135 de ani de la nașterea lui Liviu Rebreanu și

100 de ani de la apariția romanului Ion

          La 27 noiembrie 1885 se năștea la Târlișua, în judetul Bistrița-Năsăud, Liviu Rebreanu cel care

avea să devină cel mai mare romancier al românilor. Sunt de atunci 135 de ani. La 20 noiembrie se

împlinesc 100 de ani de la apariția celebrului său roman Ion, apărut în anul 1920 în două volume,

roman-frescă a vieții românești din Ardeal, unde romancierul coboară curajos, fără iluzii sau

prejudecăți, în jocul motivelor sufletești.

          Literatura română era la un moment de răspântie când a apărut Liviu Rebreanu. Realismul

artistic și liric se terminase, Delavrancea, Duiliu Zamfirescu și Brătescu-Voinești trecuseră, iar

semănătoriștii își încheiaseră rolul lor. Doar Mihail Sadoveanu continua să se dezvolte și Gala Galaction

erau excepțiile noii crize a artei de a povesti. Imaginile fanteziei înlocuiesc observația realității, acum

tehnicile realismului sunt date povestitorilor comici, cu acidul lor ironic care dizolvă lirismul formulei

contemporane. Realismul românesc înaintea lui Rebreanu niciodată nu dăduse o imagine, o viziune

asupra vieții, mai sumbră, marele romancier dăruiește literaturii române primele ei mari construcții

epice.  Omul elementar nu mai este creionat în caracterul lui mitic și eroic, cum era la Sadoveanu sau

Gârleanu, ci este luminat fără sentimentalism, în umila lui realitate socială, în scene crude, fără

farmecul și poezia naturii, însă cu o forță puternică de observație.

          Rebreanu aduce ceva cu totul nou, aduce viziunea stărilor de mulțime și a omului, acesta ca

element al unui grup social, romanul ,,Răscoala”, de exemplu, unde prezentările de grup sunt multe și

chiar răzmerița este prezentată prin trăsături însumate. În ,,Pădurea spânzuraților” viziunea omului se

datorește psihologiei moderne, cu contribuția ei la stările de subconștiență, ,,Răscoala” este tributară

conceptului sociologic al mulțimilor omenești. Liviu Rebreanu este singurul scriitor care nu are o
înzestrare specială pe direcția intuiției limbii vorbite, de pildă, orășenii săi vorbesc, uneori, stângaci,

sunt însă variații de vocabular în trecerea de la mediul rural la mediul intelectual. În ,,Ion”, în general,

avem un vocabular aspru, însă când romanul se ocupă de tânărul intelectual, poetul Titu Herdelea,

intră în funcțiune expresiile limbajului cărturăresc, ca element puternic al caracterizării. Un procedeu

constant al stilului lui Liviu Rebreanu este schimbarea vocabularului împreună cu cea a mediului.

          În ,,Ion”, Liviu Rebreanu demonstrează o impecabilă stăpânire a artei realiste și face adevărata

trecere către realismul obiectiv, cu tentă socială, el nu interferează în destinul epic al eroilor săi,

romanul său rămânând perfect obiectiv și acest lucru se întâmplă pentru prima oară în literatura

română. ,,Ion” este scris prin înțelegerea resorturilor tainice ale sufletului țăranului nostru, avem aici

senzualitate solidă, lăcomie de pământ, lipsă de scrupule, cruzime, instincte redutabile. Ca mijloace

stilistice, sensibilitatea prin comparație este mai rar folosită, cu toate că ea rămâne cam singurul

procedeu imagistic al marelui romancier.

          Până la Liviu Rebreanu observăm o tentă de idealizare a țăranului, semănătorismul, la începutul

secolului, venise cu o imagine idilică a satului românesc, văzut ca ultimul refugiu al purității și al

naturalului, atunci când lumea înconjurătoare era amenințată de artificial și de corupția citadină. Era

un idealism cu tușă iluministă, în zodia lui Rousseau și un fel de naivitate romantică, desuetă.

Rebreanu calcă efectiv pe această lume anulând-o practic și ne dă imaginea reală a lumii satului, cu

instincte puternice, violență fizică, Ion, dar nu numai el, este egoist, lacom, fără sentimente și

scrupule morale, brutal și ceea ce-l motivează este îmbogățirea cu pământ, cât mai mult pământ.

Privind istoria și viața altor popoare, observăm că țărănimea a avut un rol ceva mai șters, la noi însă,

singura realitate permanentă a rămas țăranul, acest țăran care viețuiește integral, însă obiectiv.

George Călinescu deși spune, ,,Ion este o epopee perfectă”, totuși, ,,în planul creației Ion este o

brută.” Tudor Vianu spune un pic altfel, ,,Ion este icoana complexă, vie, fără exuberanță, bogată în

amănunte de observație a vieții Ardealului.” 

          Eugen Lovinescu spunea, ,,Ion e cea mai puternică creațiune obiectivă a literaturii române.”

Romanul acesta este o mare construcție epică amintind de formula  operei tolstoniene și dincolo de

strălucirea artistică, ceva mai palidă, vedem și simțim impresia vieții în toate domeniile ei, naturală,

limpede, curgătoare, formulă pe care o găsim pentru prima oară în literatura română.