Stiuca (Esox lucius) unul dintre mai rapizi pești rapitori de apă dulce, familia

Esocidae, prins atât în scop comercial, cât și sportiv. Stiuca are o lungime
obișnuită de 30–40 cm și o greutate de 0,5–1 kg dar uneori poate să atinga
pana la 2 m și o greutate de 25–30 kg (exemplare rare), este recunoscuta
prin corpul alungit, solzi mici, capul lung preistoric , botul lopatic și gura
mare înarmată cu dinți puternici si ascutiti, iar inotătoarea dorsală deplasată
spre coadă, deasupra înotătoarei anale, dând astfel corpului forma de
săgeată. Înotătoarea codală este bifurcată, cu lobii egali.

Vânătorii solitari, știucile, stau nemișcate în apă sau se ascund într-o

grămadă de buruieni..iarba. Pe măsură ce prada ajunge la îndemâna lor,
ataca rapid si brusc si apuca prada. De obicei se hraneste cu pești mici,
insecte și nevertebrate acvatice, dar exemplarele mai mari iau și păsări de
apă și mamifere mici. Acestea apar  inspre mal cu buruieni, iarba de la
sfârșitul iernii până la primăvară, depune icrele pe vegetație, în februarie-
martie, când temperatura apei atinge 8—10°. Are valoare economică
ridicată, atât peștele, cât și icrele.

Habitat și descriere
Știuca trăiește in toate apele dulci din Europa, excepție făcând doar Peninsula Iberică,
Grecia, Albania și regiunea Dalmației din fosta Iugoslavie. Poate fi intâlnită uneori chiar
și în lacuri alpine, până la altitudinea de 1500 m, ceea ce demonstrează marea sa
capacitate de adaptare la cele mai variate condiții.

În România, știuca este întâlnită în toate apele dulci, atât curgatoare, cât și stătătoare.
In apele lacurilor colinare și de șes ea poate fi întâlnită pretutindeni în aval de zona
mrenei. Cele mai multe exemplare se găsesc în bălțile de revărsare ale Dunării, precum
și în Deltă. Știuca poate fi găsită și în regiunile din apropierea vărsării Dunării, unde
apele sunt salmastre, deși aceste locuri nu constituie un mediu prielnic pentru știucă
(ex: lacurile lagunare Razelm-Sinoe, Zmeica, Golovița etc.).

O recunoaștem ușor după corpul alungit, capul de asemenea lunguiet, puțin curbat

din profil, iar botul seamănând cu ciocul de rață. Știuca are o gura largă, dinții fiind bine
dezvoltați, puternici și ascuțiți, cu fălcile care se deschid până sub ochi, în așa fel încât
poate înghiți un pește aproape de aceeași mărime.

Fiind o răpitoare feroce, foarte lacomă, știuca este un pește care se dezvoltă foarte
rapid. De regulă, la vârsta de un an atinge deja 25-30 cm și greutatea de 250 g.
Lungimea sa medie (în apele dulci din țara noastră) este de 40-50 cm, iar greutatea
medie variază între 1 si 1,8 kg. Știuca poate atinge excepțional și o lungime de 1,5-1,8
m, în acest caz depășind greutatea de 20-22 kg.
Știuca este peștele răpitor cel mai lacom și cel mai rapace din apele noastre. Pofta sa
nu are limite, în lipsa unor pești de talie mică, știuca atacă și alte știuci de aceeași
mărime, deși în acest caz captura îi poate fi fatală, deoarece se poate îneca.
Canibalismul său, de asemenea, nu cunoaște margini: devorează propria progenitură,
ba chiar în timpul reproducerii femelele mai mari mănâncă adesea masculii mai mici
care, cu puțin înainte, le-au fost parteneri în actul reproducerii. Nu este deci de mirare
că știuca este dușmanul cel mai de temut al tuturor peștilor de apă dulce. Dar trebuie
spus că ea atacă orice i se ivește în cale și i se pare comestibil, indiferent dacă este
vorba de un șoarece sau șobolan căzut în apă, șarpe sau broască, păsări mici sau
insecte căzute pe luciul apei. De asemenea, carnea acestui pește este destul de
gustoasă, cu o aromă specifică, iar icrele sale delicioase sunt foarte apreciate de
cunoscători și nu numai.

Pescuitul recreativ
Pofta la fel de mare în tot timpul anului, atacurile sale decise, precum și modul
înverșunat în care se apără odată ce cârligul a fost înțepat, toate acestea fac ca știuca
să fie unul dintre peștii cei mai interesanți din punct de vedere al pescuitului recreativ.

Știuca pândește cu maximă atenție tot ceea ce se întâmplă în jur, atacând totdeauna
prin surprindere, printr-o zvâcnire energică, rapidă și cu multă forță, în 90-98% din
cazuri, atacul știucii nu dă greș. Dacă totuși acest lucru se întâmplă, ea urmărește
foarte rar prada ratată, urmărirea fiind de obicei de scurtă durată și total lipsită de
rezultat. Deci, pentru alegerea celei mai adecvate metode de pescuit, este absolut
necesar sa cunoaștem biologia acestui pește.

Importanța ecosistemică
Trebuie amintită și importanța ecosistemică pe care acest pește îl are, știuca fiind
cunoscută și ca ”peștele-sanitar” al apelor dulci și mai ales al fermelor de crap, pentru
că devorează toate exemplarele bolnave, degenerate sau moarte din bazinul respectiv.
Astfel, împiedică în mod natural proliferarea unor ichtiopatologii și elimină peștii cu
malformații generate de consanguinitate sau anumiți factori de mediu nefavorabili.

Reproducerea și protejarea speciei

În condițiile apelor de la noi, după mihalț, știuca este peștele care se reproduce cel mai
devreme. De regulă, la sfârșitul lui februarie știucile încep reproducerea, adunându-se
în grupuri sub stratul de gheață încă netopit. Perioada de reproducere se poate prelungi
până la sfârșitul lui martie, iar în cazul unor ierni deosebit de geroase, chiar până la
începutul lui aprilie.

De regulă, masculii ajung la maturitatea sexuală în cel de-al treilea an de viață, femelele
la 3-4 ani. În funcție de mărime, o femelă depune câte 100000-350000 de boabe de
icre, dar exemplarele deosebit de mari dețin în ovare chiar cantități ce depășesc o
jumătate de milion de icre, pe care le depun într-o singură pontă. Icrele sunt de culoare
gălbuie și au un diametru de 2,5-3 mm