ASPECTE ETICO-MORALE ALE ACTIVITĂŢII MEDICALE ŞI

ASPECTE SPIRITUALE ALE EUTANASIEI UMANE

Intens mediatizatul subiect al eutanasiei a captat în ultimele decenii în mod frecvent

atenţia opiniei publice. În arena dezbaterii pe marginea acceptabilităţii etice a deciziilor
eutanasice au fost aruncate argumente diverse, conducând la inevitabila concluzie că este
absolut necesară o abordare interdisciplinară a acestui delicat subiect.
Eutanasia implică atât probleme de natură etică şi religioasă, cât şi probleme care
vizează îndatoririle profesiei de medic şi respectarea drepturilor omulului.
Literatura de specialitate a propus definiţii variate ale eutanasiei, de la cele strict legate
de etimologia greacă a termenului ("eu" = bun, "thanatos" = moarte) până la altele care se
doresc exhaustive. În orice caz, nu s-a ajuns încă la o definiţie unanim acceptată, dezbaterea
pe marginea eutanasiei fiind acută şi pe acest palier. Am reţinut o definiţie care subliniază că
actele eutanasice pot fi realizate atât comisiv, cât şi prin omisiune; conform acestei definiţii,
eutanasia reprezintă "un ansamblu de acţiuni sau inacţiuni medicale, având suport etico-
juridic şi fiind în interesul bolnavului, în sensul în care duce la scurtarea suferinţelor unui
bolnav care în momentul actual, din punctul de vedere al ştiinţei medicale, nu beneficiază de
un tratament etiologic, ci, dimpotrivă, prognosticul este un sfârşit apropiat şi inevitabil.”
Din punct de vedere al formei, eutanasia poate fi voluntară, atunci când persoana
bolnavă a cerut să fie ucisă, non-voluntară, cand aceasta nu a cerut sau nu şi-a dat
consimţământul de a fi ucisă sau involuntara, când s-a opus în mod explicit. Când cineva
oferă informaţia, călăuzirea şi mijloacele necesare unei persoane care doreşte să se sinucidă,
cu intenţia de a fi folosite în scopul respectiv, vorbim de sinucidere asistată. Când un medic
este cel care oferă acest "ajutor" este vorba de sinucidere asistată de medic. Eutanasia poate
fi realizată prin acţiune, eutanasie activă (cauzarea intenţionată a morţii unei persoane prin
săvârşirea unei acţiuni ca administrarea unei injecţii letale) sau prin omisiune, eutanasie
pasivă (cauzarea intenţionată a morţii unei persoane prin încetarea tratamentului sau prin
nefurnizarea de hrană şi apă).
Nu se poate vorbi de eutanasie decât dacă moartea este cauzată în mod intenţionat.
Aşadar, anumite practici medicale, etichetate drept eutanasie pasivă, nu reprezintă o formă de
eutanasie de vreme ce lipseşte intenţia de a lua viaţa persoanei respective. Printre acestea se
numără: neînceperea unui tratament care nu ar aduce beneficii pacientului, retragerea unui
tratament care s-a dovedit ineficient, greu de suportat sau pe care pacientul nu-l doreşte şi
administrarea de doze mari de paliative, atunci când acestea s-au dovedit a fi necesare, dar
care pot pune în pericol viaţa pacientului. Toate aceste exemple reprezintă practici medicale
corecte, sprijinite de lege.
Dezbaterea moralităţii şi legalităţii eutanasiei voluntare este, în cea mai mare parte, un
fenomen care s-a manifestat mai ales în a doua jumatate a secolului al XX-lea. În
Antichitate, grecii şi romanii practicau eutanasia, căci nu considerau că viaţa trebuie
conservată cu orice preţ, tolerând, prin urmare, sinuciderea în cazurile în care nu se putea
aduce nici o alinare a suferinţei pacientului. În secolul al XVI-lea, Thomas More descria o
comunitate utopică în care era facilitată moartea celor ale căror vieţi deveneau de nesuportat
în urma suferinţei îndelungate. Însă, abia în ultima sută de ani s-au depus eforturi concertate
pentru obţinerea legalităţii eutanasiei voluntare. Până de curând, aceste eforturi nu au avut
succes, deşi sinuciderea asistată a fost tolerată legal în Elveţia timp de mulţi ani.
În anii ’70 şi ’80, o serie de cazuri din Olanda au dus la încheierea unui acord între
autorităţile legale şi cele medicale, care să asigure faptul ca nici un medic nu va fi judecat
pentru asistarea la sinuciderea unui pacient, atâta vreme când se urmăresc anumiţi termeni
impuşi de lege. Pe scurt, aceşti termeni au fost stabiliţi astfel încât să permită medicilor să

1
practice eutanasia voluntară în cazurile în care: un pacient competent a luat decizia,
voluntară şi informată, de a muri; suferinţa pacientului este insuportabilă; nu există nici o
modalitate de a face durerea suportabilă pentru pacient; diagnosticul şi prognoza medicului
sunt confirmate după consultarea unui al doilea medic.
Problema eutanasiei ridică, în primul rând, întrebări de natură religioasa şi etică.
Atitudinea oamenilor faţă de eutanasie este, de obicei, determinată de viziunea pe care o au
despre viaţă şi moarte. De asemenea, sunt în joc şi considerente sociale şi politice. Relaţiile
noastre sociale sunt determinate în mare măsură de faptul că nu ne este permis să ucidem în
mod intenţionat o altă persoană, la fel cum societatea ne protejează spre a nu fi ucişi. Apar
atunci mai multe întrebări: ce se va întampla dacă renunţăm la aceasta protecţie? De ce ar fi
"uciderea acceptabilă" restricţionată la eutanasie? De ce nu am permite ca şi suicidul să
devină valid din punct de vedere moral? În al treilea rând, este pusă sub semnul întrebării
natura profesiei de medic. Medicii ar trebui să fie cei care tratează bolile oamenilor, care le
alină suferinţa. "Administrarea" morţii reprezintă exact contrariul şi schimbă în totalitate
relaţia medicului cu pacientul.
În ceea ce priveşte biserica, ea nu admite eutanasia, considerând că are un caracter
anticreştin, care contravine poruncii dumnezeieşti „Să nu ucizi". Creştinii, majoritatea
oponenţi ai eutanasiei, îşi bazează argumentele pe concepţia religioasă că viaţa este un dar
de la Dumnezeu, şi, prin urmare, numai Dumnezeu o poate lua. Unele biserici accentuează
faptul că este important ca nimeni să nu intervină în procesul natural al morţii. În viziunea
creştină nici un om nu are autoritatea să ia viaţa altei persoane, chiar dacă aceasta doreşte să
moară. A propune eutanasia cuiva înseamnă a considera că viaţa acelei persoane nu merită
trăită, această opinie fiind incompatibilă cu recunoaşterea valorii şi a demnităţii persoanei
care ar urma să fie ucisă. Aşadar, argumentele bazate pe calitatea vieţii sunt complet
irelevante.
Pentru creştini, vieţile tuturor oamenilor au aceeaşi valoare. Ei nu consideră că
demnitatea şi valoarea umană se măsoară în funcţie de mobilitate, inteligenţă sau alte
capacităţi şi realizări. Considerarea fiinţelor umane ca fiind egale ca valoare pentru simplul
motiv că sunt fiinţe umane are implicaţii clare asupra felului în care este văzută eutanasia.
Astfel, pacienţii aflaţi într-o stare vegetativă îndelungată sunt văzuţi în continuare ca fiinţe
umane, a căror valoare intrinseca rămâne aceeaşi. Ar fi o greşeală să le tratăm vieţile ca
fiind inutile şi să concluzionăm că "le-ar fi mai bine dacă ar fi morţi". Bătrâni sau bolnavii
care sunt la sfârşitul "vieţii pământeşti", precum şi cei care au handicapuri psihice sau fizice
valorează la fel de mult ca orice altă persoană, căci toţi am fost creaţi dupa chipul şi
asemănarea Lui Dumnezeu.
Există, totuşi, şi excepţii de la viziunea creştină conform căreia eutanasia este un
păcat. Creştinismul ne cere să respectăm fiecare fiinţă umană şi, prin urmare, să îi respectăm
şi dorinţele privind sfârşitul vieţii. Astfel, ar trebui să acceptăm deciziile raţionale de a
refuza tratamentele grele şi fără nici un rezultat, chiar dacă acestea i-ar mai putea prelungi
viaţa cu câteva săptămâni.
Există numeroase motive pentru care eutanasia nu ar trebui să fie acceptată legal.
Argumentul etic central al susţinătorilor eutanasiei voluntare este acela că respectul pentru
orice persoană ar trebui să impună, în mod automat, respectul pentru alegerile pe care
aceasta le face. Acest argument se află în legătura directă cu conceptul de autonomie şi
autocontrol. Oamenii iau, în general, deciziile importante privitoare la viaţa lor în
concordanţă cu modul în care vor să-şi desfăşoare viaţa. Exercitându-şi autonomia, ei îşi
asumă responsabilitatea pentru propria viaţă şi, implicit pentru modul în care vor să moară.
Majoritatea motivelor de îngrijorare a oamenilor în faţa morţii ţin mai puţin de teama de
suferinţă, cât de dorinţa de a muri fără să-şi piardă demnitatea şi controlul asupra propriei
vieţi. Sunt de acord că, trăind într-o societate liberă oamenii au dreptul de a lua propriile

2
decizii, însă, tocmai pentru că trăim într-o societate, trebuie să ne încadram regulilor pe care
aceasta le impune, în măsura în care nu încalcă drepturile cetăţenilor. Iar "a muri" nu este
un drept (şi nici nu ar trebui să fie). Nici o persoană nu decide să se sinucidă în izolare.
Numeroşi oameni din jurul său vor fi afectaţi, într-o măsură mai mică sau mai mare, de
această decizie: familia şi prietenii care rămân în urmă, precum şi staff-ul medical implicat.
În concluzie, indiferent de statusul autonomiei, aceasta nu ar trebui să fie absolută şi nu ar
trebui să facă abstracţie de ilegalitatea luării unei vieţi. În plus, respectul faţă de autonomia
unei persoane ar trebui sa urmeze standarde mai înalte decât simpla dorinţă a individului.
Apelarea la autonomie, ca înalt principiu etic, pentru a justifica un act ce aboleşte viaţa este
profund contradictoriu. Dacă dreptul la sinuciderea asistată devine legal, bazându-se pe
autonomia persoanei, atunci nu mai există nici un motiv logic pentru care această practică să
fie restricţionată doar la cazurile în care bolnavii se află în faza terminală a bolii. De ce nu ar
fi acceptată cererea de eutanasie şi din partea unui bolnav cronic ce nu este pe moarte sau a
unuia care suferă de o boală psihică, şi nu fizică? Cu toate acestea, legea prevede că
pacienţii au dreptul de a refuza orice tratament medical. Un medic ce tratează un pacient
care nu doreşte acest lucru poate fi acuzat de abuz.
Un alt argument îl reprezintă faptul că rareori cererile de eutanasie voluntară sunt
libere şi voluntare. Un pacient care suferă de o boală aflată în fază terminală este extrem de
vulnerabil. Acesta poate suferi de teama de viitor şi de efectele pe care boala sa le are asupra
celor din jurul său. Astfel, el nu poate fi în totalitate obiectiv faţă de starea în care se află. În
general, aceşti bolnavi suferă de depresie sau de un sentiment de inutilitate, ceea ce le
afectează discernământul. Capacitatea lor de decizie poate fi de asemenea influenţată de
demenţă sau de simptome tulburătoare, care, cu tratamentul adecvat, pot fi înlaturate. Aceste
persoane, dar mai ales bătrânii simt că sunt o povară pentru rudele lor şi pentru societate din
cauza costurilor pe care le implică îngrijirea lor. Acesta poate fi unul din motivele pentru
care se simt obligaţi să ceară eutanasia în mod "voluntar". Cererea de sinucidere asistată este
mai mult un strigăt de ajutor. Oamenii aflaţi în această situaţie au nevoie să audă ca sunt
apreciaţi şi iubiţi şi că bunăstarea lor vine pe primul plan, chiar dacă necesită investiţii mari
de timp şi bani. Ei pot fi ajutaţi prin consiliere, asistenţă şi oferirea unor alternative pozitive
la problemele cu care se confruntă. Tentativele de suicid sunt, în general trecătoare. Studiile
efectuate arată că din cei care încearcă să-şi ia viaţa şi sunt împiedicaţi, mai puţin de 4%
repetă această tentativă în urmatorii 5 ani; mai puţin de 11% se vor sinucide în urmatorii 35
de ani.
Un aspect important al dezbaterii problemei eutanasiei îl reprezintă participarea
medicului în acest act. Medicina este o profesie care se conduce după anumite reguli interne.
Orice acţiune care violează aceste valori interne vine în contra integrităţii profesionale a
medicilor. Codurile etice ale medicinei tradiţionale nu au aprobat niciodata eutanasia, chiar
dacă aceasta face recurs la compasiune. Codul Internaţional al Eticii Profesionale, în
varianta originală adoptată de Asociaţia Mondială a Medicilor în 1949 ca răspuns la
Holocaustul nazist, declară că "un medic trebuie să ţină întotdeauna prezentă obligaţia de a
prezerva viaţa umană de la naştere şi până la moarte". În Declaraţia de la Marbella din 1992,
Asociaţia Mondială a Medicilor a confirmat că sinuciderea asistată nu este etică şi trebuie
condamnată de profesia de medic. Sectiunea C, art. 23 al Codului Deontologic afirmă:
"Medicul trebuie să încerce reducerea suferinţei bolnavului incurabil, asigurând demnitatea
muribundului, dar în nici un caz nu are dreptul să-i provoace moartea în mod deliberat, act
ce constituie o crimă, chiar dacă a fost cerut insistent de un bolnav perfect constient."
Jurământul lui Hipocrate afirmă acelaşi principiu: să nu prescrii un medicament
mortal, să nu dai sfaturi care ar putea provoca moartea, nici să provoci un avort.
Declaraţia de la Geneva făcută de Asociaţia Medicală Mondială din 1948 susţine: “Voi acorda
cel mai mare respect vieţii umane încă de la începuturile ei.” Dreptul la viaţă a fost inclus în

3
Carta Canadiană a Drepturilor şi Libertăţilor. Acelaşi principiu a fost implementat şi în
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care susţine următoarele: “Dreptul fiecărui om la
viaţă va fi protejat prin lege. Nici un om nu ar trebui lipsit de viaţă intenţionat…” Principiul
sfinţeniei sau al inviolabilităţii vieţii interzice uciderea intenţionată, dar nu specifică faptul că
viaţa trebuie menţinută cu orice preţ, de exemplu până la capăt în cazul tratamentelor invazive
sau agresive, cum ar fi ventilaţia asistată împotriva dorinţei pacientului conştient sau în cazul
în care tratamentele ar fi zadarnice, de exemplu chimioterapia agresivă pentru cancerul
avansat.
Doctorii trebuie să decidă dacă un tratament prescris este adecvat sau împovărător şi
neadecvat. Medicul îl va găsi, de obicei, pe cel potrivit făcând o analiză corectă în ceea ce
priveşte metodele folosite în tratament prin studierea tipului de tratament ce va fi utilizat,
gradul său de complexitate sau de risc, costurile şi compară aceste elemente cu rezultatele
aşteptate, luând în considerare şi starea de sănătate a persoanei bolnave şi resursele fizice şi
psihice ale acesteia. Refuzul, venit din partea pacientului, al unui tratament agresiv nu este
considerat sinucidere.
Moartea unei persoane, grabită în mod intenţionat prin omiterea unor intervenţii
medicale- “eutanasie pasivă”- este complet diferită de omiterea tratamentului zadarnic sau
neadecvat. Actul de refuz sau de retragere a tratamentelor neadecvate (deoarece sunt
neadecvate si zadarnice) este diferit de actul de omitere a tratamentului adecvat cu intenţia
“activă” de a grăbi moartea. Diferenţa faţă de eutanasie constă în aceea că una din ele
acceptă principiul sfinţeniei sau inviolabilităţii vietii şi anume că viaţa unui pacient merită
întotdeauna orice efort, indiferent dacă tratamentul nu este întotdeauna considerat cel mai
potrivit.
Un ultim argument ar fi că, deşi practica eutanasiei ar putea părea justificabilă în
anumite cazuri, legalizarea ei ar avea efecte negative asupra societăţii. Astfel, relaţia medic-
pacient ar fi denaturată, iar încrederea în cadrele medicale subminată. În cazul bătrânilor şi
al persoanelor fără asigurare medicală, "dreptul de a muri" s-ar putea transforma cu uşurinţă
în "datoria de a muri". În plus, legea are un puternic rol educativ pentru conştiinţa publică.
Când o practică devine legală, acceptată şi larg răspândită în societate, cetăţenii încetează să
i se mai împotrivească.
Ca o concluzie, problemele de sănătate nu pot fi rezolvate prin descotorosirea de cei
bolnavi, ci înfruntându-le şi căutând cele mai bune soluţii, păstrând în minte datoria pe care
o avem faţă de semenii noţtri care suferă. O dată ce acceptăm că moartea este o rezolvare a
problemelor oamenilor, va deveni din ce în ce mai greu să impunem o limită, iar moartea va
fi vazută ca răspuns la tot mai multe probleme, cu motive tot mai puţin întemeiate.