Diamantul

„Literatura adâncurilor” demonstrează un atașament aparte față

de toată această bogăție imagistică ce se oglindește în apele râurilor,
fluviilor, mărilor și ale oceanelor, de aproape sau de mai departe,
formând o lume misterioasă, care își consumă energiile de-a lungul unor
călătorii mai degrabă neverosimile; dinspre asemenea spații curg până
la întâlnirea cu cititorul eroi ce amintesc de arhetipuri și legende, chiar
pagini ce vor fi articulat și mărturisit evenimente din mitologie.
Experiențele, extrem de diversificate, refuză să fie ierarhizate exclusiv în
temeiul unor considerente axiologice, deoarece ineditul lor dă sens vieții
însăși. Și da, marea e însăși viața: e elementul de geneză, în tumultu-i
sunt generate linii de forță, e spațiul transformărilor și al renașterilor
succesive.
Rubrica de față nu are pretenții elitiste, nu e interesată într-un
final de justețea unor aprecieri, nici nu intră în polemică cu voci critice
consacrate; e mai puțin de-atât dar în același timp mai mult, pentru că
rolul ei rămâne acela de a genera bucurie, de a trece dinspre o
generație către alta plăcerea acestui tip de literatură, de a reinstitui
nevoia de mister într-o postmodernitate mai degrabă autonomă, ce a
decompus artificial frumosul. Visam de prin adolescență, utopic, o
enciclopedie a tuturor creațiilor dedicate mării și oceanelor, un corpus de
texte care să alcătuiască o singură-MarePoveste. Iată cum, peste timp,
suita „întâmpinărilor” de aici, așa cum am mai afirmat, vine să așeze
câteva accente care să suscite interesul și motivațiile receptorului. În
literaturile lumii sunt texte lirice admirabile dedicate mărilor și oceanelor
– aduc aminte de nume precum Oliver Tearle, Edmund Spenser, Emily
Dickinson, A.E. Housman, John Masefield, Hilda Doolittle, T.S. Eliot.
Totuși, dintre toate, mi se pare că orice antologator, editor etc. ar trebui
să înceapă cu minunatul poem al lui Samuel Taylor Coleridge – „Balada
bătrânului marinar”.
Acesta e poemul ce are forța de a desface dar, paradoxal, și a
reface legătura între generații, între maniere de lucru, oferind înțelesuri
ce ar trebui decriptate cu ajutorul unor discipline interconectate. Evident,
s-au scris mii de pagini, s-au ținut prelegeri universitare, s-au definitivat
doctorate, iar opiniile tot nu au ajuns la un numitor comun – așa se
întâmplă în cazul diamantelor ce au posibilitatea de a scânteia către
exterior în infinite moduri.
Elaborat între 1797-1798 și publicat în 1798 în „Lyrical Ballads”,
poemul avea să fie un semnal puternic pentru romantismul englez și
chiar, într-un sens mai larg, pentru poezia modernă. Unii consideră că la
bază, „balada” l-a avut drept reper pe James Cook, cel care între 1772-
1775 a pornit într-o călătorie plină de peripeții prin Oceanul Pacific și
Mările Sudului, ajungând să treacă de trei ori de Cercul Antarctic cu
intenția de a afla dacă există continentul Terra Australis. Nu mai puțin
adevărată ar putea fi varianta în care figura îndrăzneață a lui Thomas
James, plecat la rându-i către depărtările arctice, să fi stat drept reper
pentru ceea ce avea să devină această magistrală operă de artă. Pe de
altă parte, nu avem voie să uităm de prietenia trainică (cel puțin până la
un punct!) și de afinitățile literare dintre Coleridge și Wordsworth, drept
pentru care devine important că cel din urmă considera că poemul a luat
ființă în timp ce alături de sora sa, Dorothy, și Coleridge, se afla într-o
vacanță în Quantock Hills, Somerset. Aici, subiectul viitoarei balade
avea să fie declanșat de lectura unei cărți în care era descrisă o
călătorie din 1719, în care Simon Hatley avusese proasta inspirație de a
împușca un albatros negru. Cu timpul, devine din ce în ce mai sigur că
influențele vin și din alte zone: în prezent, aproape niciun critic nu mai
poate trece peste mitul evreului rătăcitor ori peste legenda Olandezului
Zburător. Vom reveni la ele. Desigur, s-au făcut și alte apropieri: luați, de
exemplu, în calcul romanul din 1796 „Călugărul” scris de M.G. Lewis.
Acest poem-metaforă dezvoltă în măsuri diferite teme predilecte
deopotrivă pentru imaginarul romantic, împrumutând totuși câteva
elemente și din literatura clasică, înalt moralizatoare. „Balada bătrânului
marinar” e o construcție polimorfă ce ne vorbește despre creație și
imaginație, dar și despre întâlnirea cu sinele, retopind valori și formule
creștine într-un nou spațiu identitar. Despre toate acestea, și încă multe
altele, vom „vorbi” în următorul material, încercând să trasăm câteva linii
de lectură general acceptate, în acord și cu filozofia vremii, și cu
„politicile metatextuale” ale contemporanului.

Marius Manta