic
şi cu peretele sublombar printr-o zonă de aderenţă. Pe traiectul colonului
ascendent şi transvers se găsesc trei zone de interes clinic, unde se modifică
lumenul colonului şi pot apare obstrucţii şi spasme intestinale. Aceste zone
sunt: la nivelul ostiului ceco-colic, la nivelul flexurii pelvine, la trecerea din
colonul ascendent în colonul transvers.
Colonul descendent, numit "colonul flotant" sau "micul colon", este
foarte lung şi boselat, fiind suspendat de plafonul cavităţii abdominale prin
mezoul colonului descendent (Mesocolon descendens).
Colonul descendent începe în dreptul extremităţii caudale a rinichiului
stâng şi se plasează în fosa paralombară stângă. La nivelul intrării în
cavitatea pelvină, colonul descendent se continuă cu rectul.
Rectul este lung şi larg. Începe în dreptul primei sau a celei de a doua
vertebre sacrale şi se întinde caudal până în dreptul vertebrelor coccigiene I-
II. Ampula rectală este foarte dezvoltată.
Anusul este plasat puţin mai caudal, ventral de vertebrele coccigiene
III sau IV şi are aspect de con bine dezvoltat.
Fig. 44 Cecumul la bovine (după Barone, 1984)

Rumegătoare. Datorită dezvoltării rumenului, intestinul subţire şi intestinul gros sunt

deplasate în partea dreaptă a cavităţii abdominale, iar cu excepţia duodenului şi a rectului,
intestinul este localizat în recesul supra-omental (Fig. 39, 45).
Cecumul (Fig. 44) are formă de fund de sac, cilindroid, neboselat, neted şi localizat în fosa
paralombară dreaptă, cu vârful orientat caudal, iar cranial se continuă cu ansa proximală, a
colonului ascendent, fiind solidarizat de ileon prin lig. ileocecal.
Colonul ascendent începe la nivelul ostiului ileo-ceco-colic, este neboselat şi prezintă trei
anse succesive. Ansa proximală (Ansa proximalis coli) este sigmoidă, se orientează cranial,
superficial de omentul mare, fiind plasată în fosa paralombară dreaptă. Ventral de rinichiul drept,
ansa proximală se continuă cu ansa spiralată (Ansa spiralis coli), cuprinsă în mezenter şi care se
spiralizează în plan vertical, realizând două ture centripete (Gyri centripetales), urmate la
mijlocul parcursului de o flexură centrală (Flexura centralis) şi apoi de două ture centrifuge
(Gyri centrifugales). Colonul ascendent se termină printr-o ansă distală (Ansa distalis coli),
plasată medial de ansa proximală, iar după un traiect caudo-cranial se continua cu colonul
transvers.
Colonul transvers este mai scurt decât la ecvine, neboselat, şi se continuă cu colonul
descendent.
Colonul descendent este neboselat, de calibru uniform pe toată lungimea sa. Începe la
stânga originii arterei mezenterice craniale şi se orientează spre bazin, fiind susţinut de pliul
duodeno-colic şi care se termină printr-o inflexiune numită colon sigmoid.
Rectul este mai scurt şi mai puţin voluminos decât la cal, aproape rectiliniu, egal calibrat
pe toată lungimea sa. Coloanele rectale sunt dezvoltate şi se continuă în canalul anal prin
coloanele anale.
Anusul nu este proeminent şi apare înfundat.
La bovine, ansa spirală este formată din 1,5 - 2 spire concentrice urmate de 1,5 - 2 spire
excentrice, iar tura cea mai excentrică este mai apropiată de restul turelor şi mai depărtată de
ghirlanda jejunală.
La ovine şi caprine, ansa spirală are formă de con, fiind formată din 2 - 3 spire concentrice,
urmate de 2 - 3 spire excentrice. Ultima spiră excentrică este mai depărtată de restul spirelor şi
mai apropiată de ghirlanda jejunală.
Suine. Intestinul gros are o conformaţie şi topografie particulară (Fig.41, 47).
Fig. 45 Intestinul subţire şi gros la bovine (după Barone, 1984)
Cecumul (Fig. 46) este cilindric, lung şi boselat fiind plasat în dreptul fosei paralombare
stângi (la celelalte specii este situat în fosa paralombară dreaptă). Prezintă trei tenii musculare, de
cea ventrală se prinde pliul ileo-cecal. Cranio-dorsal şi imediat sub rinichiul stâng fără nici o
demarcaţie precisă cecumul se continuă cu colonul cu care comunică prin orificiul ileo-ceco-
colic.
Colonul ascendent este voluminos şi situat în plan helicoidal, fiind format dintr-o ansă
spirală care descrie trei spire centripete boselate, dirijate cranio-caudal şi de la dreapta la stânga,
urmate la vârful acestei anse de flexura centrală care marchează începutul celor trei spire
centrifuge, neboselate şi spiralate în sens invers, caudo-cranial.
Colonul transvers este foarte scurt şi greu de delimitat, venind în contact ventral cu
pancreasul şi dorsal cu duodenul.
Colonul descendent, plasat în partea stângă a cavităţii abdominale este susţinut pe toată
lungimea sa de pliul duodeno-colic.
Rectul este dilatat şi prezintă o ampulă rectală evidentă.
Anusul are un sfincter puternic, iar glandele anale sunt numeroase, cu secreţie de tip
mucos.
Carnivore. Intestinul gros este scurt şi neboselat, având topografie şi distribuţie
asemănătoare cu cel de la om (Fig. 41).
Cecumul (Fig. 48, 49) este redus în volum, de aspectul unui tirbuşon la canide şi de cârlig
sau papilă la feline, fiind plasat în fosa paralombară dreaptă, medial sau dorsal de porţiunea
descendentă a duodenului. Mucoasa cecală este bogată în limfonoduli solitari dar lipsită de
limfonoduli agregaţi.
Colonul are aspectul literei "U", fiind situat în vecinătatea peretelui lombar. Colonul
ascendent este scurt, plasat în partea dreaptă a cavităţii abdominale, ventral de prima sau a două
vertebră lombară şi vine în contact dorsal cu rinichiul drept, iar cranial cu rădăcina mezenterului.
La nivelul ficatului formează o inflexiune, pentru a se continua ca şi colon transvers, scurt,
neboselat şi plasat cranial de rădăcina mezenterului, pentru a se continua în partea stângă a
regiunii sublombare cu colonul descendent.
Colonul descendent este mai lung, aproape rectiliniu, acoperit de omentul mare în
porţiunea sa cranială, ajunge în fosa paralombară stângă unde este însoţit de ureterul stâng şi
medio-dorsal de porţiunea ascendentă a duodenului.
Rectul este lung şi larg, se întinde de la bazin până în dreptul celei de a patra vertebre
coccigiene. Ampula rectală este redusă, fosele pararectale sunt evidente. Canalul anal este lung şi
bogat în glande paraanale, care se hipertrofiază pe măsura înaintării în vârstă a animalelor. De
fiecare parte a zonei cutanate, aproape de linia ano-cutanată se deschide în canalul anal sinusul
para-anal.
Anusul este neproeminent.
Leporide. Intestinul gros este foarte dezvoltat în raport cu specia.
Cecumul (Fig. 50) este voluminos şi divizat într-o porţiune proximală şi o porţiune distală,
care constituie apendicele cecal cu aspect vermiform (comparabil cu cecumul de om). Este
boselat, nu prezintă tenii musculare şi este rulat pe el însuşi de la dreapta la stânga, realizând 1,5
- 2 ture complete.
Colonul are calibrul mai mic decât cecumul dar este mai lung şi boselat pe toată lungimea
sa.
Colonul ascendent realizează o ansă spirală cuprinsă între turele cecumului, apoi se
dirijează spre stânga, ajungând ventral de rinichiul drept de unde se va continua cu colonul
transvers. Teniile musculare sunt în număr de trei.
Colonul transvers este scurt, înconjoară cranial rădăcina mezenterului şi vine în contact cu
stomacul.
Colonul descendent este lung şi flotant, iar caudo-dorsal de vezica urinară se continuă cu
colonul sigmoid care se va deschide în rect.
Rectul este lung şi prezintă o ampulă rectală redusă. Bilateral prezintă în porţiunea sa
caudală glandele paraproctale, care îşi varsă produsul în canalul anal. De fiecare parte a anusului
şi ventral de el se află situat o zonă glabră şi profundă a pielii care va forma sinusul perineal în
care se deschid glandele perineale.
Fig. 46 Cecumul la suine (după Barone, 1984)

Fig. 47 Intestinul la suine (după Barone, 1984)

Fig. 48 Cecumul la canide (după Barone, 1984)
Fig. 49 Cecumul la feline (după Barone, 1984)

Fig. 50 Cecumul la leporide (după Barone, 1984)

1.8. GLANDELE ANEXE ALE INTESTINULUI

Ficatul şi pancreasul sunt două glande voluminoase şi anexe ale tubului digestiv, care îşi
varsă produsul lor de secreţie, bila respectiv sucul pancreatic în duoden. Prezenţa acestor secreţii
are un rol important în realizarea digestiei intestinale.
1.8.1. FICATUL
Ficatul (Hepar) este situat postdiafragmatic şi uşor deplasat spre partea dreaptă a cavităţii
abdominale. Reprezintă aproximativ 1-5 % din greutatea organismului, având o structură
complexă şi multiple funcţii.
Pentru descriere ficatul prezintă două feţe şi patru margini.
Faţa diafragmatică (Facies diafragmatica), orientată cranial, în contact cu diafragma, este
convexă şi acoperită de peritoneul visceral, cu excepţia unei porţiuni numită aria nudă (Aria
nuda) şi care este marcată de şanţul venei cave (Sulcus venae cavae), (Fig. 51).
Faţa viscerală (Facies visceralis) este concavă, iar în centrul feţei viscerale se delimitează
poarta ficatului (Porta hepatis) sau hilul ficatului, de marginile căreia se prinde omentul mic. În
stânga se află impresia gastrică (Impressio gastrica), ventral şi spre dreapta de hil se află
impresia duodenală (Impressio duodenalis), ventral pe partea dreaptă impresia colică
(Impressio colica), iar pe marginea dorso-laterală a lobului drept, cu excepţia suinelor, se găseşte
impresia renală (Impressio renalis).
Ventral de poarta ficatului se găseşte fosa vezicii biliare (Fossa vesicae feleae) în care este
plasată vezica biliară (Vesicae feleae), cu excepţia ecvinelor unde aceasta lipseşte (Fig. 51).
Marginea dorsală (Margo dorsalis) este groasă şi neregulată, traversată de esofag prin
impresia esofagiană (Impressio oesophagea) şi de şanţul venei cave (Sulcus venae cavae).
Marginea ventrală (Margo ventralis) este liberă, convexă, neregulată şi parcursă de
incizurile interlobare (Incisurae interlobares), care vor împărţi organul în lobi hepatici.
Marginile dreaptă şi stângă (Margo dextra et sinister) aparţin fiecare lobului
corespondent, sunt subţiri şi rotunjite.
Ficatul este fundamental divizat de ligamentul rotund în două mari teritorii, unul la dreapta
de poarta ficatului şi vezica biliară care va corespunde lobului drept (Lobus hepatis dexter) şi un
teritoriu la stânga care va corespunde lobului stâng (Lobus hepatis sinister) al ficatului.
Ventral de fosa vezicii biliare se delimitează lobul pătrat (Lobus quodratus), iar dorsal şi
spre poarta ficatului se află lobul caudat (Lobus caudatus), numit în trecut "lobul lui Spiegel",
care poate fi divizat de vena cavă caudală într-un proces caudat (Processus caudatus), situat la
dreapta şi un proces papilar (Processus papilaris) la stânga, dorsal de poarta ficatului.
Numărul lobilor ficatului variază în funcţie de specie, 4 lobi la rumegătoare şi om, 5 lobi la
ecvine şi leporide, 6 lobi la suine şi carnasiere.
Ficatul este consolidat în cavitatea abdominală printr-o serie de ligamente.
Ligamentul coronar (Lig. coronarium hepatica) solidarizează diafragma de ficat, la
nivelul şanţului venei cave caudale dar şi de aria nudă, pentru a se continua cu ligamentele
triunghiulare şi ligamentul falciform.
Ligamentul falciform (Lig. falciforme hepatis) este o lamă seroasă mediană care leagă faţa
diafragmatică a ficatului de planşeul cavităţii abdominale, la nivelul liniei albe a abdomenului,
de la centrul frenic până la ombilic. Marginea caudală a acestui ligament, leagă ficatul de
regiunea ombilicală, este liberă şi conţine vestigiul venei ombilicale sub forma unui cordon
fibros numit ligamentul rotund al ficatului (Lig. teres hepatis).
Ligamentul triunghiular stâng (Lig. triangulare sinistrum) leagă marginea stângă a
ficatului de diafragmă.
Ligamentul triunghiular drept (Lig. triangulare dextrum) leagă diafragma de marginea
dreaptă a ficatului.
Ligamentul hepato-renal (Lig. hepatorenale) leagă lobul drept al ficatului de rinichiul
drept.
Ligamentul hepato-gastric (Lig. hepatogastricum) este o porţiune din omentul mic şi
leagă ficatul de curbura mică a stomacului.
Ligamentul hepato-duodenal (Lig. hepatoduodenal) leagă ficatul de porţiunea cranială a
duodenului.
Fig. 51 Ficatul la ecvine (după Nickel, Scummer, Seiferle 1995)
a. Lobul stg. Lateral; a'. Lobul stg. Medial; b. Lobul drept; c. Lobul pătrat; d. Procesul caudat; f. Esofagul;
g. Pilierul drept al diafragmei; 1. Impresia esofagiană (jos) ;1. A. hepatică (sus); 2. Diafragma (jos); 2. V.
portă (sus); 3. Vv. hepatice; 3''. Canalul hepatic conum; 4. V. cavă caudală; 5. lig. triunghiular stg; 6. lig.
triunghiular drept; 7. Lig. falciform şi lig. rotunf al ficatului; 8, 8', 9. Lig. coronar (jos); 8. Lig.
gastrofrenic; 8'. Lig. hepatogastric; 9. Lig. hepatoduodenal (sus); 10. Lig. hepatorenal; 11. Impresia
gastrică; 12. Impresia colică; 12'. Imp. duodenală şi colică; 13. Impresia renală; 14. Impresia pancreatică,
16. lnn. hepatici.
Fig. 52 Ficatul la bovine (după Nickel, Schummer, Seiferle 1995)
a.Lobul stâng; b. Lobul drept; c. Lobul pătrat; d, d'. Lobul caudat; d. Procesul caudat; d'. Proc. papilar,
e. Vezica biliară; f. Ansa sigmoidă a duodenului;
Faţa viscerală: 1. A. hepatică; 2. V. portă; 3. Canalul coledoc; 3'. Canalul cistic; 3''. Papila duodenală
mare; 4. V. cavă caudală; 5. Lig. triunghiular stg; 6. Lig. triunghiular drept; 7. Lig. falciform; 8. Lig.
hepatogastric; 9. Lig. hepatoduodenal; 10. Lig. hepatorenal; 11. Impresia esofagiană; 12. Impresia
reţelei; 13. Impresia abomasului; 14. Impresia omasică; 15. Lig. rotund. Faţa diafragmatică: 1.
Impresia esofagiană; 2. Diafragma; 3. Vv. hepatice; 4. V. cavă caudală; 5. Lig. triunghiular stg; 6.
Lig. triunghiular drept; 7. Lig. falciform; 8, 9, 10. Lig. coronar.
Ficatul este constituit din: capsulă, parenchim organizat în lobi hepatici, canale biliare, vase
şi nervi.
Capsula hepatică este reprezentată de peritoneul visceral care acoperă la exterior organul şi
formează foiţa seroasă, sub care se găseşte tunica fibroasă. La nivelul hilului hepatic tunica
fibroasă înveleşte canalele hepatice, vasele şi nervii formând capsula fibroasă perivasculară
denumită în trecut "capsula Glisson".
Vascularizaţia arterială a ficatului este asigurată de artera hepatică şi ramurile sale, care
provine din artera celiacă.
Vena portă (Vena portae) colectează sângele venos de la toate organele din cavitatea
abdominală, pătrunde în ficat pe la nivelul porţii ficatului, apoi se divide într-o ramură dreaptă şi
o ramură stângă, care la rândul lor vor trimite ramuri pentru fiecare lob, pentru ca apoi în spaţiile
interlobulare să se capilarizeze. Sângele venos colectat din ficat de vena hepatică se varsă în vena
cavă caudală.
Inervaţia ficatului este asigurată de nervi care provin din nervul vag şi sistemul nervos
simpatic.
Vezica biliară (Vezica fellea) este un rezervor ovoid sau alungit, situat pe faţa viscerală a
ficatului în fosa vezicii biliare între lobul pătrat şi lobul drept. Are rolul de a stoca bila produsă
de ficat şi de a o elibera între perioadele de digestie. Funcţiile sale nu sunt indispensabile, şi din
acest motiv ablaţia nu afectează funcţionarea normală a ficatului.
Vezica biliară lipseşte la ecvine, rinoceri, tapiri, cervidee, girafe, cetacee, sirenide, unele
rozătoare şi la porumbel.
Vezica biliară este alcătuită din corp (Corpus vesicae fellea), un col (Collum vesicae
fellea) şi fund (Fundus vesicae fellea), (Fig. 52).
Bila este colectată de canalele biliare interlobulare care se vor uni şi vor forma canale
biliare (Ductus biliferi) şi care la nivelul fiecărui lob hepatic vor forma un conduct hepatic
(Ductus hepatici). Conductele hepatice din lobii hepatici se unesc şi alcătuiesc canalul hepatic
comun (Ductus hepaticii comunis), stâng şi drept din care prin canalul cistic (Ductus cysticus)
bila este deversată în vezica biliară.
Vezica biliară depozitează bila şi o elimină prin canalul coledoc (Ductus choledocus) care
străbate ligamentul hepato-duodenal şi se deschide în duoden pe papila duodenală mare la
nivelul ampulei hepato-pancreatice, în comun cu canalul pancreatic principal şi separat de
canalul pancreatic accesoriu.
Particularităţi specifice
La ecvine (Fig. 51) ficatul are axa mare oblică, de la dreapta la stânga, orientat dorso-
ventral. Prezintă 5 lobi: lobul stâng este împărţit în lob stâng medial şi lob stâng lateral; lobul
pătrat; lobul caudat; lobul drept. Impresia renală este evidentă la nivelul lobului caudat.
Vezica biliară este absentă, canalul coledoc luând naştere la nivelul joncţiunii conductelor
hepatice comune şi se deschide în duoden pe papila duodenală mare, la 15 cm de pilor.
La bovine (Fig. 52) ficatul are axa mare aproape verticală şi este deplasat mult spre dreapta
cea ce face ca ligamentul falciform să dispară. Prezintă 4 lobi: lobul stâng; lobul pătrat; lobul
caudat; lobul drept. Lobul caudat este bine dezvoltat, având procesul caudat şi procesul
papilar bine individualizate. Pe procesul caudat se remarcă o impresie renală adâncă. Vezica
biliară este voluminoasă, dispusă aproape orizontal, plasată într-o fosă adâncă, iar fundul vezicii
bilare depăşeşte marginea ventrală a ficatului.
La ovine şi caprine ficatul seamănă cu cel de la bovine, are 4 lobi, dar vezica biliară nu
depăşeşte marginea ventrală a ficatului, iar canalul cistic are un traseu oblic latero-ventral spre
dreapta şi nu orizontal ca şi la bovine.
La suine (Fig. 53) ficatul are o coloraţie roşu-brună intensă şi un desen poliedric lobular
evident ceea ce face ca identificarea speciei să fie relativ uşoară. Fisurile interlobare sunt
profunde şi împart organul în 6 lobi: lobul stâng medial; lobul stâng lateral; lobul pătrat;
lobul caudat; lobul drept median; lobul drept lateral. Lobul caudat este redus şi nu prezintă
amprenta renală, iar lobul pătrat are aspect triunghiular. Vezica biliară este plasată într-o fosă
adâncă, iar canalul coledoc se deschide în duoden la 3-4 cm de pilor.
Carnivorele (Fig. 54, 55) au ficatul voluminos şi caracterizat prin fisuri interlobare foarte
adânci care ajung până la nivelul hilului şi împart organul în 6 lobi: lobul stâng lateral; lobul
stâng medial; lobul caudat; lobul pătrat; lobul drept median; lobul drept lateral. Lobul
caudat este foarte bine dezvoltat, fiind divizat într-un proces caudat şi un proces papilar evident.
Impresia renală este largă adâncă şi excavează procesul caudat şi lobul drept lateral. Vezica
biliară este aproape ascunsă între lobul pătrat şi lobul drept medial, iar canalul coledoc se
deschide în duoden la 4-12 cm de pilor la canide şi la 3-4 cm de pilor la feline. Canalul cistic la
canide este aproape rectiliniu, iar la feline este foarte flexuos.
La leporide (Fig. 55) ficatul are 5 lobi: lobul stâng median; lobul stâng lateral; lobul
caudat; lobul pătrat; lobul drept. Fisurile interlobare sunt foarte adânci, ajungând până la hilul
organului. Lobul caudat prezintă un proces caudat şi un proces papilar bine individualizate.
Amprenta renală este evidentă pe procesul caudat al lobului caudat. Marginea ventrală a ficatului
este festonată. Canalul coledoc se deschide în duoden la aproximativ 1 cm distanţă de pilor.
Fig. 53 Ficatul la suine (după Barone, 1984)

Fig. 54 Ficatul la canide (după Barone, 1984)

Fig. 55 Ficatul la feline şi leporide (după Barone, 1984)

1.8.2. PANCREASUL
Pancreasul (Pancreas) este o glandă anexă a tubului digestiv, fiind plasat în partea dorso-
cranială a abdomenului, pe curbura mică a duodenului. Este absentă la nevertebrate şi la unele
vertebrate inferioare, dar este constant prezentă la mamifere.
În organism are funcţie dublă, rolul exocrin este asigurat de secreţia sucului pancreatic pe
care îl varsă apoi în duoden printr-un sistem diferit de canale, în timp ce rolul endocrin se
manifestă prin secreţia de insulină şi glucagon, doi hormoni indispensabili metabolismului
glucidic.
Pancreasul prezintă un aspect asemănător cu cel al glandelor salivare, are culoare roz în
stare proaspătă şi consistenţă fermă, dar friabilă.
Pancreasul este dispus transversal, alungit, între ansele duodenale, descriindu-i-se un corp
şi două extremităţi sau lobi.
Corpul (Corpus pancreatis) este aplatizat dorso-ventral şi se întinde caudal de porţiunea
pilorică a stomacului până la porţiunea cranială a duodenului. Marginea caudală este întreruptă
de incizura pancreatică (Incizura pancreatis) prin care trec artera mezenterică şi vena portă.
Numai la suine, ecvine şi inconstant la bovine, vena portă traversează corpul pancreasului prin
inelul pancreatic (Anulus pancreatis).
Lobul drept (Lobus dexter) sau capul pancreasului (Caput pancreatis) este situat pe
flexura cranială a duodenului şi ataşat de porţiunea descendentă a duodenului până la curbura sa
caudală.
Lobul stâng (Lobus sinister) sau coada pancreasului (Cauda pancreatis) vine în contact
cu fundul stomacului, ajungând până în vecinătatea splinei.
Pancreasul este bine solidarizat de duoden, ancorat în mezoul duodenal şi prin canalele sale
excretoare.
Structura pancreasului cuprinde capsula fibroasă, ţesutul propriu, sistemul canalicular, vase
şi nervi.
Capsula fibroasă este subţire şi acoperă organul la exterior.
Ţesutul propriu (parenchimul) este alcătuit din acini pancreatici cu funcţie exocrină,
printre care sunt diseminate insule pancreatice (Insulae pancreaticae), cunoscute şi sub
denumirea de "insulele lui Langerhans", care realizează funcţia endocrină.
Canalele pancreatice se deschid în duoden diferit, canalul pancreatic principal la nivelul
papilei duodenale mari, iar canalul accesoriu la nivelul papilei duodenale mici, situată la mică
distanţă de precedenta.
Vascularizaţia arterială a pancreasului este asigurată prin trei diviziuni ale arterei celiace,
artera splenică pentru lobul stâng, artera gastrică pentru corpul pancreasului şi artera hepatică
care împreună cu artera mezenterică cranială vor iriga lobul drept al pancreasului.
Venele de la nivelul pancreasului sunt satelite arteriale, fiind drenate de vena splenică,
venele pancreatico-duodenale şi vena mezenterică cranială. Toate aceste vase sunt colectate de
vena portă care conduce sângele la ficat.
Inervaţia pancreasului este asigurată de fibre vagale şi parasimpatice care activează secreţia
acinilor, iar fibrele simpatice reduc secreţia acinilor, fiind vaso-motorii.
La ecvine (Fig. 56) pancreasul este dirijat puţin mai la dreapta de planul său median de
către vena portă, care-l străbate pe la nivelul inelului pancreatic. Lobul pancreatic drept este
dispus între baza cecumului şi peretele lombar şi aderă la duoden. Lobul stâng este mai lung şi
situat caudal. Topografic, pancreasul este plasat în dreptul vertebrelor toracice XVI, XVII şi
XVIII. Sistemul canalicular cuprinde două canale excretoare. Canalul pancreatic principal este
mai lung şi mai gros şi părăseşte pancreasul pe la marginea sa cranială, pentru a se deschide în
duoden alături de canalul coledoc pe papila duodenală mare la nivelul ampulei hepato-
pancreatice. Canalul pancreatic accesoriu se deschide în duoden la nivelul unei papile duodenale
mici, vis-a-vis de papila duodenală mare.
La bovine, datorită compresiei ruminale, pancreasul este situat complet în dreapta planului
median, în dreptul vertebrei toracice XIII şi a primei vertebre lombare, dispus oblic în direcţie
caudală şi spre dreapta. Lobul drept are aspect triunghiular, iar lobul stâng este aplatizat. Incizura
pancreatică este transformată uneori în inel pancreatic. Corpul pancreasului aderă dorsal la ficat
şi la pilierii diafragmei, iar ventral vine în contact cu omasul, jejunul şi colonul transvers. Există
doar canal pancreatic accesoriu care iese din pancreas pe la baza lobului drept şi se deschide în
duoden pe papila duodenală mică situată la 30-40 cm de papila duodenală mare.
La ovine şi caprine, forma şi dispoziţia pancreasului este asemănătoare cu cea de la
bovine. Deosebirea constă în absenţa canalului pancreatic accesoriu şi prezenţa numai a
canalului pancreatic care se deschide în duoden pe papila duodenală mare.
La suine, pancreasul are formă neregulată, lobul drept este slab dezvoltat, lobul stâng şi
corpul pancreasului fiind voluminoase. Corpul pancreasului este perforat de inelul pancreatic.
Lobul stâng vine în contact cu fundul stomacului, iar lobul drept cu porţiunea descendentă a
duodenului, ajungând până aproape de extremitatea cranială a rinichiului drept. Canalul
pancreatic accesoriu se deschide pe papila duodenală mică, situată la 20-25 cm de pilor.
La carnivore (Fig. 57) pancreasul are forma literei "V", fiind alungit şi îngust. Lobul stâng
este redus şi plasat în dreptul porţiunii pilorice a stomacului, iar lobul drept este foarte lung şi se
plasează de-a lungul porţiunii descendente a duodenului, până aproape de curbura sa caudală,
fiind acoperit de omentul mare. Lobul drept al pancreasului vine în contact cu lobul drept şi cu
lobul caudat al ficatului, se plasează între stomac şi colonul transvers, fiind medial în contact cu
jejunul, cecumul şi colonul ascendent. Sistemul canalicular la canide este reprezentat de două
conducte. Canalul pancreatic se deschide pe papila duodenală mare împreună cu canalul coledoc,
iar canalul pancreatic accesoriu se deschide pe papila duodenală mică, situată la câţiva cm de
papila duodenală nare.
La feline, în general, există doar canal pancreatic care se deschide în duoden împreună cu
canalul coledoc, dar inconstant poate exista şi canal pancreatic accesoriu care se va deschide pe
papila duodenală mare.
La leporide (Fig. 57) pancreasul are aspectul unor lobi mici, numeroşi şi diseminaţi. Lobul
stâng este mai compact şi vine în contact cu fundul stomacului, cu splina şi cu rinichiul stâng.
Există doar canal pancreatic accesoriu, care se deschide pe papila duodenală mică, la 30-40 cm
de deschiderea canalului coledoc.
Fig. 56 Pancreasul la ecvine (după Barone, 1984)

Fig. 57 Pancreasul la canide şi leporide (după Barone, 1984)

1.9. SPLINA
Splina (Lien) este un organ hematopoetic, impar, situat în partea stângă a cavităţii
abdominale, medial de ultimele coaste. Este un organ anexă al aparatului circulator, cu rol în
apărarea organismului, în reglarea numerică a elementelor figurate sanguine şi a presiunii
sanguine de la nivelul viscerelor abdominale. Lipseşte la nevertebrate dar este prezentă la toate
mamiferele. Splina are culoare variabilă, de la roşu intens la gri-albăstrui şi consistenţă puţin
fermă, dar elastică.
Splina este aplatizată şi mai mult sau mai puţin alungită. Prezintă două feţe, două, margini
şi două extremităţi (Fig. 58).
Faţa parietală (Facies parietalis) sau diafragmatică, este netedă, convexă şi vine în
contact cu peretele costal stâng.
Faţa viscerală (Facies visceralis) este parcursă de hilul splinei (Hilus lien) şi se mulează
pe organele învecinate, realizând suprafeţe de contact cu stomacul şi intestinele, iar numai la
ecvine este în contact şi cu rinichiul stâng.
Cele două feţe ale splinei sunt separate prin marginea cranială (Margo cranialis) şi
marginea caudală (Margo caudalis).
Extremitatea dorsală (Extremitas dorsalis) se află aproape sau în contact cu rinichiul
stâng, iar extremitatea ventrală (Extremitas ventralis) este liberă, mobilă şi convexă.
Splina este consolidată în cavitatea abdominală printr-o serie de ligamente.
Ligamentul gastro-splenic (Lig. gastrolienale) porţiune din omentul mare, leagă curbura
mare a stomacului de hilului splinei.
Ligamentul frenico-splenic (Lig. phrenicolienale) solidarizează splina de diafragmă, fiind
o prelungire a ligamentului gastro-splenic.
Ligamentul spleno-renal (Lig. lienorenale) leagă splina de rinichiul stâng.
Structura splinei cuprinde: seroasa, capsula fibroasă, trabeculele splenice, pulpa splenică
(albă şi roşie), vase şi nervi.
Seroasa splinei este reprezentată de peritoneul visceral şi aderă intim la capsula fibroasă,
acoperind tot organul cu excepţia hilului splenic şi a unor zone de aderenţă.
Vascularizaţia arterială a splinei este asigurată în totalitate de artera splenică, ramură a
arterei celiace şi care pătrunde în splină pe la nivelul hilului.
Venele sunt drenate prin colectoarele satelite ale arterelor şi deversate în vena splenică care
reprezintă cel mai mare afluent al venei porte.
Plexul nervos splenic provine din plexul celiac şi este compus de fibre din vag şi din fibre
simpatice.
La ecvine (Fig. 58) splina are aspect de coasă, încurbată cranio-ventral, cu marginea
cranială concavă şi marginea caudală convexă. Extremitatea dorsală este lăţită şi plasată sub
extremitatea dorsală a ultimelor trei coaste. Extremitatea ventrală este ascuţită şi situată în
dreptul spaţiilor intercostale IX-X. Lateral, splina vine în contact cu partea costală a diafragmei,
caudo-medial, cu rinichiul stâng, cu pancreasul, cu jejunul şi cu flexura diafragmatică a colonului
ascendent. Hilul splinei este evident şi ocupă toată lungimea feţei viscerale. Puncţia splinei se
realizează proximal de colul ultimei coaste.
La bovine (Fig. 59) splina are formă de curea lată, alungită, orientată oblic caudo-ventral,
având marginile cranială şi caudală ascuţite şi paralele, iar extremităţile dorsală şi ventrală
rotunjite. Faţa parietală este netedă şi în contact cu diafragma. Faţa viscerală aderă la rumen
printr-o zonă de aderenţă redusă, situată dorso-medial. Extremitatea dorsală este plasată sub
extremităţile proximale ale ultimelor coaste, iar extremitatea ventrală se situează deasupra
extremităţilor corespondente ale coastelor VII-VIII. Hilul splenic, situat dorso-cranial este foarte
slab evidenţiat.
La ovine şi caprine (Fig. 59) splina este mai redusă decât la bovine, având un aspect
aproape triunghiular, cu baza situată dorsal şi cu vârful orientat ventral. Extremitatea dorsală este
plasată în dreptul ultimelor două coaste şi a procesului transvers al primei vertebre lombare, iar
extremitatea ventrală ocupă mijlocul ultimelor două spaţii intercostale.
La suine (Fig. 60) splina este îngustă şi alungită, uşor curbată cranial. Hilul splenic este
foarte evident, ocupă toată lungimea feţei viscerale, ceea ce conferă splinei pe secţiune un aspect
triunghiular. Marginea cranială este concavă, iar marginea caudală este convexă. Extremitatea
dorsală este rotunjită, ajungând până în dreptul extremităţii dorsale ale ultimelor două coaste.
Extremitatea ventrală este mai ascuţită şi ajunge până în dreptul lobului stâng al ficatului.
La carnivore (Fig. 60) splina este alungită, îngustată în primele 2/3 proximale, largă şi
curbată cranial în 1/3 distală. Faţa parietală este uşor convexă, iar faţa viscerală parcursă de un
hil evident. Marginea cranială este concavă, iar marginea caudală este convexă. Extremitatea
dorsală este rotunjită şi ajunge până în dreptul ultimelor două coaste şi a procesului transvers al
primei vertebre lombare, iar extremitatea ventrală ajunge până în dreptul arcului costal realizat
de coastele XII-XIII.
La feline, extremitatea dorsală este mai puţin dezvoltată decât la canide.
La leporide (Fig. 60) splina este alungită, având extremităţile rotunjite şi marginile aproape
paralele. Hilul este evident şi parcurge toată faţa viscerală. Extremitatea dorsală a splinei este
situată în dreptul ultimelor două coaste, cranial de rinichiul stâng.
Fig. 58 Splina la ecvine (după Barone, 1984)

Fig. 59 Splina la rumegătoare (după Barone, 1984)

Fig. 60 Splina la suine, canide, feline şi leporide (după Barone, 1984)

Fig. 61 Schema aparatului respirator la câine (după Barone, 1984)

Marius Pentea
2. APARATUL RESPIRATOR
Aparatul respirator (Apparatus respiratorius) este alcătuit dintr-un

ansamblu de organe care concură la restauraţia gazoasă a sângelui, la
realizarea hematozei (Fig. 61).
Fiziologic, aparatul respirator îndeplineşte în organism trei funcţii
esenţiale: respiraţia, care se realizează prin intermediul plămânilor; olfacţia,
realizată la nivelul labirintului etmoidal de mucoasa olfactivă; fonaţia,
asigurată de laringe.
Anatomic, aparatul respirator este divizat în: 1. căile respiratorii,
reprezentate de cavităţile nazale, laringe, trahee şi bronhii; 2. plămânii,
sediul respiraţiei şi al hematozei.
Cavitatea toracică şi pleura reprezintă componenta funcţională care
adăposteşte şi asigură mecanismul de ventilaţie al aparatului respirator.
2.1. NASUL
Nasul (Nassus externus) reprezintă un relief extern, mai mult sau mai
puţin delimitat în seria mamiferelor domestice de buza superioară, care se
continuă dorso-caudal, direct, fără demarcaţie, cu fruntea prin porţiunea
dorsală a nasului (Dorsum nasi), prin rădăcina nasului (Radix nasi), iar
rostral se termină la nivelul vârfului nasului (Apex nasi). Ventro-lateral de
vârful nasului se deschid nările (Narines). Între nări şi buza superioară,
diferit în funcţie de specie se formează, planul nazal la ecvine, ovine,
caprine, carnivore şi leporide, planul nazo-labial la bovine şi planul rostral
la suine.
Nările au formă diferită în funcţie de specie, de fantă mai mult sau mai
puţin largă şi oblică în direcţie dorso-caudală, fiind susţinute de un perete
cartilaginos şi mai puţin mobil, situat dorso-medial şi care reprezintă aripa
nasului (Ala nasi). Medio-ventral de la nivelul nasului, dirijat înspre buza
superioară se întinde filtrul (Philtrum) mai mult sau mai puţin evident în
funcţie de specie. Unghiul dorso-lateral se prelungeşte caudal la ecvine cu
un diverticul nazal (Diverticulum nasi) sau nara falsă, un pliu cutanat care
se extinde lateral pe incizura nazo-incisivă, iar la suine şi carnivore cu un
şanţ alar (Sulcus alaris).
2.2. CAVITĂŢILE NAZALE
Cavităţile nazale (Cavum nasi) sunt două conducte de formă

aproximativ dreptunghiulară care comunică cu exteriorul prin nări, iar cu
faringele prin choane (Choanae), fiind delimitate între ele de către septul
nazal.
Septul nazal (Septum nasi) desparte cele două cavităţi nazale,
sprijinindu-se ventral în şanţul septal al vomerului, fiind alcătuit dintr-un
cartilaj, o porţiune membranoasă şi o porţiune osoasă.
Cartilajul septului nazal (Cartilago septi nasi) se continuă caudal cu
un proces caudal (Processus caudalis), care se extinde între lama
perpendiculară a osului etmoid şi reprezintă porţiunea osoasă (Pars ossea)
a septului nazal.
Rostral, cartilajul septului nazal se continuă cu porţiunea
membranoasă (Pars membranacea).
Cavităţile nazale sunt sistematizate într-un vestibulul nazal şi o
cavitate nazală propriu-zisă.
Vestibulul nazal (Vestibulum nasi) este situat la intrarea în cavitatea
nazală, fiind delimitat de aripa nasului şi de porţiunea mobilă a septului
nazal. Caudal, limita dintre vestibulul nazal şi cavitatea nazală propriu-zisă
este marcată de pragul nasului (Limen nasi), linia ce desparte pielea fină de
mucoasa nazală şi care se răsfrânge în cavitatea nazală. Ventral, alături de
pragul nasului se găseşte orificiul nazo-lacrimal (Ostium nasolacrimale)
care reprezintă deschiderea rostrală a canalului nazo-lacrimal (Ductus
nasolacrimalis).
Nările şi vestibulul nazal sunt susţinute de un schelet cartilaginos,
acoperit de muşchi şi de piele.
Cartilajul alar (Cartilago alaris) reprezintă suportul principal al
aripii nasului, putând fi sistematizat într-o lamă (Lamina) dispusă lateral şi
un corn (Cornu) dispus ventro-medial.
Cartilajul lateral dorsal al nasului (Cartilago nasi lateralis dorsalis)
reprezintă o expansiune formată de marginea ventrală a cartilajului septal,
care completează osul nazal până la incizura nazo-incisivă. Este scurt şi gros
la ecvine, mai larg la rumegătoare, absent la suine, carnivore şi leporide.
Cartilajul lateral ventral al nasului (Cartilago nasi lateralis
ventralis) reprezintă un fel de margine a procesului nazal al osului incisiv şi
se uneşte cu precedentul la nivelul incizurii nazo-incisive.
Cartilajele accesorii (Cartilago nasales accesoriae) sunt plasate
lateral şi medial de cartilajul alar, cu excepţia ecvinelor la care lipseşte
Marius Pentea
cartilajul lateral. Cartilajul accesoriu lateral se ataşează de cartilajul lateral

ventral la carnivore, de osul rostral la suine şi de cartilajul dorso-lateral la
rumegătoare. Cartilajul accesoriu medial, foarte bine dezvoltat la ecvine,
întăreşte pliul alar care se va prelungi cu cornetul nazal ventral.
Mişcările nărilor sunt asigurate prin acţiunea muşchilor care îşi au
originea pe os şi terminaţia pe pielea regională, asigurând deplasarea şi
deformarea cartilajelor nazale, în principal al cartilajului alar. Musculatura
nărilor este reprezentată de: muşchiul dilatator apical al nărilor, muşchiul
ridicător nazo-labial, muşchiul canin şi muşchiul orbicular al gurii.
Vascularizaţia arterială este asigurată de ramuri care provin din
arterele labială superioară, laterală a nasului şi dorsală a nasului.
Venele sunt satelite arteriale şi sunt drenate prin intermediul unui plex
venos al mucoasei nazale care este foarte bine reprezentat mai ales pe septul
nazal.
Inervaţia senzitivă este asigurată de nervul trigemen, nervul
infraorbitar al maxilarului, iar inervaţia motoare este realizată de ramurile
bucale ale nervului facial.
Cavităţile nazale propriu-zise (Cavum nasi proprium) sunt în număr
de două, întinzându-se rostral de la nivelul pragului nasului şi caudal până la
osul etmoid.
Fiecare cavitate nazală prezintă: un plafon, reprezentat de oasele
nazale, un planşeu, format de oasele incisive, maxilare, palatine şi care
separă cavitatea nazală de cavitatea orală, un perete medial, reprezentat de
septul nazal, puternic vascularizat şi un perete lateral format din oasele
nazal şi maxilar.
În fiecare cavitate nazală, pe pereţii laterali preomină corneţii nazali
care delimitează meaturile nazale (Fig. 65).
Corneţii nazali sunt lame osoase papiracee, prinse de peretele cavităţii
nazale, răsucite sau încolăcite şi căptuşite de mucoasă nazală.
Cornetul nazal dorsal (Concha nasalis dorsalis) se prinde de creasta
etmoidă a osului nazal, este mai redus şi se răsuceşte în sens lateral, pentru a
se termina rostral la nivelul vestibulului nazal prin pliul drept (Plica recta).
În porţiunea sa caudală conţine sinusul cornetului dorsal (Sinus conchae
dorsalis) care comunică cu meatul mijlociu, cu excepţia ecvinelor la care
acest sinus este anexat sinusului frontal formându-se sinusul concofrontal
care se deschide în sinusul maxilar caudal.
Cornetul nazal ventral (Concha nasalis ventralis) este mai scurt dar
mai gros decât cel dorsal. Se ataşează pe creasta concală a osului maxilar, se
răsuceşte dorsal şi se termină rostral prin două pliuri mucoase, pliul alar
(Plica alaris) spre aripa nasului şi pliul bazal (Plica basalis) care la ecvine
este străbătut de conductul nazo-lacrimal. La carnivore, în vestibulul nazal
se reliefează dorso-rostral de pliul alar o serie de pliuri ale mucoasei, pliul
oblic (Plica obliqua) pe care se deschid orificiul glandei nazale laterale şi
pliurile paralele (Plicae paralelae) situate pe peretele dorso-lateral al
vestibulului nazal. La ecvine în porţiunea caudală a cornetului ventral se
realizează o cavitate buloasă (Bulla conchales) ce intră în compoziţia
sinusului maxilar rostral. La rumegătoare şi suine se mai formează şi un
sinus concal ventral (Sinus conchae ventralis), independent.
Cornetul nazal mijlociu (Conchea nazalis media) este foarte
dezvoltat la carnivore mai redus la rumegătoare şi leporide şi proemină în
cavitatea nazală între corneţii nazali dorsal şi ventral.
Corneţii etmoidali (Concha ethomoidales) sunt situaţi caudal la
nivelul cavităţilor nazale.
Corneţii nazali determină formarea unor spaţii virtuale denumite
meaturi nazale.
Meaturile nazale sunt în număr de trei, dorsal, mijlociu şi ventral şi
care comunică între ele printr-un meat nazal comun (Meatus nasi comunis)
situat între septul nazal şi extremitatea medială a corneţilor nazali.
Meatul nazal dorsal (Meatus nasi dorsalis) este plasat între plafonul
cavităţii nazale şi cornetul nazal dorsal, terminându-se caudal în plafonul
labirintului etmoidal.
Meatul nazal mijlociu (Meatus nasi medius) este situat între cornetul
nazal dorsal şi cornetul nazal ventral, terminându-se caudal în labirintul
etmoidal. Extremitatea sa caudală, la ecvine şi suine are forma unei
depresiuni, la rumegătoare, carnivore şi leporide este bifurcat caudal, într-o
ramură dorsală şi o ramură ventrală, situate dorsal şi respectiv ventral de
cornetul nazal mijlociu.
Meatul nazal ventral (Meatus nasi ventralis) este situat între cornetul
nazal ventral şi planşeul cavităţii nazale.
Extremitatea caudală a cavităţii nazale este vastă şi divizată într-un
etaj dorsal şi un etaj ventral.
Etajul dorsal este reprezentat de labirintul etmoidal (Labyrinthus
ethmoidalis), în trecut "labirintul olfactiv" şi ocupat în totalitate de corneţii
etmoidali (Conchea ethmoidales) care sunt despărţiţi între ei de meaturile
etmoidale (Meatus ethmoidales). Fiecare cornet etmoidal este format din
volute etmoidale, formându-se etmoturbinalele (Ethmoturbinalia),
acoperite de mucoasa olfactivă. Etmoturbinalele sunt numeroase şi în
funcţie de dispoziţia lor, pot fi sistematizate în laterale şi mediale. Cele
Marius Pentea
răsucite lateral vor constitui ectoturbinale (Ectoturbinalia) şi vor

corespunde lamei papiracee a etmoidului, iar cele răsucite medial vor forma
endoturbinalele (Endoturbinalia).
Etajul ventral al extremităţii caudale a cavităţii nazale este reprezentat
de meatul nazo-faringian (Meatus nasopharingeus) şi care se termină la
nivelul choanelor.
Cavitatea nazală este căptuşită de mucoasă de tip respirator şi de tip
olfactiv. Mucoasa respiratorie are culoare roz-roşietică şi căptuşeşte
cavitatea nazală cu excepţia labirintului etmoidal şi a porţiunilor caudale ale
corneţilor nazali care sunt captuşite cu mucoasă de tip olfactiv.
În mucoasa respiratorie sunt prezente o serie de glande nazale
(Glandulae nasales). Mucoasa de tip olfactiv este de culoare brun-gălbuie,
conţine glande olfactive (Glandulae olfactoriae) şi numeroase fascicule de
fibre nervoase olfactive care vor forma nervul olfactiv. Mucoasa nazală este
umidificată de către glanda nazală laterală (Glandulae nasalis lateralis),
absentă la bovine, iar la carnivore şi leporide şi de glanda nazală medială
(Glandulae nasalis medialis) plasată ventro rostral de septul nazal.
Organul vomero-nazal (Organum vomeronasale), numit în trecut
"organul lui Jacobson" este un organ anexă al aparatului olfactiv, cu rol şi
funcţionalitate mai puţin cunoscută. Este bine dezvoltat la reptile şi vestigial
la mamiferele domestice, mai bine reprezentat la fetus decât la adult.
Fig. 62 Nările la ecvine (după Barone, 1984)

Marius Pentea
Fig. 63 Nările la rumegătoare (după Barone, 1984)

Fig. 64 Nările la suine, canide, feline şi leporide (după Barone, 1984)

Marius Pentea
Este un organ par, plasat pe planşeul cavităţii nazale şi constituit dintr-

un conduct vomero-nazal, racordat la canalul incisiv şi protejat de o capsula
cartilaginoasă. Conductul vomero-nazal se deschide la nivelul plafonului
cavităţii orale, bilateral de papila incisivă, fiind obliterat doar la ecvine.
2.3. PARTICULARITĂŢI SPECIFICE ALE CAVITĂŢILOR

NAZALE
Ecvine (Fig. 62). Nările au aspect de virgulă, sunt alungite dorso-

caudal şi foarte dilatabile, formând împreună cu buza superioară planul
nazal. Nasul este acoperit cu piele fină şi subţire, înzestrată cu peri scurţi şi
fini. Filtrul subnazal este larg şi superficial. Marginea medio-dorsală este
foarte convexă susţinută de lama cartilajului alar, continuându-se dorsal
printr-un pliu cutanat care adăposteşte diverticulul nazal sau nara falsă.
Pragul nasului este bine delimitat, iar ventral pe planşeul vestibulului se
deschide orificiul canalului nazo-lacrimal, uneori dublu sau triplu. Cavitatea
nazală propriu-zisă este lungă şi largă, în ea reliefându-se corneţii nazali
dorsal şi ventral, iar caudal este prezent cornetul nazal mijlociu, redus.
Conductul vomero-nazal este obliterat.
Bovine (Fig. 63). Nările, filtrul şi buza superioară formează planul
nazo-labial, caracterizat printr-o zonă glabră, umedă şi rece la animalul
sănătos, prevăzută cu arii poligonale neregulate, despărţite de şanţuri şi
perforate de orificiile glandelor nazo-labiale, care reprezintă "oglinda
botului" sau "amprenta" animalului. Nările sunt înguste, oblice caudo-
dorsal, de forma literei "S", au şanţul alar evident şi puţin adânc. Dorsal, în
vestibulul nazal se reliefează un pliu alar, sub care lateral se găseşte orificiul
canalului nazo-lacrimal. Meatul nazo-faringian este scurt, înalt şi comunică
cu simetricul ventral de vomer.
Cavităţile nazale sunt mai scurte, cornetul nazal mijlociu mai
dezvoltat, ajungând până la mijlocul cavităţii nazale propriu-zise,
determinând bifurcarea caudală a meatului mijlociu. Caudal, corneţii nazali
conţin câte un sinus concal, cel dorsal fiind divizat incomplet de un sept.
Ovine (Fig. 63). Nările sunt mai înguste şi mai alungite decât la
bovine şi vor forma împreună cu buza superioară planul nazal. Filtrul este
adânc şi ajunge până la nivelul comisurilor ventrale ale nărilor. Cavităţile
nazale sunt simetrice cu cele de la bovine. Cornetul nazal mijlociu este mai
puţin dezvoltat, iar lama sa ventrală va forma un al doilea sinus concal
mijlociu. Cornetul nazal ventral este lipsit de sinus concal, iar sinusul
cornetului nazal dorsal este nedivizat.
Suine (Fig. 64). Nările sunt mici, circulare şi perforează planul rostral,
care este rotund, susţinut de osul rostrului şi pe care se observă şanţuri ce
delimitează arii, pe care se deschid glande seroase. Cartilajele nazale
laterale, dorsale şi ventrale sunt unite aproape pe toată lungimea lor. Filtrul
este absent. Orificiul canalului nazo-lacrimal care se termină pe planşeul
vestibulului nazal este obliterat. Cavitatea nazală este lungă şi îngustă.
Cornetul nazal dorsal conţine în treimea mijlocie un sinus concal, care se
prelungeşte caudal până la osul nazal, iar în cornetul nazal ventral se găseşte
un sinus concal.
Carnivore (Fig. 64). Nările sunt înguste, aproape orizontale şi
formează împreună cu buza superioară planul nazal sau "trufa", bine
individualizat, umed şi rece la animalele sănătoase, brăzdat de arii
poligonale şi despărţite de şanţuri, acoperit de piele fină şi prevăzut cu peri
lungi şi fini (mustăţile). Filtrul este adânc şi evident la nivelul planului
nazal. Vestibulul nazal este îngust, iar la nivelul pragului nasului, ventral, se
deschide canalul nazo-lacrimal, dublat adesea de un orificiu accesoriu ce se
deschide în meatul mijlociu. Cavitatea nazală propriu-zisă este ocupată în
totalitate de corneţii nazali care sunt plisaţi, cutaţi. Cornetul nazal dorsal
este mai redus. În schimb, cornetul nazal mijlociu este voluminos şi răsucit,
pătrunzând până în mijlocul cavităţii nazale. Labirintul etmoidal prezintă
numeroase volute etmoidale plisate, unele ajungând până în sinusul frontal
şi în sinusul sfenoidal la canide, iar la feline până în sinusul frontal.
Leporide (Fig. 64). Nasul este căptuşit cu piele fină şi este prevăzut cu
peri fini, tactili scurţi sau lungi (mustăţile), care datorită răsfrângerii
mucoasei în vestibulul oral vor forma peri vestibulari. Nările au aspect de
fantă, fiind oblice dorso-caudal şi descriind împreună cu filtrul litera "Y".
Filtrul este lung, adânc, despică buza superioară şi formează cu aceasta
planul nazal. Vestibulul nazal este îngust şi prevăzut cu un organ cutanat
mic, cu funcţie necunoscută. Cavitatea nazală propriu-zisă este lungă,
îngustă şi ocupată de corneţi nazali. Labirintul etmoidal este larg şi profund,
iar conductul nazo-faringian lung şi îngust.
2.4. SINUSURILE PARANAZALE
Sinusurile paranazale (Sinus paranasalis) sunt cavităţi umplute cu

aer, adăpostite în compacta oaselor craniului şi care comunică direct sau
indirect cu cavităţile nazale. Nu intervin în olfacţie sau respiraţie dar
Marius Pentea
protejează encefalul de acţiunile mecanice ce se exercită asupra joncţiunii

cranio-faciale şi menţin o temperatură constantă în cavitatea craniană.
Cunoaşterea topografiei acestor sinusuri prezintă interes clinic datorită
diverselor cauze patologice (corpi străini, paraziţi, tumori, colecţii
purulente) care conduc la trepanarea şi antiseptizarea lor.
Principalele sinusuri ale oaselor capului la mamiferele domestice sunt:
sinusul maxilar, sinusul frontal, sinusul palatin, sinusul sfenoidal, sinusul
lacrimal
Sinusul maxilar (Sinus maxilaris) este situat în compacta osului
maxilar, plasat rostro-lateral de orbită.
Sinusul frontal (Sinus frontalis) pneumatizează regiunea scvamei
osului frontal, fiind delimitat de simetricul printr-un perete medial.
Cavitatea sinusului frontal este divizată de numeroase septe, perforate sau
nu, în cavităţi mai mici.
Sinusul palatin (Sinus palatinus) pneumatizează osul palatin şi
comunică cu sinusul maxilar rostral.
Sinusul sfenoidal (Sinus sphenoidales) este situat în compacta osului
sfenoid şi se întinde până la sinusul palatin, comunicând cu acesta.
Sinusul lacrimal (Sinus lacrimalis) pneumatizează osul lacrimal.
La ecvine sinusurile paranazale sunt pare şi în număr de 5 (Fig. 68).
Sinusul maxilar este divizat de un sept (Septum sinum maxilarium)
într-un sinus maxilar rostral şi un sinus maxilar caudal, la exterior delimitat
de creasta facială, gaura infraorbitară, unghiul medial al orbitei, baza
procesului temporal al zigomaticului şi alveolele molarilor.
La măgar, septul sinusului maxilar este perforat. Sinusul maxilar
caudal pneumatizează osul maxilar, osul lacrimal şi osul zigomatic, fiind
traversat de canalul infraorbitar care-l divide într-o porţiune laterală şi o
porţiune medială, porţiuni ce comunică între ele dorsal de canalul
infraorbitar. Porţiunea medială comunică cu sinusul cornetului nazal dorsal
prin apertura conco-maxilară, cu sinusul sfenoid şi cu meatul nazal mijlociu
prin fisura sino-nazală.
Sinusul maxilar rostral este şi el divizat de canalul infraorbitar într-un
compartiment situat rostro-dorsal de creasta facială şi un compartiment
medial care comunică cu meatul nazal mijlociu.
Trepanaţia sinusului maxilar rostral se face dorsal de creasta facială,
pe linia care uneşte procesul lacrimal rostral de gaura infraorbitală, iar
sinusul maxilar caudal se abordează în regiunea infraorbitară.
Sinusul frontal este delimitat între sutura interfrontală, linia
temporală, sutura fronto-nazală şi baza procesului zigomatic al frontalului.
Comunică şi formează împreună cu sinusul cornetului nazal dorsal, sinusul

concofrontal (Sinus conchofrontalis), astfel că porţiunea rostrală este mai
redusă şi formează sinusul cornetului nazal dorsal, iar porţiunea caudală,
mai dezvoltată formează sinusul frontal. Cele două porţiuni sunt divizate de
o lamă transversă, perforată. Sinusul conco-frontal este despărţit de
simetricul prin intermediul septului interfrontal.
Sinusul cornetului nazal dorsal este situat între lama cornetului dorsal
şi masa laterală corespondentă a osului etmoid şi comunică cu sinusul
maxilar caudal printr-un orificiu oval, plasat rostro-lateral pe etmoid.
Sinusul sfenoidal pneumatizează osul presfenoid şi comunică cu
sinusul palatin, formând sinusul sfeno-palatin, care va pneumatiza şi aripa
vomerului. Comunică cu sinusul maxilar caudal printr-un orificiu larg,
plasat între lama verticală şi lama orizontală a osului palatin.
Sinusul lacrimal pneumatizează osul lacrimal şi comunică cu sinusul
maxilar caudal.
La ecvine, sinusurile conco-frontal, lacrimal, palatin, sfenoidal
comunică numai cu sinusul maxilar caudal, care se deschide în meatul nazal
mijlociu. Sinusul maxilar rostral este solitar
La bovine, (Fig. 69) sinusurile paranazale sunt mai dezvoltate şi
divizate, realizându-se o serie de sisteme sinusale.
Marius Pentea
Fig. 65 Tipuri de corneţi nazali (după Barone, 1984)

Fig. 66 Cavităţile nazale la ecvine (după Barone, 1984)

Marius Pentea
Fig. 67 Cavităţile nazale la canide (după Barone, 1984)

Sinusul maxilar este dezvoltat, unic şi pneumatizează oasele maxilar,

palatin, zigomatic şi lacrimal. Comunică cu sinusul palatin şi lacrimal. Este
delimitat rostral de creasta facială, tuberul facial, gaura infraorbitară şi
caudal de tuberul maxilar, bula lacrimală şi unghiul medial al orbitei.
Sinusul frontal pneumatizează osul frontal, iar treptat, cu creşterea
craniului osos, va cuprinde şi oasele parietale şi interparietale, parţial
temporalul şi occipitalul. Este despărţit de simetricul printr-un sept
intersinusal frontal median. Fiecare sinus frontal este divizat de către un sept
transvers, într-un sinus frontal rostral şi un sinus frontal caudal.
Sinusul frontal rostral pneumatizează treimea rostrală a osului frontal
şi este subîmpărţit în trei compartimente, medial, lateral şi intermediar şi
comunică cu labirintul etmoidal printr-un orificiu propriu.
Sinusul frontal caudal este divizat într-o porţiune caudo-laterală care
la rasele cu coarne pneumatizează procesul cornual şi o porţiune rostro-
medială. Septele osoase din compacta osului frontal, împart sinusul frontal
caudal în trei compartimente: rostral, mijlociu, nucal. Compartimentul
rostral pneumatizează porţiunea mijlocie a scvamei frontalului, se întinde
rostro-lateral spre marginea supraorbitară şi comunică cu cavitatea nazală
propriu-zisă. Compartimentul mijlociu pneumatizează treimea caudală a
scvamei frontalului, baza procesului zigomatic şi a procesului cornual.
Compartimentul nucal este regulat şi pneumatizează baza condilului
occipital şi baza procesului jugular.
Sinusul lacrimal pneumatizează peretele medial al orbitei, osul
lacrimal, ajungând până la etmoid şi frontal. Este situat în continuarea
caudală a sinusului maxilar.
Sinusul palatin pneumatizează osul palatin şi este despărţit de
simetricul printr-un sept. Comunică cu sinusul maxilar şi cu meatul nazal
mijlociu.
Sinusul sfenoidal este mai puţin dezvoltat uneori absent. Este situat în
compacta osului presfenoid şi comunică rostral cu labirintul etmoidal.
Ovinele au sinusurile paranazale mai puţin dezvoltate decât la bovine.
Sinusul maxilar este redus şi se întinde de la unghiul medial al orbitei
până la gaura infraorbitară.
Marius Pentea
Fig. 68 Sinusurile paranazale la ecvine (după Barone, 1984)

Fig. 69 Sinusurile paranazale la bovine (după Barone, 1984)

Marius Pentea
Sinusul frontal, mai redus, este împărţit de un sept într-un sinus

frontal lateral mai dezvoltat şi un sinus frontal medial mai redus, fiecare
porţiune comunicând cu cavitatea nazală.
Sinusul palatin este cel mai redus şi comunică cu sinusul maxilar,
dorsal de canalul infraorbitar, ambele comunicând cu cavitatea nazală printr-
un orificiu comun.
Sinusul lacrimal este o anexă a sinusului maxilar şi comunică cu
cavitatea nazală.
Sinusul sfenoidal este absent.
La suine, (Fig. 70) sinusurile paranazale sunt foarte dezvoltate şi
pneumatizează aproape tot craniul osos.
Sinusul maxilar se întinde de la nivelul găurii infraorbitare până la
osul zigomatic şi comunică cu meatul nazal mijlociu.
Sinusul frontal este vast, fiind sistematizat într-un sinus frontal
rostro-lateral, sinus frontal medial şi sinus frontal caudal, despărţit de
simetricul printr-un sept intersinusal. Sinusul frontal rostro-lateral este redus
şi pneumatizează peretele median al orbitei până la nivelul procesului
zigomatic al orbitei. Sinusul frontal medial pneumatizează caudal osul
nazal, dorso-lateral de sinusul cornetului nazal dorsal. Sinusul frontal caudal
este vast şi ajunge caudal până la protuberanţa occipitală externă, iar lateral
până la procesul zigomatic al temporalului. Comunică cu meatul rostral
mijlociu.
Sinusul lacrimal este uneori anexat sinusului frontal rostral sau poate
fi izolat. Comunică cu labirintul etmoidal.
Sinusul sfenoidal este dezvoltat şi pneumatizează baza procesului
pterigoid, aripa presfenoidului, scvama temporalului. Prezintă trei
diverticule, caudal, rostral şi lateral.
La carnivore (Fig. 71) sinusurile sunt mai puţin dezvoltate şi prezintă
o particularitate remarcabilă. Sinusurile frontale şi sfenoide sunt căptuşite
mai mult sau mai puţin, nu de mucoasă de tip respirator ci de mucoasă
olfactivă.
Sinusul maxilar este mic şi transformat în reces maxilar, plasat dorsal
de măseaua carnasieră, deschizându-se larg în cavitatea nazală propriu-zisă.
Sinusul frontal este dezvoltat şi foarte variat în funcţie de rasă şi de
individ. Se împarte în trei porţiuni: laterală, rostrală, medială. Sinusul rostral
pneumatizează rostro-ventral osul frontal. Sinusul medial pneumatizează
porţiunea rostro-medială a osului frontal şi se deschide în labirintul
etmoidal. Sinusul frontal lateral pneumatizează porţiunea caudo-laterală a
osului frontal, formând un diverticul în procesul zigomatic al parietalului.

Comunică cu cavitatea nazală propriu-zisă.
La feline, sinusurile paranazale sunt asemănătoare cu cele de la
canide, dar recesul sinusului maxilar este foarte mic, iar sinusul frontal
prezintă două porţiuni, laterală şi medială.
Sinusul sfenoidal pneumatizează osul sfenoid, fiind foarte dezvoltat.
La leporide sinusul maxilar este îngust. Sinusul sfenoid este foarte
mic. Sinusurile corneţilor etmoidali sunt foarte dezvoltate. Lipsesc
sinusurile frontale, palatine şi lacrimale.
Marius Pentea
Fig. 70 Sinusurile paranazale la suine (după Barone, 1984)

Fig. 71 Sinusurile paranazale la canide (după Barone, 1984)

Marius Pentea
2.5. LARINGELE
Larigele (Larinx) este un conduct cartilaginos care face legătura între

faringe şi trahee, fiind situat sub planşeul craniului şi formează baza
anatomică a regiunii gâtului. La ecvine şi rumegătoare este plasat în spaţiul
intermandibular, iar la celelalte specii este situat în regiunea cervicală
cranială fiind susţinut de hioid.
Controlează creşterea sau reducerea debitului tranzitului de aer între
faringe şi trahee, intervine în fonaţie şi respiraţie.
Laringele este alcătuit din articularea cartilajelor laringiene între ele şi
este căptuşit la interior cu mucoasă de tip respirator şi consolidat de acţiunea
muşchilor laringieni.
Cartilajele laringelui (Cartilagines laryngis) sunt: epiglota, tiroidul,
aritenoidele, cricoidul. La unele specii pot exista şi cartilaje accesorii:
cuneiform, corniculate, interaritenoide.
Epiglota (Epiglottis) este plasată rostro-ventral la nivelul laringelui,
având aspectul unei frunze cu vârful mai mult sau mai puţin ascuţit. Prezintă
o faţă linguală (Facies lingualis) situată rostro-ventral, căptuşită cu
mucoasă de tip digestiv şi o faţa laringiană (Facies laryngea), orientată
caudo-dorsal şi căptuşită cu mucoasă de tip respirator.
Mucoasa de pe faţa linguală este cutată şi se continuă cu mucoasă
linguală la nivelul valeculei epiglotice şi a pliurilor glosoepligotice.
Marginile stângă şi dreaptă ale epiglotei sunt convexe, neregulate,
fiind consolidate caudo-dorsal de cartilajele aritenoide prin câte un pliu
mucos ariepligotic (Plica aryepiglottica).
Baza (Bazis) epiglotei este situată ventral şi se ataşează de cartilajul
tiroid, prezentând median peţiolul epligotei (Petiolus epiglottidis). La
ecvine, baza cartilajului epiglotic se anexează prin două cartilaje cuneiforme
şi care vor participa la formarea proceselor cuneiforme (Procesus
cuneiformis). Apexul epiglotei este liber, mobil şi orientat rostro-ventral,
ascuţit la ecvine, carnivore şi caprine, rotunjit la bovine, ovine şi suine,
excavat median la leporide.
Cartilajul tiroid (Cartilago thyroidea) este impar şi simetric,
constituit din două lame, stângă şi dreaptă, unite ventral la nivelul
proeminenţei laringiene (Proeminentia laryngea) sau "mărul lui Adam",
absentă la ecvine. Rostral şi caudal de proeminenţa laringiană sunt situate,
mai mult sau mai profunde, incizura tiroidiană rostrală (Incisura
thyroidea rostralis) şi incizura tiroidiană caudală (Incisura thyroidea

caudalis). Acestea lipsesc la suine.
Fiecare lamă tiroidiană prezintă, o faţă internă şi o faţă externă, pe care
se reliefează linia oblică (Linea obliqua) locul de inserţie pentru muşchii
laringelui.
Marginea dorsală a fiecărei lame tiroidiene va prezenta dorso-rostral şi
dorso-caudal câte o proeminenţă, cornul rostral (Cornu rostrale) şi cornul
caudal (Cornu caudale). Între cornul rostral şi lama tiroidului se realizează
fisura tiroidiană (Fissura thyroidea) care va participa la formarea găurii
tiroidiene (Foramen thyroideum), prin care va trece nervul laringian
cranial.
Cartilajul aritenoid (Cartilago arytenoidea) este par, asimetric şi
articulat la nivelul marginii dorsale a lamei cricoidului, fiind acoperit parţial
de lama tiroidului. Are formă piramidală, descriindu-i-se o bază şi un apex.
Baza (Basis) este lăţită, cu aspect triunghiular şi realizează dorso-
lateral un proces muscular (Processus muscularis) de care se inseră
muşchiul crico-aritenoid, dorso-medial prezintă o suprafaţă articulară pentru
cartilajul cricoid, iar ventral prezintă procesul vocal (Processus vocalis) de
care se prinde ligamentul vocal.
Faţa laterală (Facies lateralis) este lăţită şi parcursă de creasta
arcuată (Crista arcuata), care o delimitează de faţa dorso-cranială. Faţa
medială (Facies medialis) este netedă şi căptuşită cu mucoasă respiratorie.
Extremitatea sa caudală formează baza porţiunii intercartilaginoase a glotei.
Faţa dorsală (Facies dorsalis) este netedă şi concavă, fiind acoperită de
muşchiul aritenoidian transvers. Apexul (Apex cartilago arythenoidea) este
recurbat dorsal şi împreună cu omologul formează un relief evident pe
planşeul faringelui unde ocupă extremitatea dorsală a intrării laringelui.
Cranio-dorsal se prelungeşte cu procesul corniculat (Processus
corniculatus). Numai la canide şi suine, ataşat de apexul aritenoidelor sunt
procesele cuneiforme (Processus cuneiformis).
Cartilajul cricoid (Cartilago cricoidea) are aspectul unui "inel cu
pecete", fiind ataşat de primul inel traheal. Este alcătuit dintr-un arc (Arcus
cartilago cricoidea) situat ventral şi o lamă (Lamina cartilago cricoidea)
situată dorsal.
Marius Pentea
Fig. 72 Articulaţiile laringelui la ecvine, vedere ventrală (după Barone,

1984)
Fig. 73 Articulaţiile laringelui la ecvine, vedere laterală (după Barone, 1984)

Cartilajul cricoid prezintă două feţe şi două margini. Faţa internă este
netedă şi căptuşită de mucoasa laringelui. Faţa externă este netedă la nivelul
Marius Pentea
arcului, iar pe feţele laterale se inseră muşchiului cricoaritenoidian. Pe lama

cricoidului se reliefează creasta mediană (Crista mediana), care desparte
suprafaţa pe care se inseră muşchiul crico-tiroidian dorsal de simetricul.
Rostro-dorsal, cricoidul se articulează cu cartilajele aritenoide, iar
latero-dorsal cu cornul caudal al tiroidului.
Cartilajele laringelui sunt fie articulate, fie unite între ele printr-o serie
de ligamente şi membrane, fiind legate de hiod, faringe şi trahee (Fig. 72,
73).
Ligamentul tiroepiglotic (Lig. thiroepigloticum) leagă baza epiglotei
de tiroid, iar ligamentul hioepiglotic (Lig. hyoepigloticum) leagă epiglota
de hioid.
Între cornul rostral al cartilajului tiroid şi tirohialul osului hioid se
realizează articulaţia tirohioidiană (Art. thyrohyoidea), iar membrana
tiroidiană leagă marginea rostrală a lamei cartilajului tiroid de tirohialul
corespondent al osului hiod. Cele două cartilaje aritenoide sunt legate între
ele prin ligamentul aritenoidian transvers (Lig. arytenoideum
transversum), de procesul corniculat prin ligamentul aricorniculat (Lig.
arycorniculatul), iar de cricoid prin articulaţia cricoaritenoidiană (Art.
cricoarytenoidea) şi prin ligamentul criocoaritenoid (Lig.
criocoarytenoideum).
Cornul caudal al cartilajului tiroid se mai articulează cu cricoidul şi se
leagă de marginea caudală a acestuia prin ligamentul cricotiroidian (Lig.
cricothyroidem).
Ligamentul cricotraheal (Lig. cricotracheale) se întinde între
marginea caudală a arcului cartilajului cricoid şi primul inel traheal.
Legătura dintre epiglotă, cartilajul tiroid şi cartilajele aritenoide este
realizată de ligamentele vocale (Lig. vocale) şi de ligamentul vestibular
(Lig. vestibulare), acoperite medial de mucoasa laringiană.
Laringele este acţionat şi consolidat de o musculatură complexă şi
puternică formată din muşchi extrinseci, care îşi au originea pe o formaţiune
osoasă învecinată laringelui şi terminaţia pe cartilajele laringiene şi muşchi
intrinseci care-şi au originea şi terminaţia pe cartilajele laringelui. Muşchi
extrinseci sunt: muşchiul sternotiroidian, muşchiul tirohioidian, muşchiul
hioepligotic.
Muşchiul sternotiroidian (M. sternotiroideus) cu originea pe stern şi
terminaţia pe cartilajul tiroid, trage osul hioid şi laringele în direcţie caudală
şi este antagonist al muşchilor ridicători ai laringelui.
Muşchiul tirohioidian (M. thyrohioideus) are originea pe faţa laterală
a cornului hioidului şi pe corpul osului hioid, terminându-se ventral pe faţa
laterală a cartilajului tiroid. Trage laringele în sens rostro-dorsal şi îl apropie

de hioid.
Muşchiul hioepligotic (M. hyoepyglotticus) cu originea pe faţa
dorsală a corpului hioidului şi terminaţia pe faţa ventrală a epiglotei. Rolul
său este de a tracţiona epiglota înainte şi de a întinde pliurile ari-epiglotice.
Muşchii intrinseci sunt: cricotiroidian, cricoaritenoidian dorsal,
cricoaritenoidian lateral, tiroaritenoidian, aritenoidian transvers. Primele
patru perechi sunt pare, iar ultimul muşchi este impar.
Muşchiul cricotiroidian (M. cricothyroideus) are originea pe arcul
cricoidului şi terminaţia pe lama tiroidului, acţionează asupra corzilor
vocale, tensionându-le şi alungind glota.
Muşchiul cricoaritenoid dorsal (M. cricoarytenoideus dorsalis) are
originea pe lama cartilajului cricoid şi terminaţia pe procesul muscular al
cartilajului aritenoid. Este tensor al corzilor vocale şi dilatator al glotei.
Muşchiul cricoaritenoidian lateral (M. cricoarytenoideus lateralis)
are originea pe arcul cartilajului cricoid şi terminaţia pe procesul muscular
al cartilajului aritenoid. Este constrictor al glotei.
Muşchiul tiroaritenoidian (M. tiroarytenoideus) are originea pe
epiglotă şi pe cartilajul tiroid, iar terminaţia pe creasta arcuată, pe procesul
muscular şi pe procesul vocal al cartilajului aritenoid. Este constrictor al
glotei şi al corzilor vocale.
Muşchiul aritenoidian transvers (M. arytenoideus transversus) are
originea pe creasta arcuată a cartilajului aritenoid şi terminaţia pe rafeul
tendinos median. Este constrictor al porţiunii intercartilaginoase a glotei.
2.5.1. CAVITATEA LARINGIANĂ
Cavitatea laringiană (Cavum laryngis) este neregulată şi comunică

prin orificii largi cu faringele şi trahea, fiind sistematizată în trei porţiuni:
vestibulul laringian, glota şi cavitatea infraglotică (Fig. 74).
Vestibulul laringelui (Vestibulum laryngis) comunică cu faringele
prin intrarea laringelui (Aditus laryngis), prezintă median o răsfrângere a
mucoasei formând câte un tubercul corniculat (Tuberculum corniculatum),
despărţiţi de incizura interaritenoidiană. Bilateral în peretele vestibulului
laringian sunt situate pliurile vestibulare (Plica vestibularis). Aceste pliuri
nu vin niciodată în contact unul cu celelălalt dar vor delimita fanta
vestibulară (Rima vestibuli).
Marius Pentea
Între pliurile vestibulare şi corzile vocale se formează un orificiu mic

care permite accesul în ventriculul laringian (Ventriculus laryngis). Numai
la ecvine şi suine mucoasa vestibulului laringian va forma un fund de sac,
ventro-median, sub baza epligotei numit recesul median al laringelui
(Recessus medianus laryngis).
Glota (Glottis) este porţiunea cea mai îngustă a laringelui, fiind
delimitată de corzile vocale şi de baza cartilajelor aritenoide.
Corzile vocale sau pliurile vocale (Plica vocalis) se întind între
cartilajul tiroid şi procesul vocal al cartilajului aritenoid, delimitând fanta
glotică (Rima glottidis) care este divizată într-o porţiune dorsală, delimitată
de baza cartilajelor aritenoide care va forma porţiunea intercartilaginoasă
(Pars intercartilaginea) cunoscută ca şi "glota respiratorie" şi o porţiune
ventrală, situată între corzile vocale, mai îngustă şi care formează porţiunea
intermembranoasă (Pars intermembranacea) sau "glota vocală".
Cavitatea infraglotică (Cavum infraglotticum) reprezintă porţiunea
caudală a cavităţii laringelui, este scurtă şi largă şi se continuă cu traheea
fără o demarcare exactă. Este delimitată în întregime de cartilajul cricoid şi
de ligamentul cricotiroidian.
Cavitatea laringiană este căptuşită în totalitate cu mucoasă laringiană,
iar de la nivelul intrării laringelui se continuă cu mucoasă faringiană. În
mucoasa laringiană se găsesc glande laringiene, în mucoasa epiglotei şi a
vestibulului laringian sunt muguri gustativi diseminaţi (excepţie fac
ecvinele). La rumegătoare şi suine, limfonodulii solitari formează tonsila
sau amigdala paraepiglotică.
Fig. 74 Intrarea laringelui la ecvine (după Barone, 1984)

Marius Pentea
Vascularizaţia arterială şi inervaţia sunt asigurate de: artera laringiană

caudală, însoţită de nervul laringian caudal, care pătrund în cavitatea
laringiană dorso-medial de articulaţia cricotiroidiană; de ramura
cricotiroidiană a arterei tiroidiene craniale; de artera laringiană cranială,
însoţită de nervul laringial cranial care pătrund în cavitatea laringiană prin
gaura tiroidiană. Venele sunt în general satelite arterelor. Inervaţia laringelui
este asigurată şi de ramuri ale nervului vag, de nervul laringian cranial
pentru vestibulul laringelui şi glotică şi de nervul laringian caudal pentru
cavitatea infraglotică.
2.5.2. PARTICULARITĂŢI SPECIFICE ALE LARINGELUI
La ecvine, laringele este foarte puţin mobil şi plasat în totalitate în

regiunea intermandibulară. Cavitatea laringelui este divizată evident de
epiglotă. Epiglota are aspect de frunză, cu apexul ascuţit şi baza lăţită, fiind
în contact intim cu palatul moale, ceea ce nu permite cabalinelor respiraţia
orală.
Cartilajul tiroid este lipsit de incizura rostrală, iar incizura caudală este
profundă, delimitând caudal între marginile ventrale ale lamelor cartilajului
tiroid un spaţiu lung şi larg, obliterat de ligamentul cricotiroidian, prin care
se realizează incizia în vederea penetrării în cavitatea infraglotică. Coarnele
rostrale sunt lungi, iar cele caudale scurte. Proeminenţa laringiană lipseşte.
Pliurile ariepiglotice sunt scurte, ventriculii laringelui sunt largi şi
profunzi. Pliurile vestibulare sunt groase, iar corzile vocale sunt oblice în
direcţie rostro-ventrală.
La bovine, laringele este situat mai dorsal decât la ecvine, plasat în
regiunea intermandibulară. Epiglota este scurtă şi lată, având apexul rotunjit
şi peţiolul larg. Cartilajul tiroid prezintă lamele unite ventral pe toată
lungimea lor şi se caracterizează prin prezenţa unei proeminenţe laringiene
evidente.
Coarnele caudale ale cartilajului tiroid sunt mai lungi şi mai încurbate
ventral decât cele rostrale.
Cartilajele aritenoide sunt alungite şi îngroşate. Cavitatea laringiană
este largă. Pliurile vocale şi ventriculare sunt extrem de reduse. Ventriculul
laringian este redus la o depresiune mică, situată între pliul vocal şi pliul
vestibular.
La ovine şi caprine. Epiglota este rotunjită la oaie şi ascuţită la capră.
Cartilajul tiroid este mai dezvoltat în sens dorso-ventral, având cornul
rostral evident. Cartilajul cricoid este foarte oblic în raport cu axa
longitudinală a laringelui. Spre deosebire de bovine, recesul median al

laringelui este evident, iar tonsila paraepiglotică este prezentă.
La suine, laringele este foarte lung şi mobil, plasat în totalitate în
porţiunea cranială a regiunii cervicale ventrale. Epiglota este largă, cu
apexul rotunjit, având peţiolul scurt, larg dar inconstant. Lamele cartilajului
tiroid sunt lungi şi unite ventral. Cartilajele aritenoide sunt alungite,
neregulate, având procesul corniculat lung, curbat şi dublat de un proces
cuneiform. Între cartilajele aritenoide se găseşte cartilajul interaritenoidian.
Arcul cartilajului tiroid este aplatizat, având lama dispusă oblic.
Cavitatea laringiană este vastă şi foarte alungită. Pliul vestibular este
scurt şi nu concură la formarea intrării laringelui. Recesul median al
laringelui este profund. Cavitatea glotică este situată caudal. Corzile vocale
sunt lungi şi elastice. Cavitatea infraglotică este relativ scurtă, având
plafonul mai îngust.
La canide laringele este lăţit dar scurt, plasat relativ înalt la nivelul
gâtului. Epiglota are formă de "săpăligă", cu vârful ascuţit şi baza prelungită
de un proces median bine individualizat. Cartilajul cricoid este aproape
circular. Cartilajul tiroid este scurt şi lat, având lamele unite pe toată
lungimea marginii ventrale. Linia oblică de pe faţa externă a lamelor este
evidentă. Coarnele rostrale sunt mai scurte şi bine individualizate, iar
coarnele caudale sunt mai lungi şi ascuţite la vârf. Cartilajele aritenoide sunt
scurte, caracterizate printr-un proces corniculat lung, ascuţit şi curbat dorso-
caudal. Între cartilajele aritenoide se află un cartilaj interaritenoidian
(Cartilago interarythenoidea).
Cavitatea laringiană are un vestibul scurt. Pliul ariepiglotic prezintă
median un tubercul cuneiform evident. Pliul vestibular este scurt şi bine
evidenţiat, marcând marginea rostrală a ventriculului laringian. Recesul
median al laringelui este absent, cavitatea glotică fiind dispusă aproape
dorso-ventral, iar corzile vocale sunt oblice în direcţie rostro-ventrală.
La feline, laringele este lung, epiglota este ascuţită, de formă
triunghiulară şi lipsită de peţiolul epiglotei. Cartilajele aritenoide nu prezintă
proces corniculat şi cuneiform. Pliurile ariepiglotice sunt groase lipsite de
tubercul cuneiform şi acoperite de o mucoasă bogată în glande. Cartilajul
cricoid este mai larg şi mai puternic. Lamele cartilajului tiroid sunt oblice în
sens caudal şi mai lungi decât înalte. Incizura tiroidiană este mai profundă
decât la canide. Coarnele rostrale sunt rectilinii şi de două ori mai lungi, iar
coarnele caudale sunt mai scurte. Pliurile vestibulare sunt proeminente, iar
corzile vocale late şi groase. Ventriculul laringian este şters, iar tonsila
paraepiglotică evidentă.
Marius Pentea
La leporide, laringele se întinde până la extremitatea caudală a

axisului. Epiglota este lungă, lată şi de formă semicirculară. Arcul
cartilajului cricoid este foarte oblic şi formează un spaţiu virtual între partea
sa ventrală şi cartilajul tiroid.
Coarnele rostrale ale tiroidului sunt lungi, iar cele caudale foarte
scurte. Cartilajele aritenoide au procesele musculare lungi, iar procesul
vocal este scurt şi lăţit. Procesele corniculate sunt subţiri şi lăţite.
Glota este dispusă oblic ventro-caudal, aproape perpendicular pe axul
longitudinal al laringelui şi împarte cavitatea laringiană în două porţiuni.
Pliurile vestibulare sunt reduse, corzile vocale lăţite, iar ventriculul laringian
are aspect de fantă.
2.6. TRAHEEA
Traheea (Trachea) este un conduct aerofor, flexibil şi cartilaginos.

Începe de la nivelul cartilajului cricoid al laringelui pentru a se termina la
bifurcaţia traheală (Bifurcatio tracheae), dorsal de cord, în bronhiile
principale stângă şi dreaptă (Bronchus principalis sinister et dexter). Are
lungime şi calibrul variabil în funcţie de specie, calibrul modificându-se în
funcţie de ciclul respiraţiei sau inspiraţiei, la efort şi în caz de tuse.
După topografie şi traiect, traheea a fost divizată într-o porţiune
cervicală şi o porţiune toracică, fiind însoţită pe tot traiectul său de esofag.
Porţiunea cervicală (Pars cervicalis) a traheei începe la nivelul
cartilajului cricoid şi se continuă pe axa sagitală a gâtului până la apertura
cranială a toracelui (intrarea pieptului). Este situată ventral de esofag,
venind în raport dorso-bilateral cu arterele carotide comune, cordonul
vagosimpatic, bilateral cu venele jugulare externe, nervii laringieni
recurenţi, fiind însoţită pe acest traiect de către limfonodulii cervicali
profunzi. Segmentul cervical este mai lung, fiind clinic accesibil (în caz de
injecţii intratraheale, traheotomie, etc.).
Porţiunea toracică (Pars thoracica), mai scurtă, începe la intrarea
pieptului, traversează mediastinul cranial şi mijlociu, terminându-se la
nivelul carenei traheale (Carina traheala).
Pe traiectul său toracic vine în contact lateral stânga cu esofagul,
dorsal cu muşchiul lungul gâtului, ventral cu arterele carotide comune,
nervii vagi şi recurent. La tineret, ventral, vine în contact şi cu timusul.
Traheea este constituită dintr-o succesiune, variabilă în funcţie de
specie, de cartilaje traheale (Cartilagies tracheales), de formă inelară şi
incomplete la capătul lor dorsal. Cartilajele traheale sunt legate între ele prin
ligamentele inelare (Lig. annularia), (Fig. 75).
La exterior, traheea este învelită de adventice, care în regiunea
toracică este dublată de pleura mediastinală.
Muşchiul traheal (M. trachealis) este situat la nivelul extremităţilor
dorsale ale inelelor traheale, fiind format din fibre musculare netede.
Muşchiul traheal este ataşat la toate mamiferele pe pericondrul de la faţa
internă a extremităţiilor libere, dorsale, ale inelelor traheale. Excepţie fac
carnivorele la care muşchiul traheal este dispus la faţa externă a
extremităţilor inelelor traheale.
Mucoasa traheală este asemănătoare cu cea a porţiunii infraglotice a
laringelui şi cu a bronhiilor, în ea se găsesc glande traheale (Gl. traheales).
Marius Pentea
Vascularizaţia arterială este asigurată de: arterele subclaviculare,

trunchiul brahio-cefalic, arterele carotide comune, arterele tiroidiene.
Sângele este colectat de vene, care sunt satelite arterelor şi care se drenează
apoi prin venele jugulară şi cavă cranială.
Inervaţia traheei este asigurată de ramurile motoare provenite din
nervii vagi şi de fibre senzitive din simpatic.
La ecvine, traheea are o lungime de 70-80 cm, calibrul de 5-6 cm,
fiind alcătuită din 45-60 cartilaje traheale. Segmentul cervical este mai puţin
circular decât cel toracic, fiind aplatizat dorso-ventral. La aproximativ 7-8
cm cranial de bifurcaţia traheei, extremităţile libere ale cartilajelor traheale
se depărtează şi spaţiul respectiv este complectat prin plăci cartilaginoase.
Muşchiul traheal este situat pe faţa internă a cartilajelor.
La bovine, traheea este lungă de 55-65 cm, având calibrul de 4 cm,
formată din 45-55 cartilaje traheale. Extremităţile libere ale cartilajelor
traheale formează o creastă dorsală, mai redusă la animalul viu şi mai
evidentă la cadavre. Muşchiul traheal este situat la interiorul extremităţii
libere ale cartilajelor traheale. La aproximativ 5-6 cm înainte de bifurcaţie,
din trahee se va desprinde, în partea dreaptă, bronhia traheală (Bronchus
trachealis) care ventilează porţiunea cranială a lobului drept.
La ovine şi caprine, lungimea traheei variază între 30-38 cm, cu
diametrul în jur de 2 cm, formată din aproximativ 50 cartilaje traheale.
Traheea seamănă cu cea de la bovine, creasta traheală este evidentă şi
prezintă bronhia traheală.
La suine, traheea măsoară 25-30 cm, 2-3 cm în diametru şi este
alcătuită din 30-36 cartilaje traheale, care au extremităţile libere suprapuse,
iar muşchiul traheal este dispus la faţa lor internă. La 3-4 cm de bifurcaţia
traheei se desprinde spre dreapta bronhia traheală.
Fig. 75 Cartilajele traheale în seria mamiferelor domestice (după Barone,

1984)
Marius Pentea
La carnivore, traheea măsoară în jur de 25 cm lungime, 1-2 cm în

diametru, alcătuită din 40-45 cartilaje traheale la canide, în timp ce la feline
traheea are aproximativ 8 cm lungime, 1 cm diametru şi 37-43 cartilaje
traheale. Cartilajele traheale sunt aplatizate dorso-ventral la canide, având
extremităţile libere situate faţă în faţă şi muşchiul traheal ataşat de faţa lor
externă. La feline extremităţile libere sunt uşor curbate spre interior,
muşchiul traheal plasându-se la exterior.
La leporide, traheea măsoară aproximativ 7-15 cm, fiind formată din
45-50 cartilaje traheale, ale căror extremităţi libere se suprapun, iar
muşchiul traheal se ataşează de faţa lor internă.
Marius Pentea
Traheea, bronhiile şi plămânii în seria mamiferelor domestice, vedere

dorsală (după Nickel, Schummer, Seiferle 1995)
a.Lobul cranial; b. Lobul mijlociu; c. Lobul caudal; d. Lobul accesoriu;

1. Incizura cardiacă a plămânului drept; 2. Traheea; 3. Bronhiile principale;
4-8. Bronhii lobare; 4. Bronhie traheală; 5. Bronhie cranială; 6. Bronhie
mediană; 7. Bronhie accesorie; 8. Bronhie caudală; 9-11. Bronhie
segmentară; 12. Lnn. Traheobronhici craniali; 13. Lnn. traheobronhici
caudali; 14. Lnn. traheobronhici ai lobului drept; 15. Lnn. traheobronhici ai
lobului mijlociu; 16. Lnn. pulmonare.
2.7. BRONHIILE
Bronhiile (Bronchi) sunt conducte aerofore, care se desprind din

trahee şi care de la nivelul bifurcaţiei traheale se ramifică, în fiecare plămân,
asigurând astfel circulaţia aerului. Ramificarea bronhiilor va constitui
arborele bronhial (Arbor bronhialis).
De la nivelul bifurcaţiei traheale, în fiecare plămân va pătrunde prin
hilul organului, bronhiile principale stângă şi respectiv dreaptă (Bronchus
principalis sinister et dexter). După ce a pătruns în plămânul corespondent,
fiecare bronhie principală se împarte în bronhii lobare (Bronchi lobares)
care deservesc lobii plămânului respectiv. Din bronhile lobare se desprind
bronhiile segmentare (Bronchi segmentares) care vor emite ramuri
bronhiale segmentare (Rami bronchiales segmentarum) din care se vor
desprinde bronhiolele (Bronchuli) care se vor termina în lobulii pulmonari
prin bronhiole lobulare (Bronchuli lobulares). Fiecare bronhiolă lobulară
emite 50-100 de bronhiole terminale care se ramifică în bronhiole
respiratorii (Bronchuli respiratorii) continuate cu canalul alveolar ce se
termină în alveola pulmonară.
Constituţia structurală a bronhiilor este asemănătoare cu a traheei, dar
se simplifică progresiv dinspre trahee spre bronhiolele terminale. Bronhiile
principale, lobare şi segmentare au suport cartilaginos, care lipseşte
începând cu bronhiolele lobulare. Cu excepţia bronhiolelor, în mucoasa
bronhiilor sunt diseminate glandele bronhiale (Gll. bronchales).
2.8. PLĂMÂNII
Plămânii (Pulmones) sunt organe pare, esenţiale în procesul de

respiraţie, constituind sediul hematozei, localizaţi în cavitatea toracică, fiind
înveliţi de pleură.
Plămânii au o coloraţie roz-roşietică, mai mult sau mai puţin intensă.
Sunt organe cu o consistenţă moale şi spongioasă, având o elasticitate
apreciabilă.
Fiecare plămân prezintă o bază, un apex, o faţă costală, o faţă medială,
o faţă diafragmatică, o faţă interlobulară.
Marius Pentea
Fig. 76 Plămânii la ecvine (după Barone, 1984)

Fig. 77 Plămânii la bovine (după Barone, 1984)

Marius Pentea
Fig. 78 Plămânul stâng la suine (după Barone, 1984)
Faţa costală (Facies costalis), convexă, vine în contact cu peretele

costal al toracelui.
Faţa medială (Facies medialis) este mai redusă, despărţită de cea a
pulmonului opus de către mediastin şi este sistematizată într-o porţiune
vertebrală (Pars vertebralis) plasată de-a lungul corpului vertebrelor
toracice şi o porţiune mediastinală (Pars mediastinalis) în contact cu
mediastinul. Faţa mediastinală este brăzdată de impresia cardiacă
(Impressio cardiaca), impresia aortică (Impressio aortica) şi impresia
esofagiană (Impressio esophagea). Pe faţa medială a fiecărui plămân se află
hilul (Hilus pulmonis) sau rădăcina plămânului.
Impresia cardiacă este plasată cranio-ventral de hilul plămânului,
impresia aortică străbate faţa medială delimitând porţiunea vertebrală de
porţiunea mediastinală, iar impresia esofagiană este plasată caudal de hilul
plămânului şi parcurge faţa mediastinală.
La toate mamiferele domestice, în regiunea ventro-medială a
plămânului drept se află situat lobul accesoriu, care se izolează de restul
plămânului drept printr-o fisură, numită şanţul venei cave caudale (Sulcus
venae cavae caudalis).
Marginea dorsală (Margo dorsalis) este îngroşată, convexă şi
delimitează faţa costală de faţa medială.
Marginea ventrală (Margo ventralis) este mult mai scurtă şi situată în

recesul costo-mediastinal.
Baza (Basis pulmonis), oblică ventro-cranial se mulează pe diafragmă
formând faţa diafragmatică (Facies diaphragmatica).
Vârful sau apexul plămânului (Apex pulmonis) este plasat cranial şi
curbat ventral de trahee.
Plămânii la mamiferele domestice sunt împărţiţi în lobi de către
fisurile interlobare, cranială şi caudală (Fissura interlobaris cranialis et
caudalis), mai mult sau mai puţin profunde în funcţie de specie.
Plămânul drept, cu excepţia ecvinelor, este mai dezvoltat şi prezintă
patru lobi: lobul cranial (Lobus cranialis), lobul mijlociu (Lobus medius),
lobul caudal (Lobus caudalis), lobul accesoriu (Lobus accesorius).
Plămânul stâng are lobii aparent mai reduşi şi organizaţi în, lobul
cranial (Lobus cranialis), care este divizat într-o porţiune cranială (Pars
cranialis), numită şi culmen şi o porţiune caudală (Pars caudalis), sau
lingula şi lobul caudal (Lobus caudalis).
În cavitatea toracică fiecare plămân este consolidat de diafragmă prin
ligamentul pulmonar (Lig. pulmonale) care reprezintă de fapt continuarea
pleurei mediastinale cu pleura pulmonară şi care leagă baza plămânului de
diafragmă, inserându-se pe lobul caudal al plămânului.
La ecvine, plămânii sunt aproape simetrici, masivi şi lipsiţi de incizuri
interlobare, cu excepţia incizurii dintre plămânul drept şi lobul accesoriu.
Lobii craniali sunt mai reduşi, iar lobii caudali sunt foarte voluminoşi.
Pe secţiune se observă un desen poliedric specific parenchimului
pulmonar. Organul poate fi examinat clinic pornind de la a VI-a coastă în
sens caudal.
La bovine, plămânii sunt dezvoltaţi asimetric. Plămânul drept este mai
voluminos, având 5 lobi, bine individualizaţi de incizurile interlobare: lobul
cranial al plămânului drept este divizat într-o porţiune cranială (Pars
cranialis), mai dezvoltată şi deviată ventral pe sub trahee spre stânga şi o
porţiune caudală (Pars caudalis), ambele fiind ventilate de bronhia
traheală; lobul mijlociu; lobul caudal; lobul accesoriu.
Plămânul stâng este mai scurt şi are doar 3 lobi: porţiunea cranială a
lobului cranial; porţiunea caudală a lobului cranial; lobul caudal. Desenul
poliedric de pe suprafaţa plămânilor este foarte evident sub pleura
pulmonară.
La ovine şi caprine, forma, dispoziţia şi numărul lobilor sunt
asemănători cu cei de la bovine. Desenul poliedric subpleural este absent la
Marius Pentea
ovine, iar la caprine este prezent doar pe lobii craniali şi mijlociu. Lobul
cranial drept este relativ mai slab dezvoltat decât omologul său de la bovine.
Suine. Plămânii au fisurile interlobare mai profunde decât la
rumegătoare, desenul poliedric subpleural este foarte evident pe toată
suprafaţa plămânilor, iar asimetria dintre lobii craniali este mai redusă decât
la rumegătoare. Plămânul drept prezintă 4 lobi: cranial, mijlociu, caudal şi
accesoriu. Plămânul stâng are 3 lobi: porţiunea cranială şi porţiunea caudală
a lobului cranial; lobul caudal. Lobul drept cranial nu este divizat, dar ca şi
la rumegătoare este ventilat de bronhia traheală.
Canide. Plămânii prezintă o asimetrie evidentă, plămânul drept este
mai lung şi depăşeşte mediastinul prin lobul său cranial şi prin lobul
accesoriu. Fisurile interlobulare sunt foarte adânci, ajungând până la hilul
organului, permiţând asfel o mai bună individualizare a fiecărui lob.
Plămânul drept are 4 lobi, cranial, mijlociu, caudal şi accesoriu, iar
plămânul stâng prezintă lobul cranial cu o porţiune cranială şi o porţiune
caudală şi lobul caudal.
Lobul cranial drept este mai dezvoltat, lăţit şi cu vârful rotunjit, iar
porţiunea cranială a lobului cranial stâng este mai mică şi are vârful ascuţit.
La feline, plămânii seamănă cu cei de la canide, dar lobul cranial drept
şi porţiunea cranială a lobului cranial stâng sunt mai ascuţiţi şi seamănă cu
un "vârf de lance".
La leporide, lobul cranial drept şi porţiunea cranială a lobului cranial
stâng sunt considerabili mai reduşi. Lobii caudali sunt foarte dezvoltaţi.
Conturul plămânilor este asemănător cu un triunghi dreptunghic. Desenul
poliedric este vizibil, iar fisurile interlobare sunt mai puţin profunde decât la
canide. Plămânul drept are 4 lobi, cranial, mijlociu, caudal şi accesoriu.
Plămânul stâng este format din 3 lobi, lobul cranial cu cele două porţiuni
cranială şi caudală şi lobul caudal.
Fig. 79 Plămânii la canide (după Barone, 1984)

Marius Pentea
Fig. 80 Plămânii la feline (după Barone, 1984)

Fig. 81 Schema aparatului urogenital la armăsar (după Barone, 1990)

Marius Pentea
3. APARATUL URO-GENITAL
Organele care formează aparatul urogenital (Apparatus urogenitalis)

sunt în strânse relaţii genetice şi morfologice.
Organele aparatului urinar sunt folosite pentru excreţia urinii, în timp
ce organele genitale, diferite în funcţie de sex, sunt folosite pentru
menţinerea şi perpetuarea speciilor.
3.1. ORGANELE URINARE
Organele urinare (Organa urinaria) sunt reprezentate de rinichiul

stâng şi rinichiul drept, în care are loc formarea şi filtrarea urinii şi de căile
de evacuare a acesteia, reprezentate de ureter, vezica urinară şi uretră.
3.1.1. RINICHII
Rinichii (Renes) sunt organe pare, plasate în regiunea sublombară, în

lojele renale, bilateral de planul median. Rinichiul drept este situat la
dreapta de vena cavă caudală, iar rinichiul stâng la stânga aortei. Cu
excepţia suinelor, la toate celelalte mamifere domestice, rinichiul drept este
situat mai cranial decât rinichiul stâng, cu extremitatea cranială plasată în
impresia renală a ficatului.
Rinichii sunt localizaţi în lojele renale, o cavitate căptuşită de fascia
renală (Fascia renalis), înconjuraţi de o cantitate variabilă de ţesut adipos
care reprezintă capsula adipoasă (Capsula adiposa). Dorsal, fascia renală
se prinde de pilierii diafragmei, de muşchii intertransversari şi pătratul
lombelor, iar ventral este în contact cu peritoneul parietal.
Fiecare rinichi prezintă două feţe, două margini şi două extremităţi.
Faţa dorsală (Facies dorsalis) este netedă şi convexă, venind în
contact cu musculatura abdominală sublombară.
Faţa ventrală (Facies ventralis), netedă şi convexă, este în contact cu
fascia renală şi cu peritoneul parietal.
Marginea laterală (Margo lateralis) este convexă şi mai alungită.
Marginea medială (Margo medialis) este concavă, mai scurtă şi la
nivelul ei se află hilul renal (Hilus renalis), locul prin care din rinichi iese
ureterul şi pătrunde pediculul vasculo-nervos.
Fig. 82 Secţiune prin rinichiul de feline (după Nickel, Schummer, Seiferle

1995)
A Capsula fibroasă; B Zona corticală; C, D Zona medulară; a Ureterul;

b Pelvisul renal; c Papile comune; d Coloanele renale; e Lobul renal; 1 A. şi V.
renale; 2 A. şi V. subcorticale; 3 Ţesut adipos în sinusul renal
În dreptul hilului renal parenchimul adăposteşte sinusul renal (Sinus

renalis) în care este inclus pelvisul renal (Pelvis renalis) sau bazinetul,
porţiunea mai dilatată a ureterului.
Extremitatea cranială şi caudală (Extremitas cranialis et caudalis)
sunt în general convexe şi se mai numesc polul cranial, respectiv polul
caudal al rinichiului.
Rinichiul este un organ parenchimatos, înconjurat la exterior de
capsula fibroasă (Capsula fibrosa).
Parenchimul renal este alcătuit dintr-o corticală (Cortex renis) situată
la periferie imediat sub capsula fibroasă şi o medulară (Medulla renis)
plasată sub corticală. Medulara este organizată în piramide renale
(Pyramides renales) a căror bază şi laturi sunt înconjurate de corticală.
Vârful piramidelor renale formează papilele renale (Papilles renales) care,
la unele specii pot fuziona între ele, formând creasta renală (Crista
renalis).
Marius Pentea
a–c Vezica urinară; a.

Apexul vezicii; a’;b Corpul
vezicii; c Colul vezicii;
d Pliul vezicoombilical
lateral; d’ Ligamentul rotund
al vezicii; e, e’ Ureterul
drept şi stâng;
f Uretra; f’ Orificiul uretral
intern; f’’ Orifciul uretral
extern; g Diverticulul
suburetral; h M. Uretral;
i Limita dintre vestibulul
vaginal şi vagin;
1 Coloanele ureterice;
2 Ostiul ureteric; 3 Pliul
ureteric; 4 Trigonul vezical;
5 Creasta uretrală
Fig. 83 Vezica urinară la vacă (după Nickel, Schummer, Seiferle 1995)
Papilele renale şi crestele renale prezintă în vârf aria ciuruită (Area

cribosa) perforată de numeroase găuri papilare (Foramina papillaria) prin
care urina formată se scurge în bazinet.
Rinichii sunt alcătuiţi din lobi renali (Lobus renales), fiecare lob
conţinând câte o piramidă renală şi substanţa corticală care o înconjoară.
La majoritatea speciilor de mamifere domestice rinichii au suprafaţa
netedă şi convexă, deoarece corticala fuzionează complet, excepţie fac
rumegătoarele mari la care, corticala fuzionează doar parţial rinichii au
suprafaţa neregulată, deoarece se păstrează incomplet lobaţia renală.
Dacă medulara fuzionează parţial, iar vârful papilelor renale rămân
individualizate, atunci rinichiul este pluripapilar. Când are loc fuzionarea
medularei, se va forma creasta renală, rinichiul este monopapilar.
Vascularizaţia arterială renală este asigurată de artera renală care
pătrunde direct în hilul organului, unde se vor continua ca artere interlobare.
Venele renale sunt de obicei satelite arterelor, reprezentate de venele
interlobare, venele arciforme, venele interlobulare, venulele stelate.
3.1.2. URETERUL
Ureterul (Ureter) este un conduct par care transportă urina din bazinet
până la vezica urinară. Prezintă o porţiune abdominală şi o porţiune pelvină.
Porţiunea abdominală (Pars abdominalis) începe la nivelul hilului
renal, se orientează ventro-caudal spre cavitatea pelvină şi traversează fascia
iliacă, acoperită de peritoneul parietal.
Porţiunea pelvină (Pars pelvina) începe în dreptul arterei iliace
externe, la masculi traversează pliul urogenital, iar la femele ligamentul lat,
deschizându-se în peretele dorsal, nu departe de colul vezicii urinare, prin
ostiul ureteral (Ostium ureteris).
Structural, ureterele sunt alcătuite din adventice, musculoasă dispusă pe
două straturi (longitudinal şi circular) şi mucoasă.
3.1.3. VEZICA URINARĂ
Vezica urinară (Vesica urinaria) este un rezervor musculo-

membranos, foarte dilatabil, contractil, unde se acumulează periodic urina,
înainte de a fi eliminată prin procesul de micţiune. Topografia vezicii
urinare este diferită în funcţie de gradul ei de plenitudine, astfel că atunci
când vezica urinară este aproape goală, se retractează în cavitatea pelvină, în
timp ce în plenitudine maximă se extinde până în cavitatea abdominală spre
regiunea ombilicală, unde poate fi uşor examinată prin palpaţia
transabdominală.
Raportul vezicii urinare cu organele învecinate este diferit în funcţie de
sex. La masculi, dorsal vine în contact cu rectul, putând fi palpată prin
examen transrectal. La femele, dorsal vine în contact cu uterul şi cu
ligamentele largi.
Vezica urinară prezintă un apex (Apex vesicae) situat cranial, un corp
(Corpus vesicae) situat median şi gât sau cervix (Cervix vesicae) situat
caudal, care se va continua cu uretra. La nivelul feţei dorsale (Facies
dorsalis) se deschid cele două uretere, iar faţa ventrală (Facies ventralis)
este plasată în apropierea planşeului cavităţii abdomino-pelvine (Fig. 83).
Vezica urinară este consolidată în abdomen prin intermediul a trei
ligamente: ligamentul median (Lig. vesicae medianum) care leagă faţa
ventrală a vezicii urinare de planşeul cavităţii abdominale; ligamentele
vezicale laterale (Lig. vesicae laterales) care unesc pereţii laterali ai
cavităţii abdominale de vezica urinară şi care includ la marginea lor liberă
ligamentul rotund (Lig. teres vesicae).
Marius Pentea
Fig. 84 Rinichii stâng şi drept la ecvine (după Nickel, Schummer, Seiferle

1995)
a Extremitatea cranială; b Extremitatea caudală; c Marginea laterală; 1-2 A. şi V.

renale; 3 Ureterul
Pe faţa dorsală a vezicii urinare se delimitează trigonul vezical

(Trigonum vesicae), situat între cele două orificii de deschidere ale
ureterelor şi orificiul uretral intern. Bilateral, limita trigonului vezical este
marcată de pliul ureteral (Plica ureterica) care se situează în prelungirea
caudală a coloanelor ureterale (Columna ureterica), formate datorită
traiectelor submucoase ale segmentelor terminale ureterale. Pliurile ureterale
se unesc în dreptul uretrei formând creasta uretrală (Crista urethralis),
care la masculi se termină caudal la nivelul unui colicul seminal.
Peretele vezicii urinare este alcătuit din: tunica seroasă, reprezentată de
peritoneul visceral; tunica musculoasă alcătuită din fibre musculare netede
dispuse în trei straturi, longitudinal superficial, transvers şi longitudinal
profund; tunica submucoasă, elastică, conţine numeroase fibre elastice;
tunica mucoasă alcătuită dintr-un epiteliu pavimentos prevăzut cu o cuticulă
impermeabilă pentru urină.
Vascularizaţia arterială este asigurată de artera prostatică la masculi şi
de artera vaginală la femele, precum şi de arterele ombilicale, obturatoare.
Venele sunt satelite ale arterelor formând o reţea superficială. Inervaţia este
realizată de ramuri pelvine şi de ramuri ventrale ale nervilor sacrali.
3.1.4. URETRA
Uretra (Urethra) este un conduct prin care urina este condusă de la

nivelul vezicii urinare la exterior, fiind bine diferenţiată în funcţie de sex. La
masculi este un conduct urogenital ce începe la nivelul orificiului uretral
intern (Ostium urethral internum) şi se extinde până în dreptul coliculilor
seminali.
Uretra feminină (Urethra feminina) este un conduct musculo-
membranos, exclusiv urinar, care începe la nivelul orificiului uretral intern
şi se deschide la limita dintre vagin şi vestibulul vaginal, puţin caudal de
plica himenală, prin orificiul uretral extern (Ostium urethral externum).
Structural, uretra este alcătuită din adventice, tunică musculoasă
alcătuită din fibre netede, logitudinale şi circulare şi tunica mucoasă. Dorsal,
pe plafonul uretrei se evidenţiază creasta uretrală (Crista urethralis), care
la iapă, capră şi oaie este prezentă în prima jumătate a uretrei, iar la vacă
este extinsă pe toată lungimea uretrei. Numai la vacă, oaie, capră şi scroafă
sub orificiul extern al uretrei se formează un fund de sac al mucoasei ce
reprezintă diverticulul suburetral (Diverticulus suburethrale).
3.1.5. PARTICULARITĂŢI SPECIFICE ALE ORGANELOR

URINARE
Ecvine (Fig. 84). Rinichii sunt asimetrici, monopapilari şi cu suprafaţa

netedă, având culoare maro-roşietică.
Rinichiul drept are aspect cordiform, fiind mai lat decât lung şi plasat
mai cranial decât simetricul, în dreptul extremităţii dorsale a ultimelor două
coaste şi a procesului transvers al primei vertebre lombare. Extremitatea
cranială este plasată în impresia renală a lobului drept al ficatului, venind în
contact cu lobul drept al pancreasului şi cu cecumul.
Rinichiul stâng are formă de bob de fasole, extremitatea caudală este
mai dezvoltată, hilul este profund şi orientat uşor ventral. Poate fi palpat în
dreptul proceselor transverse ale vertebrelor lombare I-III, venind în contact
cu splina, lobul stâng al pancreasului şi curbura pelvină a colonului
ascendent.
Sinusul renal are aspect de semicerc la rinichiul stâng şi aspectul literei
"V" la rinichiul drept. Bazinetul colectează urina de la extremităţile
Marius Pentea
rinichiului prin câte un reces terminal (Recessus terminalis). Mucoasa

pelvisului renal şi din porţiunea iniţială a ureterului conţine numeroase
glande mucoase, care secretă un mucus ce imprimă urinii aspectul filant şi
spumos.
Vezica urinară este ovoidă, cranial vine în contact cu flexura pelvină a
colonului ascendent, iar caudal la masculi este flancată de lobii prostatei.
Bovine (Fig. 85, 86). Rinichii sunt asimetrici ca formă şi localizare,
divizaţi în lobi vizibili şi sunt pluripapilari. Nu au sinus renal, iar pelvisul
renal este ramificat, fiind format din două ramuri ureterale, cea cranială
fiind mai groasă decât cea caudală.
Rinichiul drept, învelit de o capsulă adipoasă groasă, este aplatizat
dorso-ventral, are contur oval şi hilul orientat ventral. Este situat în spaţiul
delimitat de ultima coastă până la vertebra lombară III. Ventral, rinichiul
drept vine în contact cu pancreasul şi cecumul.
Rinichiul stâng are aspect piramidal, uşor torsionat, cu extremitatea
cranială ascuţită şi hilul orientat uşor dorsal. Datorită presiunii exercitate de
rumen, rinichiul stâng este flotant, se deplasează la dreapta planului median,
ajungând astfel în dreptul vertebrelor lombare III-V.
Fig. 85 Rinichii stâng şi drept la bovine (după Nickel, Schummer, Seiferle

1995)
a Extremitatea cranială; b Extremitatea caudală; c Marginea laterală; c’ Marginea
ventrală; 1-2 A. şi V. renale; 3 Ureterul; 4 Lnn. renali
Fig. 86 Secţiune prin rinichiul drept la bovine (după Nickel, Schummer,

Seiferle 1995)
A Capsula fibroasă; B Zona corticală; C, D Zona medulară; a Ureterul; b
Ramuri ureterice craniale şi caudale; c Papilele renale; d Calicele renal;
e ; f Sinusul renal.
Vezica urinară are capacitate mai mare decât la ecvine, este mai
alungită şi acoperită aproape complet de peritoneu.
Ovine şi caprine (Fig. 87). Rinichii se deosebesc evident de cei de la
bovine, în schimb, seamănă cu cei de canide de care se diferenţiază extrtem
de greu.
Au suprafaţa netedă, sunt monopapilari şi au aspect de bob de fasole.
În jurul hilului se remarcă desenul vascular al venelor subcapsulare.
Rinichiul drept este plasat în dreptul vertebrelor Th13-L2, iar rinichiul
stâng este flotant, refulând în dreapta planului medial, sub corpurile
vertebrelor L3-L5. La capră rinichii sunt în general mai subţiri dar mai lungi,
iar hilul este mai profund decât la oaie.
Suine (Fig. 88). Rinichii sunt brun-roşietici, aplatizaţi dorso-ventral şi
de două ori mai lungi decât laţi, cu aspect de bob de fasole. Au suprafaţa
netedă, sunt pluripapilari şi situaţi în dreptul proceselor transverse ale
vertebrelor lombare I-IV. Rinichii sunt situaţi vis-à-vis sau rinichiul stâng
este deplasat mai cranial decât rinichiul drept. Pelvisul renal este spaţios şi
ocupă tot sinusul renal.
Vezica urinară este foarte extensibilă, iar când este plină ajunge cranial
până în cavitatea abdominală, fiind acoperită de peritoneu.
Marius Pentea
Canide (Fig. 89). Rinichii seamănă foarte bine cu cei de ovine şi

caprine. Au aspect globulos, de bob de fasole, cu suprafaţa netedă şi sunt
monopapilari. Pe suprafaţa rinichilor, sub capsula renală se observă desenul
venelor renale sub formă de steluţe, numite venule stelate. Corticala este
mai subţire decât la rumegătoarele mici. Rinichiul drept este situat
sublombar, în spaţiul delimitat de Th12-L3 cu extremitatea cranială plasată în
impresia renală a ficatului şi cu faţa ventrală în contact cu porţiunea
descendentă a duodenului şi cu pancreasul. Rinichiul stâng, situat mai
caudal, este flotant, mobil şi uşor de palpat în dreptul vertebrelor L2-L5,
venind în contact cu colonul descendent şi cu lobul stâng al pancreasului.
Vezica urinară este dispusă în totalitate în cavitatea abdominală,
complet acoperită de peritoneu, are formă rotunjită, cu musculoasa bine
dezvoltată, fiind foarte extensibilă.
Felinele (Fig. 90). Rinichii sunt asemănători cu cei de la canide, puţin
mai voluminoşi, au aspect de bob de fasole, suprafaţa netedă, sunt
monopapilari. Desenul venelor subcapsulare este orientat spre hil, având
aspect arboriform. Rinichii sunt plasaţi mai caudal decât la canide, rinichiul
drept este situat sublombar, în dreptul vertebrelor L1-L4, iar rinichiul stâng
în dreptul vertebrelor L2-L5, mai mobil şi mai uşor de palpat decât la canide.
Leporide. Rinichii au formă de bob de fasole, cu suprafaţa netedă şi
sunt monopapilari, aplatizaţi dorso-ventral, hilul este deplasat mai aproape
de extremitatea cranială.
Rinichiul drept este plasat mult mai cranial decât cel stâng.
Datorită faptului că procesele transverse ale vertebrelor lombare sunt
orientate oblic cranio-ventro-lateral, rinichii sunt situaţi mai lateral, astfel
încât marginea lor medială se proiectează în dreptul vârfurilor proceselor
transverse.
Vezica urinară este situată în totalitate în cavitatea abdominală,
alungită, foarte dilatabilă. Lipsesc ligamentele vezicale laterale.
Fig. 87 Rinichii stâng şi drept la ovine (după Nickel, Schummer, Seiferle

1995)
renale; 3 Ureterul
Fig. 88 Rinichii stâng şi drept la suine (după Nickel, Schummer, Seiferle

1995)
renale; 3 Ureterul
Marius Pentea
Fig. 89 Rinichii stâng şi drept la canide (după Nickel, Schummer, Seiferle

1995)
renale; 3 Ureterul
Fig. 90 Rinichii stâng şi drept la feline (după Nickel, Schummer, Seiferle

1995)
renale; 3 Ureterul; 4. Venele subcapsulare
3.2. ORGANELE GENITALE
Organele genitale (Organa genitalia) se dezvoltă la ambele sexe în

cavitatea abdominală de unde vor migra ulterior în regiunile inghinală sau/şi
perineală.
După origine, topografie şi funcţie, organele genitale sunt alcătuite din
trei segmente majore: 1. gonadele (glandele genitale) produc celulele
germinative masculine şi feminine (spermatozoizi, respectiv ovulele); 2.
căile genitale care evacuează produsele germinative; 3. organele
copulatoare.
3.2.1. APARATUL GENITAL MASCUL
Este alcătuit din organele genitale mascule (Organa genitalia

masculina): testicule învelite în pungile testiculare, constituie gonada
masculină; epididimul şi canalul deferent, care reprezintă căile de transport
ale sămânţei produsă de gonade; glandele genitale accesorii se dezvoltă în
vecinătatea uretrei intrapelvine unde îşi varsă produsul de secreţie în fluidul
testicular constituind sperma; penisul sau organul copulator.
3.2.1.1. TESTICULUL
Testiculul (Testis) este un organ pereche, de formă ovoidă sau sferică,

mai mult sau mai puţin alungit în funcţie de specie, situat în regiunea
inghinală sau perineală. Are atât funcţie gametogenă (spermatogeneza), cât
şi endocrină (prin secreţia de testosteron).
Împreună cu epididimul este situat în pungile testiculare şi prezintă
pentru descriere: extremitatea capitată (Extremitas capitata) situată în
vecinătatea capului epididimului; extremitatea caudată (Extremitas
caudata) dispusă în apropierea cozii epididimului, faţa laterală (Facies
lateralis), plasată lateral şi care devine caudală la rumegătoare, faţa
medială (Facies medialis) dispusă medial şi care la rumegătoare devine
cranială.
Marius Pentea
Marginea liberă (Margo liber) este de obicei orientată ventral, dar la

unele specii devine caudală sau caudo-ventrală. Marginea epididimară
(Margo epididymalis) este fixată de epididim şi este de obicei situată dorsal.
Testiculul este învelit la exterior de seroasă şi alcătuit dintr-o
albuginee (Tunica albuginea), alb-sidefie, inextensibilă şi parcursă de
ramurile arterei testiculare care realizează un desen caracteristic fiecărei
specii. De la faţa profundă a albugineei se desprind septe testiculare
(Septula testis) care vor împărţi parenchimul testicular (Parenchyma
testis) în lobi testiculari (Lobulis testis) şi care vor forma mediastinul
testicular (Mediastinum testis). Parenchimul testicular este format din vase,
nervi, tubi seminiferi contorţi (Tubuli seminiferi cortorti) şi tubi
seminiferi drepţi (Tubuli seminiferi recti), aceştia din urmă formând
reţeaua testiculară (Rete testis). De la nivelul reţelei testiculare
spermatozoizii sunt dirijaţi spre epididim prin canaliculele eferente
(Ductuli efferentes testis) plasate în capul epididimului.
3.2.1.2. EPIDIDIMUL
Epididimul (Epididymis) este un organ alungit, situat de-a lungul

axului longitudinal şi pe marginea epididimară a testiculului. Are rolul de a
primi, matura şi de a transporta spermatozoizii în canalul deferent. Este
alcătuit din cap, corp şi coadă.
Capul epididimului (Caput epididymis) este situat la extremitatea
capitată a testiculului, lateral de conul vascular. Conţine un număr variabil
de canale eferente care confluează, formând canalul epididimar (Ductus
epididymalis).
Corpul epididimului (Corpus epididymis), plasat pe marginea
epididimară a testiculului, formează cu acesta "bursa testiculară",
echivalentul bursei ovariene la femele, fiind străbătut de canalul epididimar.
Coada epididimului (Cauda epididymalis), plasată la extremitatea
caudată a testiculului, este legată de epididim prin ligamentul propriu al
testiculului (Lig. testis proprium).
Epididimul este suspendat de mezoul epididimar (Mesoepididymis)
care se extinde până la testicul prin mezorchiul distal (Mesorchium
distale). Între mezorchiul distal, testicul şi epididim se delimitează bursa
testiculară (Bursa testicularis).
Fig. 91 Testiculul şi epididimul la taur (după Barone, 1990)

Marius Pentea
3.2.1.3. TUNICILE TESTICULARE
Tunicile testiculare (Tunicae testis) grupează o serie de foiţe care

învelesc testiculele şi epididimul.
Fig. 92 Reprezentarea schematică a tunicilor testiculare (după

Barone, 1990)
Embrionar, testiculele se dezvoltă în cavitatea abdominală la toate

mamiferele domestice, unde sunt acoperite de peritoneul cavităţii
abdominale şi sunt suspendate de mezorchium. Sub influenţa diverşilor
factori genetici şi hormonali se desfăşoară procesul de migraţie testiculară,
de pe plafonul cavităţii abdominale în pungile testiculare, situate
extraabdominal. Vârsta la care se realizează migraţia testiculară este diferită

în funcţie de specie, astfel la mânz testiculele se exteriorizează în primele 2-
3 luni de viaţă, la viţel şi miel după 3-4 luni de dezvoltare fetală, la suine şi
carnivore migraţia testiculelor are loc în preajma parturiţiei.
Deficienţele de migraţie testiculară sunt mai frecvente la speciile la
care coborârea testiculelor în pungile testiculare se realizează mai târziu,
ecvine, suine, carnivore. Necoborârea unuia sau a ambelor testicule se
numeşte criptorhidie sau ectopie testiculară. În funcţie de topografia
regiunii, criptorhidia poate fi: inghino-scrotală, inghinală, perineală.
Învelitorile testiculare sunt situate în regiunea inghinală sau perineală,
fiind reprezentate de la exterior la interior de: tunica externă, tunica
mijlocie, tunica internă.
Tunica externă este reprezentată de pielea regiunii respective care
formează scrotul (Scrotum) şi care este alcătuit din pielea scrotală şi tunica
dartoică.
Pielea scrotală (Cutis scrotis) este fină, onctuoasă, elastică, subţire,
pigmentată şi acoperită cu păr sau lână, bogată în glande sebacee şi
sudoripare, formând o pungă comună pentru ambele testicule. La exterior
este parcursă median de rafeul scrotal (Raphe scrotis) prelungit anterior cu
rafeul prepuţial şi care reprezintă linia de orientare în cazul manoperelor de
castrare.
Tunica dartoică (Tunica dartos) derivă din hipoderm, fiind alcătuită
din fibre musculare netede, elastice, median formând septul scrotal (Septum
scrotis), care se prinde de fascia superficială a penisului. Fibrele musculare
dartoice determină aspectul încreţit al scrotului în timpul contracţiei indusă
de diferiţi factori excitanţi termici sau mecanici.
Tunica mijlocie, reprezentată de fascia spermatică externă (Fascia
spermatica externa), este alcătuită din două planuri de fibre suprapuse şi
care alunecă unul peste altul. Fascia spermatică externă derivă din fascia
muşchiului oblic extern al abdomenului, la exterior vine în contact cu tunica
dartoică, iar la interior cu muşchiul cremaster şi cu fascia spermatică
internă.
Muşchiul cremaster (M. cremaster) este format din fascicule
musculare striate ce provin din muşchiul oblic abdominal intern şi din
muşchiul transvers al abdomenului, are originea pe fascia iliacă şi terminaţia
pe fascia spermatică internă. Contracţia şi relaxarea muşchiului cremaster
induce coborârea respectiv ridicarea testiculelor în cavitatea vaginală.
Tunica internă a învelitorilor testiculare este reprezenată de fascia
spermatică internă şi de tunica vaginală.
Marius Pentea
Fascia spermatică internă (Fascia spermatica interna) derivă din

fascia transversă a abdomenului de care este fixată la nivelul inelului
inghinal profund. La exterior este căptuşită de muşchiul cremaster.
Tunica vaginală (Tunica vaginalis) reprezintă o evaginare a
peritoneului parietal care căptuşeşte peretele ventral al abdomenului.
Prezintă o foiţă parietală (Lamina parietalis) care acoperă fascia
spermatică internă şi o foiţă viscerală (Lamina visceralis) care înveleşte
testiculul şi funiculul spermatic. Între cele două foiţe se delimitează
cavitatea vaginală (Cavum vaginale) care conţine testiculul, epididimul şi
porţiunea incipientă a funiculului spermatic. Canalul vaginal (Canalis
vaginalis) reprezintă "gâtul" tunicii interne, conţine funiculul sau cordonul
spermatic ce se termină dorsal la nivelul unui inel vaginal (Anulus
vaginalis). Acest inel vaginal provine din invaginarea peritoneului parietal
prin inelul inghinal profund (Anulus inguinalis profundus), delimitat între
ligamentul inghinal şi muşchiul oblic intern al abdomenului.
Funiculul spermatic (Funiculus spermaticus) este o formaţiune
vasculo-nervoasă, de formă conică, foarte alungită, care se întinde între
extremitatea capitată a testiculului şi inelul vaginal, pentru a pătrunde apoi
în cavitatea abdominală. La exterior este acoperit de seroasa viscerală.
Funiculul spermatic este format din: canalul deferent, artera testiculară, vena
testiculară, vase limfatice, plexul testicular nervos, muşchiul cremaster
intern. Lungimea funiculului spermatic este variabilă în funcţie de specie.
3.2.1.4. CANALUL DEFERENT
Canalul deferent (Ductus deferens) este un conduct spermatic foarte

lung, plasat în continuarea cozii epididimului, tranzitează inelul şi cavitatea
vaginală împreună cu celelalte componente ale funiculului spermatic.
Traversează cavitatea abdominală şi cavitatea pelvină, fiind plasat în pliul
urogenital pentru a se termina dorsal de uretră prin canalul ejaculator. Acest
traiect lung permite sistematizarea canalului deferent în trei porţiuni:
vaginală, abdominală şi pelvină.
Porţiunea vaginală se întinde de la coada epididimului până la inelul
vaginal, fiind susţinută de mezoul deferenţial (Mesoductus deferens),
alături de cordonul vasculo-nervos testicular şi formând cu acesta funiculul
spermatic.
Porţiunea abdominală este scurtă, se întinde de la nivelul inelului
vaginal până la intrarea în cavitatea pelvină, de unde se va continua cu
porţiunea pelvină. În cavitatea pelvină, mezourile deferenţiale se unesc
transversal, formând plica uro-genitală care se întinde între rect şi vezica

urinară şi care cuprinde median între canalele deferente, uterul masculin,
vestigiul canalelor Müller.
Porţiunea terminală a canalului deferent se dilată formând ampula
canalului deferent (Ampulla ductus deferentis), absentă la vier şi motan.
Mucoasa ampulei conţine glande ampulare (Gld. ampullae). Distal, canalul
deferent se îngustează, se dispune ventral de prostată şi se deschide în uretră
alături de simetricul şi de glandele veziculare cu care formează canalul
ejaculator (Ductus ejaculatorius), foarte lung la motan şi mai scurt la taur,
berbec şi ţap. La câine şi motan, fiecare canal deferent se deschide separat în
uretră pe câte un colicul seminal (Colliculus seminalis), iar la vier canalele
deferente se deschid separat în uretră printr-un orificiu ejaculator (Ostium
ejaculatorium), plasat la nivelul unei depresiuni.
3.2.1.5. GLANDELE GENITALE ACCESORII
Glandele genitale accesorii (Glandulae genitales accesoriae) sunt

considerate glande anexe ale aparatului genital mascul deoarece produsul lor
de secreţie se varsă în uretră în momentul ejaculării, unde se amestecă cu
fluidul seminal şi asigură nutriţia spermatozoizilor.
Sunt reprezentate de: ampula canalului deferent, prostată, glandele
veziculare, glandele bulbouretrale. Dezvoltarea şi funcţionarea glandelor
genitale accesorii este controlată şi dirijată de hormonii sexuali şi sunt în
general explorabile prin tuşeu rectal (manual la animale mari sau digital la
animale de talie mică). La masculii castraţi de timpuriu dezvoltarea lor
încetează, iar la cei castraţi mai târziu se produce atrofierea şi
disfuncţionalitatea lor.
Ampula canalului deferent (Ampulla ductus deferentis) conţine în
mucoasă glande ampulare cu activitate secretorie ridicată. La speciile la care
nu există ampula canalului deferent, canalele deferente conţin în porţiunea
lor terminală glande cu activitate secretorie.
Glandele veziculare (Gl. vesicularis) sau glande seminale, sunt organe
pereche, plasate dorso-lateral de colul vezicii urinare şi de canalul deferent
corespondent, se deschid în canalul ejaculator prin canalul excretor
(Ductus excretorius).
Prostata (Prostata) este prezentă la toate mamiferele, plasată dorsal pe
uretra pelvină, în care se deschide prin numeroase canalicule prostatice
(Ductuli prostaticii).
Marius Pentea
Este alcătuită din porţiunea conglomerată sau corpul prostatei

(Corpus prostatae) şi porţiunea diseminată (Pars diseminata). Corpul
prostatei este uneori divizat într-un lob drept şi un lob stâng (Lobus dexter
et sinister), uniţi prin istmul prostatei (Isthmus prostatae). Faţa dorsală
(Facies dorsalis) a corpului prostatei vine în contact cu rectul, iar faţa
ventrală (Facies ventrale) se mulează pe originea uretrei. Structural,
prostata este alcătuită dintr-o capsulă (Capsula prostatae), situată la
exterior, care acoperă parenchimul prostatei.
Glandele bulbo-uretrale (Glandula bulbourethralis) sunt organe
pereche, de formă ovoidă sau aplatizate, dispuse pe faţa dorsală a porţiunii
terminale a uretrei pelvine şi se varsă fiecare în uretră, în general printr-un
singur conduct excretor (Ductus glandulae bulbourethralis).
3.2.1.6. URETRA MASCULINĂ
Uretra masculină (Urethra masculina) reprezintă un conduct

genitourinar care începe la nivelul orificiului uretral intern de pe colul
vezicii urinare, pentru a se termina la vârful penisului prin orificiul extern al
uretrei. Are rol de transport fie al urinii, fie al ejaculatului. Datorită
traiectului său, uretra poate fi divizată în două porţiuni, pelvină şi
spongioasă.
Fig. 93 Glandele genitale accesorii la câine (după Barone, 1990)

Marius Pentea
Fig. 94 Glandele genitale accesorii la vier (după Barone, 1990)

Porţiunea pelvină (Pars pelvina) are un traiect ventral, pe planşeul

cavităţii pelvine, fiind sistematizată într-o porţiune preprostatică şi o
porţiune prostatică.
Porţiunea preprostatică (Pars preprostatica), foarte scurtă, reprezintă
porţiunea urinară a uretrei. La trecerea ei peste arcada ischiadică, uretra se
îngustează şi formează istmul uretrei (Isthmus uretrae), acoperit de
glandele bulbouretrale.
Porţiunea prostatică (Pars prostatica) este acoperită de prostată, în ea
se deschid canalele deferente, prostata şi veziculele seminale, de o parte şi
de alta a crestei uretrale. Veziculele seminale şi canalele deferente se
deschid în comun la nivelul coliculului seminal (Colliculus seminalis), care
la armăsar, taur, berbec formează canalul ejaculator.
Porţiunea spongioasă (Pars spongiosa) este situată în jgheabul uretral
al corpului cavernos al penisului şi se deschide la exterior prin orificiul
extern al uretrei de la nivelul glandului penian.
3.2.1.7. PENISUL
Penisul (Penis) reprezintă organul copulator masculin, plasat diferit în

funcţie de specie, fie în regiunea inghinală, fie subanal cu orientare caudală.
Este format din ţesut erectil şi este înconjurat de pielea regională care
formează prepuţul (Preputum). Rolul penisului este în acuplare şi de
depunere a spermei în căile genitale feminine.
În ansamblu, penisul este constituit din rădăcină, corp şi gland.
Rădăcina penisului (Radix penis) reprezintă locul unde se unesc cele
două braţe ale penisului (Crus penis), inserate separat pe arcada ischiadică.
Contopirea celor două braţe începe de la rădăcina penisului spre vârf.
Corpul penisului (Corpus penis) reprezintă porţiunea mijlocie a
penisului, cuprinsă între faţa internă a coapselor. Dorsul penisului (Dorsum
penis) reprezintă faţa dorsală a corpului penian, fiind parcursă de şanţul
dorsal (Sulcus penis dorsalis), iar faţa uretrală (Facies urethralis)
reprezintă faţa ventrală a corpului penian, parcursă de şanţul uretral
(Sulcus urethralis).
Porţiunea liberă a penisului (Pars libera) reprezintă porţiunea distală
a organului cuprinsă în pielea regională numit prepuţ sau furou.
Prepuţul (Preputium) este format din două lame, una externă şi alta
internă, având aspect tubular.
Lama externă (Lamina externa) a prepuţului, reprezentată de piele,
este străbătută de rafeul prepuţial (Raphe preputii), prezintă orificiul
Marius Pentea
prepuţial (Ostium preputiale). De la acest orificiu lama externă se continuă

cu lama internă (Lamina interna), în care se găsesc glande prepuţiale (Gl.
preputiales), care sunt de fapt glande sudoripare şi sebacee modificate şi
care secretă smegma prepuţială.
Lama internă delimitează o cavitate prepuţială (Cavum preputiale) în
care se adăposteşte porţiunea liberă a penisului când este în repaus. Prepuţul
este acţionat de doi muşchi, muşchiul prepuţial cranial sau protractor al
furoului şi muşchiul prepuţial caudal sau retractor al furoului.
Glandul penisului (Glans penis) este o formaţiune erectilă distinctă,
care reprezintă vârful penisului. Are formă diferită în funcţie de specie şi
prezintă două formaţiuni, colul şi coroana glandului. Pe gland se deschide
uretra prin orificiul extern al uretrei (Ostium urethrae externum).
Structural, penisul este constituit din: corp cavernos, corp spongios,
muşchi.
La exterior, penisul este acoperit de albuginee, din care se desprind o
serie de trabecule, care se întreţes şi alcătuiesc cavernele corpului spongios,
nişte spaţii căptuşite de endoteliu, care conţin şi o mică cantitate de sânge,
atât în erecţie cât şi în repaus.
Corpul cavernos (Corpus cavernosum penis) este bifid la nivelul
rădăcinii penisului şi efilat la nivelul glandului, reprezintă elementul
principal al constituţiei penisului, determinând dimensiunile sale. În funcţie
de predominanţa trabeculelor sau a cavernelor corpului cavernos, penisul
poate fi de două tipuri: penis de tip fibroelastic, de constituţie fermă
permanentă, în care predomină structura trabeculară; penis
musculocavernos, de constituţie fermă numai în erecţie şi flasc în repaus, în
care predomină structura cavernoasă, iar peretele este bogat în fibre
musculare netede.
Corpul spongios (Corpus spongiosum penis) înconjoară uretra
peniană, întinzându-se de la bulbul penisului până la gland. Structura
corpului spongios este asemănătoare cu cea a corpului cavernos, albugineea
este mai subţire şi mai elastică, cavernele fiind dispuse mai ordonat în jurul
uretrei şi umplute de sânge şi în repaus.
Fig. 95 Testicul de armăsar (după Nickel, Schummer, Seiferle 1995)

a-a’’’ Testicul; a Extremitatea capitată, a’ Extremitatea caudată, a’’ Marginea
epididimară, a’’’ Marginea liberă, b-b’’ Epididimul, b Capul, b’ Corpul, b’’ Coada;
c Funiculul spermatic; 1 Mezorchiul; 2 Ligamentul inghinal al testiculului; 3
Ligamentul testicular propriu; 4 Mezoul epididimar; 5 Bursa testiculară
A Ilium; B Ischium; C Pubis; a

Cavitatea acetabulară; b Mica incizură
ischiadică; c Tuberozitatea ischiadică;
d Spina ischiadică; 1 Vezica urinară; 2
Ureterul; 3 Pliul urogenital; 4 Canalul
deferent; 5 Vezicula seminală; 6,6’
Corpul prostatei, 6 Istmul prostatei, 6’
Lobul stâng; 7 Porţ. pelvină a uretrei; 8
Gl. Bulbouretrale; 9 M.
bulbocavernos;10.M.ischiocavernos;
11 Uterul masculin
Fig. 96 Glandele genitale accesorii la armăsar (după Nickel Schummer,

Seiferle 1995)
Marius Pentea
Sub influenţa stimulilor sexuali şi a arcului reflex medular, erecţia se

realizează printr-un aflux de sânge arterial, astfel că la tipul de penis
musculocavernos are loc alungirea şi îngroşarea organului (armăsar), iar la
tipul de penis fibroelastic alungirea organului se realizează prin ştergerea
flexurii sigmoide (Flexura sigmoidea penis), o inflexiune care se realizează
pe traiectul corpului penisului, întâlnită la vier, taur, berbec.
Penisul este acţionat de o serie de muşchi care au rolul de a dirija
penisul în timpul copulaţiei, de a comprima venele de descărcare, de a
accelera progresia şi deversarea ejaculatului, de a comprima şi retrage
penisul în furou după copulaţie.
Muşchiul uretral (M. urethralis) aparţine uretrei, fiind un muşchi
striat, impar.
Muşchiul ischio-cavernos (M. ischiocavernosus) participă la
realizarea erecţiei, favorizând intromisiunea. Este un muşchi striat care are
originea pe tuberul ischiadic şi terminaţia pe corpul penisului.
Muşchiul retractor al penisului (M. retractor penis) este un muşchi
neted, care fuzionează cu precedentul. Are originea pe faţa ventrală a
corpului primelor vertebre coccigiene şi terminaţia pe penis.
3.2.1.8. PARTICULARITĂŢI SPECIFICE ALE APARATULUI

GENITAL MASCUL
La armăsar (Fig. 95, 96, 97, 98) învelitorile testiculare situate în

regiunea înghinală sunt globuloase şi puternic pigmentate. Rafeul scrotal
este bine marcat. Pielea scrotală este fină, bogată în glande sebacee şi
sudoripare, fiind onctuoasă la palpare. Testiculele sunt ovoide, având axa
mare aproape orizontală. Marginea liberă a testiculelor este orientată ventral
sau ventro-caudal. Artera testiculară, extrem de flexuoasă, formează la
nivelul extremităţii capitate a testiculului un “con vascular”. De la nivelul
marginii epididimare ajunge pe marginea liberă a testiculului, unde are un
aspect sinuos până la extremitatea capitată a testiculului, apoi emite
colaterale care urcă pe feţele testiculului până la jumătatea lor. Venele
testiculare însoţesc arterele şi formează după confluare plexul pampiniform
(Plexus pampiniformis) care participă la formarea cordonului spermatic.
Epididimul se ataşează de marginea dorso-laterală a testiculului, având un
corp foarte dezvoltat şi un cap redus, dar care acoperă parţial extremitatea
capitată a testiculului.
Canalul deferent este lung, inelul vaginal este variabil, măsurând între
2-5 cm, conductul ejaculator este scurt sau absent.
Glandele veziculare au aspect piriform, sunt cavitare, localizate parţial

în pliul uro-genital, lateral de uretră şi de ampula deferentă.
Prostata acoperă parţial glandele veziculare şi este reprezentată în
totalitate de porţiunea conglomerată. Corpul prostatei este divizat într-un lob
stâng şi un lob drept, unite prin istmul prostatei. Secreţia prostatei se elimină
printr-o serie de canalicule, la nivelul sinusului prostatic, de o parte şi de
alta a coliculului seminal.
Glandele bulbouretrale sunt ovoide, de mărimea unui ou de porumbel,
acoperite complet de muşchiul uretral. Produsul lor de secreţie se varsă în
uretră prin 3-6 canalicule. Uretra pelvină este scurtă.
Penisul este de tip musculocavernos, lung şi voluminos, susţinut de
ligamente suspensoare foarte puternice. Glandul este dezvoltat, cu aspect de
ciupercă a cărui margine formează coroana glandului (Corona glandis),
foarte evidentă în erecţie. Pe gland se află fosa glandului (Fossa glandis),
adâncă şi marcată de orificiul extern al uretrei printr-un proces uretral scurt.
Lama internă a prepuţului realizează o cută prepuţială (Plica preputialis),
care delimitează un inel prepuţial (Anulus preputialis), legat de lama
externă a prepuţului printr-un frâu prepuţial (Frenulum preputiales).
La taur (Fig. 91, 99) pungile testiculare sunt plasate în regiunea
inghinală, foarte alungite, cu aspect pendulant. Testiculele sunt ovoide,
având axa mare orientată vertical, marginea liberă orientată lateral, iar
extremitatea caudată ventral. Artera testiculară emite ramuri flexuoase ce
acoperă în totalitate feţele testiculului.
Epididimul are capul foarte dezvoltat, corpul subţire şi dispus median,
iar coada este voluminoasă, cu aspect de tubercul.
Canalul deferent este lung şi uşor de palpat, inelul vaginal îngust.
Glandele veziculare sunt uşor de palpat transrectal, bine dezvoltate şi
au suprafaţa neregulată, uşor boselată, datorită faptului că sunt răsucite pe
ele însuşi .
Prostata are corpul mic şi aplatizat, uşor bilobat şi lărgit transversal, iar
porţiunea diseminată este foarte dezvoltată.
Marius Pentea
Fig. 97 Penisul la armăsar (după Nickel, Schummer, Seiferle 1995)

a Glandul penisului; 1 Fosa glandului; 2 Procesul uretral; 2’ Orificiul extern al
uretrei; 3 Coroana glandului; 4 Colul glandului; b Lama internă a prepuţului; c
Fundul prepuţului; d Lama externă a prepuţului; e Inelul prepuţial.
Fig. 98 Secţiune prin penisul de armăsar (după Nickel, Schummer, Seiferle

1995)
a Corpul cavernos al penisului; b Tunica albuginea a penisului; c Uretra; d
Corpul cavernos al uretrei; e Tunica albuginea a uretrei; f M. rectopenian; g M.
bulbocavernos .
Glandele bulbouretrale sunt mici, rotunjite, de mărimea unei nuci,

acoperite de bulbul spongios şi nu pot fi palpate transrectal.
Uretra pelvină este foarte lungă, uniformă şi îngustă.

Penisul este de tip fibroelastic, constituţie fermă, cilindroid şi
caracterizat de flexura sigmoidă (Flexura sigmoidea penis) sau "S"-ul
penian. Glandul este redus, conic şi uşor răsucit spre stânga, iar procesul
uretral uşor deviat spre dreapta glandului.
Prepuţul este lung, îngust, iar orificiul prepuţial este garnisit cu peri
lungi.
La berbec şi ţap (Fig. 100) pungile testiculare sunt situate în regiunea
inghinală, scrotul fiind acoperit de lână. Testiculele sunt în general mai
voluminoase la berbec decât la ţap, mai sferice decât la taur şi au axa mare
orientată vertical. La berbec, capul epididimului acoperă toată extremitatea
capitată a testiculului, corpul epididimului este subţire şi rectiliniu, iar coada
este bine detaşată de corp şi acoperă în totalitate extremitatea caudată a
testiculului. Artera testiculară este orientată către faţa caudată a testiculului
şi realizează flexiuni mai puţine decât la taur. La ţap, epididimul seamănă cu
cel de la taur, având capul şi corpul mai reduse, iar coada foarte dezvoltată,
cu aspect de tubercul.
Glandele veziculare sunt mici şi rotunjite.
Prostata se caracterizează numai prin porţiunea diseminată, corpul
prostatei fiind absent.
Glandele bulbo-uretrale sunt mici, de mărimea unei alune.
Penisul seamănă atât la berbec cât şi la ţap cu cel de la taur, cu excepţia
porţiunii libere şi a glandului. Glandul este mai voluminos, prevăzut cu un
proces uretral lung, drept la berbec şi curb la ţap. Pe glandul penisului la
berbec se realizează bilateral câte un tubercul, cel stâng de culoare roşietică,
plasat la baza glandului, iar cel drept de culoare albă situat la baza
procesului uretral. Tuberculul spongios este erectil şi situat pe faţa stângă a
porţiunii libere a penisului. Tuberculul spongios este absent. Prepuţul este
mai scurt.
La vier (Fig. 94, 101) pungile testiculare şi testiculele sunt plasate
subanal, la scurtă distanţă de anus. Rafeul scrotal este profund. Scrotul este
"încreţit" şi acoperit de peri rari. Tunica dartoică şi muşchiul cremaster sunt
subţiri. Testiculele sunt ovoide, cu axa mare orientată oblic caudo-dorsal şi
cu extremitatea caudată mai aproape de anus.
Epididimul este foarte voluminos, capul şi coada epididimului
acoperind extremitatea capitată respectiv extremitatea caudată a testiculului.
Desenul arterei testiculare este evident, dar artera testiculară nu va atinge
coada epididimului, fiind mai puţin flexuoasă la nivelul marginii libere a
Marius Pentea
testiculului, ramurile arterei testiculare acoperă în întregime feţele

testiculului.
Canalul deferent este relativ lung, lipsit de ampula deferentă, iar pliul
uro-genital este larg.
Glandele veziculare sunt foarte dezvoltate, cu aspect piramidal,
ajungând până în cavitatea abdominală şi caudal ating glandele
bulbouretrale.
Prostata este relativ redusă, corpul prostatei este mic, ca o bandă
îngustă, iar porţiunea diseminată este foarte dezvoltată, fiind plasată sub
muşchiul uretral.
Glandele bulbouretrale sunt deosebit de dezvoltate, cu aspect cilindric
şi acoperind în totalitate uretra pelvină. Sunt uşor de palpat transrectal şi au
aspectul literei "H", cele două glande fiind unite transversal printr-o punte
musculară.
Penisul este de tip fibroelastic, în general asemănător cu cel de la
rumegătoare. Flexura sigmoidă este plasată mai cranial decât la taur.
Glandul penisului este redus, conic, spiralat, cu aspect de "tirbuşon".
Procesul uretral este răsucit spre dreapta şi nu depăşeşte glandul.
Prepuţul are un orificiu îngust, iar dorsal realizează un diverticulul
prepuţial (Diverticulum preputiale), o cavitate aplatizată dorso-ventral,
bilobată, în contact cu peretele abdominal şi care se deschide pe plafonul
prepuţului. În acest diverticul se pot acumula urina, celule epiteliale,
secreţiile unor glande, formând un amestec cu miros fetid, care se va
transmite cărnii de vier. Prin castrarea timpurie a vierilor, diverticulul
prepuţial rămâne rudimentar.
La canide (Fig. 93, 102, 103, 104) pungile testiculare şi testiculele sunt
plasate pe faţa internă a coapselor, vizibile din spate. Pielea scrotală este
fină, netedă, pigmentată şi parcursă de un rafeu evident. Testiculele sunt
sferice şi relativ mici, oblice caudo-ventral. Epididimul este foarte
voluminos, capul şi coada acoperind extremităţile capitată respectiv caudată
ale testiculului. Desenul arterei testiculare nu este evident, colateralele
arterei fiind puţine şi nu ajung până la mijlocul feţelor testiculului. Funiculul
spermatic este foarte lung.
Fig. 99 Aparatul genital la taur (după Barone, 1990)

Marius Pentea
Fig. 100 Glandul penisului la berbec şi ţap (după Barone, 1990)

Glandele veziculare sunt absente. Prostata este foarte dezvoltată,

sferică, bilobată şi înconjoară aproape complet uretra. Poate fi examinată
prin palpaţie transrectală. Lobii prostatei sunt bine individualizaţi
morfologic şi funcţional.
Glandele bulbouretrale sunt absente.
Penisul este de tip musculocavernos, cilindric, situat pe feţele interne
ale coapselor, exteriorizându-se în sens cranial de la arcada ischiadică. Este
alcătuit dintr-o porţiune proximală, cavernoasă şi o porţiune distală,
prevăzută cu os penian. Osul penian se dezvoltă după naştere şi rezultă din
osificarea distală a celor doi corpi cavernoşi. Este efilat la extremitatea sa
distală şi parcurs pe faţa ventrală de un şanţ adânc în care este plasată uretra
pelvină. În cazul unor accidente se poate produce fractura osului penian.
Glandul penian este foarte dezvoltat şi alcătuit dintr-o porţiune lungă (Pars
longa glandis) şi o porţiune proximală sau bulbul glandului (Bulbus
glandis). Această formaţiune, în erecţie şi în timpul coitului, menţine
"cuplaţi" cei doi parteneri până la 30 minute.
Prepuţul este lung şi orificiul prepuţial îngust.
La motan (Fig. 102, 105) pungile testiculare şi testiculele sunt plasate
subanal. Scrotul este acoperit de păr abundent. Testiculele sunt sferice,
având axa mare dispusă oblic caudo-ventral. Epididimul este foarte
dezvoltat şi acoperă 3/4 din circumferinţa testiculului. Artera testiculară
realizează un "desen" caracteristic şi parcurge faţa laterală a testiculului în
direcţie oblică caudo-ventrală, întretăind marginea liberă a testiculului unde
va emite ramuri drepte dar scurte. Funiculul spermatic este relativ mai lung
decât la canide.
Glandele veziculare sunt absente.
Corpul prostatei este globulos, acoperă dorsal originea uretrei, iar
porţiunea diseminată este reprezentată de o serie de lobuli glandulari
răspândiţi în peretele uretrei.
Glandele bulbouretrale sunt foarte mici, de mărimea unui bob de
mazăre.
Penisul este de tip musculocavernos, fiind orientat caudo-ventral. Osul
penian reprezintă baza porţiunii libere a penisului, iar pe albugineea
glandului se găsesc papile cornificate, orientate oblic, caudal şi care se
atrofiază după castrare. Prepuţul seamănă cu cel de la câine.
Marius Pentea
Fig. 101 Testiculul şi epididimul la vier (după Barone, 1990)

Fig. 102 Testiculele la carnivore şi orictolagus (după Barone,

1990)
Marius Pentea
Fig. 103 Penisul la câine (după Barone, 1990)

La iepuroi (Fig. 102,106) pungile testiculare şi testiculele sunt plasate

subanal, scrotul este subţire şi acoperit de peri scurţi şi deşi, rafeul scrotal
fiind şters. Muşchiul cremaster este foarte dezvoltat, înconjoară în totalitate
inelul vaginal care este foarte larg şi permite retragerea sau coborârea cu
uşurinţă a testiculelor, dinspre şi în interiorul cavităţii pelvine, iepuroiul
fiind intermitent enorhid sau exorhid. Testiculele sunt ovoide, având
extremitatea caudată de formă tuberculară.
Glandele veziculare sunt foarte reduse, plasate pe faţa dorso-laterală a
colului vezicii urinare.
Prostata are porţiunea conglomerată foarte dezvoltată, formată din doi
lobi uniţi median de un istm, porţiunea diseminată fiind redusă.
Glandele bulbouretrale sunt extrem de reduse, ovoide şi acoperite de
muşchiul uretral.
Penisul este de tip musculocavernos, orientat caudal, lipsit de os
penian, glandul penisului fiind conic. Prepuţul este lung, acoperit la exterior
de peri lungi şi fini, iar la interior se găsesc glande prepuţiale, care-şi varsă
produsul de secreţie în cavitatea prepuţială. Alături de glandele subanale,
glandele prepuţiale fac parte dintr-o categorie de glande ale căror secreţii
facilitează identificarea indivizilor în perioada de rut.
Marius Pentea
Fig. 104 Schema aparatului genital la câine (după Barone, 1990)

Fig. 105 Aparatul genital la motan (după Barone, 1990)

Marius Pentea
Fig. 106 Aparatul genital la iepure (după Barone, 1990)

3.2.2. APARATUL GENITAL FEMEL
Este reprezentat de organele genitale femele (Organa genitalia

feminina), alcătuite din cele trei segmente majore: gonadele feminine
reprezentate de ovare; căile de conducere ale ovulului constituite din tubele
uterine, uter, vagin şi vestibulul vaginal; organul copulator reprezentat de
vulvă şi clitoris. O parte din organul genital femel completează
morfofuncţional aparatul urinar, asigurând astfel eliminarea urinii la
exterior.
3.2.2.1. OVARUL
Ovarul (Ovarium) este un organ pereche, de formă sferică, constituţie

fermă şi aspect neregulat datorită foliculilor ovarieni sau corpilor galbeni
prezenţi pe suprafaţa ovarului. Sunt organe plasate în regiunea sublombară,
ventral de procesele transverse ale vertebrele lombare I-IV şi caudo-ventral
de rinichi. În organism îndeplinesc atât funcţie gametogenă cât şi funcţie
endocrină.
Fiecare ovar prezintă două feţe, două extremităţi şi două margini.
Faţa laterală (Facies lateralis) şi faţa medială (Facies medialis) sunt
mai mult sau mai puţin neregulate în funcţie de ciclul sexual.
Marginea liberă (Margo liber), în general convexă este orientată
ventral, excepţie face iapa la care această margine este concavă şi marcată
de fosa ovarului (Fossa ovarii).
Marginea mezoovarică (Margo mesoovaricus), situată dorsal este
caracterizată prin prezenţa hilului ovarului, locul unde pătrund şi ies din
ovar artere, vene şi nervi.
Extremitatea tubară (Extremitas tubaria) numită şi pol cranial este
situată în vecinătatea infundibulului tubar, iar extremitatea uterină
(Extremitas uterina) este opusă precedentei, situată înspre cornul uterin
corespondent de care este legată prin ligamentul propriu al ovarului (Lig.
ovarii proprii).
Ovarul este suspendat în cavitatea abdominală de mezoul ovarian
(Mesovarium) care reprezintă extremitatea cranială a ligamentelor largi, prin
care marginea mezoovarică este consolidată de peretele abdominal. Mezoul
ovarian poate fi sistematizat într-un mezou distal care este plasat între ovar
şi originea mezosalpinxului (mezoul tubei uterine) şi mezou proximal care
se continuă de la originea mezosalpinxului până la peretele abdominal.
Marius Pentea
Marginea cranială a mezoovarului reprezintă ligamentul suspensor al

ovarului (Lig. suspensorium ovari).
Bursa ovariană (Bursa ovarica) este un reces peritoneal alcătuit din
mezoul distal şi mezosalpinx, cu aspect de "capişon" şi care acoperă mai
mult sau mai puţin ovarul în funcţie de specie (Fig. 108).
Ovarul prezintă tunica seroasă, ce acoperă albugineea, care la rândul
său înconjoară ţesutul propriu al ovarului format din corticală şi medulară.
Tunica seroasă înveleşte organul la exterior, originea sa fiind în
peritoneul visceral.
Corticala este plasată la periferia ovarului, cu excepţia iepei la care se
găseşte la interior, are structură parenchimatoasă, iar la nivelul ei se găsesc
foliculi ovarieni în diferite stadii de dezvoltare, corpi galbeni şi celule
interstiţiale.
Medulara este plasată central, cu excepţia iepei, este alcătuită din ţesut
conjunctiv lax, conţine vase sanguine şi limfatice, terminaţiuni nervoase şi
celule interstiţiale cu rol endocrin.
3.2.2.2. TUBA UTERINĂ
Tuba uterină (Tuba uterina) se mai numeşte salpinx, oviduct, trompă

uterină sau trompele lui Fallope, este un conduct par, foarte flexuos şi
îngust, având lungime variabilă în funcţie de specie. Este susţinut de mezoul
tubei uterine (Mesosalpinx) şi are rolul de a transporta gameţii de la ovar la
cornul uterin corespondent, constituind şi locul unde se realizează cuplarea
gameţilor. Împreună cu uterul şi cu vaginul se dezvoltă ontogenetic din
canalele Müller (Fig. 107, 108).
Extremitatea prin care tuba uterină se prinde pe ovar se numeşte
infundibul (Infundibulum tubae uterinae) sau pavilionul tubei uterine, care
are aspect conic, iar marginile sale libere sunt franjurate de o serie de pliuri,
ce vor forma fimbriile tubare (Fimbria tubae), dintre care numai una se
detaşează şi se fixează pe ovar constituind fimbria ovarică (Fimbria
ovarica). În timpul ovulaţiei infundibulul devine turgescent, fimbriile
aplicându-se pe ovar în vederea captării ovulului. Traiectul tubei uterine este
lung şi flexuos, prezentând imediat caudal de infundibul o dilataţie numită
ampula tubei uterine (Ampulla tubae uterinae). Istmul tubei uterine
(Isthmus tubae uterinae) reprezintă un segment foarte îngust care este
cuprins între ampula tubară şi extremitatea uterină, prin care comunică cu
cornul uterin corespondent.
Structura trompelor uterine este reprezentată de mucoasă, musculoasă

mai slab reprezentată în regiunea pavilionului, deoarece este formată dintr-
un singur strat de fibre musculare, iar la exterior seroasa înveleşte organul.
3.2.2.3. UTERUL
Uterul (Uterus) este un organ musculo-membranos, situat în cavitatea

pelvină, cu rolul de a primi, adăposti şi hrăni produsul de concepţie şi care
datorită contracţiilor sale asigură transportul spermatozoizilor spre trompa
uterină (Fig. 107, 108).
Derivă embriologic împreună cu tubele uterine din canalele Müller,
contopite parţial şi care la toate femelele mamiferelor domestice formează
uterul bicorn, o formă intermediară între uterul simplu de la primate şi uterul
dublu de la iepuroaică.
Din sens cranial în sens caudal uterul este alcătuit din coarnele uterine,
corpul uterin şi cervixul uterin.
Coarnele uterine (Cornua uteri) sunt nişte conducte musculare
divergente. Lateral, fiecare corn uterin prezintă marginea mezometrică
(Margo mesometricus) de care se prinde ligamentul lat corespondent, iar
medio-ventral se află marginea liberă (Margo libera). Cele două coarne
uterine sunt unite medial prin ligamentul intercornual (Lig. intercornuale),
variabil dezvoltat în funcţie de specie şi care este dublu numai la vacă.
Corpul uterin (Corpus uteri) reprezintă porţiunea mijlocie a uterului,
este plasat cranial de cervix şi circumscrie cavitatea uterină (Cavum uteri).
Este aplatizat dorso-ventral şi prezintă o faţă dorsală (Facies dorsalis) care
vine în contact cu rectul şi o faţă ventrală (Facies ventralis) care este în
contact cu vezica urinară. Prin marginile stângă şi dreaptă (Margo uteri
sinister et dexter) uterul este fixat în cavitatea abdominală de către
ligamentele late.
Ligamentele late (Lig. latum) stâng şi drept sunt nişte mezouri, relativ
groase, cu originea pe plafonul cavităţii abdominale şi pe peretele dorso-
lateral al bazinului şi terminaţia pe marginile mezometriale ale coarnelor şi
corpului uterin.
Marius Pentea
Fig. 107 Aparatul genital la femele mamiferelor domestice (după Barone,

1990)
Fig. 108 Schema aparatului genital la vacă (după Barone, 1990)

Marius Pentea
Cervixul (Cervix uteri) sau colul uterin face legătura între uter şi
vagin, asigurând închiderea cavităţii uterine. Prezintă o porţiune
prevaginală (Portio prevaginalis) şi o porţiune vaginală (Portio vaginalis)
străbătute de canalul cervixului (Canalis cervix), îngust şi care comunică
cu uterul prin orificiul uterin intern (Ostium uteri internum) şi cu vaginul
prin orificiul uterin extern (Ostium uteri externum). Porţiunea vaginală a
cervixului proemină în vagin şi formează floarea involtă.
La toate mamiferele domestice uterul este alcătuit din seroasă,
musculoasă şi mucoasă.
Tunica seroasă (Tunica serosa) sau perimetrul reprezintă peritoneul
care acoperă la exterior organul.
Tunica musculoasă (Tunica muscularis) sau miometrul este alcătuit
din fibre musculare netede, dispuse pe două straturi, stratul intern alcătuit
din fibre circulare sau fibre dispuse plexiform şi stratul extern alcătuit din
fibre longitudinale.
Tunica mucoasă (Tunica mucosa) sau endometrul formează
numeroase cute, care la nivelul cervixului se măresc şi se orientează
longitudinal şi transversal determinând închiderea orificiului uterin extern,
accesul în cavitatea uterină fiind foarte dificil.
Parametrul reprezintă un ţesut conjunctiv flasc, bogat în vase sanguine,
limfatice şi nervi, dispus între cele două straturi musculare şi care se
continuă bilateral cu mezometrul
3.2.2.4. VAGINUL
Vaginul (Vagina) este un conduct musculo-membranos, uşor aplatizat

dorso-ventral şi care formează împreună cu vestibulul vaginal şi cu vulva
organul copulator femel (Fig. 107). Dorsal, vaginul vine în contact cu rectul,
iar ventral cu vezica urinară şi cu uretra. În jurul porţiunii vaginale a
cervixului, vagina formează fornixul vaginal (Fornix vaginae), care
lipseşte la scroafă.
Himenul (Hymen) este un pliu mucos transvers, situat la limita dintre
vagin şi vestibulul vaginal, plasat puţin cranial de orificiul extern al uretrei.
Structura vaginului este reprezentată de seroasă, subseroasă,
musculoasă şi mucoasă. Peritoneul nu acoperă vaginul în totalitate, astfel că
1/3 caudală a vaginului este acoperită de adventice.
Fig. 109 Schema aparatului genital la iapă (după Barone, 1990)

Marius Pentea
Fig. 110 Aparatul genital la vacă (după Barone, 1990)

Fig. 111 Schema aparatului genital la scroafă (după Barone, 1990).

3.2.2.5. VESTIBULUL VAGINAL
Marius Pentea
Vestibulul vaginal (Vestibulum vaginae) este un conduct uro-genital,

bine individualizat la femele mamiferelor domestice. Reprezintă continuarea
caudală a vaginului şi se întinde până după orificiul extern al uretrei, în
dreptul labiilor vulvare (Fig. 107).
La vacă, oaie, scroafă şi căţea pe planşeul şi/sau în peretele lateral al
vestibulului vaginal se deschid glandele vestibulare mici (Gll. vestibulares
minor).
Glandele vestibulare mari (Gll. vestibulares major) denumite şi
"glandele lui Bartholin" sunt plasate câte una în pereţii ventro-laterali ai
vestibulului vaginal şi se deschid în vestibul printr-un canal mic. Sunt
prezente la vacă, pisică şi inconstant la oaie, având rolul de a lubrefia
vaginul, iar datorită unor substanţe odorante atrag masculii în perioada
căldurilor (Fig. 111).
Bulbii vestibulari sunt formaţiuni erectile, bogat vascularizate şi plasate
în submucoasa vestibulară, prezenţi numai la iapă şi căţea.
3.2.2.6. VULVA
Vulva (Pudendum femininum, s. Vulva) reprezintă singurul segment

extern al organului genital femel, fiind alcătuită din două labii vulvare
(Labia pudendi), unite dorsal şi ventral la nivelul comisurii dorsale şi
ventrale (Commissura labiorum ventralis et dorsalis) şi care delimitează,
vertical, fanta vulvară (Rima pudendi).
Vulva este situată ventral de anus, de care este despărţită prin perineu.
Labiile vulvare sunt acoperite la exterior de piele fină, nudă sau prevăzută
cu peri fini (Fig. 107).
La nivelul comisurii ventrale a vulvei se găseşte clitorisul (Clitoris),
un organ erectil, omolog penisului de la masculi, având originea pe arcada
ischiadică. Clitorisul prezintă analog penisului, două rădăcini, un corp şi un
gland.
3.2.2.7. PARTICULARITĂŢI SPECIFICE ALE APARATULUI

GENITAL FEMEL
La iapă (Fig. 109) ovarele sunt mari şi globuloase, cu aspect reniform.

Au marginea liberă brăzdată de fosa de ovulaţie, fiind plasate ventral de
vertebrele lombare IV-V. Medulara este situată la exterior, iar corticala la
interior. Mezoul ovarian este lung, putând fi palpat transrectal. Peritoneul

acoperă ovarul cu excepţia fosei de ovulaţie.
Tuba uterină este lungă şi flexuoasă. Infundibulul trompei uterine se
prinde de ovar în jurul fosei de ovulaţie. Bursa ovariană este plasată lateral
pe ovar.
Uterul este bicorn, neseptat, situat în cavitatea abdominală. Coarnele
uterine sunt divergente şi uşor curbate cranio-dorsal, ajungând până în
vecinătatea ovarelor. Ligamentul intercornual este simplu. Porţiunea
vaginală a cervixului proemină în fornixul vaginal, formând floarea involtă.
Vaginul este relativ lung şi extensibil, având mucoasa uşor plisată
longitudinal.
Vestibulul vaginal este scurt, bulbii vestibulari bine dezvoltaţi, iar
glandele vestibulare mici sunt prezente pe planşeul şi în pereţii laterali ai
vestibulului.
Vulva este pigmentată, comisura dorsală este ascuţită, iar comisura
ventrală este rotunjită. Labiile vulvare sunt groase, iar clitorisul bine
dezvoltat.
La vacă (Fig. 108, 110, 112, 113) ovarele sunt mici şi neacoperite de
peritoneu. Suprafaţa lor este neregulată datorită prezenţei a numeroşi foliculi
ovarieni sau corpi galbeni în diferite stadii de evoluţie. Ovarele pot fi
palpate transrectal în dreptul tuberului coxal al iliumului.
Tubele uterine sunt relativ lungi, dar cu flexuozităţile şterse. Bursa
ovariană este foarte largă, iar infundibulul acoperă aproape total ovarul.
Uterul este bicorn, parţial septat, iar ligamentul intercornual este dublu.
Coarnele uterine sunt lungi, curbate caudo-ventro-lateral şi spiralate
asemănător coarnelor de berbec.
Mucoasa uterină prezintă pliuri longitudinale şi este prevăzută cu
proeminenţe mucoase, numite carunculii uterini (Caruncules), rotunzi sau
ovali, dispuşi pe 4 rânduri, câte 10-14 carunculi, de forma unui bob de
fasole la vacile negestante, dar care în gestaţie se măresc considerabil
ajungând de mărimea unui cartof. Suprafaţa carunculilor este convexă şi
rugoasă datorită criptelor în care se angrenează placenta. Cervixul prezintă
3-4 pliuri circulare astfel că floarea involtă apare dublă sau triplă. Fornixul
vaginal este mai profund în sens dorsal decât ventral.
În vestibulul vaginal există un diverticul suburetral evident, iar în
planşeul vestibular sunt prezente glandele vestibulare mari.
Vulva este puţin pigmentată, având comisura ventrală ascuţită şi
prevăzută cu un smoc de peri lungi, iar comisura dorsală este rotunjită.
Clitorisul este mai redus.
Marius Pentea
La oaie şi capră ovarele sunt foarte mici şi plasate ventral de vertebra

lombară V. Uneori corpul galben poate fi de două ori mai mare decât ovarul.
Tubele uterine sunt foarte lungi şi flexuoase.
Uterul este bicorn, parţial septat. Coarnele uterine sunt asemănătoare
cu cele de la vacă, dar spiralarea lor este mai strânsă, iar ligamentul
intercornual este unic. Carunculii uterini sunt dispuşi pe două rânduri, în
număr de 10-12 şi au suprafaţa uşor concavă. La capră, numărul
carunculilor uterini este mai mare şi suprafaţa lor este plană. Floarea involtă
este unică. Glandele vestibulare mari şi mici sunt prezente ocazional numai
la oaie, fiind absente la capră.
Labiile vulvare sunt relativ subţiri, comisura dorsală rotunjită,
comisura ventrală ascuţită şi prevăzută cu un apendice cutanat conic.
Clitorisul este evident şi are glandul ascuţit şi curbat caudal.
La scroafă (Fig. 111) ovarele au formă neregulată şi datorită
numeroşilor foliculi ovarieni şi a corpilor galbeni au aspect de "mură".
Trompele uterine sunt lungi şi sinuoase, infundibulul este larg, iar
fimbriile tubare sunt reduse sau lipsesc.
Mezosalpinxul este foarte amplu şi bogat vascularizat. Bursa ovariană
este largă, acoperind în totalitate ovarul.
Uterul este bicorn, parţial septat şi plasat în cavitatea abdominală.
Coarnele uterine sunt foarte lungi (până la 150 cm), flexuoase, de constituţie
fermă. Corpul uterin este scurt, în schimb cervixul este foarte lung, iar
canalul cervical se închide prin intermediul unor perniţe cervicale
(Pulvinus cervicales) sau cuzineţi, care se angrenează reciproc, asigurând
etanşeitatea cervixului (Fig. 114).
Vaginul este lung şi lipsit de fornixul vaginal. În vestibulul vaginal se
deschid glandele vestibulare mici, fiind prezent şi diverticulul suburetral.
Vulva are comisura ventrală ascuţită şi prelungită de un apendice
conic. Clitorisul este mic.
La căţea şi pisică (Fig. 115, 116) ovarele sunt mici, ovale şi acoperite
total de bursa ovariană. Sunt plasate caudo-ventral de rinichi, în dreptul
vertebrelor lombare III-IV. Mezosalpinxul conţine o mare cantitate de ţesut
adipos la căţea şi mai puţin la feline.
Uterul este bicorn, parţial septat. Coarnele uterine sunt lungi, uniforme
şi divergente. Ligamentul intercornual este scurt. Corpul uterin este relativ
scurt. Ligamentele largi sunt bogate în ţesut adipos. La feline uterul
seamănă cu cel de la căţea, în schimb canalul cervixului este oblic, iar
fornixul vaginal are aspect de papilă.
În vestibulul vaginal sunt prezenţi bulbii vestibulari, evidenţi, iar

glandele vestibulare mici sunt dezvoltate. La feline, în vestibulul vaginal se
deschid şi glandele vestibulare mari.
Labiile vulvare sunt dublate lateral de câte un pliu cutanat. Clitorisul
este foarte dezvoltat, fiind prevăzut cu o formaţiune cartilaginoasă,
asemănătoare osului penian.
La iepuroaică ovarele sunt mici şi alungite, cu suprafaţa neregulată şi
sunt dispuse ventral de vertebrele lombare II-III. Bursa ovariană este slab
dezvoltată şi nu acoperă ovarele.
Uterul este bicorn, total septat ca şi la marsupiale şi monotreme.
Coarnele uterine sunt cilindrice, flexuoase şi nu se deschid în comun în
cavitatea uterină, ci se continuă spre vagin prin două canale independente
care se deschid fiecare prin câte un cervix propriu.
Labiile vulvare sunt acoperite de peri lungi şi fini, fiind dublate medial
de câte o cută a mucoasei care vor constitui labiile mici. Comisura dorsală
este ascuţită, iar cea ventrală este rotunjită. Clitorisul este lung şi înconjurat
de un veritabil prepuţ.
Marius Pentea
Fig. 112 Uterul, vaginul, vestibulul vaginal şi vulva la vacă (după

Barone, 1990)
Fig. 113 Cervixul uterin la vacă (după Barone, 1990)

Marius Pentea
Fig. 114 Uterul, vestibulul vaginal, vaginul şi vulva la scroafă

(după Barone, 1990)
Fig. 115 Schema aparatului genital la căţea (după Barone, 1990)

Marius Pentea
Fig. 116 Ovarele, uterul, vaginul, vulva la căţea (după Barone, 1990)
3.2.2.8. GLANDA MAMARĂ
Glanda mamară (Mama) sau mamela este o formaţiune anatomică

alcătuită din două sau patru complexe glandulare, de formă și volum variabil
în funcţie de specie.
Mamela este considerată o formaţiune anexă a aparatului genital femel,
a cărei dezvoltare şi funcţie este coordonată neurohormonal. Funcţia sa
esenţială este de a produce lapte.
Glanda mamară numită şi uger este o glandă sudoripară modificată a
cărei dezvoltare începe încă din perioada intrauterină, din crestele mamare.
Fiecare mamelă este alcătuită din corpul mamelei şi din papila mamară
sau mamelonul. Două mamele simetrice sunt despărţite între ele prin şanţul
intermamar.
Corpul glandei mamare (Corpus mammae) este format dintr-un ţesut
glandular şi din stroma conjunctivo-adipoasă, fiind organizată în lobi
glandulari de la care pornesc conductele lactifere (Ductus lactiferi) care
converg în partea ventrală a corpului mamelei în sinusul lactifer (Sinus
lactiferi) numit şi sinus galactofor (Fig. 117).
Papila mamară (Papilla mammae), situată ventral de corp, este
străbătută de unul sau mai multe conducte papilare (Ductus papillaris) care
pornesc din sinusul lactifer şi se deschid la exterior prin ostiul papilar
(Ostium papillae), (Fig. 118).
La limita dintre corpul mamelei şi papila mamară se plasează sinusul
lactifer care este format din două porţiuni, glandulară şi papilară.
Glanda mamară este ancorată de trunchi prin aparatul suspensor
(Apparatus suspensorius mammarius) care este alcătuit din două lame
laterale şi o lamă medială. La iapă şi vacă lamele mediane se unesc în plan
median şi formează ligamentul suspensor al ugerului (Lig. suspensorium
uberis).
La exterior mamela este acoperită de o capsulă tegumentară, onctuoasă
şi prevăzută cu peri fini.
Vascularizaţia arterială este asigurată de arterele mamare, care provin
din arterele pudendă externă şi epigastrică caudală superficială, dar şi de
ramuri mamare provenite din arterele epigastrică cranială superficială,
toracică internă şi toracică externă.
Venele sunt satelite arterelor şi pot forma importante plexuri fară
echivalent arterial.
Inervaţia mamelei este senzitivă şi organo-vegetativă, asigurată prin
perechi rahidiene toracice, lombare şi sacrale.
Marius Pentea
La iapă ugerul este plasat în regiunea inghinală, format dintr-o singură

pereche de mamele. Fiecare mamelă prezintă câte o papilă mamară care este
străbătută de 2 canale papilare.
La vacă ugerul este situat în regiunea inghinală, format din patru
mamele, numite şi sferturi. Mamelonul este foarte dezvoltat, gros şi
străbătut de un singur canal papilar.
La oaie şi capră ugerul este format din două mamele inghinale. Papila
mamară este parcursă de un singur canal papilar.
La scroafă există 7 perechi de mamele, situate bilateral de linia albă a
abdomenului. Sunt sistematizate în toracale (2), abdominale (4), inghinale
(1). Au aspect conic şi fiecare mamelon este parcurs de câte 2-3 canale
papilare (Fig. 119).
La căţea mamele sunt dispuse de-o parte și de alta a liniei albe a
abdomenului, în număr de 4-6 perechi. Mameloanele sunt scurte şi
străbătute de 8-12 canale papilare (Fig. 120).
La feline există 4 perechi de mamele, 2 perechi toracale mai dezvoltate
şi 2 perechi abdominale mai reduse, care se deschid la exterior prin 5-7
canale papilare.
Iepuroaica prezintă 5 perechi de mamele, 3 perechi toracale, 1 pereche
abdominală şi 1 pereche inghinală, fiecare fiind străbătute de unul sau mai
multe canale papilare.
Fig. 117 Structura internă a mamelei la vacă (după Barone, 1990)

Marius Pentea
Fig. 118 Conformaţia şi structura papilei mamare (după Barone, 1990)

Fig.119 Structura glandei mamare la scroafă (după Barone, 1990)
Fig. 120 Structura glandei mamare la căţea (după Barone, 1990)

Marius Pentea
4. TOPOGRAFIA ORGANELOR DIN CAVITĂŢILE

ABDOMINALĂ ŞI PELVINĂ
Cunoaşterea exactă a poziţiei viscerelor şi a proiecţiei acestora pe

pereţii cavităţii abdomino-pelvine, constituie un capitol important de
anatomie clinică, care oferă medicilor practicieni date preţioase în vederea
executării diverselor intervenţii chirurgicale, obstetricale dar şi în cazul
explorărilor morfo-funcţionale.
În funcţie de partea în care sunt plasate, organele din cavitatea
abdomino-pelvină se sistematizează în organe care se proiectează pe
peretele drept şi organe ce se proiectează pe peretele stâng al cavităţii
abdominale.
Punctele de reper utilizate pentru aprecierea cât mai exactă a
topografiei viscerelor abdomino-pelvine sunt: corpul şi procesele transverse
ale vertebrelor toracale şi lombare, coastele, cartilajele costale, sternul,
hipocondrul, unghiul caudal al spetei, spina scapulară, articulaţia scapulo-
humerală (artic. umărului), olecranul ulnei, tuberul coxal al iliumului,
articulaţia coxo-femurală (artic. şoldului), patela (rotula), linia albă a
abdomenului, regiunea fosei paralombare (a flancului), regiunea ombilicală,
tendonul prepubian.
La toate speciile de animale domestice, plafonul cavităţii abdominale
este reprezentat de un plan orizontal, paralel cu solul, care este cuprins între
tuberculul coxal al iliumului şi tuberozitatea spinei scapulare de pe cele
două parţi ale organismului.
La ecvine (Fig. 121, 122). Diafragma se proiectează sub forma unei
linii curbe, convexă cranial, care începe la nivelul extremităţii dorsale a
ultimei sau a penultimei (18-17) coaste, trece aproximativ prin mijlocul
coastei a 9-a şi se termină în dreptul articulaţiei condro-costale a coastei a 7-
a.
Pe peretele drept al cavităţii abdominale se proiectează următoarele
organe: ficatul, duodenul, pancreasul, rinichiul drept, cecumul, ansa I și ansa
IV a colonului ascendent.
Lobul drept al ficatului se proiectează în dreptul ultimelor 7-8 spaţii
intercostale. Este cuprins într-un spaţiu delimitat cranial de concavitatea
diafragmei, iar caudal ajunge până la ultimele două coaste. Dorsal este
mărginit de plafonul cavităţii abdominale, iar ventral ajunge până la linia
paralelă cu solul care uneşte jumătatea verticalei dusă de la tuberul coxal la

patelă.
Cecumul, datorită aspectului său de virgulă enormă, ocupă în totalitate
fosa paralombară dreptă. Baza cecumului ocupă treimea dorsală a fosei
paralombare (golul flancului) şi în funcţie de gradul său de plenitudine se
întinde pe faţa internă a ultimelor 3-4 coaste. Corpul cecumului ocupă
extremitatea caudală a fosei paralombare (coarda şi teşitura flancului), iar
vârful cecumului tinde cranio-medial spre procesul xifoid al sternului.
Colonul ascendent ventral drept (ansa I) este cuprins în spaţiul dintre
linia albă a abdomenului şi linia care trece prin hipocondrul drept.
Colonul ascendent dorsal drept (ansa IV) este situat la aproximativ 10-
20 cm dorsal de linia care trece prin hipocondrul drept.
Rinichiul drept este plasat în regiunea sublombară, spre plafonul
cavităţii abdominale, în spaţiul delimitat de extremitatea dorsală a ultimelor
2-3 coaste şi procesele transverse ale vertebrelor L1-L2.
Duodenul este situat în spaţiul delimitat, dorsal de baza cecumului,
lobul drept al ficatului, marginea caudală a ultimei coaste şi procesele
transverse ale ultimei vertebre toracale (Th18) şi a primei vertebre lombare
(L1).
Pancreasul este dispus între rinichiul drept, duoden şi ficat.
Pe peretele stâng al cavităţii abdominale se proiectează: ficatul,
stomacul, splina, pancreasul, jejunul, rinichiul stâng și ansa II și ansa III a
colonului ascendent, colonul descendent.
Lobul stâng al ficatului se proiectează între concavitatea diafragmei şi
o linie care porneşte de la coasta a 10-a, în sens cranio-ventral până ce se
uneşte cu diafragma.
Stomacul se proiectează pe peretele stâng al cavităţii abdominale prin
curbura mare, în spaţiul delimitat de lobul stâng al ficatului şi splină, iar
ventral ajunge la orizontala paralelă cu solul ce trece prin mijlocul liniei care
uneşte unghiul extern al iliumului cu patela.
Splina este situată în dreptul ultimelor patru spații intercostale,
marginea sa caudală depășind ultima coastă. Vârful splinei este orientat
cranial, ajungând spre spaţiile intercostale 7-10.
Pancreasul este dispus pe plafonul cavităţii abdominale, între baza
splinei şi stomac.
Jejunul este plasat caudal de splină, în extremitatea cranială a fosei
paralombare stângi.
Colonul ascendent ventral stâng (ansa II) este cuprins în spaţiul
delimitat de linia albă a abdomenului şi hipocondrul stâng.
Marius Pentea
Colonul ascendent dorsal stâng (ansa III) este situat la aproximativ

10-20 cm dorsal de linia care trece prin hipocondrul stâng.
Colonul descendent este situat în treimea dorsală a fosei paralombare
stângi (golul flancului).
Rinichiul stâng este situat în regiunea sublombară, paralel cu cel drept
dar puţin mai caudal, în spaţiul delimitat de extremitatea dorsală a ultimei
coaste şi procesele transverse al vertebrelor lombare L3-L4.
La rumegătoarele mari (Fig. 123, 124). Diafragma se proiectează pe
pereţii laterali ai cavităţii abdominale printr-o linie concavă caudal, care
începe la nivelul marginii dorsale a ultimei coaste, trece prin mijlocul
coastei a 7-a, iar ventral atinge articulaţia condrocostală a coastei a 6-a.
Pe peretele drept al cavităţii abdominale se proiectează: ficatul, vezica
biliară, omasul, abomasul, duodenul, jejunul, cecumul, colonul ascendent,
rinichiul drept.
Ficatul ocupă spaţiul cuprins între coastele 7-13, delimitat cranial de
concavitatea diafragmei, dorsal de plafonul cavităţii abdominale, iar ventral
de linia paralelă cu solul ce trece prin mijlocul ultimelor 7 coaste.
Vezica biliară ocupă spaţiul intercostal 10.
Omasul ocupă faţa internă a hipocondrului drept, în spaţiul delimitat
de coastele 6-11, sprijinindu-se prin curbura mare pe planşeul cavităţii
abdominale.
Abomasul este situat în regiunea ombilicală, caudal de omas, între
procesul xifoid al sternului și ultima coastă.
Duodenul se dispune în spaţiul cuprins între coastele 9-12, ocupând
treimea dorsală a fosei paralombare drepte.
Fig. 121 Proiecţia viscerelor pe peretele lateral stâng al cavităţii abdominale

la cal (după Constantinescu, 1982)
1. Curbura pelvină a colonului ascendent; 2. Colonul descendent; 3. Rinichiul stâng; 4.
Splina; 5. Stomacul; 6. Lobul stâng lateral al ficatului; 7. Curbura sternală a colonului
ascendent; 8. Curbura diafragmatică a colonului ascendent; 9. Colonul ventral stâng; 10.
Colonul dorsal stâng; 11. Ansele jejunale.
Fig. 122 Proiecţia viscerelor pe peretele lateral drept al cavităţii abdominale

la cal (după Constantinescu, 1982)
1. Lobul drept al ficatului; 2. Rinichiul drept; 3. Porţiunea descendentă a duodenului; 4.
Corpul cecumului; 5. Baza cecumului; 6. Colonul ascendent dorsal drept; 7. Colonul
ascendent ventral drept; 8. Curbura sternală a colonului ascendent; 9. Curbura
diafragmatică a colonului ascendent.
Cecumul ocupă treimea dorsală a fosei paralombare, cu vârful orientat

caudal.
Colonul ascendent este situat ventral de cecum, ansa spiralată ocupă în
plan sagital jumătatea ventrală a fosei paralomare.
Rinichiul drept este dispus ventral de ultimul spaţiu intercostal şi
procesele transverse ale vertebrelor L2-L3.
Pe peretele stâng al cavităţii abdominale se proiectează rumenul,
reţeaua, splina.
Rumenul se proiectează pe tot peretele stâng al cavităţii abdominale.
Cranial de la concavitatea diafragmei până la intrarea în cavitatea pelvină.
Diafragma acoperă 2/3 din faţa parietală a rumenului, cu excepția porţiuni
situate în fosa paralombară şi în regiunea hipocondrului stâng.
Reţeaua este dispusă cranio-ventral de rumen în concavitatea
diafragmei şi se proiectează în spaţiile intercostale 5-6.
Marius Pentea
Splina are aspect de curea lată, cu extremităţile egal dezvoltate,

dispusă oblic caudo-dorsal, cuprinsă între spaţiile intercostale 6-13, iar
extremitatea sa dorsală poate depăşi marginea caudală a ultimei coaste.
La rumegătoarele mici proiecţia organelor din cavitatea abdominală
este asemănătoare cu cea de la rumegătoarele mari, cu unele mici excepţii.
Abomasul este mai dezvoltat la ovine şi caprine decât la bovine. Se
întinde şi în partea stângă a cavităţii abdominale, între reţea, extremitatea
cranio-ventrală a rumenului şi planşeul cavităţii abdominale.
Splina are formă aproximativ ovală, proiectându-se în porţiunea
dorsală a spaţiilor intercostale 10-13, în contact cu sacul cecal cranio-dorsal
al rumenului.

la rumegătorul mare (după Constantinescu, 1982)
1. Sacul cecal caudo-dorsal; 2. Şanţul longitudinal stâng al rumenului; 3. Sacul ruminal
dorsal; 4. Recesul ruminal; 5. Splina; 6. Reţeaua; 7. Abomasul; 8. Sacul ruminal ventral; 9.
Sacul cecal caudo-ventral.

la rumegătorul mare (după Constantinescu, 1982)
1. Lobul stâng al ficatului; 2. Lobul drept al ficatului; 3. Lobul caudat al ficatului; 4.
Rinichiul drept; 5. Colonul descendent; 6. Porţiunea descendentă a duodenului; 7. Ansa
proximală a colonului ascendent; 8. Ileonul; 9. Ansa spiralată a colonului ascendent; 10.
Cecumul; 11. Ansele jejunale; 12. Abomasul; 13. Pilorul; 14. Omasul.

la porc (după Constantinescu, 1982)
1.Colonul sigmoid cu originea rectului; 2. Colonul descendent; 3. Cecumul; 4. Rinichiul
stâng; 5. Lobul stâng medial al ficatului; 6. Lobul stâng lateral al ficatului; 7. Stomacul; 8.
Splina; 9. Ansele centripete ale colonului ascendent; 10. Ansele centrifuge ale colonului
ascendent; 11. Ansele jejunale; 12. Vezica urinară.
Marius Pentea
La suine (Fig. 125) Diafragma se proiectează sub forma unei linii care
porneşte de la extremitatea dorsală a ultimei coaste, ajunge la mijlocul
coastei a 8-a, iar ventral atinge articulaţia condrocostală a coastei a 6-a.
La nivelul peretelui lateral drept al cavităţii abdominale se proiectează
următoarele organe: ficatul, stomacul, duodenul, pancreasul, jejunul,
rinichiul drept şi colonul ascendent.
Ficatul se proiectează în spaţiile intercostale 11-13, fiind delimitat
cranial de concavitatea diafragmei, iar caudal de o linie care trece pe la
nivelul coastei a 12-a în direcţia hipocondrului drept.
Stomacul este plasat caudal de ficat, iar în funcție de gradul său de
plenitutine se întinde până în dreptul ultimei coaste. Când este gol se retrage
în porțiunea intratoracică a diafragmei.
Duodenul întretaie ultimele două coaste şi ocupă treimea dorsală a
fosei paralombare, extinzându-se caudal în regiunea lombară de unde se
continuă cu jejunul.
Jejunul se situează la dreapta colonului.
Pancreasul este situat în treimea dorsală a ultimului spaţiu intercostal,
sub extremitatea cranială a rinichiului drept.
Colonul ascendent se proiectează pe peretele drept al cavităţii
abdominale doar în caz de plenitudine exagerată, când ocupă partea caudală
a golului flancului.
Rinichiul drept este situat fie în același plan cu rinichiul stâng, fie mai
caudal şi ocupă spaţiul delimitat de procesele transverse al ultimelor două
vertebre toracale şi primele două vertebre lombare.
Organele care se proiectează pe peretele stâng al cavităţii abdominale
sunt: ficatul, stomacul, splina, cecumul, colonul ascendent, rinichiul stâng.
Lobul stâng al ficatului este cuprins între spaţiile intercostale 6-11,
sprijinindu-se pe planşeul cavităţii abdominale.
Stomacul este plasat între ficat şi splină, fiind împins de ficat înspre
plafonul cavităţii abdominale, între coastele 9-12.
Splina este dispusă paralel cu coastele 10-12 în funcție de gradul de
plenitudine al stomacului. Cind stomacul este gol splina se situează în
porțiunea intratoracică a abdomenului.
Cecumul este situat oarecum transversal, se întinde de la ultima coastă
până la tuberul coxal al iliumului, în direcție caudală.
Colonul ascendent este plasat ventral de cecum, ocupând jumătatea
ventrală a fosei paralombare, până la nivelul planşeului cavităţii
abdominale.
Rinichiul stâng este plasat paralel sau mai cranial decât simetricul,
ajungând cranial până la extremitatea dorsală a ultimelor două coaste.
La canide (Fig. 126, 127). Diafragma se proiectează pe pereţii cavităţii
abdominale sub forma unei linii convexe cranial, care începe în dreptul
extremităţii dorsale a ultimei coaste, atinge mijlocul coastei a 7-a iar ventral
ajunge la nivelul articulaţiei condro-costale a coastei a 6-a. Toate organele
abdominale cu excepția splinei, porțiunea descendentă a duodenului și
vezica urinară sunt acoperite de omentul mare atunci când cavitatea
abdominală este deschisă prin manore de laparatomie ventrală.
Pe peretele drept al cavităţii abdominale se proiectează următoarele
organe: ficatul, stomacul, duodenul, jejunul şi rinichiul drept.
Lobul drept al ficatului se proiectează în dreptul spaţiilor intercostale
7-13, fiind delimitat cranial de concavitatea diafragmei, iar caudal depăşeşte
ultima coastă. Ventral ajunge până în regiunea obilicală.
Stomacul, datorită posibilităţilor sale de dilatare se poate proiecta pe
ambele părţi ale cavităţii abdominale, fiind dispus caudo-ventral de ficat.
Duodenul este plasat caudal de ficat, în zona hipocondrului drept şi
ocupă treimea mijlocie a fosei paralombare.
Jejunul ocupă treimea ventrală a fosei paralombare, de la penultima
coastă până la intrarea în cavitatea pelvină, având aceeaşi proiecţie pe
ambele părţi.
Rinichiul drept este dispus mai cranial decât cel stâng, extremitatea sa
cranială atinge lobul caudat al ficatului, proiectându-se între ultimul spaţiu
intercostal şi procesele transverse ale vertebrelor lombare L1 şi L2.
stomacul, splina, colonul descendent, rinichiul stâng.
Lobul stâng al ficatului este cuprins între spaţiile intercostale 7-10, în
funcţie de gradul de plenitudine al stomacului.
Stomacul este situat diferit în funcție de gradul său de plenitudine.
Când este gol se dispune în totalitate în porțiunea intratoracică a
abdomnului, iar când este plin poate ajunge până la fosa paralombară
stângă.
Splina se proiectează în ultimele două spaţii intercostale, iar cind
stomacul este plin poate ajunge până în dreptul vertebrei lombare patru.
Colonul descendent ocupă jumătatea dorsală a fosei paralombare, de la
marginea caudală a ultimei coaste până la intrarea în cavitatea pelvină.
Rinichiul stâng este paralel, dar mai caudal decât rinichiul drept,
extremitatea sa cranială poate ajunge până la ultimul spaţiu intercostal iar
Marius Pentea
extremitatea sa caudală ajunge ventral de procesele transverse ale

vertebrelor L3 şi L4.
La canide rinichii sunt flotanţi şi în funcţie de gradul de plenitudine al
stomacului variază între limite foarte largi.

la câine (după Constantinescu, 1982)
1.Vezica urinară; 2. Originea rectului; 3. Colonul descendent; 4. Rinichiul stâng; 5. Lobul
stâng lateral al ficatului; 6. Stomacul; 7. Splina; 8. Omentul mare.

la câine (după Constantinescu, 1982)
1.Procesul caudat al ficatului; 2. Rinichiul drept; 3. Pancreasul; 4. Colonul descendent şi
originea rectului; 5. Vezica urinară; 6. Porţiunea descendentă a duodenului; 7. Omentul
mare; 8. Stomacul; 9. Lobul lateral drept al ficatului; 10. Lobul medial drept al ficatului.
Vezica urinară este situată în cavitarea abdominală. În plenitudine
maximă poate fi palpată în regiunea ombilicală.
La iepure (Fig. 128, 129). Diafragma se proiectează pe pereţii laterali
ai cavităţii abdominale, de forma unei linii convexe cranial, care debutează
la extremitatea dorsală a ultimei coaste, ajunge la mijlocul coastelor 7-8 iar
ventral atinge articulaţia condrocostală a coastei a 6-a.
În partea dreaptă a cavităţii abdominale se proiectează următoarele
organe: ficatul, stomacul, duodenul, pancreasul, cecumul, colonul
ascendent, rinichiul drept.
Ficatul se proiectează în dreptul spaţiilor intercostale 9-11,
sprijinindu-se ventral pe planşeul cavităţii abdominale.
Stomacul este plasat caudo-ventral de lobul drept al ficatului.
Duodenul este situat între stomac şi ficat, iar dorsal ajunge până în
spaţiul dintre procesele transverse ale vertebrelor L4 şi L5.
Pancreasul este plasat între rinichiul drept, lobul caudat al ficatului şi
duoden.
Cecumul ocupă în totalitate fosa paralombară dreaptă, ajunge cranial
până la marginea ventrală a hipocondrului drept, iar caudal atinge vezica
urinară. Apendicele cecal este situat între ansele cecumului, ventral de
ultimele 2-3 coaste.
Colonul ascendent este plasat între apendicele cecal şi corpul
cecumului, având orientare dorsală spre duoden.
Rinichiul drept ocupă spaţiul cuprins între penultima coastă, plafonul
cavităţii abdominale şi procesele transverse ale vertebrelor L1 şi L2.
Vezica urinară este situată în totalitate în cavitatea pelvină, caudal de
colonul ascendent şi cecum.
stomacul, splina, cecumul, jejunul, rinichiul stâng.
Ficatul este cuprins între spaţiile intercostale 5-8, delimitat cranial de
concavitatea diafragmei, caudal de stomac, iar ventral se sprijină pe planşeul
cavităţii abdominale.
Stomacul este plasat caudal de ficat, proiectându-se în penultimul
spaţiu intercostal.
Marius Pentea
Splina este situată caudal de stomac, ocupând ultimul spaţiu

intercostal.

la iepure (după Constantinescu, 1982)
1. Originea rectului; 2. Colonul descendent; 3. Ansele jejunale; 4. Rinichiul stâng; 5.
Splina; 6. Stomacul; 7. Lobul stâng medial al ficatului; 8. Lobul stâng lateral al ficatului; 9.
Colonul ascendent dorsal drept; 10. Cecumul; 11. Vezica urinară.

la iepure (după Constantinescu, 1982)
1.Procesul caudat al ficatului; 2. Rinichiul drept; 3. Porţiunea descendentă a duodenuluil; 4.
Colonul transvers; 5. Colonul descendent; 6. Vezica urinară; 7. Ileonul; 8. Cecumul; 9.
Colonul ascendent; 10. Apendicele cecal; 11. Ansa dorsală a cecumului; 12. Pilorul; 13.
Lobul medial stâng al ficatului; 14. Lobul drept al ficatului.
Cecumul este plasat în jumătatea ventrală a fosei paralombare, între

jejun şi colonul ascendent.
Jejunul ocupă jumătatea dorsală a fosei paralombare stângi, între
rinichiul stâng, splină şi cecum.
Rinichiul stâng este dispus mai caudal decât rinichiul drept, în loja
renală corespondentă, ventral de procesele transverse ale vertebrelor L3 şi
L5.
Marius Pentea
BIBLIOGRAFIE
1. *** - NOMINA Mamiferelor Domestice, Ed.

ANATOMICA Facla, 1982.
VETERINARIA. Third 7. GANŢĂ CARMEN VANDA
Edition, Published by the - Splanchnologia animalelor
International Committee on domestice, Ed. Mirton
Veterinary Gross Anatomical Timişoara, 1998.
Nomenclature, Ithaca, New 8. NICKEL, R., SCHUMMER,
York, 1992. A., SEIFERLE, E. - Lehrbuch
2. BARONE, R. - Anatomie der Anatomie der Haustiere,
Comparée des Mammifères Ed. Paul Parey in Berlin und
domestiques, Tome 3, Hamburg, 1995.
Splanchnologie I, Éd. Vigot 9. PAVAUX. CL. -
1984. Splanchnologie des Animaux
3. BARONE, R. - Anatomie Domestiques. Fascicule I et II,
Comparée des Mammifères Ed. Ecole Nationale
domestiques, Tome 4 Veterinaire de Toulouse,
Splanchnologie II. Éd. Vigot, 1987.
1990. 10. PAŞTEA, E., COŢOFAN, V.,
4. BOTĂREL, S., COTEA, C., ŞI COL. - Anatomia
GABOREANU, M. - Comparată a Animalelor
Histologie şi Embriologie, Ed. Domestice, vol. I şi II, Ed.
Didactică şi Pedagogică Didactică şi Pedagogică
Bucureşti, 1982. Bucureşti, 1985.
5. CERNESCU, H., 11. ŞINCAI MARIANA -
ARDELEAN, V., BONCA, Histologie, Embriologie
GH. – Îndrumător de activităţi Animală, Ed. Mirton
practice la patologia Timişoara, 1999.
reproducţiei şi clinică
obstetricală, Curs Lito U. S.
A. M. V. B. Timişoara, 1991.
6. CONSTANTINESCU, GH.
M., RADU, C., PALICICA,
R. - Anatomia Topografică a

Splanchnologie - Carte

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Splanchnologie - Carte

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Splanchnologie veterinară

Splanchnologia are ca obiect de studiu organele sau viscerele.

Organele parenchimatoase sunt viscere alcătuite din ţesut glandular

CAVITĂŢILE SPLANCHNICE ALE ORGANISMULUI

La interior, cavitatea toracică este căptuşită de un ţesut conjunctiv

Mediastinul mijlociu (Mediastinum medium) sau cardiac conţine

Cavitatea abdominală și cavitatea pelvină

Cavitatea abdominală este mai vastă decât cavitatea toracică, de care

abdominală a ureterelor). Organele retroperitoneale sunt acele organe care

Fig. 1 Schema aparatului digestiv la canide (după Barone, 1984)

Aparatul digestiv (Apparatus digestorius) este alcătuit dintr-un

1.1. CAVITATEA ORALĂ

Fanta orală este delimitată de două pliuri musculo-membranoase

Plafonul cavităţii orale (Palatum) denumit şi bolta palatină, este

Marginea liberă este situată ventro-caudal, se continuă bilateral spre

Fig. 2 Cavitatea orală la cal (după Barone, 1984)

Fig. 3 Plafonul cavităţii orale la cal (după Barone, 1984)

Muşchiul tensor al vălului palatin (M. tensor veli palatini) este

1.1.1. PARTICULARITĂŢI SPECIFICE ALE CAVITĂŢII ORALE

Particularităţile cavităţii orale sunt foarte caracteristice fiecărei specii,

Fig. 4 Cavitatea orală la rumegătoare (după Barone, 1984)

Fig. 5 Cavitatea orală la rumegătoarele mari (după Barone, 1984)

Fig. 6 Plafonul cavităţii orale la rumegătoarele mici (după Barone, 1984)

Fig. 7 Planşeul cavităţii orale la animalele domestice (după Barone,1984)

Fig. 8 Cavitatea orală la porc (după Barone, 1984)

Canide (Fig. 7, 9). Cavitatea orală prezintă variaţii multiple în funcţie

Fig. 9 Cavitatea orală la canide (după Barone, 1984)

Fig. 10 Cavitatea orală la feline (după Barone, 1984)

Fig. 11 Cavitatea orală la leporide (după Barone, 1984)

Papilele conice (Papillae conicae) sunt asemănătoare cu cele

Este un muşchi semipenat, cu originea pe suprafaţa geniană a mandibulei,

Fig. 12 Limba la vacă (după Barone, 1984)

Fig. 13 Limba şi faringele la porc (după Barone, 1984)

1.2. PARTICULARITĂŢI SPECIFICE ALE LIMBII

Fig. 14 Limba la canide (după Barone, 1984)

Fig. 15 Limba la feline (după Barone, 1984)

Fig. 16 Limba la leporide (după Barone, 1984

Fig. 17 Structura dintelui (după Barone, 1984)

total de dinţi de pe cele două arcade este reprezentată de formula dentară,

1. 3. 2. Structura şi forma dinţilor

Dintele se formează dintr-un folicul sau germene dentar. În momentul

distală (Facies distalis), care vine în contact cu faţa mezială a dintelui

Fig. 18 Dinţii de pe arcada dentară inferioară la cal (după Barone, 1984

Dentina rădăcinii dintelui este acoperită de cement (Cementum), o

alveolele dentare fiind înlocuite de un burelet gingival. Diastema este foarte

Fig. 19 Arcada dentară superioară şi inferioară la canide (după Barone,

Fig. 20 Formula dentară bilaterală la canide (după Barone, 1984)

1.4. GLANDELE SALIVARE

1.4.1. Glandele salivare aglomerate

Sunt clasificate în: glande seroase pure (glanda parotidă) şi glande

preauricular şi un unghi postauricular. Ventral ajunge până la vena linguo-

Fig. 21 Glandele salivare profunde la cal (după Barone, 1984)

La carnivore, glanda parotidă este redusă, de culoare brun-roşietică.

până la tendonul muşchiului sternomandibular. Canalul mandibular se

planşeul sublingual la nivelul carunculei sublinguale. Glanda sublinguală se

1.4.2. Glandele salivare difuze

Glandele salivare mici sunt sistematizate după caracterul funcţional în:

Fig. 22 Glandele salivare la canide (după Barone, 1984)

Fig. 23 Glandele salivare la porc (după Barone, 1984)

1.5. FARINGELE ŞI ESOFAGUL

Faringele (Pharynx) este un conduct musculo-membranos larg,

Fig. 24 Conformaţia interioară a faringelui la cal (după Barone, 1984)

Caudal, la nivelul septului faringian, dorsal de esofag se găseşte la