I.3.

Perspectivă generală asupra metodologiilor de cercetare

Până acum am tot amintit de cele două metodologii de cercetare. În acest paragraf le
voi caracteriza succint. Încearcă să nu te mulţumeşti cu atât. Prinde-le logica (sunt
multe surse bibliografice care descriu

14

cercetarea cantitativă) şi aplică-le distinct! Abia apoi o să ştii, cu adevărat, despre ce
este vorba.

Există două logici care caracterizează investigaţiile în ştiinţele sociale. Ele sunt două
strategii (unii autori le spun stiluri) ale cercetării corespunzând metodologiilor
cantitativă şi calitativă.

Strategia deductivă este caracteristică cercetării cantitative. Obiectivul acestei

cercetări este de a descoperi legi despre viaţa socială. În acest context, „colectarea
oricăror feluri de date implică folosirea unor idei teoretice” susţine Agabrian (2004,
pag. 29). În strategia deductivă cercetătorul defineşte „o relaţie logică, abstractă între
concepte şi o testează cu ajutorul evidenţei empirice” (Neuman, 1997, pag. 46). Flick
(1998) descrie acest tip de cercetare ca pe un proces liniar (teorie → ipoteze →
operaţionalizare → eşantionare → colectarea datelor → interpretarea datelor →
validare).

De fapt care ar fi logica acestei cercetări? Aduc în discuţie un exemplu construit
împreună cu studenţii (începători în ale cercetării) la seminar.

Am vrea, de exemplu, să studiem: de ce abandonează copiii de până la 14 ani şcoala?

Este aceasta o problemă de cercetare? Ar fi dacă am demonstra că există acest
abandon şi că el nu este un fenomen izolat, foarte restrâns (ca număr). Deci, dacă o
statistică ne relevă, să spunem, că 10 - 20% din copiii de pană la 14 ani abandonează
şcoala, avem o problemă. Ce ne putem întreba în legătură cu acest fenomen? Care sunt
cauzele? Dacă statistica de care vorbeam conţine date suplimentare despre copii şi
descoperim, să zicem, că cei care abandonează şcoala provin mai degrabă din mediul
rural, din familii cu o situaţie materială proastă şi sunt mai degrabă romi, atunci
problema noastră nu mai e valabilă. Statistica ne furnizează răspunsul şi la întrebarea
„de ce?”. Să presupunem că nu există informaţii suplimentare şi că trebuie să aflăm de
ce abandonează copiii şcoala. Pasul următor ar fi (ideea a fost preluată de la profesorul
Gheorghe Onuţ care susţine importanţa etapei de generare a conjecturilor în cursurile
de Metode şi Tehnici de Cercetare Sociologică predate la Specializarea Sociologie din
Universitatea Transilvania

15

Braşov) să încerci să bănuieşti răspunsul la întrebarea cercetării tale. Şi bănuieşti, de
exemplu, că părinţii lor nu au bani să-i trimită la şcoală, că fac parte din grupuri de
copii care au abandonat la rându-le şcoala, că părinţii lor nu dau doi bani pe şcoală
ş.a.m.d. Urmează acum să demonstrezi dacă bănuielile tale sunt sau nu confirmate de
ceea ce se întâmplă cu adevărat. Deci trebuie să arăţi că dacă părinţii nu dau doi bani
pe şcoală, atunci copiii lor vor abandona şcoala. Cum faci asta? Te duci să-i întrebi pe
părinţi. Ce-i întrebi? „Cam câţi bani daţi pe şcoală?” 1 ban, 2 bani, 3 bani etc.? În nici
un caz! Atunci ce? Poţi inventa tot felul de întrebări: câtă şcoală au făcut, cât de mult
le-a plăcut, ce nu le place la şcoala din ziua de azi etc. Dar de unde ştii dacă ai întrebat
ce trebuie? Ştii cu certitudine că în funcţie de răspunsurile lui poţi trage concluzia: nu
dă doi bani pe şcoală? Cu siguranţă nu. Ce facem atunci? Avem nevoie de o
certitudine. Unde o găsim? În teorii. Încercăm, deci să traducem „a da doi bani pe
şcoală” în termenii unei teorii. Să spunem că am găsit la Weber, Iluţ sau Giddens un
termen care aproximează cel mai bine expresia „a nu da doi bani”: importanţa. Ceea
ce facem acum este îmbrăcarea bănuielii în termenii unei teorii. Astfel apar ipotezele:
dacă pentru părinţi şcoala nu este importantă atunci copiii lor vor abandona şcoala. Să
zicem că găsim la acest autor că ceva e perceput ca important dacă deţinerea lui aduce
un plus material şi un plus de prestigiu. Acum se cheamă că definim operaţional
importanţa. Acum ştim ce trebuie să măsurăm, să întrebăm pentru a descoperi dacă
şcoala e importantă sau nu, dacă părintele dă doi bani pe ea sau nu. Vom căuta să
aflăm dacă părinţii consideră că, cu cât ai mai mulţi ani de şcoală cu atât e mai
probabil să câştigi mai mulţi bani şi cu cât ai mai mulţi ani de şcoală, cu atât vei fi mai
apreciat de cei din jur. Şi dacă descoperim că nu a fost de acord cu nici una dintre
afirmaţii putem concluziona că părintele respectiv nu dă doi bani pe şcoală. Vom
verifica apoi dacă şi copilul lui a abandonat şcoala. În cazul în care există o corelaţie
statistică semnificativă între importanţa acordată şcolii de către părinţi şi abandonul
şcolar al copilului atunci ipoteza a fost confirmată.

Aceasta este logica cercetării cantitative. Procesul a fost simplificat, exemplele au fost
forţate pentru o mai bună înţelegere. Ideea

16

este că, în cercetare, se pleacă de la o ipoteză, construită a priori, pe baza bănuielilor şi
cunoştinţelor teoretice acumulate anterior şi se urmăreşte testarea acestei ipoteze prin
confruntarea ei cu evidenţa empirică.

Strategia inductivă este specifică cercetării calitative. Caracterizând-o, Agabrian

(2004) precizează: „(1) toate faptele sunt observate şi înregistrate fără selecţie sau
supoziţii; (2) aceste fapte sunt analizate, comparate şi clasificate fără folosirea
ipotezelor; (3) de la această analiză, generalizările sunt derivate în mod inductiv ca
relaţii între fapte; (4) generalizările sunt subiect de testare pe mai departe” (pag. 28).
Flick (1998) susţine că este vorba despre un proces circular (presupoziţii → colectare
şi interpretare caz → eşantionare → colectare şi interpretare caz → comparare →
eşantionare → colectare şi interpretare caz → teorie).

Pentru ca să înţelegi mai uşor ce diferenţiază acest tip de cercetare de cel prezentat
anterior, voi folosi pentru exemplificare aceeaşi problemă a abandonului şcolar. Când
faci o cercetare calitativă asupra acestui fenomen, începi fără să ai în cap o întrebare
precisă pentru că nu ştii exact ce vei descoperi în teren, ce lucruri interesant de studiat
îţi furnizează contactul cu cei care abandonează şcoala. Deci începi să aduni date.
Adică vei căuta un copil care a abandonat şcoala, vei sta de vorbă cu el şi cu familia
lui, apoi mai cauţi unul şi descoperi de exemplu, că au în comun faptul că părinţii lor
sunt plecaţi în străinătate şi că sunt în grija bunicilor. Strângând alte date descoperi că
există diferenţe semnificative între copiii care abandonează şcoala şi trăiesc cu bunicii
şi ceilalţi. Poţi încerca să descoperi motivele abandonului la ambele categorii şi să le
compari sau poţi să te opreşti doar asupra copiilor din prima categorie. Problema ta
poate fi acum: de ce ajung copiii care sunt în grija bunicilor să abandoneze şcoala? De
acum toţi subiecţii cercetării tale vor fi copii care au abandonat şcoala şi sunt în grija
bunicilor. Se cheamă că eşantionarea ta este teoretică, nu statistică. În urma
interviurilor, observaţiilor, analizelor pe datele culese poţi descoperi că aceşti copii
preiau modul de gândire al bunicilor, atitudinile şi aşteptările lor. Astfel ei nu prea au
planuri de viitor, trăiesc de azi pe mâine, gândesc pe termen

17

scurt, nu prea au speranţe şi sunt într-o stare de apatie. La acestea se adaugă
sentimentul abandonului datorat lipsei părinţilor. Astfel ai ajuns să descoperi o teorie
care explică abandonul şcolar la copiii crescuţi de bunici. Ea nu a fost formulată
anterior, ci a fost descoperită prin contactul direct cu subiecţii, din vorbele lor, din
comportamentele lor. Desigur, am simplificat mult procedura şi am inventat teoria.

Am încercat, prin acest paragraf să-ţi ofer o perspectivă sumară asupra celor două
tipuri de metodologii, am urmărit să conştientizezi existenţa celor două şi să înţelegi,
la modul mai degrabă intuitiv, diferenţele dintre ele.