Ministerul Educației și Cercetării

Liceul Tehnologic „Spiru Haret” Târgoviște

Învățământ Postliceal
Calificare profesionala Asistent Medical Generalist

Proiect de absolvire

Îndrumător proiect
Absolvent
Timuc Elisa Maria

Târgoviște
2023
Îngrijiri acordate pacientului cu fracturi ale membrelor
 Motto
Sa stii ca cel putin o viata a respirat mai usor pentru ca tu ai trait pe lumea asta
– despre asta este succesul.” – Ralph Waldo Emerson
 CUPRINS

Argument.............................................................................................................
CAPITOLUL I. ANATOMIA SI FIZIOLOGIA SISTEMULUI OSOS...............................6
1.1. Scheletul centurii scapulare ...........................................................................7
1.2.Scheletul extremitatii libere a membrului superior ..........................................7
1.2.1 Scheletul bratului ...............................................................................7
1.2.2. Scheletul antebratului .......................................................................8
1.2.3. Scheletul mainii ...............................................................................9
1.3. Date generale despre articulatii ...................................................................10
1.3.1. Articulatiile extremitatii libere a membrelor superioare ..................11
1.3.2. Tipurilede miscari si axul miscarilor articulare ...............................11

CAPITOLUL II. FRACTURI ALE OASELOR LUNGI ALE MEMBRELOR

SUPERIOARE...............................................................................................................13
2.1 Fracturile ...................................................................................................13
2.2 Fracturi ale membrelor superioare .............................................................13
2.2.1. Clasificare ......................................................................................13
2.2.2. Semnele fracturii ...........................................................................15
2.2.3. Examenul radiologic ......................................................................16
2.2.4. Complicatiile fracturilor ..................................................................16
2.2.5. Tratamentul fracturilor ............................................................18
2.2.6. Tratamentul calusului vicios ........................................................19
2.2.7. Fracturile claviculei .......................................................................19
2.2.8. Fracturile extremitatii proximale a humerusului ..............................21
2.2.9. Fracturile diafizei humerale ........................................................21
2.2.10. Fracturile cotului ........................................................................22
2.2.11. Fracturile extremitatii distale a radiusului .....................................23
2.2.12. Fractura de scapula ................................................................23

CAPITOLUL III. PARTE APLICATIVĂ.........................................................................25

3.1. Procesul de nursing .............................................................................26
3.2. Tehnici utilizate în procesul de nursing la pacienții cu fracturi ale oaselor
lungi ale membrelor superioare ....................................................................................32
3.2.1. Masurarea temperaturii corporale .................................................32
 3.2.2 Sondajul vezical ..........................................................................36
3.2.3 Punctia venoasa ............................................................................37

CONCLUZII .............................................................................................................41
BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................42
 ARGUMENT

„Majoritatea persoanelor isi irosesc sanatatea pentru a face avere, apoi isi irosesc
averea pentru a avea sanatatea inapoi.” ( A.J. Reb Materi)

Meseria de asistentă medicală este concentrată pe nevoile pacientului și mai ales pe

măsurile de nursing, am considerat necesară o perfecționare, motiv pentru care am
urmat cursurile acestei școli.
Am ales această temă deoarece una din principalele cauze ale fracturilor sunt
accidentele de circulație dar și cele caznice. În ultimul deceniu aceste accidente soldate
cu fracturi sunt din ce în ce mai frecvente la toate vârstele.
Acordarea primului ajutor la locul accidentului cât și prevenirea completă a
fracturilor pentru a nu afecta funcțiile vitale este foarte importantă. Neglijența
tratamentului și a îngrijirilor medicale de specialitate duc la pierderea complexității
funcționării brațului.
Din fericire avoluția și prognosticul fracturii extremității superioare a humerusului sunt
de obicei favorabile, aceste fracturi consolidându-se într-un timp relativ scurt.

6
 CAPITOLUL I
ANATOMIA SI FIZIOLOGIA SISTEMULUI OSOS

Examenul obiectiv al oaselor

Fracturile se caracterizeaza prin mobilitate anormala a unui segment osos si
crepitatii osoase. Deformarile osoase apar prin cresterea si dezvoltarea anormala a
oaselor, prin proliferari tumorale sau tulburari endocrine( acromegalie) sau metabolice
( rahitism, osteomalacie, boala Paget).

Examenul obiectiv al articulatiilor

Se refera la volumul, sensibilitatea, deformarile si mobilitatea articulatiilor si la
tesuturile periarticulare. Congestia – coloratia rosiatica a tegumentelor din jurul
articulatiilor apare in cazul artritelor(inflamatii articulare).
Tumefactia tesuturilor periarticulare duce la deformarea articulara, durere
spontana la miscare si limitarea mobilitatii articulare.
Tumefactia articulara apare in artrite si poate realiza aspecte diverse semnificative
pentru bolile insotite de modificari articulare (reumatism articular acut, poliartrita
reumatoida, artrite reactive, lupus eritematos sistemic, boli de colagen).
Ea poate fi provocata de acumulare de lichid in cavitatea articulara in special in
articulatiile mari, de exemplu, la genunchi, lichidul evidentiindu-se clinic prin semnul
denumit socul rotulian.
Pot aparea nudozitati cutanate( tofii gutosi) care se formeaza prin depozite de urat
de sodiu in jurul articulatiilor si care au semnificatia pentru boala metabolica numita
guta. Constatarea durerii articulare se realizeaza prin palparea articulatiilor si prin
miscarile active sau pasive efectuate de pacient.
La o inspectie atenta se pot observa deformarile articulare ce au semnificatie in
artrite sau in artroze (procese degenerative articulare cu caracter cronic).
Prin miscarile active sau pasive ale articulatiilor se evidentiaza mobilitatea
articulara, bolile articulare cauzand disparitia sau reducerea mobilitatii unei articulatii din
cauza durerii fie din cauza anchilozei sau semianchilozei articulare.
Totodata, in cazul mobilizarii articulatiilor se pot distinge zgomote anormale-
crepitatii articulare care pot aparea in distructii ale suprafetelor osoase sau artroze,
participand la formarea articulatiilor.

7
1.1 SCHELETUL MEMBRELOR SUPERIOARE
Scheletul membrelor superioare este alcatuit din:
 Oasele centurii scapulare si oasele extremitatii libere a membrelor superioare.
 Oasele centurii scapulare sunt clavicula si scapula
 Oasele extremitatii libere a membrelor superioare sunt: osul humerus, care
formeaza scheletul bratului, radius si ulna, formand scheletul antebratului si oasele
carpiene, metacarpiene, falangele care formeaza scheletul mainii.
SCHELETUL CENTURII SCAPULARE
Clavicula este un os lung, de forma unui, ‘S’, turtit de sus in jos. Are o fata
superioara, alta inferioara, doua margini si doua extremitati: sternala si acromiala.
Extremitatea sternala prezinta o fata articulara pentru stern, iar extremitatea
acromiala, o fata articulara pentru acromion.
Scapulaeste un os lat si subtire, de forma triunghiulara cu baza in sus. Are doua fete,
trei margini si trei unghiuri.
Fata anterioara sau costala este cóncava si priveste spre torace .
Fata posterioara are o proeminenta transversala, denumita spina scapulei, care
formeaza doua fose: una deasupra spinei- fosa suspinoasa, alta dedesubt- fosa
intraspinoasa. Lateral, spina scapulei prezinta o prelungire turtita de sus in jos, numita
acromion, situat deasupra articulatiei scapulo-humerale, cu o fata articulara pentru
clavicula.
Marginea mediala este numita si margine vertebrala, iar cea laterala, mai groasa
se numeste margine axiala.
Dintre cele trei unghiuri, doua sunt superioare – unul medial si altul lateral, mai
voluminos-, iar al treilea este inferior.
Unghiul lateral are cavitate articulara numita cavitate glenoida, care se articuleaza cu
capul osului humerus, formand articulatia scapulo-humerala.
Scapula se leaga de torace prin muschi.

1.2 SCHELETUL EXTREMITATII LIBERE A MEMBRULUI SUPERIOR

1.2.1 SCHELETUL BRATULUI
Humerusul formeaza scheletul bratului, este alcatuit dintr-un corp- diafiza si
doua extremitati- epifize.
Corpul are forma unei prisme triunghiulare cu trei fete: antero-laterala, antero-
mediala, si posterioara si trei margini, dintre care cea anterioara este mai rotunjita . In

8
partea mijlocie a fetei antero-laterale se afla tuberozitatea deltoidiana si posterior de ea,
santul nervului radial, prelungit pe fata posterioara.
Epifiza superioara are un cap articular cat o treime dintr-o sfera, numit capul
humeral, prin care se articuleaza cu cavitatea glenoida al scapulei: in jurul capului
articular se afla un sant circular, denumit colul anatomic . Lateral si anterior epifiza
superioara are doi tuberculi : tuberculul mare si tuberculul mic. Intre cei doi tuberculi se
afla santul intertubercular, cu directie verticala.
Epifiza inferioara, mult latita transversal, are in partea laterala o fata articulara
sferica denumita condilul humeral, prin care se articuleaza cu capul radiusului. Medial
se afla o fata articulara sub forma de trohlee, cu axul oblic in jos si medial, prin care se
articuleaza cu ulna. Superior si medial de trohlee se afla o proeminenta- epicondilul
medial, iar in partea opusa, lateral de condil, epicondilul lateral. Anterior, deasupra
trohleei, se afla groapa sau fosa coronoida , iar lateral de ea, fosa radiala. Posterior,
deasupra trohleei, se gaseste fosa olecraniana

1.2.2. SCHELETUL ANTEBRATULUI

Radiusul- este un os lung cu un corp si doua epifize. Impreuna cu ulna,
formeaza scheletul antebratului, el fiind asezat lateral
Corpul in partea superioara este rotund, iar inferior are forma de prisma
triunghiulara, cu trei fete si trei margini. Fata anterioara se intalneste cu cea posterioara
la nivelul marginii mediale, numita si margine sau creasta interosoasa, deoarece pe ea
se prinde membrana interosoasa care il leaga de ulna. Fata laterala se continua cu
cele anterioara si posterioara prin margini mai rotunjite. In partea superioara, intre fata
anterioara si cea posterioara, se afla o proeminenta denumita tuberozitatea radiala.
Deasupra acesteia corpul se leaga de capul radial prin colul radiusului.
Epifiza superioara poarta denumirea de cap radial. Acesta are pe fata
superioara o suprafata articulara scobita, denumita foseta capului radial, prin care se
articuleaza cu condilul humerusului. Circumferinta capului przinta medial o fata
articulara pentru ulna, numita circumferinta articulara.
Epifiza inferioara, mult mai voluminoasa, are forma unei prisme patrulatere.
Fata laterala se prelungeste in jos cu o proeminenta ascutita denumita apofiza stiloida a
radiusului. Medial are o fata articulara scobita, numita incisura ulnara, prin care se
articuleaza cu capul ulnei. Fata inferioara prezinta o fata articulara cóncava, numita
fata articulara carpiana, prin care se articuleaza cu primul rand al oaselor carpului,
formand articulatia radio-carpiana.
9
 Ulna- este osul medial al scheletului antebratului, format dintr-un corp si doua
extremitati.
Corpul are trei fete- anterioara, posterioara si mediala- despartite de trei
margini. Marginea laterala este ascutita; pe ea se prinde membrana interosoasa care
leaga ulna de radius si de aceea se mai numeste margine sau creasta interosoasa.
Epifiza superioara este mai voluminoasa si are anterior o fata articulara
scobita, numita incisura trohleara, prin care se articuleaza cu trohleea humerala.
Incinzura trohleara este marginita posterior de o proeminenta indreptata in sus,
denumita olecran, iar anterior, de apofiza coronoida. Sub ea, pe fata laterala a apofizei
coronoide se gaseste o fata articulara scobita, cu concavitatea in sens antero-posterior,
denumita incinzura radiala, prin care se articuleaza cu circumferinta capului radial.
Epifiza inferioara poarta denumirea de capul ulnei. Medial, capul se prelungeste
in jos cu o proeminenta ascutita, numita apofiza stiloida. Lateral, capul are o fata
articulara cilíndrica, denumita circumferinta articulara cu radiusul. Pe fata inferioara a
capului se gaseste fata articulara carpiana, care, prin intermediul unui cartilaj, se
articuleaza cu osul piramidal al carpului.

1.2.3. SCHELETUL MAINII

Carpul
Format din cele opt oase carpiene, carpul alcatuieste segmentul proximal al
scheletului mainii. Oasele carpiene sunt scurte si mici, asezate pe doua randuri
transversale: unul superior si unul inferior, care se articuleaza intre ele.
In sus, carpul se articuleaza cu oasele antebratului, iar in jos cu oasele metacarpiene.
Randul superior – este format din patru oase. Mergand din afara inauntru,
acestea sunt: scafoidul, semilunarul, piramidalul si pisiformul.
Randul inferior- este format din alte patru oase, care din afara, inauntru sunt:
trapezul, trapezoidal, osul mare si osul cu carlig .
Metacarpul este format din cinci oase metacarpiene, care alcatuiesc segmental
mijlociu al scheletului mainii. Ele se numeroteaza din afara inauntru de la I la V ,
metacarpienele incepand de la al II-lea, la al V-lea si corespund podului palmei. Fiecare
metacarpian are un corp, o baza si un cap. Prin baza lor se articuleaza cu oasele
randului inferior al carpului. Prin cap se articuleaza cu prima falanga a degetelor. Primul
metacarpian este cel mai scurt si gros, al II-lea cel mai lung , dupa care descresc in
lungime pana la al V-lea , care este si cel mai subtire

10
 Falangele formeaza scheletul segmentului distal al mainii, (al degetelor). Cu
exceptia degetului mare denumit si police, care are numai doua falange , toate celelalte
degete au cate trei falange, numite de sus in jos : proximala, medie si distala. Baza
primelor falange se articuleaza cu capul metacarpienelor corespunzatoare degetelor.
Mai departe falangele se articuleaza intre ele.

1.3. DATE GENERALE DESPRE ARTICULATII

Articulatiile sunt organele de legatura dintre oase si reprezinta sediul miscarilor
dintre piesele scheletice cu care vin in contact. Exista doua mari categorii de articulatii:
articulatii fixe ( sinartroze) – cu mobilitate foarte redusa si articulatii mobile ( diartroze)
Sinartrozele- sunt articulatii lipsite de mobilitate, sau mobilitate foarte redusa.
Ele nu au cavitate articulara. Cele doua oase care se articuleaza sunt unite prin tesut
fibros, cartilaginos sau osos, de unde si impartirea lor in: sindesmoze, sincondroze si
sinostoze
Sindesmozele- sunt articulatii in care, intre cele doua oase se interpune tesut
fibros, mentionam in acest sens articulatia dintre oasele coxale si sacru, unite prin
ligamente interosoase puternice. Tot sindesmoze sunt suturile de la nivelul oaselor
craniului. Oasele sunt articulate intre ele, dar sunt despartite printr-un strat subtire de
tesut fibros.
Se descriu 3 tipuri de suturi:
- Sutura dintata, in care suprafetele osoase prezinta dinti de fierastrau care se
intrepatrund( sutura fronto-parietala sau parieto-occipitala)
- Sutura solzoasa ( scuamoasa) in care cele doua oase care se articuleaza sunt taiate
oblic : sutura parieto-temporala
- Sutura plana- in care marginile sunt regulate- ex. Cele doua oase nazale
Sincondrozele- se caracterizeaza prin interpunerea de tesut cartilaginos intre
oasele care se articuleaza. Tesutul cartilaginos poate fi hialin, ca in cazul cartilajelor
costale, sau fibrocartilaginos, cum sunt discurile intervertebrale
Sinostozele- se formeaza prin osificarea la varsta adulta a sidesmozelor si
sincondrozelor:Ex: osificarea suturilor, a cartilajelor de crestere.
Diartrozelesunt articulatii cu mobilitate crescuta. Acestea unesc oasele lungi
(articulatia genunchiului , a cotului). Structura capsulei diartrozelor este diferita in fuctie
de articulatie, dar in majoritatea cazurilor , acesteia i se descrie un strat extern fibros si
un strat intern sinovial. O particularitate a diartrozelor este ca legatura dintre capetele
osoase se realizeaza prin intermediul unor ligamente si a unei capsule de tesut
11
conjunctiv. Aceasta capsula cuprinde cavitatea articulara care la randul ei contine lichid
sinovial. Acesta are rolul de a facilita glisarea suprafetelor articulare acoperite de cartilaj
hialin dar si de a hrani cartilajul articular
Dupa gradul lor de mobilitate se impart in: - artrodii si amfiartroze
Artrodiniile- sunt diartrozele cu cel mai mare grad de mobilitate si se gasesc mai
ales la nivelul membrelor
Amfiartrozele- au o mobilitate mai redusa( de aceea sunt denumite si articulatii
semimobile)
1.3.1. ARTICULATIILE EXTREMITATII LIBERE A MEMBRELOR
SUPERIOARE
Articulatia umarului - scapulo-humerala- se formeaza intre capul humeral si
cavitatea glenoida a scapulei, completata pe margini de un fibrocartilaj: labrum
glenoide. Este o articulatie sferoidala. Capsula articulara, destul de subtire este intarita
pe fata anterioara de ligamentele gleno-humerale in numar de trei: superior, mijlociu si
inferior. Functional, articulatia umarului are trei grade de libertate. Miscarile posibile sunt
flexia si extensia, abductia-aductia, rotatia mediala si laterala, circumductia
Articulatia cotului- este diartroza complexa care face legatura intre osul
bratului, humerus si oasele antebratului: ulna si radius. Miscarile din articulatia cotului
sunt flexia si extensia in jurul axului transversal care trece prin trohlee si condilul
humeral. Articulatia cotului are un singur grad de libertate.
Articulatia mainii- este formata din articulatia radiocarpiana si intercarpiana.
Are doua grade de libertate principale. In ea se fac miscarile de flexie si extensie ale
mainii in jurul axului transversal si de inclinatie laterala mediala, in jurul axului sagital.
Articulatiile degetelor- Articulatiile metacarpofalangiene se fac intre capetele
metacarpienelor si baza falangelor proximale. Miscarile sunt de flexie-extensie si
abductie-adductie.

1.3.2. TIPURILE DE MISCARI SI AXUL MISCARILOR ARTICULARE

Axul miscarii- este linia imaginara care trece prin articulatie, in jurul careia se
face miscarea de rotatie, de acea se mai numeste si ax de rotatii.Cu cat numarul axelor
de rotatie este mai mare, cu atat este mai mare si gradul de mobilitate sau libertate a
articulatiilor.Tipuri de miscari articulare:
Flexia- este miscarea prin care cele doua segmente articulate se apropie unul
de altul,
Extensia- este opusa flexiei, iar segementele se departeaza unul de altul,
12
 Adductia- este miscarea prin care membrele sau segmentele se apropie de
planul medio-sagital.
Abductia- este opusa adductiei si consta in indepartarea segmentelor de planul
medio-sagital.
Circumductia- rezulta din executarea succesiva a celor patru miscari
precedente: abductia, adductia, extensia si flexia. Segmentul de membru sau membrul
intreg executa o miscare rotativa, care ar descrie in spatiu un con, cu varful in articulatie
(circumductia bratului, mainii, coapsei, etc).
Miscarea de rotatie- este rasucirea in jurul axului unui segment sau membru, in
raport cu segmentul proximal, care nu se misca. Rotatia poate fi externa (laterala)- cand
capatul osos care se rasuceste are tendinta de ¨a iesi¨ din articulatie si interna
(mediala), cand capatul osos are tendinta de ¨a intra¨ in articulatie.
Pronatia- este miscarea de rotatie prin care membrul se roteste medial, in jurul
axului sau longitudinal.
Suspinatia- este miscarea de rasucire a antebratului cu ducerea palmei in sus.

13
 CAPITOLUL II
FRACTURI ALE OASELOR LUNGI ALE MEMBRELOR SUPERIOARE

2.1 FRACTURILE
Definitie:Prin fractura se intelege intreruperea totala sau partiala al comunitatii
unui os, produsa de traumatisme violente. Fracturile patologice se produc pe un os
fragilizat prin suferinte anterioare ca: tumora osoasa, osteoporoza, osteita.
Etiologie: In marea majoritate a cazurilor, intensitatea agentului traumatic
trebuie sa fie foarte violenta pentru a produce o fractura. La persoanele in varsta, la
care exista un proces de rarefiere si deci o slabire a structurii.
Osoase- osteoporoza- rezistenta osului scade foarte mult, astfel incat, poate lua
nastere o fractura si dupa traumatisme mici.
Oasele patologice, care au in ele abcese sau formatiuni tumorale se fractureaza
cu usurinta. La nivelul leziunii, structura osoasa nu mai exista, fiind inlocuita de abces
sau de masa tumorala care este complet lipsita de rezistenta.
Fracturile sunt mai numeroase la barbati deoarece, prin natura muncii lor, sunt mai
expusi accidentarilor. In aceleasi conditii de actiune a agentului traumatic, procesul
fracturilor este egal la barbati si femei.

2.2 FRACTURI ALE MEMBRELOR SUPERIOARE

2.2.1. CLASIFICARE.
Fracturile se clasifica in functie de:
 Mecanismul de producere al fracturilor
 Aspectul anatomopatologic al fracturilor

Mecanismul de prodecere al fracturilor

In functie de mecanismul care actioneaza pentru a se produce o fractura, se
deosebesc doua tipuri de fracturi:
a) Fracturi directe, produse la locul de impact al agentului vulnerant cu osul.
b) Fracturi indirecte, produse la distanta de sediul traumatismului
Dupa modul de actiune al traumatismului, fracturile pot fi directe si indirecte.
Fractura directa se produce la nivelul la care actioneaza forta reprezentata prin
zdrobire, compresiune sau soc violent. Acestea sunt fracturi aparute la marile
accidente, care se asociaza cu leziuni mai mult sau mai putin grave a partilor moi.

14
 Fractura indirecta se produce in alt loc decat acolo unde a actionat agentul
traumatic. Aceste fracturi sunt cele mai numeroase si dupa modul de aplicare a
traumatismului, se pot produce diferite tipuri anatomopatologice de fracturi.
In fracturile indirecte traumatismele pot actiona prin unul din urmatoarele patru
mecanisme:
a) Flexiune, cand forta se exercita asupra unei curburi osoase, care, depasind
elasticitatea normala rupe osul la maximum de curbura.
b) Tractiunea, in urma tractilor musculare violente care duc la smulgerea unor
fragmente osoase, ce prezinta zone de insertie tendinoase sau fracturi parcelare ale
epifizelor prin tractiune ligamentoasa.
c) Compresiune, in lungul axului osului, ducand la fractura epifizei, ca in fracturile de
astragal sau pilon tibial in urma caderii de la inaltime.
d) Torsiunea, cand forta vulneranta produce o rasucire a membrului determinand
totdeauna o fractura spinoida sau helicoidala.

Din punct de vedere anatomopatologic fracturile pot fi fracturi inchise, fracturi

deschise , fracturi complete sau incomplete.
Fractura inchisa: este orice fractura in care segmentele osoase sunt acoperite
integral de partile moi din jur ( muschi, fascii, vase si nervi. )
Fracturi deschise: sunt acelea in care pielea a fost lezata (de agentul
traumatic sau de un segment al osului fracturat) si osul ajunge in contact cu exteriorul.
Deosebirea dintre aceste doua tipuri de fracturi este extrem de importanta deoarece in
cazul fracturilor deschise, osul se poate infecta, poate aparea un proces septic de
osteita sau de osteomielita, care intarzie vindecarea sau poate da nastere unor alte
complicatii: distrugeri osoase, calus vicios, pseudoartrite.
Sediul fracturii:
Acestea pot fi pentru oasele lungi : la extremitatea osului ( epifizar), la mijlocul
acestuia (diafizar), sau in zonele intermediare (diafizo-epifizar)
Exista nenumarate aspecte anatomopatologice ale oaselor fracturate: fracturi
inchise, deschise, fracturi complete, fracturi incomplete
Fracturile epifizelor pot fi adesea interarticulare, eventualitate grava intrucat
prezenta de fragmente osoase interarticular tulbura structura si integralitatea articulatiei
creand dificultati de functionare chiar daca s-a produs o vindecare corecta a fracturii.
Fracturile incomplete sunt mai frecvente la copii, unde datorita elasticitatii
osului si a grosimii periostului, fractura are un traiect care intereseaza numai corticala.
15
Este fractura denumita ’’ en bois vert’’ . La oasele late ale cutii craniene se pot produce
infundari. Fisurile sunt fracturi incomplete in care integritatea osului exista clinic si se
evidentiaza numai radiologic. Fragmentele osoase nu sunt deplasate.
Fracturile complete se situeaza, de obicei, la nivelul punctelor slabe ale osului, in
fracturile indirecte si au sediul variabil, in fracturile directe.
In general, sunt doua fragmente si mai multe traiecte, fractura se cheama cominutiva.
Deplasarea fragmentelor fracturate se datoreaza retractiilor musculare. Deplasarea
poate fi prin: rotatie sau prin ascensiune
Odata cu fractura, se pot produce si leziunile partilor moi. Pielea poate fi
contuzionata sau sectionata de traumatism sau de capetele osoase ale fragmentelor
osoase, la fel si muschii. Vasele mici sau mari pot fi contuzionate sau sfasiate de catre
fragmentele osoase, producand hematoame.
Odata cu ruptura osului se produc leziuni ale sistemului nervos proprioceptiv, ale
terminatiilor nervoase de tip VATER-PACINI din periost si din paienjenisul terminatiilor
nervoase din canalele HAVERS. Aceste leziuni nervoase determina reflexe medulare
care explica tulburarile vasomotorii din focarul de fractura. De aici, pornesc si reflexe in
diferiti centri nervosi de asociere si integrare in creier. Nervii pot fi lezati prin
contuzionare sau sectionare. Leziunea nervoasa poate fi numai o simpla intrerupere
functionala (neuropraxie), o zdrobire cu pastrarea continuitatii tecii Schwann
(axonotmesis) sau o sectiune completa (neurotmesis). Articulatiile pot fi interesate
direct, prin fractura interarticulara sau prin inteparea unui fragment osos.

2.2.2.SEMNELE FRACTURII
Semnele fracturii se impart in: semne de probabilitate si semne de certitudine (de
siguranta).
Semnele de probabilitate:
 Durerea- este vie si mai intensa la locul fracturii, dar nu apare imediat asa cum se
intampla in entorse si luxatii;
 Echimoze tardive (uneori la distanta de focarul de fractura)
 Deformarea regiunii- este mai vizibila la oasele lungi
 Scurtarea regiunii- este valoroasa dar poate aparea si in luxatii
 Impotenta functionala a membrului afectat- este frecventa, dar apare si in entorse
si luxatii
 Tumefactie

16
  Edem
 Cresterea temperaturii locale
Semnele de certitudine: ( siguranta)
 Mobilitatea anormala- este prezenta in fracturile complete
 Crepitatia osoasa- se deosebeste de crepitatia oferita de cheagurile de sange,care
este mai fina
 Intreruperea continuitatii osoase- se apreciaza prin palpare
 Lipsa de transmitere a miscarii pe traiectul normal al osului

2.2.3. EXAMENUL RADIOLOGIC

Examenul radiologic de fata si profil este obligatoriu pentru precizarea
diagnosticului complet, care arata sediul, traiectul si tipul de fractura, precum si calitatea
reducerii fracturii inainte de imobilizarea in aparat gipsat.

2.2.4. COMPLICATIILE FRACTURILOR

Complicatiile fracturilor se pot imparti in: complicatii imediate si tardive
Complicatiile imediate
 Ranirea pielii- prin capetele de fractura taioase si transformarea unei fracturi
inchise intr-o fractura deschisa.
 Lezarea pachetului vasculo-nervos- prin capetele ascutite ale oaselor fracturate
sau prin compresie, urmate de hematoame, ischemie periferica si paralizii
 Aparitia socului traumatic- datorita durerii si reflexelor propioceptiv medulare sau
corticale cu punct de plecare, bogatia terminatiilor senzitive nervoase de la nivelul
osului
 Embolia gazoasa cu punct de plecare in grosimea medularei mai frecventa a 5-a
sau a6-a zi de la traumatism.
 Embolia pulmonara- se manifesta prin junghi toracic puternic, sincopal, dispnee,
paloare si o senzatie de moarte iminenta
 Embolia grasoasa cerebrala- da o stare de somnolenta, amnezie, confuzie si
tulburari vizuale
 Embolia urinara- se manifesta prin picaturi fine de grasime in urina la 2-3 zile de
la fractura, uneori urina capata aspectul lactescent
 Complicatiile unor afectiuni cronice care se agraveaza dupa fracturi : tulburari

17
mictional la bolnavii cu adenom de prostata, pneumopatii acute pe fondul unor supuratii
pulmonare cronice, declansarea diabetului decompensat la unii bolnavi cu diabet latent,
tromboembolii la bolnavii cu varice, ischemii periferice pe fondul unor arteriopatii
cronice.
 Flebita, care este o complicatie frecventa si adeseori grava. Ea apare datorita
tulburarilor circulatorii si de coagulabilitate cu punct de plecare din focarul de fractura.
Complicatiile tardive ale fracturilor sunt:
 Calusul vicios- se datoreaza incorectei imobilizari si deplasari sub imobilizare.
Dintre varietatile de deplasare a fragmentelor de fractura cele mai frecvente sunt
decalajul si unghiularea. Aceste calusuri duc la deteriorarea articulatiei din vecinatate si
aparitia artrozei. Corectarea chirurgicala consta in osteoclazie, osteotomie si rezectie.
 Intarzierea consolidarii- poate avea mai multe cauza: reducerea imperfecta,
contentia insuficienta a fragmentelor, diminuarea rezistentei bolnavului. Intarzierea in
consolidare se recunoaste prin persistenta durerii la nivelul calusului, dupa perioada
normala de consolidare.
 Pseudartroza- este o consolidare patologica definitiva. Criteriul clinic al aparitiei
pseudartrozei este mobilitatea in focar si lipsa durerii spre deosebire de calusul intarziat
care este dureros.
Consolidarea focarului de fractura trece prin urmatoarele faze:
1. Faza pseudoinflamatorie sau faza hemoragica si hiperemica. Revarsatul sangvin
existent intre fragmentele osoase sufera un proces de coagulare in care incep
fenomenele de inflamatie aseptica, caracterizate prin edem, vasodilatatie si transudat.
Tesutul conjunctiv al periostului incepe un proces de intinerire, odata cu tesuturile
vecine, prin transformarea lor in tesut conjuctiv mezenchimal care va invada
hematomul.
2. Faza calusului fibros se desfasoara sub influenta factorilor complecsi care
transforma celulele conjunctive nediferentiate in celule formatoare de os (osteoblaste) si
de cartilaj (condroblaste). Acest tesut nou format duce la unirea fragmentelor. Se
formeaza un paienjenis de vase care asigura nutritia calusului fibros.
3. Faza calusului osos primitiv incepe in jurul celei de a treia saptamani, prin
mineralizarea calusului fibros si inceperea procesului de osificare cu trabeculatie
dezordonata.
4. Faza de remodelare care conduce la inlocuirea tesutului osos primitiv prin tesut

18
osos lamelar. Acest proces de remodelare este dirijat de fortele mecanice exercitate si
care duce la refacerea continuitatii si formei osului initial.
In afara de complicatiile ce tin de formarea calusului, mai trebuie sa mentionam si alte
complicatii la distanta, cum sunt: osteoporoza- care poate consta in decalcifieri de
vecinatate sau la distanta, miozita osificata, atrofiile musculare- dupa imobilizarea
prelungita, litiaza renala

2.2.5. TRATAMENTUL FRACTURILOR

Tratamentul fracturilor cuprinde patru etape:
 Prevenirea (profilaxia)
 Primul ajutor;
 Tratamentul ortopedic
 Tratamentul chirurgical
1. Prevenirea (profilaxia)- consta in atentia si prudenta in respectarea masurilor de
protectie a muncii, in evitarea accidentelor casnice si rutiere. Este mai simplu si mai
convenabil sa prevenim fracturile decat sa le tratam.
2. Primul ajutor- este esential deoarece usureaza durerile, previne complicatiile grave
si socul traumatic. Primul ajutor consta in: imobilizarea provizorie, administrarea de
analgezice (algocalmin, piafen, antinevralgic), oxigenoterapie, hemostaza (in cazul
hemoragiei asociate) si transportul corect. Imobilizarea provizorie se executa prin atele
sau atele improvizate din bete, scanduri, paturi, perne vasle. Etc. La nivelul membrelor
superioare, imobilizarea se poate face cu ajutorul esarfei care fixeaza membrul superior
de torace. Atelele vor fi capitonate cu vata, fesi, prosoape, bucati de panza, pentru a
evita traumatizarea tegumentelor. Ele se vor fixa cu fesi, cravate, sfori sau batiste.
Atelele trebuie sa fie suficient de lungi pentru a fixa articulatiile de deasupra si
dedesuptul fracturii. Nu se vor strange prea tare pentru a evita blocarea circulatiei
sangvine. Acest blocaj este resimtit de victima prin amorteli si furnicaturi, imobilitatea
miscarii degetelor sau umflarea acestora. Coloratia palida a degetelor corespunde
ischemiei prin blocaj venos .In aceste cazuri se vor largi legaturile care fixeaza atelele.
3. Tratamentul ortopedic- consta in reducerea si imobilizarea fracturii. Examenul
radiologic este obligatoriu inainte si dupa reducerea fracturii. Reducerea fracturii se face
sub anestezie locala( in focar), rahidiana sau generala, dupa caz. Imobilitatea se face in
aparat gipsat, cu ajutorul feselor impregnate de sulfat de calciu (gips) care are
prioprietatea de a usca rapid si de a intari. Daca metodele manuale de reducere a

19
fracturii nu sunt posibile, datorita musculaturii puternice la nivelul membrului fracturat,
se recurge la extensia continua, mai ales la fracturile de femur. Extensia continua se
poate face prin benzi adezive sau prin potcoava ortopedica. Potcoava ortopedica se
fixeaza printr-o brosa transcondiliana care permite cu ajutorul unui scripete extensia
continua prin folosirea unor greutati puse in platanul de la capatul scripetelui platanul de
la capatul scripetelui. Dupa imobilizare in aparat gipsat, se face in mod obligatoriu
controlul radiologic pentru a fi sigur daca reducerea fracturii s-a facut corect.
4. Tratamentul chirugical - consta in osteosinteze efectuate prin: cerclaj, placi de
metal sau plastic, insurubare, brose si tije centromedulare. Brosa Kirschner se introduce
in canalul medular al oaselor mici, tija centromedulara Kuntscher se foloseste pentru
oasele mari. Operatia se executa sub ecranul de Rx TV

2.2.6. TRATAMENTUL CALUSULUI VICIOS

Tratamentul calusului vicios si al pseudartrozei se face prin:
a) Osteoclazii—prin ruperea calusului si indepartarea fracturii urmata de o noua
imobilizare.
b) Osteotomii—taierea calusului si repunerea in ax a capetelor de fractura, rezectii de
calus urmata de osteosinteza
c) Osteoplastii—cu grefoane osoase recoltate din alte parti ale corpului accidentatului
d) Artrodeze—fixarea si blocarea articulatiilor in cazul fracturilor de col femural sau
humeral prin cuie, grefoane, brose
e) Artroplastii—cu proteze de plastic complexe ( proteza Moon sau cupa Smith-
Petreson)

2.2.7. FRACTURILE CLAVICULEI

Fractura de clavicula este una din cele mai comune fracturi intalnite in practica
ortopedic. Cele mai frecvent ea rezulta prin cadere directa laterala sau in urma unei
lovituri directe asupra umarului (85%), in caderile pe cot pe umar sau pe mana.
Cauzele cele mai frecvente pana la varsta de 30 ani sunt accidentele rutiere si
cele sportive ( caderea de pe bicicleta). In studiile epidemiologice, fractura de clavicula
reprezinta pana la 5% din toate fracturile si pana la 44% din fracturile centurii scapulare.
Fractura poate fi completa, cand intereseaza toata circumferinta osului, sau
incomplete, la copii in special cand poarta numele de fractura ‚’’in lemn verde’

20
 Fracturile complete pot fi cu sau fara deplasare. In caz de fractura cu deplasare,
fragmentul medial este deplasat in sus, fiind tras de muschiul sterno-cleido-mastoidian,
iar fragmentul lateral in virtutea greutatii membrului.
Fracturile claviculei pot fi inchise sau deschise.
De cele mai multe ori, fractura se produce la unirea treimii medii cu treimea
laterala. Linia de fractura poate fi transversala, oblica, sau cu fragment intermediar.
Dintre semnele clinice amintim in primul rand durerea si impotenta functionala .
De cele mai multe ori, bolnavul isi tine cotul de parte fracturata cu mana, pentru a
imobiliza clavicula. La palpare se constata o mica deformatie locala, pe care o
constituie fragmentele de fractura. Uneori, clavicula este considerabil scurtata,
fragmentele de fractura. Uneori, clavicula este considerabil scurata, fragmentele fiind
incalecate.
Diagnosticul de precizie este dat de radiografie , care arata traiectul liniei de
fractura si da indicatii de tratament.
La copii, fractura se vindeca in 10-14 zile, iar la adult in 30 de zile.
Dintre complicatiile imediate mentionam ranirea arterei sau a venei
subclaviculare de catre fragmentele osoase ascutite, vasele mentionate fiind in imediata
apropiere a claviculei. De asemenea poate fi ranit si plexul brahial, dand tulburari
nervoase ale membrului superior. O alta complicatie grava o constituie interpretarea
pleurei la nivelul domului pleural, dand un pneumotorax. Mai tarziu, consolidarea
focarului de fractura intr-un calus mare, voluminos, care apasa asupra manuchiului
vasculo-nervos, poate constitui o alta complicatie.
In fracturile fara deplasare, simpla imobilizare a membrului superior respectiv intr-o
esarfa tip Gerdy este suficienta.
In fracturile cu deplasare se incearca mai intai sa se reduca deplasarea
fragmentelor si apoi se face imobilizarea acestora. Acest lucru se realizeaza, fie gratie
unor inele imaginate Delbet si perfectionate de Titova, fie gratie unei camera de
bicicleta rasucita in opt la spate intre scapule si usor umflata.
Inelele se confectioneaza din vata si tifon, se aplica la radacina membrelor, se
solidarizeaza intre ele prin intermediul unor bucati de tub de cauciuc si se fixeaza la
centura. Aceste inele exercita o extensie continua asupra claviculelor, impiedicand
ridicarea umerilor.
La copil se recomanda imobilizarea membrului superior la spate, cu cotul flectat.
Cand deplasarea fragmentelor este mare si greu de redus sau cand intre
fragmentele osoase se interpun parti moi se recurge la interventia chirurgicala.
21
 Se incizeaza pielea, se descopera focarul de fractura, se indeparteaza dintre
fragmentele osoase partile moi si face osteosinteza, fie cu sarma trecuta in bratara, fie
cu ajutorul unei brose trecuta in lungul canalului medular al celor doua fragmente.
Imobilizarea timp de o luna este obligatorie.
2.2.8. FRACTURILE EXTREMITATII PROXIMALE A HUMERUSULUI
Se disting fracturi ale capului humeral, ale gataului anatomic, ale gatului
chirurgical si fracturi ale tuberozitatilor (trohin si trohiter).
Fracturile capului si ale gatului anatomic sunt acoperite de capsula articulara si
sunt deci si fracturi intraarticulare. Fracturile gatului chirurgical sunt extraarticulare .
La copii, se pot produce dezlipiri epifizate, datorita existentei in vecinatate a
cartilagiului de crestere, cu tulburari de crestere ale osului. Dintre semnele clinice,
durerea si impotenta functionala se situeaza pe primul plan. Impotenta functionala
poate fi relativa sau absoluta. Bolnavul tine bratul lipit de torace, dupa una sau doua zile
apare echimoza, care se intinde pe muschiul marele pectoral.
Cand fragmentele osoase sunt deplasate, apare deformarea locala. Palparea
provoaca durere intr-un punct fix, uneori o mobilitate anormala, chiar crepitatii osoase si
eventual deplasarea de fragmente.
Diagnosticul de precizie se obtine prin doua radiografii: una de fata, a doua de profil.
Dintre complicatiile acestei fracturi citam: lezarea vaselor axilare (hematom, anevrism),
comprimarea ramurilor plexului brahial si luxatia capului femural fracturat, el ajungand
uneori pana sub clavicula, cand este nevoie de interventie chirurgicala( extirparea
capului humral).
Desi diagnosticul acestei fracturii- exceptand complicatiile- este bun, uneori
bolnavul ramane totusi cu oarecare limitare a miscarilor.
Tratamentul fracturilor fara deplasare este pur ortopedic. Fiind vorba in cea mai
mare parte de pacienti batrani, imobilizarea se poate face de obicei intr-o esarfa,
punandu-se in axila o pernita, pentru ca bolnavul sa poata face mici miscari cu umarul,
prevenind atrofia muschiului deltoid.
Cand fragmentele sunt deplasate, reducerea lor se obtin prin extensii cu benzi
de leucoplast, pe o atela abductoare. Cand reducerea fragmentelor a fost obtinuta,
peste aceasta atela se completeaza cu fese gipsate aparatul toraco-brahial. Durata
imobilizarii este de aproximativ 30-46 de zile.
In cazuri exceptionale se recurge la interventie chirurgicala, care urmareste
fixarea fragmentelor (osteosinteza) printr-o placa de metal.

22
 2.2.9. FRACTURILE DIAFIZEI HUMERALE
Traiectul acestei fracturi poate fi transversal, oblic, spiroid (helicoidal) sau
cominutiv.Dintre complicatii, cea mai de temut este ranirea nervului radial, care trece
prin santul de torsiune al humerusului, putand fi deci prins, strivit, sau sectionat de
fragmentele osoase. Cand se produce o asemenea complicatie, survine paralizia
nervoasa respectiva: bolnavul nu poate face flexia dorsala a mainii si nici abductia
policelui. Constatarea unei asemenea paralizii indica interventia chirurgicala in scopul
degajarii nervului din focarul osos( neuroliza), respectiv sutura lui (neurorafie)
O alta complicatie posibila la acest nivel este interpunerea de muschi intre
fragmentele osoase, ceea ce duce la impiedicarea unei consolidari, la crearea unei
articulatii false (pseudartroza).
Dintre complicatiile mai tardive trebuie amintita in special consolidarea vicioasa:
calus unghiulat, scurtarea membrului prin incalcare mare a fragmentelor.
Tratamentul ortopedic urmareste imobilizarea intr-un aparat gipsat toraco-
brahial, dupa o anestezie in focar cu novocaina 1% si reducere.
Cand tratamentul ortopedic este imposibil, din cauza interpozitiei musculare, se
recurge la interventia chirurgicala. Osteosinteza se face, fie cu un fir de sarma, sub
foram de 2-3 bratari, atunci cand fragmentele osoase sunt ascutite (fractura oblica), fie
cu ajutorul unei tije metalice Kuntscher, care se introduce in canalul medular al
fragmentelor osoase, atunci cand traiectul fracturii este transversal.

2.2.10. FRACTURILE COTULUI

In aceasta categorie se include, atat fracturile extremitatii distale a humerusului
cat si fracturile extremitatilor proximale ale oaselor antebratului.
Aceste fracturi sunt de cele mai multe ori intraarticulare, de aceea, prognosticul
functional este serios, in sensul ca miscarile articulatiei cotului vor avea aproape
intotdeauna de suferit.
La copii de 4 ani aceste fracturi sunt deosebit de grave putand produce dezlipiri
epifizare la nivelul cartilajului de crestere , cu tulburari ulterioare de crestere in lungimea
osului. Manunchiului vasculo-nervos poate fi intins, strivit, ranit, ducand la tulburari
grave. Nervii mari, ca nervul median, dar mai ales nervul radial, pot fii striviti intre
fragmentele deplasate ale acestei fracturi, dand paralizii mai mult sau mai putin grave.
Semnele clinice ale fracturii de cot sunt: durerea, impotenta functionala,
deformarea regiunii cotului si echimoze.

23
 Extremitatea distala a humerusului poate prezenta diverse traiecte de
fractura: in Y, in V, transversala, parcelara.
Imobilizarea fracturilor de cot, mai ales la copil se face in aparat gipsat. La
adult este nevoie de fixarea unor fragmente mici cu ajutorul unui surub metalic, sau
chiar a extremitatii distale a humerusului cu butonul metalic imaginat de Ernest Juvara.
Olecranul se poate fractura si el, de obicei prin caderi directe pe cot. Fracturile
fara deplasare si omobilizeaza in aparat gipsat. Fractura la baza olecranului, greu de
mentinut redusa, din cauza tractiunii tricepsului, se trateaza prin osteosinteza; fixarea
cu sarma (cerclaj)

2.2.11. FRACTURILE EXTREMITATII DISTALE A RADIUSULUI

Sunt relativ frecvente, datorita caderilor pe mana, in hiperextensie.
Traiectul liniei de fractura este de obicei transversal si situat la 1-2cm deasupra
articulatiei pumnului. Fragmentul mic, distal, se deplaseaza de obicei dorsal si atunci
mana privita din profil ia aspectul de ¨dos de furculita¨ , ia se produce prin hiperextensia
mainii pe antebrat. Cand insa fragmentul mic, distal, se deplaseaza palmar, mana ia din
profil aspectul de ¨burta de furculita¨.
Dintre complicatiile cele mai importante ale fracturilor, la acest nivel mentionam
leziunea nervului median si tulburarile circulatorii. Leziunea nervului median se
manifesta clinic prin imposibilitatea bolnavului de a executa in mod activ flexia indexului
si opozitia policelui. Tulburarile circulatorii se manifesta printr-o decalcifiere, uneori
foarte pronuntata, a regiunii pumnului.
Tratamentul fracturilor extremitatilor distale a radiusului este aproape exclusiv
ortopedic. Se anesteziaza focarul de fractura, injectandu-se intraosos 10ml novocaina
1%, apoi se face reducerea fracturii prin tractiune si presiune asupra fragmentului distal,
in sensul invers deplasarii sale, odara reducerea obtinuta, se aplica un aparat gipsat.
Se va supraveghea atent circulatia mainii si imediat ce bolnavul acza furnicaturi in
deget, aparatul trebuie suprimat. Daca aparatul este bine tolerat, bolnavul va face
miscari ale degetelor. Imobilizarea dureaza timp de o luna.

2.2.12. FRACTURA DE SCAPULA

Cauze
Fracturile scapulei sunt relativ rare, reprezentand procentual 1% din toate
fracturile si 2%-5% din toate fracturile centurii scapulare. Raritatea fracturilor scapulei
se datoreaza tesuturilor moi care invelesc acest os. Un alt motiv este reprezentat de
24
mbilitatea articulatiei gleno-humerale si a altor articulatii ce alcatuiesc centura
scapulara (sternoclaviculara, interfata scapulo-toracica)
Fracturile glenoidale si de corp scapular sunt tipic secundare unor traumatisme
puternice si sunt foarte comune tinerilor si barbatilor de varsta adulta. 19% dintre
pacientii cu fractura de scapula au si alte leziuni asociate (adesea datorita celorlalte
laziuni, fractura de scapula poate sa treaca neobservata.)
Traumele relativ minore pot sa duca la aparitia unei intreruperi simple a inelului,
aceasta leziune fiind considerata stabila. Daca sunt implicate doua leziuni ale acestui
inel (¨intrerupere dubla¨), acesta poate sa devina instabila.
Un exemplu ar fi urmatoarea fractura: colul scapulei si treimea mijlocie a
claviculei, mai exact sindromul de ¨floating shoulder¨.
Clasificari
1. Fracturi ale corpului scapulei: fractura fosei supraspinoase, fractura fosei
subspinoase, fractura spinei scapulei.
2. Fracturi ale unghiului scapulei: fracturi ale unghiului intern, fracturi ale unghiului
inferior, fracturi ale unghiului extern (glenei).
3. Fracturi ale proceselor: fracturi de acromion, fracturi de coracoid.
Cunoasterea mecanismului producerii ajuta atat la diagnostic, cat si la
tratament.Examinarea fizica scoate in evidente umarul aplatizat, daca fractura implica
spina scapulara sau acromionul. La palparea tesuturilor moi apare durerea si
sensibilitate locala. Pozitia tipica in adductie a bratului si miscarile incomplete datorita
durerii sunt semne diagnostice importante. Diagnosticul de certitudine se pune pe baza
examenului radiologic si prin Computer Tomograf .

25
 CAPITOLUL III
PARTE APLICATIVĂ

Procesul de nursing reprezinta o metoda clinica planificata, pragmatica, care

permite acordarea de ingrijiri individualizate, in functie de reactiile particulare ale fiecarui
individ (comunitate) la o modificare actuala sau potentiala a starii lui de sanatate.
Scopul implementarii procesului de nursing este obtinerea unei imbunatatiri a
starii de sanatate a individului si comunitatii. Se renunta astfel la ingrijirile stereotipe,
uniformizate.
Ele se vor aplica individualizat, dupa analiza gradului de dependenta aparut in
satisfacerea nevoilor fizice sau psihosociale ale persoanei (prin prisma cadrului
conceptual al Virginiei Henderson).
Acest tip de ingriji presupune de asemenea modificari in dinamica, pe baza
reevaluarii continue a pacientului si raspunsului sau la ingrijirile acordate.
Avantajele procesului de nursing sunt urmatoarele:
Pentru asistenta:
 permite luarea deciziilor pentru rezolvarea problemelor pacientului;
 evidentiaza legalitatea actiunilor;
 creste profesionalismul;
 da satisfactie muncii.
Pentru pacient:
 beneficiaza de ingrijiri de calitate in functie de nevoi;
 are asigurata continuitatea ingrijirilor, planul fiind accesibil echipei de sanatate
care are nevoie de un reper de informatii pentru fiecare problema;
 determina pacientul sa participe la ingrijiri si sa se preocupe de obtinerea unei
mai bune stari de sanatate.
Etapele procesului de nursing sunt urmatoarele:
Aprecierea datelor este prima etapa a procesului si constain:
 culegerea datelor;
 validarea datelor;

26
  organizarea datelor.
Diagnosticul de nursing presupune:
 prelucrarea datelor;
 identificarea problemelor de sanatate ale pacientului;
 enuntul diagnosticului de nursing.
Planificarea cuprinde:
 stabilirea prioritatilor;
 stabilirea obiectivelor;
 stabilirea strategiilor de nursing;
 scrierea planului de nursing.
Implementarea procesului de nursing constain:
 culegerea de noi date;
 efectuarea interventiilor.
Evaluarea este etapa in care se face:
 aprecierea rezultatelor obtinute, in functie de obiectivele propuse;
 identificarea factorilor care afecteaza atingerea obiectivelor;

3.1. PROCESUL DE NURSING LA PACIENȚII CU FRACTURA INCOMPLETA

FALANGE MEDIU SI DISTAL DEGET II-III MANA DREAPTA
ETAPELE
NR.
PROCESULUI CARACTERISTICI
CRT
NURSING
1. APRECIEREA Este prima etapă a procesului de nursing în care se
DATELOR culeg date de la pacient sau aparținători prin:
 interviu – se obțin:
informații generale: nume, prenume;
vârstă –fractura este o intrerupere totala sau partiala al
continuitatii unui os, produsa de traumatisme violente.
Se poate ajunge la osteoporoza .
La persoanele in varsta , la care exista un proces de
rarefiere si deci o slabire a structurii.
La nivelul leziunii, structura osoasa nu mai exista,
fiindca inlocuita de abces sau de masa tumorala care

27
este complet lipsita de rezistenta
Fracturile sunt mai numeroase la barbati deoarece, prin
natura muncii lor cu risc ( constructii ) sunt mai expusi
accidentarilor. In aceleasi conditii de actiune a agentului
traumatic, procesul fracturilor este egal la barbati si
femei.
Se obțin date obiective și subiective despre debut si
simptomatologie:
Semnele fracturii se impart in:
Semne de probabilitate si semne de certitudine (de
siguranta)
Semne de probabilitate:
 Durerea: este vie si mai intensa la locul fracturii, dar
nu apare imediat asa cum se intampla in entorse si
luxatii
 Echimoze tardive: uneori la distanta de focarul de
fractura
 Deformarea regiunii este mai vizibila la oasele lungi
 Scurtarea regiunii este valoroasa dar poate aparea
si in luxatii
 Impotenta functionala a membrului afectat este
frecventa, dar apare si in entorse si luxatii
 Tumefactie
 Edem
 Cresterea temperaturii locale
Semne de certitudine
 Mobilitatea anormala este prezenta in fracturile
complete
 Crepitatia osoasa se deosebeste de crepitatia oferita
de cheagurile de sange, care este mai fina
 Intreruperea continuitatii osoase se apreciaza prin
palpare
 Lipsa de transmitere a miscarii pe traiectul normal al
osului.

28
  examenul radiologic :
Examenul radiologic de fata si profil este obligatoriu
pentru precizarea diagnosticului complet , care arata
sediul, traiectul si tipul de fractura, precum si calitatea
reducerii fracturii inainte de imobilizarea in aparat gipsat
2. DIAGNOSTICUL Procesul de diagnostic presupune: prelucrarea datelor
DE NURSING identificarea problemelor de sănătate ale pacientului și
enunțul diagnosticului.
Prelucrarea datelor este un act de organizare a
procesului de nursing.
Identificarea problemelor se face pe baza manifestărilor
clinice, reacțiile și comportamentul pacientului.
Enunțul diagnosticului nursing se formulează pe baza:
PROBLEME DE DEPENDENTA
 durere
 impotenta functionala
 echimoze la nivelul degetelor II-III mana dreapta
 tegumente si mucoase palide , transpirate
Semnele și simptomele obținute prin culegerea
datelor(enumerate mai sus)
 identificarea etiologiei:
Etiologia: In mare majoritate a cazurilor, intensitatea
agentului traumatic trebuie sa fie foarte violent pentru a
produce o fractura. La persoanele in varsta , la care
exista un proces de rarefiere si deci o slabire a
structurii.
Oasele patologice- care au in ele abces sau formatiuni
tumorale se fractureaza cu usurinta. La nivelul leziunii,
structura osoasa nu mai exista, fiindca inlocuita de
abces sau de masa tumorala care este complet lipsita
de rezistenta
Surse de dificultate
 durere
 miscari limitate

29
  impotenta functionala la nivelul mainii
 anxietate
 traumatisme
Formularea diagnosticului nursing:
Diagnosticul nursing se pune pe baza manifestărilor
subiective și a celor obiective, a explorărilor imagistice,
precum și a analizelor de laborator.
DIAGNOSTIC DE NURSING:
 durere acuta;
 alerarea starii generale;
 anxietate;
 inapetenta datorita durerii
 insomnie
 impotenta functionala a segmentului afectat
3. PLANIFICAREA Stabilirea priorităților, a obiectivelor, și scrierea planului
de nursing presupune principala responsabilitate a
asistentei.
Stabilirea priorităților - în funcție de manifestările de
dependență.
Stabilirea obiectivelor – în funcție de termenul de
realizare:
obiective pe termen scurt (ore, zile)
 sa se calmeze durerea;
 sa se măsoare și sa se noteze funcțiile vitale,
 sa se recolteze sange pentru examen de laborator
 sa se insoteasca pacientul la ex. Radiologic
 sa se previna aparitia complicatiilor
 sa se supravegheze si sa se schimbe pansamentul
obiective pe termen mediu (o săptămână):
 sa se susțina psihic si fizic pacientul,
 sa se combata durerile
 sa se administreze medicatia prescrisa;
 sa prezinte tegumente si mucoase integre, curate
obiective pe termen lung (săptămâni, luni):
 pacientul să-și recapete sănătatea și să fie
30
 independent în satisfacerea nevoilor,
 să se efectueze educatie pentru sanatate
 sa previn aparitia complicatiilor
4. IMPLEMENTAREA Activitățile desfășurate de asistentă sunt:
 culegerea de noi informații despre starea
pacientului;
 efectuarea intervențiilor.
Intervențiile asistentei sunt de natură:
 independentă – intervenții autonome - acțiunea
este inițiată de asistentă ca urmare a cunoștințelor și
priceperilor sale:
 se așează pacientul în salon curat, aerisit cu
temperatură optimă 20- 22 grade celsius, umiditate 50-
60%, în pat curat, lenjerie de pat și de corp curată.
 se ajută pacientul să-și efectueze igiena corporală, i
se oferă informații despre modul în care trebuie să-și
efectueze igiena în special a organelor genitale externe
(mai ales dacă este vorba despre pacient femeie)
pentru a evita infecțiile urinare repetate
 se sterge pacientul de transpiratii si se schimbă
lenjeria de corp și de pat de cate ori este nevoie;
 se măsoară și se noteză funcțiile vitale
 se susține psihic pacientul acordându-i încredere în
echipa medicală și în tratamentul pe care îl va urma;
 se pregatește pacientul pentru examene paraclinice;
 se hidrateză corespunzator pacientul cu 1,5-2 litri
de lichide/zi
 se oferă regim alimentar pacientului cu 3 mese/zi
bogate in:fructe si legume, carne ,ouă fierte,paine in
cantități moderate
Se efectuează educatie pentru sanatate:
 să evite sedentarismul,
 să evite automedicația,
 sa evite efortul

31
  sa evite miscarile bruste
 sa respecte pozitia anatomica
 dependentă – intervenții cu rol delegat - acțiunea
este inițiată de asistentă la indicația medicului.
 se efectuează abord venos pentru recoltări de sânge
și administrare de medicamente;
 se recoltează sânge pentru examene de laborator:
VSH, HLG, calciu, glicemie
 se recoltează urină pentru examen sumar de urină
(recipient cural sau steril) şi urocultură (în recipient
steril);
 se însoțește pacientul la ex radiologic.
 ca tratament se face reducere ortopedica si
aplicarea de atela gipsata . si algocalmin la nevoie.
5. EVALUAREA Reprezintă aprecierea rezultatelor obținute în funcție de
obiectivele propuse
 manifestarile de dependenta s-au diminuat;
 funcțiile vitale prezintă valori normale în
conformitate cu vârsta pacientului;
 a dobandit atitudini,obiceiuri si deprinderi noi pentru
pastrarea starii de sanatate;
Se externeaza cu urmatoarele recomandari:
 adoptarea unui regim de viața sănătos, bogat in
vitamine si calciu ( lapte, branza, carne fiarta sau fripta ,
spanac, fructe proaspete, salate, piureuri.)
 mentine membrul superior drept imobilizat in atela si
esarfa
 evitarea factorilor de risc care îl pot aduce din nou în
aceeași situație;
 revine la control dupa 7 zile.

32
3.2. TEHNICI UTILIZATE ÎN PROCESUL DE NURSING LA PACIENȚII CU FRACTURI
ALE OASELOR LUNGI ALE MEMBRELOR SUPERIOARE

3.2.1. MASURAREA TEMPERATURII CORPORALE

Obiectivele procedurii:
 determinarea nivelului curent a caldurii corpului;
 aprecierea evolutiei unor boli;
 determinarea raspunsului pacientului la masurileinitiate de cresterea sau de
scaderea temperaturii corpului;
 evaluarea refacerii pacientului dupa boala.
Pregatirea materialelor:
In functie de calea aleasa pentru masurare, pregatiti o tava medicala cu urmatoarele:
 termometru din sticla, oralsau rectal;
 termometru pentru axila;
 lubrifianta daca se foloseste calea rectala;
 manusi de unica folosinta, comprese sterile de tifon;
 ceas de mana;
 culoare albastra (creion, pix, carioca);
 foaie de temperatura (f.t.);
 caiet de adnotari personale;
 recipient cu solutie de cloramina 1%.
Pregatirea pacientului:
a) Psihica:explicati procedura pacientuli pentru a obtine colaborarea sa.
b) Fizica: asezati pacientul in pozitia cea mai adecvata caii utilizate pentru
masurarea temperaturii corporale: decubit dorsal - pentru masurarea in cavitatea bucala
si axila; decubit lateral - pentru masurarea in cavitatea rectala.
Efectuarea procedurii:
1. Metoda orala:
 spalati-va mainile;
 clatiti termometru cu apa rece daca a fost pastrat in solutie dezinfectanta;
 stergeti termometrul cu o compresa pentru a indeparta urmele solutiei chimice;
 prindetistrans termometru cu degetul mare si celelalte degete;
33
 scuturati-l printr-o miscare puternica din articulatiamainii pana la coborarea
mercurului sub 36°C (sau 95°Fahrenheit);
 plasati bulbul cu mercur al termometrului in partea dreapta sau stanga a cavitatii
sublinguale;
 instruiti pacientul sa inchida gura, apropiind buzele in jurul termometrului;
 mentineti termometrul sub limba timp de 3 minute;
 indepartati termometrul si stergetil cu tifon;
 cititigradatia de pe sticla termometrului;
 inregistrati temperatura in carnetul personal notand data, valoarea si numele
pacientului;
 spalati termometrul cu apa calduta si dertergent si clatiti cu apa rece;
 uscati termometrul si plasatil fie in ambajul sau din plastic, fie in recipientul special
pentru termometre;
 spalati-vamainile.
2. Metoda axilara:
 spalati-vamainile;
 asigurati intimitate pacientului si descoperiti axila;
 spalati si stergeti termometrul daca a fost tinut in solutie dezinfectanta;
 scuturati termometrul pentru a cobora mercurlul in rezervor, daca este cazul;
 plasati bulbul termometrului in centrul axilei, paralel cu toracele;
 apropiatibratul pacientului de trunchi si flectatiantebratul pe torace;
 mentineti termometrul in axila 10 minute;
 indepartati termometrul si cititigradatia;
 inregistrati valoarea termica in carnetelul personal, notand: numele pacientului, data
inregistrarii, temperatura;
 spalati, clatiti si stergeti termometrul dupa folosire;
 introduceti termometrul in ambalajul sau sau in recipientul special;
 spalati-va mainile.
3. Metoda rectala:
 spalati-va mainile;
 stergeti, scuturati si cititigradatia termometrului;
 puneti-va manusi de unica folosinta daca doriti;
 lubrifiati bulbul termometrului si zona din apropierepe o distanta de - 2,5 cm;
 asigurati intimitate pacientului;
 asezati pacientul in decubit lateral si descoperiti regiunea fesira;
34
 indepartati fesele pentru vizualizarea orificiului anal;
 introduceti termometrul prin anus cca. 3,8 cm la adult, 2,5 cm la copii si 1,25 cm la
sugar;
 mentineti termometru pe loc 3 pana la 5 minute;
 indepartati termometrul si stergeti-l cu o compresa de tifon;
 stergeti orice urma de lubrifiant si materii fecale in jurul anusului;
 cititigradatia termometrului;
 spalati termometrul cu apa calduta si detregent si clatiti cu apa rece;
 uscati-l si asezati-l in ambalajul sau sau in recipientul special pentru termometre
rectale;
 spalati-va mainile;
 inregistrati temperatura in carnetul personal notand: numele pacientului si data
inregistrarii;
 anuntati orice modificarianormale.
Reprezentarea grafica a temperaturii:
 socotiti pentru fiecare linie orizontala din foaia de temperatura cate 2 diviziuni de
grad;
 notati grafic valoarea inregistrata, printr-un punct de culoare albastra asezat pe linia
orizontala din rubrica corespunzatoare pentru dimineata (d) sau seara (s) pentru cifrele
cu sot, exemplu: 36,2°C; 37,4°C; 38,6°C; etc.
 uniti primul punct cu rubrica pentru temperatura aflata in partea dreapta a sistemului
de coordonare din foaia de temperatura;
 obtineti curba termica prin unirea punctelor care indica valoarea temperaturii
masuratebicoditian pe parcursul zililor de supraveghere si ingrijire.
Evaluarea eficacitatii:
Rezultate dorite:
 temperatura inregistrata este congruenta cu starea de sanatate a pacientului;
 tegumentele sunt intacte, faratranspiratii;
Rezultate nedorite:
 pacientul perzinta disconfort, frison,tegumentul este congestionat, iritat, transpirat
sau palid, rece,
 temperatura inregistrata impune aplicarea unor masuri adecvate.
Modificari in situatiile selectate:
 evitatimasurarea temperaturii in cavitatea bucala si rectala in caz de leziuni locale;
 asteptati 15-30 de minute inainte de masurarea temperaturii in cavitatea orala daca
35
pacientula baut recent lichide calde sau reci sau daca a fumat intrucat acestea modifica
temperatura locala;
 amanatimasurarea temperaturii in axila daca pacientul tocmai a facut baie sau dus
intrucut apa folosita pentru spalare si frictiunea creata pentru uscarea pielii pot influenta
temperatura;
 evitatimasurarea temperaturii rectale la femeia insarcinata, intrucat exista riscul
lezarii capului fatului daca acesta a coborat in vagin;
 evitatimasurarea temperaturii rectale daca pacientul a avut un atac de cord intrucat
termometrul poate sa stimuleze nervul vag si sa reduca activitatea inimii la un nivel
periculos;
 evitatimasurarea temperaturii in axila la pacientul aflat in stare de soc
intrucatcirculatiasangelui in regiunea axilara este mult diminuata si rezultatul neconform
cu realitatea;
 masurati temperatura in axila sau rectal la pacientul caruia i se administreaza oxigen
pe masca;
Educarea pacientului:
 informatipacientrul ca termometrul este un instrument indispensabil pentru
aprecierea starii generale la domiciliu;
 explicati pacientului/familiei sa spele termometrul cu apa calduta si sa-l introduca,
uscat si scuturat, in containerul protectiv intre utilizari;
 oferti pacientului un tabel cu valori termice orientative in functie de calea folosita
pentru masurare.

Calea de masurare Scala Celsus Scala Fahrenheir

Orala 37 °C 98,6 °F
Rectala 37,5 °C 99,6 °F
Axilara 36,5 °C 97,6 °F

36
 3.2.2 SONDAJUL VEZICAL
Introducerea unei sonde urinare in vezica urinara pentru a facilita scurgerea
urinii in vederea:
 Obtinerii unei mostre de urina pentru examene de laborator
 Evacuarii continutului vezicii cand aceasta nu se produce spontan sau in caz de
inconstienta
 Spalaturi vezicale
Pregatirea pacientului psihica si vizica
a) psihica: informati pacientul cu privire la necesitatea sondajului, obtineti
consimtamantul si colaborarea acesteia
b) fizica: asezati pacientul in pozitie ginecologica, asigurati intimitatea pacientei prin
izolare cu paravan
Efectuarea procedurii :
 Identificarea pacientului
 Verificarea recomandarii medicale
 Protejarea patului cu aleza si musama
 Indepartarea pernei si a paturei
 Spalarea mainilor si imbracarea lor in manusi de unica folosinta
 Efectuati toaleta regiunii vulvare cu apa si sapun sau dezinfectati organele
genitale folosind 6 tampoane :1-2 pentru labiile mari, tampoanele 3-4 pentru labiile mici,
tampoanele 5-6 pentru meatul urinar
 Se aseaza la coapsele pacientului o tavita renala
 Se evidentiaza meatul urinar
 Se dezinfecteaza orificiul uretralde sus in jos , folosind 2-3 tampoane
 Se prinde sonda intre degetele mediu si inelar ale mainii dominante
 Lubrifierea se face cu ulei steril
 Varful sondei in sus, tinand-o ca pe un creion in timpul scrisului
 Se introduce sonda in uretra la o adancime de 4-5 cm
 Se continui sondajul in functie de scopul propus : evacuare, recoltare, spalatura.
Evaluarea procedurii:
Rezultate dorite
 Pacienta exprima stare de confort
 Sondajul s-a efectuat fara incidente
Rezultate nedorite
 Sonda nu se poate introduce
37
  Sonda a fost desterilizata in timpul manevrelor
 Sonda este infundata cu cheaguri de sange sau mucus.

3.2.3 PUNCTIA VENOASA

Definiție: Puncția venoasă reprezintă crearea unei căi de acces într-o venă prin
intermediul unui ac de puncție.
Scop
Explorator
 recoltarea sângelui pentru exemenele de laborator (biochimice, serologice,
hematologice și bacteriologice).
Terapeutic
 administrarea unor medicamente sub formă de perfuzii intravenoase sau injecții
intravenoase;
 recoltarea sângelui în vederea transfuzării sale;
 executarea transfuziei de sânge sau derivate ale sângelui;
 sângerare 300-500 ml în caz de EPA sau HTA.
Locuri de elecție
 Venele de la plica cotului, formate prin anastomoza venei cefalice și venei bazilice;
 Venele antebrațului;
 Venele de pe fața dorsală a mâinii;
 Venele subclaviculare;
 Venele maleolare interne;
 Venele femurale;
 Venele jugulare;
 Venele epicraniene.
Materiale necesare
a) De protecție:
 Pernă elastică pentru sprijinul brațului;
 Mușama și aleză.
b) Pentru dezinfecția tegumentului de tip I:
 Alcool de 70º.
c) Instrumente și materiale sterile:
 Ace sterile cu lungimea de 25-30 mm, cu diametrul de 6/10, 7/10, 10/10 mm (în
funcție de scopul puncției);
 Seringi sterile cu capacitate în funcție de scopul puncției;
38
  Pense sterile;Tampoane;Mănuși chirurgicale.
d) Alte materiale:
 Garou/ Bandă Esmarch;
 Cilindru gradat;
 Eprubete uscate și etichetate;
 Fiole cu soluții medicamentoase;
 Soluții perfuzabile;
 Taviță renală.
 Materialele se vor pregăti în funcție de scopul puncției venoase.
Pregătirea pacientului
a) Pregătirea psihică
Se identifică pacientul, se informează asupra scopului puncției și se cere acordul.
b) Pregătirea fizică (pentru puncție efectuată la venele brațului și antebrațului)
 Așezăm pacientul în poziție confortabilă atât pentru pacient cât și pentru asistentul
medical (decubit dorsal) ;
 Examinăm caliatea și starea venelor, având grijă ca hainele să nu împiedice
circulația de întoarcere a sângelui la nivelul brațului;
 Se așează sub brațul pacientului pernița elastică, mușamaua și aleza, membrul
fiind în abducție și extensie maximă;
 Se dezinfectează tegumentul pacientului;
 Se aplică garoul la 7-8 cm deasupra locului puncției, strângându-l astfel încât să
oprească circulația venoasă fără a comprima artera;
 Se recomandă pacientului să strângă pumnul, venele devenind astfel turgescente.
Tehnica
 Asistentul medical se spală pe mâini, îmbracă mănușile sterile și se așează vis a
vis de pacient.
 Fixează vena cu policele mâinii stângi, la 4-5 cm sub locul puncției, exercitând o
ușoară compresiune și tracțiune în jos asupra tegumentului.
 Se fixează seringa, gradațiile fiind în sus, acul așezat cu bizoul în sus, în mâna
dreaptă între police și restul degetelor.
 Se pătrunde cu acul traversând în ordine: tegumentul (în direcție oblică, la un
unghi de 30º), apoi peretele venos (învingându-se o rezistență elastică până când acul
înaintează în gol).
 Se schimbă direcția acului 1-2 cm în lumenul venei și se controlează poziția
acului în venă prin aspirare cu seringa.
39
  Se continuă tehnica în funcție de scopul puncției venoase: injecție intravenoasă,
recoltare de sânge sau perfuzie intravenoasă.
 În caz de sângerare, se prelungește acul de puncție cu un tub de polietilenă care
se introduce în vasul colector, garoul rămânând în continuare legat de braț.
 Se îndepărtează staza venoasă după executarea tehnicii, prin desfacerea
garoului și a pumnului.
 Se aplică tamponul de vată îmbibat în soluție dezinfectantă la locul de
pătrundere a acului și se extrage brusc acul.
 Se comprimă locului puncției timp de 1-3 minute, brațul fiind în poziție verticală.
Îngrijirea ulterioară a pacientului
 Se face toaleta locală a tegumentelor;
 Se schimbă lenjeria, dacă este murdară;
 Se asigură poziție comodă;
 Se supravegheaza pacientul.
Pregătirea sângelui pentru trimitere la laborator
 Se face imediat.
Reorganizarea locului de muncă
 Se sortează materialele folosite: acele se aruncă la înțepătoare, seringile,
tampoanele de vată, mănușile se aruncă la infecțioase.
Accidente/Ce faci?
Hematom (prin infiltrarea sângelui în țesutul paravenos)
 În acest caz, se extrage acul și se comprimă locul puncției 1-3 minute.
Străpungerea venei (perforarea peretelui opus)
 În acest caz, se retrage acul în lumenul venei.
Amețeli, lipotimie și paliditate
 În acest caz, se întrerupe puncția, se așează pacientul în poziție de decubit dorsal,
fără pernă și se anunță medicul.
Pentru evidențierea venelor
 Se fac mișcări în sensul circulației de întoarcere a sângelui, cu partea cubitală a
mâinii, pe fața anterioară a antebratului
 Se introduce mâna și antebrațul pacientului în apă caldă
 Pentru evidențierea venelor la care nu se poate aplica garoul, se face o presiune
digitală pe traiectul venos, deasupra locului de puncție
 Pentru puncționarea venelor jugulare, pacientul este așezat în poziție de decubit
dorsal, transversal pe pat, cu capul lăsat să atârne.
40
  Prin puncția venoasă se pot fixa, pe cale transcutanată catetere din material
plastic- ace Braunűlen sau Venflons (cateterul este introdus în lumenul acului cu care
se face puncția, după puncționarea venei,acul se retrage, rămânând numai cateterul).
Se utilizează numai materiale de unică folosință.
De evitat
 Puncționarea venei din lateral
 Puncționarea venei cu acul cu bizoul în sus
 Manevrarea incorectă a instrumentarului steril
 Atingerea produsului recoltat (crează legătura directă între mediul extern și locul
puncției)
 Flectarea antebrațului pe braț, cu tamponul de vată la plica cotului, deoarece
împiedică închiderea plăgii venoase, favorizând revărsarea sângelui.

41
 CONCLUZII

Fracturile se caracterizeaza prin mobilitate anormala a unui segment osos si

crepitatii osoase.
Deformarile osoase apar prin cresterea si dezvoltarea anormala a oaselor, prin
proliferari tumorale sau tulburari endocrine( acromegalie) sau metabolice ( rahitism,
osteomalacie, boala Paget).
Prin fractura se intelege intreruperea totala sau partiala al comunitatii unui os,
produsa de traumatisme violente.
Fracturile patologice se produc pe un os fragilizat prin suferinte anterioare ca:
tumora osoasa, osteoporoza, osteita.
In marea majoritate a cazurilor, intensitatea agentului traumatic trebuie sa fie
foarte violenta pentru a produce o fractura.
La persoanele in varsta, la care exista un proces de rarefiere si deci o slabire a
structurii.
In concluzie, in aceasta lucrare pun accent pe functiile asistentei medicale, pe
evolutia bolii, pe tratamentul acesteia, dar si pe prevenirea complicatiilor.

42
 BIBLIOGRAFIE

1. V. Ranga, I. Teodorescu Exarcu- Anatomia si fiziologia omului, Ed. Viata

Medicala 1969
2. E. Pesamosca- Tratat de chirurgie ortopedica, Ed. Viata Medicala 1982
3. Titirca L.- Ghid de nursing, Ed Theora 2001
4. Titirca L.- Urgente medico chirurgicale, Ed Theora 2001
5. Proca E.- Tratat de patologie chirurgicala, vol III, Ed. Medicala 1986
6. Grl. Gheorghe Niculescu- Traumatismele Membrelor- Atlas Schematic de
tehnici Operatorii- Ed Militara 1973

43