Este de notorietate faptul că în ultimii ani, instituțiile de credit au încercat să

soluționeze problema creditelor neperformante prin cesionarea acestora către

diverse societăți comerciale al căror obiect de activitate îl constituie
recuperarea de creanțe.
În plan doctrinar și mai ales la nivelul jurisprudenței în materie, această
măsură a generat numeroase polemici, opinia majoritară fiind în sensul că
demersul menționat s-ar situa la limita legalității, atât din perspectiva
normelor generale de drept, cât și prin prisma legislației specifice.
În acest context și reținând numărul mare de debitori ale căror debite au fost
cedate către diverse entități, problematica adusă în discuție prezintă interes
sporit.
1. Scurtă prezentare a reglementării de drept comun a cesiunii de
creanță
Cum o analiză pertinentă asupra noțiunii contractului de cesiune a creditului
bancar este condiționată implicit de o scurtă prezentare a instituției cesiunii în
sine, cu titlu prealabil, considerăm că este oportun să realizăm o scurtă
abordare a chestiunii în lumina Codului civil 1864 și a Legii nr. 287/2009.
Acestea fiind zise, reținem că în vechiul Codul civil definiția, condițiile și
efectele cesiunii de creanță erau reglementate de dispozițiile art. 1391-1398 și
respectiv art. 1402-1404.
Conform prevederilor menționate, cesiunea de creanță era reprezentată de
convenția prin care un creditor transmite o creanță a sa unei alte persoane[1].
În ceea ce privește condițiile de validitate ale cesiunii, din studiul dispozițiilor
citate mai sus, reținem că cesiunea de creanță putea fi făcută prin înscris sub
semnătură privată, opozabilitatea sa față de terți (și deci și față de debitor)
fiind condiționată de notificarea cesiunii către debitor de către cesionar sau de
către cedent ori de acceptarea acesteia de către debitorul cedat, realizată în
formă autentică. În ipoteza acceptării cesiunii prin înscris sub semnătură
privată, opozabilitatea erga omnes a acesteia lipsea, contractul operând
exclusiv față de debitor.
Menționăm și că cesiunea de creanță era caracterizată ca fiind un contract cu
titlu oneros sau uneori gratuit, consensual, al cărui obiect îl putea constitui
orice creanță (nu doar cea reprezentată de o sumă de bani).
Referitor la efectele cesiunii de creanță, menționăm că între părți (cedent și
cesionar), aceasta producea efecte de la data realizării acordului de voință,
creanța fiind transferată către cesionar, acesta subrogându-se în drepturile și
obligațiile creditorului.
Față de debitor, cesiunea de creanță producea efecte de la data acceptării
acesteia de către persoana menționată prin înscris sub semnătură privată, iar
față de ceilalți terți, convenția devenea opozabilă de la data notificării
debitorului cedat sau din momentul în care acesta o accepta prin înscris în
formă autentică.
Ulterior intrării în vigoare a Legii nr.287/2009 privind Noul Cod civil,
instituția cesiunii de creanță a fost reconfigurată, comportând o reglementare
mai specifică și detaliată.
Astfel, în ceea ce privește efectele cesiunii de creanță, prevederile art.
1570 N.C.C.[2]  instituie în mod expres o clauză de inalienabilitate stabilind că
cesiunea care este interzisă sau limitată prin convenția cedentului, nu
operează față de debitor, decât dacă:
„- debitorul a consimțit la cesiune;
– interdicția nu este expres menționată în înscrisul constatator al creanței, iar
cesionarul nu a cunoscut și nu trebuia să cunoască existența interdicției la
momentul cesiunii;
– cesiunea privește o creanță ce are ca obiect o sumă de bani.”
Ca și în vechea reglementare, conform art. 1573 N.C.C., cesiunea de creanță
produce efecte între cedent și cesionar prin simpla realizare a acordului de
voință în sensul transmiterii creanței.
Față de debitorul cedat, cesiunea va produce efecte juridice de la data
acceptării acesteia prin înscris cu dată certă sau de la data notificării în scris a
cesiunii pe suport de hârtie sau în format electronic cu referire la identitatea
cesionarului și individualizarea creanței alături de precizarea că plata se va
face cesionarului.
Odată creanța cedată și formalitățile prevăzute de lege realizate, debitorul se
poate apăra împotriva cesionarului prin toate mijoacele legale de care ar fi
putut uza împotriva creditorului.
Sintetizând cele expuse, reținem că față de Codul civil 1864, Legea nr.
287/2009 definește mai clar limitele de incidență ale instituției cesiunii de
creanță, condițiile de opozabilitate ale acesteia față de debitor și față de terți
fiind nu neapărat mai severe (în noua reglementare fiind suficient ca
acceptarea debitorului să dețină dată certă și nu formă autentică), dar mai
detaliate (noua reglementare stabilind inclusiv conținutul notificării cesiunii).
2. Reglementarea instituției cesiunii convenției de credit bancar din perspectiva
legislației specifice anterioare O.U.G. nr. 52/2016
Transpunând aspectele enunțate în sfera contractelor de cesiune a creditelor
bancare, constatăm că valabilitatea acestora este condiționată per se de
îndeplinirea condițiilor sus-menționate (în funcție de data încheierii
convențiilor fiindu-le incidente dispozițiile Codului civil 1864 sau ale Legii nr.
287/2009), la care se adaugă reglementările specifice.
Abordând segmentul legislației de nișă care vizează chestiunea contractelor de
cesiune a unor credite bancare, opinăm că anterior intervenirii O.U.G. nr.
52/2016, conținutul acesteia era destul de superficial, lăsând loc de multe
interpretări, ceea ce a creat premisele proliferării fenomenului de cesionare a
debitelor către diverși așa-ziși recuperatori de creanțe.
Punctual, dispozițiile normelor de drept comun se completează cu prevederile
Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investitii imobiliare, cu
cele ale O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori
și eventual cu reglementarea oferită de O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile
de credit și adecvarea capitalului, respectiv Legea nr. 58/1998 privind
activitatea bancară.
Astfel, din analiza textelor legale citate, constatăm că, pe lângă condițiile
generale reglementate de normele de drept comun, convențiile de cesiune a
unor credite bancare trebuie să îndeplinească cerințe și formalități
suplimentare.
În materia cesiunii unei creanțe ipotecare, Legea nr. 190/1999 condiționează
valabilitatea convenției de calitatea specială a cesionarului, care, conform art.
24 din actul normativ arătat, trebuie să fie o instituție de „același tip” cu
cedentul sau o „altă entitate reglementată în acest sens prin legi speciale”.
În altă ordine de idei, prin sintagma instituție de „același tip” înțelegem că
legiuitorul a avut în vedere o altă instituție bancară, similară din toate
punctele de vedere cu banca cedentă sau orice altă entitate care își desfășoară
activitatea în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 99/2006, respectiv cu
cele ale Legii nr. 58/1998.
Menționăm și că reglementările conținute de actele normative sus-menționate
impun tuturor entităților în speță (inclusiv societăților care administrează
portofolii de creanțe) deținerea unei autorizății emise de către Banca
Națională Română (art. 32 și 45 din O.U.G. nr. 99/2006).
Acestea fiind zise, opinăm că numai în condițiile expuse mai sus, activitatea de
recuperare unor creanțe îndeplinește cerințele legale, orice altă convenție de
cesiune încheiată cu o entitate care nu îndeplinește cerințele reclamate de art.
24 din Legea nr. 190/1999 și respectiv de art. 32 și 45 din O.U.G. nr. 99/2006
fiind cel puțin discutabilă, dacă nu chiar anulabilă, datorită lipsei îndeplinirii
condițiilor de valabilitate.
Mergând mai departe cu analiza situației speciale a creanțelor ipotecare, prin
raportare la art. 25 din Legea nr. 190/1999, constatăm că cesiunea unor astfel
de creanțe devine opozabilă terților prin înscrierea acesteia la Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, aceasta reprezentând o cerință
suplimentară pe care convențiile de acest trebuie să o îndeplinească, față de
cerințele din normele de drept comun.
Nu în ultimul rând, conform art. 26 din aceeași Lege nr. 190/1999,
opozabilitatea cesiunii unei creanțe ipotecare față de debitor devine operabilă
prin notificarea adresată acestuia de către unele dintre părțile contractului de
cesiune, trimisă prin scrisoare recomandată în termen de 10 zile de la data
încheierii convenției.
Aceeași cerință a notificării debitorului, astfel cum aceasta este definită de
Legea nr.190/1999, este preluată și de către dispozițiile art. 71 din O.U.G. nr.
50/2010, cu mențiunea introducerii unei cerințe în plus față de reglementările
anterioare, în sensul că cesionarul trebuie să aibă o persoană de contact în
România pentru rezolvarea eventualelor litigii și pentru a răspunde în fața
autorităților.
Suplimentar față de cele arătate, O.U.G. nr. 50/2010 reconfirmă dreptul (deja
recunoscut) al debitorului cedat de a invoca împotriva cesionarului orice
apărare pe care ar fi putut-o opune creditorului decent.
3. Limitele forței executorii a convenției de cesiune a creditului bancar
Odată analizate atât reglementările de drept comun, cât și cele din legislația
specifică ce vizează instituția cesiunii contractelor de credit bancar, se impune
să revenim asupra chestiunii efectelor juridice ale acestui tip de convenție, și,
mai precis, asupra identificării limitelor acestora față de debitorul cedat.
Este indiscutabil că orice convenție de cesiune legal încheiată produce efecte
juridice depline între părțile contractuale, conform principiului forței
obligatorii a contractelor, regulă definită de prevederile art. 969 C.C. 1864,
respectiv art. 1270 N.C.C.
Faptul că un contract – de cesiune de creanță în cazul de față – are putere de
lege între părți consfințește o serie de drepturi și obligații reciproce, care,
neîndeplinite, conduc la posibilitatea perceperii de daune contractuale și chiar
la desființarea actului.
În ipoteza contractului de cesiune, efectele principale ale acestuia sunt
reprezentate de transferarea creanței în patrimoniul cesionarului, alături de
obligația plății prețului către cedent de către cesionar.
Astfel, în contextul în care afluxul de cesiuni de credite bancare din ultima
perioadă a determinat inițierea unor forme de executare silită de către
cesionari împotriva diverșilor debitori cedați întemeiate pe baza contractelor
de cesiune (la care se anexau și contractele de credit bancar), se naște
următoarea întrebare: reținând forța obligatorie a contractelor și efectele
specifice cesiunilor de creanță, convenția de cesiune a unui credit bancar are
sau nu putere executorie față de debitorul cedat?
Opinia instituțiilor bancare și a celor care administrează portofolii de creanțe
(îmbrățișată într-o oarecare măsură și de către unele instanțe de judecată) a
fost în sensul că cesiunea convențiilor de credit bancar asimilează și
transmiterea dreptului cesionarului de a proceda la executarea silită și de a
percepe în continuare penalități și dobânzi conform convenției de credit, atât
timp cât dispozițiile art. 1396 C.C. 1864, respectiv art. 1568 N.C. stipulează că
cesiunea cuprinde și accesoriile creanței.
Apreciem însă că acest raționament comportă largi discuții prin prisma celor
prevăzute de art.632 C.P.C., text legal care limitează sfera titlurilor executorii
la hotărârile judecătorești sau la „orice alte hotărâri sau înscrisuri care potrivit
legii pot fi puse în executare”.
În contextul în care natura executorie a unui înscris este conferită sine die de
lege (precum convențiile de credit bancar sau actele notariale, cărora le-a fost
atribuită forță executorie de către dispozițiile O.U.G. nr. 99/2006 și respectiv
de normele procedural civile), un simplu contract de cesiune nu poate
constitui titlu executoriu în vederea executării silite a debitorului cedat.
În sprijinul acestui raționament, unele instanțe de judecată sesizate cu acțiuni
având ca obiect contestații la executare au apreciat că „cesiunea de creanță
reprezintă un contract care poate comporta transformări în planul întinderii
dreptului de creanță și care trebuie să fie supus analizei judecătorului în ceea
ce privește întinderea creanței pretinse, pe calea unei acțiuni de drept comun,
debitorul cedat având, la rândul său, posibilitatea invocării unor apărări,
precum inopozabilitatea cesiunii de creanță, aspecte care privesc fondul
dreptului, abia ulterior obținerii unui titlu executoriu, cesionarul creditor
putându-se adresa executorului judecătoresc în vederea executării silite”[3].
Din această perspectivă, este oportun să se observe că dispozițiile art. 120 din
O.U.G. nr. 99/2006 conferă dreptului la executare silită în materia instituțiilor
bancare caracter intuitu personae, contractul credit având la rândul său
caracter intuitu personae – în considerarea calității persoanei creditorului
care trebuie să fie instituție bancară –  și care nu se răsfrânge și asupra
convenției de cesiune a creditului bancar.
Referitor la întinderea efectelor contractului de cesiune a creditului bancar,
care ar presupune și transmiterea accesoriilor creanței cedate, s-a considerat
că acest aspect vizează „substanța, materialitatea dreptului transmis”, dreptul
de a executa silit ținând de „executorialitatea contractului”[4].
Reținând numărul ridicat de executări silite inițiate de către recuperatorii de
creanțe pe baza convențiilor de cesiune, raționamentul expus mai sus a
constituit un instrument valoros pentru debitorii cedați supuși formelor de
executare, raționament care le-a permis formularea de contestații la executare
și obținerea de soluții favorabile, conform considerentelor menționate.
Este de prisos să menționăm că limitarea forței executorii a convenției de
cesiune a creditului bancar la posibilitatea inițierii executării silite a
debitorului cedat exclusiv în ipoteza obținerii unui titlu executoriu de către
creditorul cesionar (o sentință judecătorească definitivă care să consfințească
debitul respectiv) a avut drept consecință reechilibrarea intereselor între
profesioniștii administratori de portofolii de creanțe și „consumatorii de
credite”.
Or, în ipoteza în care de multe ori convențiile de cesiune încheiate între
instituțiile bancare și societățile recuperatoare de creanțe nu au îndeplinit
minimul cerințelor de fond și formă impuse de legislația în vigoare, și așa
destul de permisivă pentru profesioniști (de exemplu lipsa notificării
debitorului care află despre cesiune cu ocazia executării silite), identificarea
unor instrumente juridice care să contracareze demersurile creditorului a fost
mai mult decât bine venită.
4. Instituția cesiunii creditului bancar în lumina O.U.G. nr. 52/2016
În contextul descris mai sus, la data de 20.09.2016, a intervenit O.U.G. nr.
52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri
imobile, act normativ care are finalitatea de a implementa în legislația internă
dispozițiile Directivei nr. 2014/17/UE a Parlamentului European, reașezând
obligațiile și conduita instituțiilor bancare cu referire la acordarea creditelor și
suplimentând cerințele prudențiale în materie.
Fără a realiza o analiză exhaustivă a conținutului actului normativ menționat,
conținut care este deosebit de vast și care vizează convențiile de credit bancar
și clauzele acestora, reguli specifice privind executarea silită în domeniu,
suplimentarea rolului și atribuțiilor Autorității Naționale pentru Protecția
Consumatorilor, formarea profesională a angajaților etc., vom aborda
noutățile pe care O.U.G. nr. 52/2016 le introduce în materia cesiunii
convențiilor de credit bancar.
Anterior oricărei discuții cu privire la reglementările instituite de actul
normativ menționat, apreciem oportun să menționăm că acestea nu vizează
toate tipurile de convenții de credit, ci doar: convențiile de credit pentru
consumatori privind vânzarea, respectiv cumpărarea unor bunuri imobile,
convențiile de credit garantate cu ipotecă asupra unor bunuri imobile şi
convențiile de credit ce implică un drept legat de un bun imobil.
Tot din perspectiva întinderii efectelor O.U.G. nr. 52/2016, ne oprim și asupra
limitelor aplicării în timp ale acestui act normativ.
Astfel, este de notorietate faptul că în materia legislației bancare, numărul
mare de acte normative care s-au succedat a generat o serie de discuții și
interpretări cu privire la respectarea principiului neretroactivității legii civile,
ceea ce a creat contextul invocării unei serii de excepții de
neconstituționalitate referitoare la normele respective.
Un exemplu în acest sens îl constituie O.U.G. nr. 50/2010 care în varianta sa
inițială era aplicabilă tuturor convențiilor de credit și care sub presiunea
băncilor a suferit modificări prin Legea nr. 288/2010, nefiind incidentă
contractelor în curs de derulare.
Pentru a evita repetarea acestui scenariu și eventual și încărcarea Curții
Constituționale cu diverse excepții de neconstituționalitate, prin art. 135 din
O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul a statuat expressis verbis că modificările aduse
de actul normativ ” nu se aplică contractelor de credit aflate în curs de
derulare la data intrării în vigoare a acesteia”.
Sintetizând cele expuse, conchidem că regulile instituite de O.U.G. nr.
50/2010 vizează convențiile de cesiune a unor credite bancare privind
vânzarea, respectiv cumpărarea unor bunuri imobile, garantate cu ipotecă
asupra unor bunuri imobile, convențiile de credit ce implică un drept legat de
un bun imobil și care au fost încheiate anterior datei de 30.09.2016
(momentul intrării în vigoare a actului normativ).
Orice alte cesiuni sunt guvernate de celelalte prevederi legale despre care s-a
făcut discuție pe parcursul prezentei lucrări.
Referitor la efectele cesiunii de creanță în materia creditelor bancare, ca și
legislația anterioară, prevederile art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 52/2016
reconfirmă posibilitatea debitorului cedat de a opune cesionarului orice mijloc
de apărare pe care l-ar fi putut invoca în fața creditorului cedent.
În ceea ce privește calitatea cesionarului, dacă reglementările anterioare
impuneau cerințe destul de permisive, dispozițiile art. 58 alin. (2), (3) și (4)
din actul normativ menționat stabilesc în mod clar care sunt categoriile de
entități ce pot constitui subiectul unei astfel de operațiuni.
Astfel, în lumina textului legal citat, reținem că pot avea calitatea de cesionari
ai convențiilor de credit:
– creditorii, astfel cum sunt definiţi la art. 3 pct. 2, alţii decât creditorii
nonfinanciari (adică orice persoană juridică, inclusiv sucursala instituţiei de
credit şi a instituţiei financiare din străinătate, care acordă credite de tipul
celor prevăzute la art. 2 alin. (1) pe teritoriul României potrivit O.U.G. nr.
99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, Legii nr.
93/2009 privind instituţiile financiare nebancare sau prezentei ordonanţe de
urgenţă, în cursul exercitării activităţii comerciale sau profesionale);
– entităţile ce au drept obiect de activitate emiterea de instrumente financiare
securitizate în baza unui portofoliu de creanţe, în conformitate cu prevederile
Legii nr. 31/2006 privind securitizarea creanțelor;
– pentru creanţele rezultate din contractele de credit neperformante, care au
fost declarate scadente anticipat ori cu privire la care s-a iniţiat procedura
executării silite a consumatorului – entităţile care desfăşoară activitatea de
recuperare creanţe, astfel cum sunt definite la art. 3 pct. 29.
La toate cerințele enumerate, trebuie adăugată obligația (deja existentă în
reglementările anterioare, dar evidențiată mai bine de noul act normativ) ca
entitatea respectivă să aibă sediul social, o sucursală sau un reprezentant în
România pentru rezolvarea eventualelor litigii şi pentru a răspunde
contravenţional şi/sau penal în faţa autorităţilor publice.
Acestea fiind zise, reținem că cesionarea unui credit bancar dintre cele vizate
de O.U.G. nr. 52/2016 către o entitate care nu se regăsește în enumerarea de
mai sus constituie o conduită abuzivă și va fi sancționată în conformitate.
Una dintre cele mai importante noutăți introduse de O.U.G. nr. 52/2016 o
reprezintă regula prevăzută la art. 58 alin.(5) care stabilește următoarele:
„Contractele de credit, contractele de ipotecă, precum şi orice alte înscrisuri
care au caracter de instrumente de garantare a respectivelor credite, încheiate
la solicitarea creditorilor, nu reprezintă titluri executorii în cazul în care
cesionarul este o entitate ce desfăşoară activităţi de recuperare creanţe”.
Iată, așadar, că raționamentul instanțelor de judecată în sensul lipsei de
putere executorie a convenției de cesiune a unui credit bancar este practic
confirmat a priori chiar de către legiuitor care introduce prevederi exprese în
acest sens, cu scopul de a elimina orice interpretare sau discuție.
Protejând interesele unei serii importante de consumatori de credite bancare,
această modificare este mai mult decât binevenită, însă atât timp cât ea se
aplică unui număr limitat de tipuri de convenții de credit, poate da naștere la
discriminări.
Astfel, rămâne un număr foarte mare de titulari de convenții de credit (cum ar
fi deținătorii de credite pentru nevoi personale, etc.) care nu vor putea uza de
beneficiul impus de art. 58 alin. (5) din O.U.G. nr. 52/2016 și care vor fi în
continuare subiecți ai măsurilor de executare.
Revenind la efectele juridice ale instituției abordate, prin raportare la art. 59 al
actului normativ menționat, cesiunea de creanță devine opozabilă
consumatorului prin notificarea acestuia de către cedent, în același termen de
10 zile calendaristice de la încheierea contractului de cesiune, prin scrisoare
recomandată cu confirmare de primire, fiind imperativ ca notificarea să
cuprindă date referitoare la creditorul cedent și cesionar, data realizării
cesiunii, suma datorată etc.
În plus față de legislația anterioară, dispozițiile arătate introduc obligația
cesionarului – recuperator de creanțe să notifice la rândul său debitorul cedat
asupra următoarelor detalii:
„a) termenul în care consumatorul ia legătura cu entitatea care desfăşoară
activitatea de recuperare creanţe. Acest termen nu poate fi mai mic de 5 zile
lucrătoare de la data primirii notificării de către consumator;
b) dreptul consumatorului de a transmite entităţii de recuperare creanţe o
contestaţie a existenţei debitului ori a cuantumului acestuia în termen de 30
de zile calendaristice de la primirea notificării, precum şi faptul că va primi
răspuns în termen de 30 de zile calendaristice la contestaţia formulată;
c) dreptul consumatorului de a se adresa direct instanţei de judecată în cazul
în care contestă existenţa debitului ori a cuantumului acestuia;
d) faptul că necontestarea de către consumator, în termenul de 30 de zile
calendaristice, a debitului nu reprezintă o recunoaştere a sumei de către acesta
şi nu îl privează pe consumator de dreptul de a se adresa instanţei.”
Din lecturarea dispozițiilor enunțate constatăm că față de legislația anterioară,
în beneficiul consumatorului titular de credite bancare sunt consfințite noi
drepturi, acesta având posibilitatea contestării debitului atât pe cale
necontencioasă sau direct în fața instanței de judecată, conform normelor de
drept comun.
Tot în sensul suplimentării drepturilor debitorului și a protecției acestuia, vin
și prevederile art. 60 din O.U.G. nr. 52/2016, acestea introducând o serie de
restricții și interdicții în conduita cesionarului recuperator de creanțe și a
instituțiilor bancare.
Astfel, vor fi interzise:
– cesionarea contractului de credit şi a accesoriilor, precum şi a creanţei către
o entitate care nu are sediul social, o sucursală sau un reprezentant în
România;
– perceperea de comisioane, dobânzi şi dobânzi penalizatoare, cu excepţia
dobânzilor penalizatoare legale, de către entităţile de recuperare creanţe;
– perceperea de costuri aferente activităţii de recuperare de către entităţile de
recuperare creanţe, cu excepţia costurilor aferente procedurilor de executare
silită;
– derularea activităţilor de recuperare creanţe în perioada celor 30 de zile
calendaristice prevăzute la art. 59 alin. (5) lit. b) şi până când este transmis
consumatorului răspunsul la contestaţie;
– utilizarea de tehnici care să hărţuiască sau să abuzeze orice persoană în
legătură cu recuperarea creanţelor;
– utilizarea, în cadrul procesului de recuperare creanţe, de ameninţări sau alte
tehnici agresive, cu scopul de a vătăma fizic ori psihic consumatorul ori rude
ale acestuia ori de a-i afecta reputaţia;
– contactarea consumatorului, în cadrul procesului de recuperare creanţe, la
locul de muncă al acestuia;
– contactarea, în legătură cu recuperarea creanţelor, a oricărei alte persoane
diferite de consumator, succesorii legali, avocatul sau împuternicitul acestuia,
creditorul, avocatul sau împuternicitul creditorului;
– afişarea la uşa apartamentului/blocului a notificărilor/somaţiilor/adreselor
în legătură cu recuperarea creanţelor, cu excepţia actelor de procedură afişate
la solicitarea executorului judecătoresc ori a instanţei de judecată;
– comunicarea entităţii care desfăşoară activitatea de recuperare creanţe cu
consumatorul în intervalul orar 20.00- 09.00.
Menționăm că reglementarea aspectelor de mai sus a rezultat sine die din
transpunerea Directivei nr. 2014/17/UE, însă aceasta a fost reclamată și de
realitatea din plan socio-juridic, faptele eludate mai sus fiind întâlnite de
multe ori în viața cotidiană și reprezentând o problemă reală pentru titularii
de credite bancare, aflați în imposibilitatea de a mai plăti ratele.
Rămânând în sfera consecințelor convenției de cesiune asupra debitorului
cedat, reținem că scopul final al acesteia este reprezentat de posibilitatea
recuperării creanței de la cel dintâi de către cesionar.
În ceea ce privește acest aspect, cel puțin în ceea ce privește recuperarea
sumelor provenite din creanțe guvernate de O.U.G. nr. 52/2016, începând cu
data de 01.01.2017, actul normativ sus-menționat condiționează posibilitatea
desfășurării unei astfel de activități de înregistrarea entității recuperatoare de
creanțe la Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor.
Astfel, efectuarea activităților de recuperare de creanțe de către entități care
nu sunt înregistrate la autoritatea menționată este prohibită și chiar
sancționată contravențional cu amendă de la 30 000 la 100 000 lei.
De altfel, conform prevederilor art. 121 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 52/2016 și
eludarea cerințelor cerințelor regăsite la art. 58, 59 alin. (1)-(4) și 60 lit. a) se
pedepsește cu o amendă între 20 000 la 100 000 lei.
Acestea fiind zise, prin comparație cu perioada anterioară intervenirii O.U.G.
nr. 52/2016, constatăm că, în lumina acestui act normativ, cel puțin în ceea ce
privește categoria convențiilor de credit guvernate de aceasta, instituția
cesiunii de creanță a unui credit bancar este reglementată mult mai punctual,
cu cerințe suplimentare și cu obligații suplimentare atât pentru creditorul
cedent, cât și pentru cesionar.
Faptul că, începând cu momentul intervenirii actului normativ și în unele
situații începând cu data de 01.01.2017, în domeniul respectiv cerințele care
vizează forma contractului de cesiune și calitatea cesionarului s-au înăsprit a
fost determinat și de ponderea nemaiîntâlnită a cesiunilor diverselor convenții
de credit din ultimii ani, de multe ori realizate prin mijloace și în considerarea
unor entități cesionare cel puțin dubioase.
Pe de altă parte, noua reglementare a fost reclamată și de necesitatea
transpunerii Directivei nr. 2014/17/UE în dreptul intern, termenul pentru
acest demers fiind deja depășit.
Este de netăgăduit că actul normativ vine să echilibreze interesele dintre
consumatorii titulari ai convențiilor de credit și cesionarii creditorilor
principali, cei dintâi beneficiind de căi suplimentare prin care se pot apăra,
cum ar fi posibilitatea contestării creanței în fața cesionarului sau a instanței
de judecată, dreptul de a fi notificați atât de către creditorul cedent, cât și de
către cesionar, dreptul de a fi supuși procedurilor de recuperare a sumelor
datorate exclusiv de către entitățile înregistrate la Autoritatea Națională
pentru Protecția Consumatorilor în acest scop.
Observăm însă că reglementarea instituită de O.U.G. nr. 52/2016 comportă
anumite lipsuri, fiind oportun ca aceasta să fie revizuită de legiuitor.
Astfel, după cum am arătat pe parcursul prezentei lucrări, actul normativ
menționat vizează o categorie limitată de contracte, respectiv convențiile de
cesiune a creditelor pentru consumatori privind vânzarea-cumpărarea unor
bunuri imobile, a creditelor garantate cu ipotecă asupra unor bunuri imobile şi
a creditelor ce implică un drept legat de un bun imobil.
Reținând aceste aspecte, constatăm că beneficiarii altor tipuri de credite (cum
ar fi creditele pentru nevoi personale, de exemplu) nu sunt asimilați sferei
reglementate de O.U.G. nr. 52/2016, situația acestora fiind guvernată de
reglementările anterioare, inclusiv în ceea ce privește instituția cesiunii de
creanță.
Apreciem că situația descrisă mai sus este de natură să genereze ipoteze
discriminatorii între diferitele categorii de titulari de contracte de credit (cei
care se încadrează în categoriile guvernate de O.U.G. nr. 52/2016 și cei ale
căror convenții vor fi supuse vechilor reglementări), aspect care poate da
naștere la discuții și polemici și care nu poate aduce decât deservicii
consumatorilor.
Sperăm că această chestiune va fi avută în vedere de către legiuitor într-un
viitor apropiat.
Cu toate acestea, chiar și în forma actuală, ordonanța menționată constituie
un important pas înainte în materia legislației bancare, pentru că aceasta
caracterizează poziția creditorilor, a debitorilor convențiilor de credit și a
cesionarilor acestor credite mult mai bine decât reglementarea anterioară.