Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Medicina Interna Raspuns-57750961
Medicina Interna Raspuns-57750961
Tratament
Vindecarea bronsitei cronice este posibila doar in stadiile incipiente, cu evitarea absoluta a substantelor toxice
declansatoare. Simptomatologia poate fi ameliorata prin diferite medicamente.
Evitarea substantelor toxice declansatoare
Diagnosticul de „bronsita cronica” impune renuntarea absoluta la nicotina. Cu toate acestea, foarte putini bolnavi
reusesc sa renunte la fumat, cu toate ca exista pericolul de malignizare (cancer pulmonar- carcinom bronsic).
Renuntarea completa la fumat duce, de regula, la disparitia tusei la 4 saptamani de la ultima tigara.
Pacientii care sufera de bronsita cronica provocata de noxele din mediu, ar trebui sa isi schimbe resedinta intr-o
regiune cu aer mai curat. Chiar vacantele la munte sau la mare amelioreaza simptomatologia.
Tratamentul medicamentos in caz de infectii
Mucolitice
Medicamentele mucolitice (acetilcisteina, extractul de iedera) nu influenteaza in mod direct evolutia bronsitei acute,
dar amelioreaza producerea masiva de secretie si infectiile acute.
Antalgice si Antipiretice
Medicamentele folosite pentru combaterea durerii si scaderea febrei sunt : paracetamol, acid acetilsalicilic, metamizol
(algocalmin). Adminstrarea antipireticelor trebuie sa se faca cu discernamant, tinandu-se cont de faptul ca febra nu
trebuie combatuta cu orice pret, deoarece ea reprezinta modul organismului de a lupta cu infectia.
Antitusive
In cazul in care tusea este seaca si suparatoare se poate administra un antitusiv de tipul codeinei sau noscapinului,
insa doar pe termen scurt si in cazuri exceptionale, deoarece aceste medicamente suprima nu doar reflexul de tuse, ci
si eliminarea naturala si intentionata a sputei. Folosirea abuziva a antitusivelor duce la acumularea sputei in bronhii,
cu risc de pneumonie. Tratamentul de intretinere
Bronsitele cronice necomplicate nu necesita tratament cu bronhodilatatoare si antiinflamatoare. Administrarea
acestora se face doar in stadiile avansate, cand lumenul cailor respiratorii este ingustat.
4
Complicatii
Inhalarea constanta de fum de tigara, gaze, vapori si pulberi creste riscul de degradare a starii de sanatate, cu trecerea
in stadiul 2 al bolii. Ingustarea bronhiilor provoaca dispnee si scaderea capacitatii de efort. Cresterea progresiva, in
stadiul 3, a obstructiei cailor respiratorii duce la dilatare pulmonara (emfizem pulmonar). Emfizemul
pulmonar poate determina cresterea presiunii sangvine in vasele pulmonare si, consecutiv, suprasolicitarea inimii si
degradarea functiei cardiace.
Prognostic
Prognosticul bronsitei cronice simple este bun daca se sisteaza fumatul si inhalarea de substante toxice. Expunerea
constanta la astfel de substante duce, dimpotriva, la degradarea grava a plamanilor si a cordului.
Preventie
Profilaxia bronsitei cronice presupune evitarea substantelor toxice, mai ales a fumului de tigara. 90% din bolnavii de
bronsita sunt fumatori, pe cand nefumatorii se imbolnavesc foarte rar de bronsita cronica.
Vaccinari
Evitarea complicatiilor care se asociaza, de obicei, cu bronsita cronica, se face prin administrarea vaccinului
antigripal si a celui pneumococic.
Vaccinul antigripal
Vaccinul antigripal trebuie repetat an de an, deoarece tulpinile virusului se diversifica foarte repede. El este eficient
doar impotriva gripei (influenza) , nu si in formele simple de raceala.
Vaccinul pneumococic
Vaccinul pneumococic detemina producerea de anticorpi impotriva pneumococilor- bacteriile care
provoaca pneumonia. Vaccinul ar trebui administrat la fiecare sase ani, dar nu mai devreme, datorita efectelor
secundare. Grupele de risc in cazul carora se recomanda in mod special vaccinarea pneumococica sunt astmaticii si
bolnavii cu bronhopneumonii obstructive cronice
6.Pneumonia comunitara : etiologie, patogenie,clinica, tratament Pneumonia comunitara reprezinta o afectiune
frecventa, cu o mortalitate de aproximativ 14 % la pacientii spitalizati si mai putin de 1% in randul pacientilor care nu
necesita spitalizare. Cei mai importanti factori de risc pentru morbiditatea si mortalitatea crescute din pneumonia
comunitara sunt reprezentati de varsta inaintata, alcoolismul, comorbiditatile, statusul mental alterat, frecventa
respiratorie > 30 respiratii/min, hipotensiunea arteriala (definita ca o tensiune arteriala sistolica < 90 mmHg sau o
tensiune diastolica < 60 mmHg) si ureea serica crescuta.La pacientii imunocompetenti, anam neza, examenul clinic,
radiografia pulmonara si examinarea sputei nu sunt nici sensibile, nici specifice pentru identificarea
microorganismului cauzator al pneumoniei co - munitare. Desi pot fi utile la anumiti pacienti, acestea nu pot
diferentia intre etiologia bacteriana si virala si nici nu pot distinge intre cauzele tipice si cele atipice.
Pneumoniile extraspitaliceşti (comunitare) Sunt mai frecvent cauzate de agenţii infecţioşi - Streptococcus
pneumoniae-30%, Mycoplasma pneumoniae (20-30% la persoanele tinere, la vîrstnici -1-9%), Haemophilus
influenzae (5-18%), Morexella catarrhalis (1-2%), Chlamydia pneumoniae (2-8%), Legionella Pneumophilia(2-10%),
Staphylococcus aureus (sub 5%).
Patogenia Pătrunderea agenţilor infecţioşi la nivelul pulmonar are loc cel mai adesea pe cale aeriană şi mai rar pe
cale hematogenă sau limfogenă.
Aparatul respirator are mecanisme de apărare, care elimină sau neutralizează microorganizmele inhalate cu aerul
respirat sau aspirate cu secreţiile
nazofaringiene.
Manifestarile clinice
Majoritatea pacientilor cu pneumonie comunitara prezinta febra cu debut acut sau subacut, tuse cu sau fara
producerea de sputa, dispnee. Alte simptome frecvente sunt frisoanele, transpiratiile, disconfortul tora - cic,
hemoptizia, fatigabilitatea, mialgiile, anorexia, cefaleea si durerea abdominala. La examenul obiectiv se constata
febra sau hipotermie, tahipnee, tahicardie si sca derea usoara a saturatiei in oxigen a sangelui. La auscultatia
plamanului se aud frecvent raluri. Daca pneumonia se acompaniaza de revarsat lichidian pleural toracele apare mat la
percutie.
Diagnosticul diferential
Diagnosticul diferential al simptomelor si semnelor cailor respiratorii inferioare este extins si include infectiile cailor
aeriene superioare, hiperreactivitatea bronsica, insuficienta cardiaca congestiva, cancerul pulmonar, vasculita
pulmonara, boala tromboembolica pulmonara si atelectazia
Testele suplimentare se recomanda in general pacientilor care necesita spitalizare: hemoculturi recoltate inaintea
administrarii de antibiotice, masurarea gazelor sanguine, hemograma completa, biochimie (glicemie serica, electroliti,
uree, bilirubina, enzime hepatice). Rezultatele acestor teste sunt utile pentru evaluarea severitatii bolii si ghidarea
tratamentului. Testarea pentru HIV trebuie luata in considerare la toti pacientii adulti si efectuata obligatoriu la cei cu
factori de risc.
5
Studiile imagisticeRadiografia toracica poate confirma diagnosticul si detecta alte boli pulmonare asociate. Nu exista
un patern radiologic speci fic pentru o anumita etiologie a pneumoniei comunitare. Progresia leziunilor radiologice
sub tratament antibiotic sau lipsa ameliorarii radiologice sunt semne prognostice proaste si ridica suspiciunea unor
procese pulmonare secundare. Vindecarea infiltratelor pulmonare la pacientii cu pneumonie comunitara poate dura 6
saptamani sau mai mult, fiind de obicei mai rapida la pacientii tineri, nefumatori sau cu afectarea unui singur lob
pulmonar.
Tratament
Tratamentul antimicrobian trebuie initiat prompt dupa stabilirea diagnosticului de pneumonie si obtinerea probelor
biologice. Decizia de spitalizare se bazeaza pe criteriile prognostice. O atentie deosebita trebuie acordata tulpinilor de
S. pneumoniae rezistente la penicilina. Rezistenta la alte antibiotice (beta-lactam, trimetoprim-sulfametoxazol,
macrolide etc) acompaniaza adesea rezistenta la penicilina. Prevalenta rezistentei variaza in functie de zona
geografica, grupul populational si in timp. Patternurile de rezistenta locala trebuie sa ghideze terapia empirica a
infectiei cu S. pneumoniae suspectata sau documentata. Tratamentul ambulator al pacientilor cu pneumonie
comunitara se face cu urmatoarele scheme terapeutice:
1. Macrolide (claritromicina 500 mg per os de doua ori pe zi sau azitromicina 500 mg per os prima doza apoi 250 mg
doza unica zilnica 4 zile sau 500 mg zilnic 3 zile)
2. Doxiciclina (100 mg per os de doua ori/zi).
3. Fluorochinolone (cu activitate crescuta impotriva S. pneumoniae, cum sunt levofloxacina 500 mg per os o data pe
zi sau moxifloxacina 400 mg per os o data pe zi).
Anumiti experti prefera doxiciclina sau macrolidele pentru pacientii cu var sta sub 50 ani fara comorbiditati si o
fluorochinolona pentru pacientii cu comorbiditati sau cu varsta peste 50 ani. Alternativele sunt reprezentate de
eritromicina (250-500 mg per os de 4 ori/zi), amoxicilina-acid clavulanic 500 mg per os de 3 ori/zi sau 875 mg per os
de doua ori pe zi, in special in cazul suspicionarii pneumoniei de aspiratie, si anumite cefalosporine de generatia a
doua sau a treia ca cefuroxim 250-500 mg per os de doua ori/zi, cefpodoxim 100-200 mg per os de doua ori/zi sau
cefprozil 250-500 mg per os de doua ori/zi.Datele sunt insa limitate in ce priveste durata tratamentului. Aceasta
decizie depinde de severitatea afectiunii, agentul etiologic, raspunsul la terapie, alte probleme medicale si complicatii.
De obicei este suficient sa se trateze pacientul pana la cel putin 72 ore de afebrilitate in cazul pneumoniei cu S.
pneumoniae. In cazul pneumoniei cu S. aureus, P. aeruginosa, Klebsiella, anaerobi, M. pneumoniae, C. pneumoniae
sau tulpini de Legionella se recomanda tratament cel putin 2 saptamani.
Tratamentul pacientilor spitalizati Optiunile terapeutice antibiotice empirice pentru pacientii spitalizati cu
pneumonie comunitara pot fi impartite in doua: cele pentru pacientii care pot fi tratati pe o sectie obisnuita de
medicina interna sau penumologie si cele pentru pacientii care necesita internare intr-o sectie de terapie intensiva.
Pacientii din prima categorie raspund de obicei la un beta-lactam cu spectru larg (ca ceftriaxona sau cefotaxim) plus
un macrolid (claritromicina sau azitromicina este de preferat daca se suspecteaza infectie cu H. influenzae) sau o
fluorochinolona (cu activitate crescuta impotriva S. pneumoniae) ca levofloxacina sau moxifloxacina. Alternativele
sunt un beta-lactam/inhibitor de beta-lactamaza (ampicilina-sulbactam sau piperacilin-tazobactam) plus un macrolid.
Pacientii care necesita internare intr- o sectie de terapie intensiva au nevoie de un macrolid sau o fluorochinolona plus
o cefalosporina cu spectru larg (ceftriaxon, cefotaxim) sau un inhibitor de betalactamaza (ampicilin-sulbactam sau
piper - acilin-tazobactam). Bolnavii alergici la pe - nicilina pot fi tratati cu o fluorochinolona cu sau fara clindamicin.
Pacientii la care se suspecteaza pneumonie de aspiratie trebuie sa primeasca o fluorochinolona cu sau fara
clindamicin, metronidazol sau un inhibitor de beta-lactamaza.
Bolnavii cu afectiuni structurale pulmonare ca bronsiectazii sau fibroza chistica beneficiaza de tratament empiric cu
penicilina, carbapenem plus o fluorochinolona (inclusiv ciprofloxacin in doza mare) pana la obtinerea culturilor de
sputa si a antibiogramei.
Majoritatea pacientilor spitalizati pentru tratamentul pneumoniei comunitare primesc tratament intravenos. In ciuda
acestei preferinte, nu exista studii care sa demonstreze efectul superior al tratamentului intravenos cu antibiotice fata
de cel per os, daca bolnavul tolereaza terapia orala si medicamentul este bine absorbit.
Profilaxia pneumoniei comunitare
Vaccinul polivalent antipneumococic poate preveni sau ameliora severitatea majoritatii infectiilor pneumococice la
pacientii imunocompetenti. Indicatiile vaccinarii pneumococice sunt varsta peste 65 de ani sau orice boala care creste
riscul dobandirii pneumoniei comunitare. Pacientii imunocompromisi sau cei cu riscul cel mai mare de a face o
infectie pneumococica fatala trebuie sa primeasca o a doua doza de vaccin daca pacientul a primit prima doza cu 6
sau mai multi ani inainte si avea varsta sub 65 de ani la momentul vaccinarii. Vaccinul antigripal este eficient in
prevenirea bolii severe datorate virusului gripal. Se administreaza anual persoanelor cu risc de complicatii datorate
virusului gripal (varsta peste 65 ani, rezidenti in camine de batrani, pacienti cu boli pulmonare sau cardiovasculare
cronice, cu boli cronice metabolice recent spitalizati), ca si personalului sanitar.
6
7.Pneumonia nozocomiala: definitie, epidemiologie, etiologie, patogenie, clinica, tratament
Pacientul va fi supus unui examen clinic complet. Penumonia este o infectie severa, posibil amenintatoare de
viata, care se poate dezvolta frecvent la un pacient spitalizat. Pneumonia afecteaza mai ales pacientii internati in
sectiile de terapie intensiva (ATI) – intubarea orotraheala reprezinta un factor major de risc pentru aparitia
pneumoniei nosocomiale (intraspitaliceasca) . Alti pacienti predispusi la aparitia pneumoniei nosocomiale: cei cu
tulburari de constiinta, pacientii cu sonde nazogastrice, pacientii varstnici (peste 60 de ani), pacientii cu boli
pulmonare cronice (BPOC), pacientii care au fost supusi unei interventii chirurgicale (postoperator), precum si
pacientii care urmeaza o terapie cu medicamente antiacide. La fiecare 1000 persoane spitalizate, pot fi depistate in
medie, 5 cazuri de pneumonie intraspitaliceasca. Frecventa pneumoniei nosocomiale, creste simtitor in cazul
pacientilor intubati, aflati in sectiile de chirurgie sau terapie intensiva. Aproape jumatate din cazurile de pneumonie
nosocomiala se vor solda cu moartea pacientului afectat. Aparitia pneumoniei nosocomiale este favorizata de
colonizarea microbiana a orofaringelui si stomacului. Primele 48 de ore scurse de la internarea pacientului sunt
esentiale, deoarece in aceasta perioada orofaringele poate fi colonizat de multiple specii bacteriene gram-negative
aerobe. Aceste specii microbiene pot fi aspirate intrapulmonar, mai ales in timpul perioadei somnului. Sonda
nazogastrica, starea de constienta alterata, perturbarea reflexului de deglutitie, precum si intarzierea golii stomacului
reprezinta factori care vor favoriza aspiratia din timpul somnului. Diminuarea aciditatii gastrice (medicatie
antiacida, aclorhidria) va favoriza cresterea numarului de bacterii de la nivelul stomacului. Colonizarea
bacteriana gastrica va conduce la dezvoltarea pneumoniei nosocomiale, prin colonizarea retrograda a orofaringelui.
De asemenea, intubarea unui pacient va conduce la cresterea riscului de a dezvolta pneumonie, prin expunearea la
microorganismele aflate in jurul balonului sondei endotraheale, sau prin expunerea la bacteriile din
nebulizatoare. Daca pacientul se afla internat in afara sectiei de terapie intensiva, un caz nou de pneumonie
intraspitaliceasca va fi supectat atunci cand pacientul prezinta o tuse nou aparuta, febra ridicata,
leucocitoza (cresterea numarului de leucocite din sangele circulant), eliminarea de sputa, , caramizie’’, precum si
modificari infiltrative vizibile pe radiografia pulmonara simpla. Prezenta in antecedente a unei suferinte cardiace
(insuficienta cardiaca congestiva), va ingreuna diagnosticul de pneumonie nosocomiala – datorita manifestarilor
radiologice similare ale celor doua tipuri de afectiuni. Exista si microorganisme patogene (Legionella), care nu vor
genera leucocitoza periferica. In acest caz, imaginile radiologice sunt mai dificil de interpretat, datorita insuficientei
cardiace congestive si a sindromului de detresa respiratorie, aparute frecvent la pacientii intubati. Sputa acestor
pacienti contine o importanta incarcatura leucocitara – leucocite polimorfonucleare (PMN) . Odata cu instalarea
penumoniei, se va observa modificarea cantitatii si caracterul secretiilor bronsice – creste volumul si
vascozitatea acestora. In aceste situatii, frotiurile colorate Gram sunt deosebit de utile pentru realizarea
diagnosticului diferential – in caz de pneumonie, se constata o crestere substantiala a numarului de leucocite
polimorfonucleare (PMN) . Un pacient intubat va prezenta in ziua aparitiei febrei o cantitate mare de sputa vascoasa
ce contine mai mult de 25 leucocite polimorfonucleare pe camp, la microscopie optica, si o predominanta a bacililor
gram-negativi asemanatori celor enterici. Existenta acestor modificari, va fi suficienta pentru stabilirea diagnosticului
de pneumonie, chiar si in absenta unor modificari sugestive radiologice. Microorganismele frecvent implicate in
aparitia penumoniei nosocomiale sunt bacteriile aerobe gram-neagtive: Pseudomonas
aeruginosa, Staphylococcus aureus si Klebsiella pneumoniae. Acesti patogeni sunt foarte frecventi in institutiile
spitalicesti; cu toate acestea, flora microbiana difera de la o sectie la alta. De asemenea, agentii virali sunt de o
deosebita importanta in apartia pneumoniilor nosocomiale: virusul respirator sincitial si adenovirusurile. Agentii
etiologici virali, afecteaza in egala masura pacientii adulti si copii, internati in unitatile de ingrijire spitaliceasca.
Diagnosticul infectiilor virale este mult mai dificil, comparativ cu cel al infectiilor bacteriene, deoarece foarte multe
laboratoare de microbiologie nu dispun de dispozitivele adecvate, care sa le permita izolarea virusurilor respective;
acesta este si motivul pentru care in trecut, virusurile au fost subestimate in ceea ce priveste capacitatea lor de a fi
agenti determinanti ai pneumoniilor nosocomiale. Se recomanda ca terapia cu antibiotice, in cazul pneumoniei
nosocomiale, sa fie de durata cat mai scurta, utilizand chimioterapice care sa actioneze tintit asupra
patogenului implicat in infectie; in felul acesta este preintampinata apraritia unor tulpini bacteriene
multidrog-rezistente.
7
8. Pleurezia : definitie,epidemilogie, etiologie, patogenie, clinica
Pleureziile sunt procese inflamatorii ale pleurelor, caracterizate prin aparitia in cavitatea pleurala a unui lichid cu
caracter de exsudat. Dupa natura si aspectul lichidului se deosebesc:
- pleurezia serofibrinoasa (tuberculoza pulmonara etc);
- pleurezia purulenta (tuberculoza pulmonara, pneumopatii diverse);
- pleurezia hemoragica (infarct pulmonar, cancer sau tuberculoza pulmonara).
PLEUREZIA SEROFIBRINOASA
Definitie: pleurezia serofibrinoasa este o inflamatie acuta a pleurei, caracterizata prin prezenta unui exsudat in
cavitatea pleurala.
Etiopatogenie: tuberculoza pulmonara reprezinta inca cea mai frecventa cauza (50 - 55%). Se presupunea, in trecut,
ca orice pleurezie serofibrinoasa care nu-si dovedeste cauza este de natura tuberculoasa. Se intalneste mai frecvent
intre 16 - 35 de ani. Raspunsul violent al seroasei pleurale la infectia tuberculoasa se datoreste, probabil, unui
mecanism alergic. Boala este adesea prima manifestare clinica a tuberculozei, aparand in saptamanile sau lunile care
urmeaza primoinfectiei.
Atingerea pleurala se produce pe cale hematogena si in special prin contiguitate de la un focar pulmonar sau
ganglionar. Un rol favorizam il au anotimpul (martie -mai), frigul, umiditatea si bolile care scad rezistenta
organismului. in ultimele decenii, paralel cu regresia tuberculozei pulmonare si pleurale, a crescut frecventa altor
cauze: in principal, pleurezia canceroasa (25 - 30%); urmeaza pleurezia virala, acardiaca (revelatoare ale unui infarct
pulmonar ignorat), reumatismala, pleureziile decapitate (secundare unei pneumopatii bacteriene grave, tratata prin
antibiotice), pleureziile din colectiile subdiafragmatice (cu sediul in dreapta), secundare pancreatitelor cronice (in
stanga), cirozelor hepatice, colagenozele (in special lupusul eritematos diseminat).
Anatomie patologica: pleurezia serofibrinoasa este precedata de obicei de o pleurita. Pleura este edematiata,
eritematoasa si acoperita de depozite de fibrina. Daca procesul progreseaza, se formeaza exsudatul - un lichid clar, de
culoare galbena. Foitele pleurale isi pierd luciul si sunt acoperite de membrane de fibrina, sub care se gasesc tuberculi
miliari. Procesul inflamator se poate vindeca fara sechele. Uneori, foitele pleurale se unesc, constituindu-se simfize
pleurale care pot fi partiale sau totale (fibrotorax).
Simptomatologie: debutul este brutal in mai mult de jumatate din cazuri, cu junghi toracic violent, iradiind uneori in
abdomen sau umar, exagerat de mis-carile respiratorii si calmat de imobilizarea toracelui sau de constituirea
lichidului, cu mici frisoane repetate si febra, care in 2 - 3 zile atinge sau depaseste 39°. Uneori, debutul este progresiv,
cu semne de impregnare bacilara, febra crescand progresiv. Alteori este latent, exsudatul constituindu-se fara zgomot
si fiind descoperit Intamplator. In perioada de stare, care dureaza de la 5 zile pana la 3 saptamani, febra este
constanta, "in platou" (39 - 40°), mai rar neregulata, iar junghiul toracic, diminuat sau disparut. Apar dispnee, tuse
uscata obositoare, scurta, mai ales cand bolnavul se asaza in pat, si paloare.
Examenul fizic prezinta semnele sindromului pleuretic: boltire a toracelui afectat, cu abolirea vibratiilor vocale si a
murmurului vezicular, matitate si suflu pleuretic. Punctia exploratoare precizeaza natura lichidului, care este un
exsudat bogat in albumine, cu reactia Rivalta pozitiva (23), continand numeroase limfocite. Bacilul Koch se gaseste
exceptional, insa inocularea lui la cobai poate provoca o infectie tuberculoasa. Examenul radiologie (24, fig. 25)
precizeaza existenta si volumul colectiei lichidiene, exsudatul aparand ca o opacitate bazala intensa si omogena, cu
partea superioara imprecis delimitata. V.S.H. este constant accelerata; leucocitoza cu polinucleoza apare din primele
zile.
Forme clinice
Pleurezia serofibrinoasa tuberculoasa este forma cea mai frecventa si apare la adolescenti si adulti tineri. Este
precedata de o primoinfectie sau de semne de impregnare bacilara. In ultimele decenii a crescut frecventa cazurilor la
populatia de peste 40 de ani. Debutul este progesiv. Exsudatul este dominat de limfocite, iar bacilul Koch are o
frecventa relativa (40 - 20%) la examenul direct, mult inferioara culturii pe mediul Lowenstein-Jensen (100%). in
cazurile dificile, punctia biopsie pleurala permite un raspuns rapid. Chiar in cazurile negative, daca bolnavul este
tanar si pleurezia trenanta, se instituie Tratamentul cu tuberculostatice.
Pleurezia care insoteste sau urmeaza pneumonia bacteriana apare fie in prima saptamana de evolutie a procesului
pneumonie (pleurezie parapneumonica), fie in convalescenta pneumoniei (metapneumonica).Exsudatul este bogat
in polinucleare, se poate resorbi spontan, dar uneori are tendinta de a evolua spre empiem.
Pleurezia reumatismala apare la copil si adolescent; coexista cu puseul de reumatism poliarticular acut. Exsudatul
este redus si contine multa fibrina, albumina si celule endoteliale.
Pleurezia neoplazica apare de obicei la un bolnav peste 50 de ani, evolueaza afebril, lichidul se reface dupa evacuare
si prezinta celule neoplazice.
8
9. Pleurezia :complicatii, evolutie, pronostic, tratament
Evolutia depinde de afectiunea cauzala. In forma neoplazica, are evolutia cancerului bronsic pe care il insoteste. In
forma tuberculoasa, evolutia este favorabila, boala vindecandu-se in patru pana la zece saptamani. Criteriile dupa care
se apreciaza evolutia bolii sunt: curba termica, modificarea V.S.H., examenul radiologie in general, febra dureaza
aproximativ 30 de zile, iar lichidul se resoarbe intr-o perioada mai lunga (uneori pana la 90 de zile).
Complicatii: moartea subita (in colectiile abundente sau in cursul unei punctii), prinderea altor seroase (pleurezie de
partea opusa, pericardita, ascita), tuberculoza pulmonara, simfize pleurale.
Diagnosticul pozitiveste sugerat de aparitia, de obicei brusca, la un bolnav tanar, a unei stari febrile insotite de dureri
toracice si tuse seaca.
Prognosticul imediat este in general bun pentru pleurezia tuberculoasa, dar cel indepartat este rezervat, deoarece
tuberculoza reapare destul de frecvent, in special in primii 3 ani dupa boala. Iata de ce Tratamentul trebuie sa fie
corect, complet si indelungat.
Tratamentul profilactic este reprezentat de toate masurile profilactice antitu-berculoase.
Tratamentul igieno-dietetic cuprinde repausul complet la pat in tot timpul perioadei febrile, cu reluarea activitatii
normale dupa cel putin 6 luni de afebrilitate. Camera trebuie sa fie incalzita potrivit si bine aerisita; regimul alimentar
va fi bogat in calorii si vitamine, la inceput hidro-zaharat si apoi progresiv imbunatatit; se va asigura igiena bucala, a
pielii (la bolnavii care transpira mult).
Tratamentul etiologic: in pleureziile netuberculoase, Tratamentul este al bolii de fond (pneumonie bacteriana sau
virotica, reumatism poliarticular acut, cancer bronsic etc). In pleurezia tuberculoasa, Tratamentul consta in
administrarea tuber-culostaticelor, in asociere dubla sau tripla: hidrazida acidului izonicotinic (H.I.N.), slreptomicina,
etambutol, rifampicina. Durata Tratamentului trebuie sa fie de aproximativ 2 ani (la inceput de atac si apoi Tratament
de consolidare).
Tratamentul patogenic consta in administrarea de corticohormoni, folosindu-se efectul antiinflamator al cortizonului
si al derivatilor sai. Se administreaza prednison sau Superprednol, cat timp lichidul este prezent (5 - 6 saptamani), in
special in formele zgomotoase. Se incepe cu 25 - 30 mg prednison si se scade 1 comprimat la 5 zile. Regimul
desodat, alcalinele si vit. K asigura protectia; corticoterapia nu evita simfiza pleurala. Kineziterapia este una dintre
marile descoperiri ale pneumologiei din ultimii 15 ani. Gimnastica respiratorie este progresiva (sedinte scurte si
repetate).
Tratamentul simptomatic urmareste combaterea durerii cu analgetice (acid acetil-salicilic, aminofenazona,
Algocalmin, Antidoren), a tusei (codeina) si a dispneei (oxigen), dar mai ales evacuarea lichidului. Toracocenteza
este indicata in revarsatele abundente, evacuarea, facandu-se precoce, de preferinta in a doua zi dupa instituirea
Tratamentului etiologic.
Tratamentul tonic general (vit. C, D2, calciu) si gimnastica respiratorie, care se instituie imediat dupa disparitia
exsudatului pleural, completeaza masurile din 6 luni in primii 2 ani si apoi anual, pentru a surprinde un eventual focar
pulmonar
● Bronhodilaatoarele - Sunt medicamente care relaxează muşchii din jurul căilor respiratorii, prin urmare, deschid
căile respiratorii.
● Bronhodilatatoarele pot fi inhalate, administrate oral sau intravenos.
● Teofilina şi aminofilina sunt exemple de metilxantine. Teofilina relaxează muşchii din jurul căilor respiratorii, fiind
administrate oral sau intravenos.
● Corticosteroizi - Când inflamaţia căilor aeriene (care provoacă umflarea), contribuie la obstrucţia fluxului de aer,
medicamentele antiinflamatoare (mai precis, corticosteroizi), pot fi benefici. Administrarea pe termen lung provoacă
însă efecte secundare.
Terapii
● Oxigenoterapia – Tratamentul ameliorează atât starea imediată a pacientului cât şi starea acestora pe termen lung.
Necesarul de oxigen poate varia la pacienţii cu BPOC. Unii au nevoie de oxigen continuu, în timp ce alţii au nevoie
de oxigen doar atunci când dorm.
● Injecţiile cu alfa 1 antitripsină – Pentru pacienţii cu deficienţă de AAT, terapia poate avea efecte benefice.
Tratamentul chirurgical
● Pneumectomia subtotală – Tratamentul este o opţiune pentru pacienţii care suferă de emfizem sever.
● Transplantul pulmonar
● Bulectomia – Este destul de rar recomandată, procedeul consta în excizarea unei porţiuni din plămân, care a fost
distrusă de o leziune, numită bulă.
10
11. Emfizemul pulmonary : etiologie, patogenie, clinica, tratament, profilaxie
Definitie
Emfizemul pulmonar este o boala pulmonara obstructiva (precedata de bronsita cronica si de bronsita obstructiva
cronica), care se caracterizeaza prin distensia parenchimului pulmonar datorita dilatarii pana la pocnire a alveolelor
pulmonare.
Etiologie
In functie de cauza, emfizemul pulmonar se poate manifesta in forma acuta sau cronica.
Emfizemul pulmonar acut reprezinta distensia reversibila a plamanilor datorata stenozarii bronhiilor
subsegmentare in criza de astm bronsic.
Se presupune ca una din cauzele emfizemului pulmonar cronic este un dezechilibru intre enzimele cu rol de
protectie si cele cu rol de distrugere din alveole. In cazul proceselor inflamatorii la nivel pulmonar, granulocitele
(leucocite cu rol de aparare) elibereaza enzime cu rol de scindare a tesuturilor. Prevenirea reactiilor extreme se face
cu ajutorul unei enzime cu rol de neutralizare, care circula in sange: inhibitorul de alfa-1-proteinaza (numita si
alfa-1-antitripsina). De aceea, persoanele care au o lipsa congenitala a enzimei inhibitoare de alfa-1-proteinaza
dezvolta o forma grava de emfizem pulmonar. Aceasta lispa enzimatica congenitala se intalneste insa foarte rar (1-2
% din totalul cazurilor).
Cea mai frecventa cauza a emfizemului pulmonar cronic o reprezinta fumatul. Pe langa faptul ca fumul de
tigara contine substante care inactiveaza inhibitorii de α1-proteinaza, fumatorii prezinta un risc crescut de infectie.
Inflamatia repetata a bronhiior duce la bronsita cronica. O manifestare tipica o constituie tusea matinala, la trezire,
numita „tusea fumatorilor”, care se asociaza cu expectoratie urat mirositoare. Ca urmare a distensiei cailor
respiratorii, elasticitatea plamanilor cedeaza odata cu anii, plamanii se dilata, sunt insuficient vascularizati, iar tesutul
pulmonar se atrofiaza ireversibil.
Aparitia emfizemului pulmonar poate fi determinata si de cauze profesionale:
- supradestinderea mecanica a plamanilor (prin suflat);
- expunerea la pulberi si substante iritante. Aceste pulberi se gasesc in fragmentele de piatra, in minerit in general, dar
si in diferite combinatii organice cum ar fi furajele, bumbacul neprelucrat;
- factorii chimici cu potential de risc sunt aluminiul, beriliu, cadmiu.
Supradestinderea mecanica a plamanilor determina distensie alveolara, urmata de emfizem. Categoriile profesionale
supuse constant acestui risc sunt:
- muzicienii profesionisti (trompetistii);
- suflatorii in sticla (in trecut).;
Daca pentru fiecare caz particular se aduc dovezi care sa certifice ca aparitia emfizemului a fost determinata de una
din cauzele enumerate, exista posibilitatea recunoasterii acesti afectiuni ca boala profesionala.
Manifestari clinice
In functie de modificarile aparute, emfizemul pulmonar se poate manifesta prin scaderea capacitatii de efort, dispnee
severa, tuse cu expectoratie. Caracteristic este si toracele in forma de butoi. Faza expiratorie a respiratiei este
prelungita, iar pacientii folosesc adesea buzele ca pe un mecanism de franare, expirand cu gura stransa, pentru a
impiedica colapsul bronhiilor mici.
In functie de tabloul clinic, se disting doua tipuri de bolnavi cu emfizem pulmonar:
Tipul A-„pink puffer” sau „rosu gafaitor” cu predominanta emfizemului.
Bolnavul este slab, sufera de dispnee severa cu hipoxie, dar cu procent normal de dioxid de carbon in sange, insa fara
semne de cianoza. Ocazional apare tuse seaca. Decesul survine de cele mai multe ori datorita insuficientei
respiratorii.
Tipul B-„blue bloater” .
Bolnavul este supraponderal si cianotic, cu buzele si unghiile de culoare violacee datorita lipsei de oxigen. Dispneea
este mai moderata decat in cazul tipului „pink puffer” si se acompaniaza adesea cu tuse productiva. Insuficienta
cardiaca dreapta poate duce in acest caz la deces.
Diagnostic
11
Diagnosticarea emfizemului pulmonar se face in primul rand pe baza anamnezei si a rezultatelor de la examenul
clinic. Auscultatia pulmonara releva diminuarea zgomotelor respiratorii, iar sunetul la percutie este sonor. Pacientii
respira cu gura stransa.
Radiografia pulmonara evidentiaza semnele indirecte de emfizem:
- coastele orizontale;
- latirea spatiului intercostal;
- aplatizarea diafragmei, cu reducerea miscarilor respiratorii;
- transparenta marita a plamanilor pe filmul radiografic;
In stadiile avansate parenchimul pulmonar se fibrozeaza. Pot sa apara de asemenea spatii cavitare pline cu aer,
numite bule de emfizem.
Cu ajutorul spirometriei se masoara volumele de gaz care intervin in respiratie si anumiti parametri functionali, care
consolideaza diagnosticul si faciliteaza o clasificare precisa a bolii.
Tratament
Modificarile parenchimului pulmonar aparute in urma unui emfizem sunt ireversibile, astfel incat tratamentul vizeaza
incetinirea evolutiei bolii si utilizarea cat mai eficienta a rezervelor existente. Se recomanda evitarea susbtantelor
iritante si tratarea consecventa si la timp a infectiilor respiratorii. Intarirea musculaturii respiratorii se face prin
fizioterapie. In cazul unui deficit enzimatic major se poate recurge la un inhibitor uman de α1-proteinaza. Bulele de
emfizem de marimi mari pot fi indepartate chirurgical.
In stadiile avansate de emfizem pulmonar se impune administrarea constanta de oxigen, iar in cele foarte grave
singura solutie este transplantul pulmonar.
Preventie
Cea mai buna metoda de prevenire a unui emfizem pulmonar este evitarea fumului de tigara. Infectiile care pot sa
apara in bolile obstructive cronice pot fi prevenite prin doua vaccinari:
Vaccinarea antigripala
Vaccinarea antigripala se recomanda doar persoanelor din grupele de risc si trebuie repetata in fiecare an, deoarece
tulpinile virusului gripal se diversifica de la an la an. Vaccinul este eficient doar in caz de gripa (influenza) si nu
actioneaza in virozele respiratorii.
Vaccinarea antipneumococica
Vaccinul antipneumococic actioneaza impotriva unor bacterii foarte raspandite care determina pneumonia. Se
recomanda repetarea vaccinului la fiecare 6 ani. Intervalele mai mici nu sunt indicate datorita riscului de efecte
secundare grave. Grupele de risc in cazul carora se recomanda efectuarea vaccinului antipneumococic sunt astmaticii
si cei cu bronhopneumonii obstructive cronice.
Complicatii
Emfizemul pulmonar se poate complica atat acut, cat si cronic.
Una din cele mai frecvente complicatii este pneumotoraxul spontan, caracterizat prin patrunderea de aer in spatiul
intrapleural, datorita faptului ca alveolele pulmonare pocnesc. Emfizemul pulmonar poate fi agravat si de infectii
respiratorii, deoarece acestea suprasolicita rezervele sistemului respirator. Complicatiile cronice sunt determinate de
cresterea presiunii in circulatia pulmonara, ceea ce duce la insuficienta cardiaca dreapta si cor pulmonale.
Prognostic
Prognosticul bolnavului cu emfizem este prost, deoarece modificarile din structura parenchimului pulmonar nu
regreseaza nici macar in urma tratamentului. Persoanele care au un deficit congenital al inhibitorului de α1-proteinaza
manifesta primele simptome de emfizem pulmonar in jurul varstei de 30-40 de ani. Prognosticul se inrautateste daca
boala se asociaza cu afectiuni secundare
12. Cordul pulmonar cronic – CPC> : definitie, epidemilogie, etiologie, patigenie,clinica, evolutie, pronostic,
tratament
Cordul pulmonar cronic (CPC) este definit clasic, ca hipertrofia si dilatatia ventriculului drept (HVD - hipertrofie de
ventricul drept), consecutiva unor boli care afecteaza functia si/sau structura plamanilor, exceptand situatiile cand
acestea sunt urmarea bolilor cordului stang sau cardiopatiilor congenitale.
HVD reprezinta elementul central de definire si diagnostic al CPC. CPC eventual se poate insoti de insuficienta
cardiaca dreapta.
Cauze, clasificare
12
CPC apare in numeroase afectiuni ale parenchimului pulmonar si ale cailor aeriene intratoracice, in afectari ale cutiei
toracice, in boli neuromusculare, in tulburari ale centrului de control respirator si in boala pulmonara vasculara
ocluziva; toate acestea pot conduce la CPC daca evolueaza cronic si interfera cu functia sau/si structura plamanului -
elemente care conditioneaza o alterare semnificativa a patului vascular pulmonar, cuhipertensiune pulmonara (HTP)
persistenta sicel mai adesea progresiva.
1. Etiologia cea mai frecventa a CPC este reprezentata de boli ale parenchimului pulmonar si ale cailor
respiratorii intratoracice. Dintre acestea se detaseaza boala obstructiva pulmonara cronica (BPOC), care impreuna
cu astmul infectios cronic sibronsiectaziile difuze insumeaza aprox. 70% din cauzele de CPC.
Tendinta BPOC de a se transforma in CPC este cu atat mai mare cu cat componenta debronsita cronica (tipul B de
boala) este mai importanta. Pe de alta parte numai aprox. 20% din bolnavii cu BPOC dezvolta CPC, restul ramanand
fara tulburari hemodinamice semnificative.
2. Bolile intersittiale fibrozante si bolile granulomatoase, mai frecvente si mai bine diagnosticate in prezent ,
insumeaza aprox. 15% din cauzele de CPC.
3. Un grup heterogen este reprezentat de afectarile cutiei toracice, boli neuromusculare si tulburarile centrului
de control al respiratiei, care toate au in comun hipoventilatia alveolara cu plaman normal. Instalarea CPC se face
progresiv, fara posibilitatea reversibilitatii sale. Din aceasta grupa, trebuie remarcate CPC la persoanele
cu obezitate imoprtanta, la cei cu obezitate si tulburari de sensibilitate a centrului respirator (sindrom Pickwick),
precum si in sindromul de apnee in somn. La aceste persoane reducerea ponderala poate constitui un mijloc de
reducere sau stabilizare a tulburarilor hemodinamice.
4. Grupul de boli care produc ocluzia difuza a patului vascular pulmonar, cu HTPconsecutiva, reprezinta aprox.
2% din cazurile de CPC; ele realizeaza o HTP severa, cu evolutie invariabil accelerata catre insuficienta cardiaca
dreapta.
Obstructia patului vascular pulmonar seinttlneste in HTP primitiva, tromboembolismul pulmonar cronic sau
invasculite pulmonare.
Sub aspect hemodinamic, CPC poate fi clasificat in CPC compensat si decompensat. In stadiul de CPC compensat
exista HTP variabila de repaus si care se amplifica la efort, HVD, dar presiunea telediastolica in ventriculul drept,
presiunea in atriul drept si fractia de ejectie sunt normale.
In CPC decompensat sunt prezente semnele de insuficienta cardiaca dreapta, elementele definitorii privesc HTP de
repaus, de diverse grade, presiunea telediasolica in ventriculul drept si atriul drept crescute, fractia de ejectie scazuta.
Un bolnav poate prezenta in cursul evolutiei trecerea dintr-o categorie hemodinamica in altele, dupa cum evolueaza
boala de fond, cu agravari si ameliorari temporare.
Diagnostic
Diagnosticul pozitv al CPC este relativ usor de formulat in prezenta istoricului de boala pulmonara si a existentei
simptomelor si semnelor pulmonare si cardiace relativ caracteristice, daca electrocardiograma sau/si examenul
radiologic toracic arata semne de hipertrofie-dilatatie de cord drept si eventual artere pulmonare largi in hil.
Tablou clinic
In tabloul clinic al CPC se regasesc simptome si semne intricate ale: a. Bolii pulmonare (mai rar extrapulmonare)
generatoare de HTP; b. Sindromul de HTP; c. HVD, cu sau fara semne de insuficienta cardiaca dreapta.
A. Boala pulmonara sau extrapulmonara care produce CPC se afla, de obicei, pe primul plan al tabloului clinic,
aproape in toate etapele de evolutie a CPC.
In aproape 70% din cazuri, tabloul clinic este de BPOC tip B.
Bolnavii - de regula fumatori - au un istoric de tusitori cronic, cu sputa mucoasa sau mucopurulenta in cantitate
variabila, survenind mai ales in anotimurile umede sau reci sau dupa infectii virobacteriene.
Frecvent, in perioadele de acutizare, apar accese de bronhospasm, cu dispnee expiratorie si wheezing. Dispneea,
initial intermitenta, in perioadele de acutizari sau bronhospasm, tinde sa apara la eforturi mici sau chiar in repaus.
Dupa ani de evolutie, cu agravari repetate ale simptomatologiei, se instaleaza insuficienta respiratorie, cu cianoza
severa, extermitati calde si eventual encefalopatie hipercapnica.
B. Sindromul de HTP are simptome clinice necaracteristice sau aparind numai la valori presionale foarte mari.
Dintre acestea asociatia: dispneea de efort, sincopa de efort si uneori durerile precordiale, poate sugerea prezensa de
HTP; dispneea insa este o manifestare comuna a bolilor pulmonare si extrapulmonare aflate pe primul plan clinic.
C. HVD, urmare a HTP, si insuficienta cardiaca dreapta reprezinta elementele cele mai caracteristice din punct de
vedere clinic, al instalarii CPC. Insuficienta cardiaca dreapta apare in fazelerelativ tardive ale evolutiei HTP si CPC si
are de obicei drept factori precipitanti infectiile respiratorii, tromboembolismul pulmonar sau aritmiile cardiace.
Semnele de insuficienta respiratorie coexista - cel mai adesea - cu cele de decompensare cardiaca si foarte frecvent,
evolueaza paralel.
Explorarile paraclinice
13
Investigatiile paraclinice sunt necesare pentru stabilirea diagnosticului pozitiv, etiologic si functional al CPC. Ele pot
fi grupate in: I. Explorari conventionale si II. Explorari speciale ale structurii si functiei circulatiei pulmonare.
I. Explorari conventionale reprezinta metode comune, usor accesibile, aproape toate obligatoriu de efectuat, atunci
cand exista suspiciunea prezentei CPC.
1. Radiografia toracica standard poate arata modificari ale cordului, vaselor pulmonare si parenchimului pulmonar.
2. Electrocardiograma reprezinta metoda de explorare cea mai importanta prin specificitatea ei privind semnele de
hipertrofie ventriculara dreapta si hipertrofie atriala dreapta. Atunci cand criteriile electrocardiografice sunt prezente,
diagnosticul de CPC poate fi considerat precizat (specificitatea este de aproape 100%)
3. Ecocardiografia a devenit, odata cu cresterea accesibilitatii, metoda de explorare care furnizeaza neinvaziv
numerose date morfologice si functionale in CPC.
4. Explorarea ventilatorie si dozarea gazelor sanguine furnizeaza date directe asupra tipului de disfunctie ventilatorie
si de insuficienta respiratorie si date aproximative asupra prezentei HTP si a consecintelor ei. Aceste tipuri de
explorari sunt in special utile in BPOC, si partial in bolile pulmonare restrictive.
II. Alte explorari.
Limitele metodelor de explorare conventionala a HVD si a CPC in etapele lor incipiente au condus la introducerea
unor metode de explorare mai sensibile dar mai complexe, care sa deceleze modificari de functie si de structura a
ventriculului drept si circulatiei pulmonare.
5. Scintigrafia miocradica cu Ta – 201 este folosita pentru studiul HVD deoarece s-a demonstrat ca ventriculul drpet
nu se vizualizeaza scintigrafic decat in conditii de hipertrofie.
6. Ventriculografia izotopica cmputerizata aduce informatii precise asupra functiei ventriculului drept.
7. Cateterismul arterei pulmonare si angiografia pulmonara de contrast raman indicatii de exceptie, atunci cand se
suspecteaza prezenta unei TEP complicat cu HTP si CPC. Cateterismul arterei pulmonare furnizeaza datele cele mai
precise hemodinamice.
8. Biopsia pulmonara prin toracotomie minima reprezinta o indicatie de exceptie, numai pentru elucidarea
unoretiologii rare ale CPC (HTP primitva, boli interstitiale rare, ca de ex. Histiocitoza X sau hemangiomatoza).
Metoda comporta riscuri serioase la bolnavii cu HTP severa si CPC. Ea poate fi utila inainte de transplantul
pulmonar.
Evolutie, complicatii, prognostic
Evolutia CPC este direct dependenta de boala de baza care a detrminat HTP, de gradul HTP, de elementele de
revrsibilitate ale afectiunilor pulmonare si ale HTP, de insuficienta respiratorie coexistenta.
In cazul BPOC , evolutia depinde de tipul de BPOC (A sau B), de sevritatea obstructiei respiratorii, de ritmul si
gravitatea acutizarilor virobacteriene si, in fianl, de gradul hipoxiei alveolare pe care o realizeaza.
In alte afectiuni pulmonare, cu ritm de progresie a bolii mai lent saau cu factori de reversibilitate limitati, ca de
exemplu emfizemul pulmonar difuz sever, fibroze pulmonare primitive sau in pneumoconioze, evolutia spre CPC se
face mai lent; in schimbinsuficienta cardiaca dreapta odata instalata este greu tratabila, intrucat nu mai sunt prezenti
factori de reversibilitate a HTP.
Dupa prima decompensare a cordului drept, mortalitatea in CPC secundar BPOC este de aprox. 40% in urmatorii 5
ani, dar oxigenoterapia cronica are efect pozitiv asupra HTP si reduce mortalitatea in mod semnificativ. Perioadele de
decompensare reprezinta perioade de complicatii severe: aritmii, tromboembolism pulmonar, hemoragii digestive
superioare, insuficienta renala functionala.
Tratament
Tratamentul CPC trebuie diferentiat in functie de tipul etiopatogenic si de principalul mecanism generator al HTP.
Obiectivele tratamentului sunt:
1) reducerea sarcinii ventriculului drept prin scaderea valorilor HTP;
2) tratamentul insuficientei cardiace drepte acolo unde ea s-a instalat.
Mijloacele terapeutice prin care se pot realiza aceste obiective includ:
1. tratarea bolii de baza pulmonare sau extrapulmonare, generatoare a HTP;
2. oxigenoterapia;
3. utilizarea medicatiei vasodilatatoare pulmonare pentru reducerea HTP;
4. diuretice, in caz de retentie hisdrosalina;
5. digitala in unele forme de CPC decompensat;
6. sangerari repetate, la bolnavii cu policitemie;
7. evaluarea oportunitatii unei interventii chirurgicale corective a bolii de fond.
14
Tratarea bolii de baza are in vedere mai ales acele entitati etiologice care au un coeficient de reversibilitate.
Deoarece 70% dintre bolnavii cu CPC recunosc drept etiologieBPOC, tratarea corecta a acesteia reprezinta un mod de
a realiza profilaxia CPC, iar la cei cu CPC deja instalat de a impiedica agravarea sa. In tratamentul BPOC se
urmareste:
a. combaterea episoadelor de acutizare virobacteriana, realizata cu antibiotice;
b. combaterea disfunctiei ventilatorii obstructive prin bronhodilatatoare betamimetice, anticolinergice si teofilina;
c. combaterea sindromului obstructiv bronsic de natura inflamatorie prin corticoterapie;
d. fluidificarea secretiilor.
Antibioticele de electie sunt tetraciclina, ampicilina sau amoxicilina si cotrimoxazolul. Durata curelor este de 7-10
zile; nu sunt justificate de obicei cure de mai lunga durata.
Celelalte etiologii ale CPC parenchimatos prezinta coeficienti de reversibilitate net mai mici sub orice terapie (fibroze
difuze, colagenoze, pneumoconioze).
Oxigenoterapia poate fi indicata fie in administrare de scurta durata, in timpul agaravarilor CPC, fie sub forma de
terapie cronica la domiciliu. Oxigenoterapia cronica la domiciliu se poate efectua fie prin concentroare, fie prin mici
rezervoare portabile de oxigen lichid. Este dovedit ca numai utilizarea continua (14-16 ore pe zi) are efecte
semnificative favorabile, in timp ce administrarea intermitenta nu confera avantaje demonstrabile.
Vasodilatatoarele
Tratamentul cronic cu PG12 este indicat bolnavilor c HTP primitiva sau alte etiologii severe de CPC, aflati pe lista de
asteptare in vederea transplantului pulmonar.
Diureticele
Sunt recomandate in tratarea retentei hidrosaline din cadrul CPC deompensat. Ele reduc expansiunea volemica si
edemul periferic. Se utilizeaza diuretice de ansa (furosemid sau acid etacrinic) si antialdosteronice (spironolactona)
sau alte diuretice care economisesc potasiul (de tipul amiloridului).
Digitala reprezinta a medicatie controversata in tratamentul CPC. Cu toate controversele, digitalizarea este
recomandabila in: CPC cu tahiaritmii supraventriculare; CPC asociat cu disfunctie sistolica a ventriclului staang
(ischemica sa hipertensiva); CPC cu insuficienta cardiaca dreapta la care se presupune un debit cardiac acazut (semne
importante de HVD, hipotensiune).
Sangerarea este indicata la bolnavii cu poliglobulie secundara marcata, consecinta a hipoxemiei cronice. Sangerarile
se pot repeta in ambulator, la un interval de 4+6 saptamani.
Interventiile chirurgicale pot fi corective a bolii de fond si in cazul bolilor severe, ireversibile, se poate
tenta transplantul pulmonar. Interventiile corective se executa in cazul malformatiilor toracale (mai ales de coloana
vertebrala), sau in sindromul de apnee in somn de cauza periferica, in care corectarea structurii osoase a fetei poate
duce la o ameliorare marcata a bolii cauzatoare de HTP si CPC.
Transplantul pulmonar este rezervat numai bolilor grave, avansate si ireversibile.
15
explicatie incompleta a bolii si nu este responsabila in exclusivitate de incidenta mondiala crescuta a bolilor alergice.
Ea se combina cu influentele de mediu si stilul de viata sau schimbarea brusca a conditiilor de viata.
Astmul alergic
Cei mai frecventi alergeni ai cailor respiratorii sunt:
- Praful din casa, excrementele de acarieni;
- Aripile de pasari;
- Parul de animale;
- Sporii de mucegai;
- Parfumurile;
- Dizolvantii chimici;
- Aportul scazut de proteine in dieta;
- Igrasia;
Astmaticii reactioneaza cel mai frecvent la alergenii din casa, cum ar fi acarienii si parul de animale. Astmul alergic
este o afectiune tipica a varstei copilariei si adolescentei, dar se manifesta, in cazuri rare, si la varsta adulta. Daca in
cazul copiilor alergiile constituie cel mai important factor favorizant al bolii, la adulti anticorpii impotriva alergenilor
apar in 30-50 % din cazuri. In mod normal, simptomele apar la cateva minute dupa contactul cu factorul alergen. In
mai mult de jumatate din cazurile de etiologie alergica, apare o recidiva a simptomelor respiratorii la un interval de 6
pana la 10 ore de la prima criza astmatica.
Astmul profesional
Astmul profesional apare datorita contactului cu anumite substante de la locul de munca, care actioneaza ca alergeni.
In mod clasic, se vorbeste despre alergia brutarului la faina, alergia frizerului la produsele de ingrijire sau la nichel,
alergia tipografilor la coloranti si dizolvanti. Astmul profesional nu apare insa intotdeauna datorita unei alergii.
Contactul cu substante iritante afecteaza in moduri diferite sistemul bronsic, iritandu-l. La alegerea unei meserii se
recomanda a se avea in vedere diferitele predispozitii alergice.
Astmul infectios
Inflamarea de cauza virala a cailor aeriene afecteaza mucoasa respiratorie, facand-o mai vulnerabila pentru substante
iritante si putand sa declanseze astfel un astm infectios. Aceasta etiopatogenie se observa mai ales la copiii mici,-
dupa infectii cu virusul respirator sincitial si virusul paragripal- dar si la copiii mai mari- dupa infectii cu virusul
gripal si cu rinovirus. In cazurile de astm care apar la varsta adulta, prezenta factorului alergic poate fi dovedita doar
pentru un procent de 5 % din pacienti. De cele mai multe ori boala debuteaza in asociere cu o infectie a cailor
respiratorii, chiar a sinusurilor paranazale, care va determina o hiperiritabilitate a sistemului bronsic. Debutul bolii, ca
si in cazul alergiilor, pare a fi influentat de o predispozitie intrinseca, de aceea astmul infectios se mai numeste si
atsm intrinsec sau endogen (datorita faptului ca nu se poate stabili nici o cauza exterioara a bolii), pe cand astmul
provocat de influente exterioare, cum ar fi alergenii, chimicalele sau medicamentele, este desemnat prin denumirea
de astm extrinsec sau exogen.
Astmul conditionat de medicamente
Astmul brosnic care se declanseaza pe fondul ingerarii de medicamente nu apare aproape niciodata izolat, ci numai
in combinatie cu formele alergice. Aproximativ 10 pana la 20 % din astmatici reactioneaza alergic la anumite
medicamente, cum ar fi analgezicele si antiinflamatoarele care contin acid acetilsalicilic. Crizele de astm se pot
declansa si in urma administrarii de medicamente antihipertensive ca betablocantele. In acest caz nu este vorba de o
alergie propriu-zisa, ci de o intoleranta medicamantoasa conditionata de un dezechilibru metabolic ereditar. Astmul
conditionat de medicamente se intalneste mai ales la femeile de varsta a doua. Boala se manifesta prin rinoree, urmata
de polipoza nazala care afecteaza grav respiratia.
Astmul de efort
Criza este favorizata de aerul rece si uscat.
14. Astm bronsic : clinica, complicatii, evolutie, pronostic
Tabloul clinic
Se manifestă prin crize de astm cu:
-dispnee,
-wheezing,
-tuse şi expectoraţie mucoasă-sticloasă (eliminată cu greu),
-anxietate
Criza de astm bronşic se descrie prin 3 faze:
1. Faza prodromală- poate fi înregistrată sau nu.
16
Se manifestă prin strănut, rinoree, lacrimare, cefalee, senzaţie de “gîdilitură” laringiană, prurit palpebral, accese de
tuse spasmatică, nervozitate.
2. Faza dispneică - de obicei debutul crizei este brusc, în a II-a parte a nopţii.
Bolnavul se trezeşte de o senzaţie de opresiune toracică, cu dispnee caracteristică, devine palid, deschide larg
fereastra şi îşi fixează miinile pe pervazul acesteia sau pe marginea mesei, poziţia aceasta ajută la mărirea capacităţii
toracice.
În acelaşi timp toracele rămîne fixat în inspir, bolnavul folosind muşchii respiratori accesori. Dispneea este de tip
bradipnee expiratorie, care este prelungit, şuerător (wheezing) şi poate fi auzit de la distanţă.
3. Faza catarală - la sfîrşitul crizei apare tuse chinuitoare, cu expectoraţie puţin abundentă, caracterizată prin:
este mucoasă, semitransparentă, vîscoasă, aderentă, uşor spumoasă, poate apărea o spută ce mulează bronşiile
terminale.
Examenul obiectiv
În timpul crizei de AB se instalează sindroamele de obstrucţie bronşică şi de emfizem pulmonar, care se manifestă
prin:
- Torace “blocat” în inspir, cu mişcări de mică amplitudine;
- Palparea – freamăt vocal diminuat;
- Percuţia – hipersonoritate (sunet de cutie);
- Auscultaţia -murmur vezicular diminuat, pe fondul căruia se auscultă raluri uscate ronflante, sibilante şi
subcrepitante.
După cîteva ore, fie spontan, fie ca răspuns de tratament, dispneea cedează.
Evoluţie
• În afara crizei, examenul aparatului respirator poate fi perfect normal, în special în astmul alergic; în astmul
infecţios-alergis pot persista între perioadele de crize raluri uscate rare, modificări de emfizem.
• Ca o formă particulară putem menţiona starea de rău astmatic, care constă în crize de bronhospasm, ce succed
una după alta, intervalul dintre ele devenind minim.
Rău astmatic
• Dispneea se intensifică, ajungîndu-se la asfixie, cianoză; se poate constata tahicardie, scăderea TA, fenomene
de insuficienţă cardiacă dreaptă (hepatomegalie dureroasă, jugulare turgescente).
• Durata unei astfel de stări de rău astmatic poate fi de cîteva zile, terminîndu-se prin asfixie sau insuficienţă
cardiacă dreaptă, dacă nu se instituie tratament.
Complicaţiile astmului bronşic
I. Complicaţii în timpul accesului sunt:
- Pneumotorax spontan
- Atelectazie pulmonară
- Fracturarea coastelor
- Răul astmatic
II. Complicaţii, care apar între accese:
- Pneumonii
- Bronşiectazii
- Emfizem pulmonar
- Cord pulmonar cronic
Diagnosticul diferential al astmului bronsic se face cu bronsita acuta, tusea convulsiva,mucoviscidoza si patrunderea
de corp strain in caile respiratorii.
Diagnosticul de certitudine pentru astmul bronsic se pune pe baza unor teste de apreciere a functiei pulmonare
(spirometrie, plestimografie corporala totala), care identifica tipul si gradul de limitare a functiei respiratorii. Dat
17
fiind faptul ca astmaticii au de obicei o problema in faza expiratorie a respiratiei, se vor determina capacitatea vitala
si capacitatea reziduala functionala.
Pentru diagnosticarea astmului de efort se recomanda testarea functiei pulmonare in conditii de solicitare fizica. Daca
in ciuda simptomelor astmatice, functia pulmonara a bolnavilor este normala, reactivitatea cailor respiratorii poate fi
stimulata si prin inhalarea de histamina sau alti alergeni cunoscuti, sub supravegherea medicului.
In cazurile de rau astmatic se recomanda dozarea gazelor din sangele arterial (oxigenul si dioxidul de carbon).
Diagosticarea astmului alergic se face prin teste sangvine care indica concentratia crescuta de imunoglobuline E,
caracteristica in alergii. Identificarea alergenilor se face prin teste cutanate. In cazurile incerte se poate face un test de
provocare bronsica, care consta in inhalarea unui factor alergen sau iritant incriminat. Daca testul provoaca simptome
tipic astmatice, inseamna ca a fost identificat factorul declansator, iar pe viitor se recomanda evitarea lui.
Examenele radiologice nu arata modificari specifice in astmul bronsic, dar sunt folosite totusi la primul diagnostic si
in cazurile cu evolutie grava.
1. Examenul sputei
– macroscopic : mucoasă, cu viscozitate sporită, mai des transparentă, uneori de culoare gălbuie.
Microscopic: - prezenţa eozinofilelor, spiralelor Curşchmann (spirale din fibre mucoase, avînd o fibră “centrală” în
jurul căreia se formează o “mantie” în care se încrustează cristale Charcot-Leiden (cristale din albumine, ce se
formează la distrugerea eozinofilelor).
Daca boala astmatica se manifesta cu febra, antipireticele de electie ar trebui sa contina mai degraba paracetamol
decat acid acetilsalicilic, datorita faptului ca aspirina nu este tolerata bine mai ales de copiii mari si poate declansa
astmul bronsic. In cazuri mai rare, intoleranta medicamentoasa care duce la astm bronsic poate fi determinata si de
alte substante din aceeasi clasa (antiinflamatoare nesteroidiene): ibuprofen, diclofenac, indometacin. Astmaticii ar
trebui sa evite si unele medicamente hipertensive, ca de exemplu betablocantele. Folosirea acestora nu se impune insa
la copii decat in cazuri exceptionale.
Prevenirea crizelor de rau astmatic se face printr-un tratament continuu, care trebuie supravegheat si adaptat regulat.
Pentru a controla continuu evolutia bolii si eficacitatea terapeutica, este utila masurarea regulata a functiei respiratorii
cu ajutorul unui peak-flow-metru.
In cazul copiilor cu forme grave de astm, care au avut nevoie in trecut de respiratie artificiala si sunt oricand expusi
riscului de a li se opri respiratia (apnee), se recomanda ca parintii sa aiba mereu la dispozitie un preparat pe baza de
adrenalina (sau o substanta cu efect similar) pentru injectare subcutanata. In general, se recomada ca astmaticii sa
poarte asupra lor un document in care se consemneaza boala de care sufera, alergenii la care sunt sensibili,
medicamentele pe care le folosesc, persoanele care trebuie informate in caz de urgenta si care este atitudinea de
urgenta.
Datorita faptului ca astamaticii prezinta un risc crescut de infectie pulmonara cu pneumococi, ar trebui luata in
considerare vaccinarea antipneumococica. Eficienta vaccinului antigripal pentru astmul bronsic nu a fost insa
dovedita.
Prognostic
Prognosticul in astmul bronsic la copii este foarte bun. Cei mai multi prezinta simptome usoare si in mai mult de 50%
din cazuri simptomatologia dispare complet la varsta adulta. Boala poate totusi sa recidiveze chiar dupa un interval
asimptomatic de cativa ani.
Cu cat forma de manifestare a astmului bronsic in copilarie este mai severa, creste probabilitatea ca ea sa nu remita la
varsta adulta. In orice caz, vulnerabilitatea sistemului bronsic ramane toata viata.
Formele grave de astm bronsic pot incetini dezvoltarea generala (somatica si mintala) a copilului. Decesul survine
foarte rar.
Examenul fizic al pacientului ofera informatii variabile. Modificarile fizice pot sa apara secundar afectiunii de baza
(de exemplu pneumoniei, revarsatului pelural), si variaza si in functie de organismul implicat in infectie, de
severitatea si extinderea bolii, dar si de starea generala de sanatate a pacientului si de comorbiditati. Pacientii cu
abcese pulmonare pot prezenta la examenul fizic:
- Febra (redusa in infectiile cu germeni anaerobi, insa mare, peste 38.5, in alte tipuri de infectii);
- Semne sugestive de boli stomatologice;
- Hipocratism digital evident.
La auscultatia cardio-pulmonara se va evidentia: reducerea murmurului vezicular, aparitia zgomotelor supraadaugate
de natura bronsica, a cracmentelor inspiratorii. La percutie aria ce corespunde abcesului va parea mata.
Anamneza si examenul fizic pot orienta foarte mult medicul, insa in vederea stabilirii unui diagnostic de certitudine,
se vor efectua o serie de investigatii de specialitate. Datele obtinute vor ajuta la diferentierea abcesului pulmonar de
alte afectiuni cu tablou clinic (si chiar modificari fizice) similare, cum ar fi: empiemul localizat, chistul hidatic,
carcinoame pulmonare, tuberculoza, penumonii, embolism pulmonar, hematoame pulmonare, infarct pulmonar cu
21
cavitatie, parazitoze pulmonare si multe altele.
Investigatiile paraclinice foarte utile diagnosticului sunt grupate in investigatii de laborator si investigatii
imagistice.
Investigatiile de laborator includ:
- Hemograma completa, cu determinarea numarului de leucocite si a formulei leucocitare (sugestiva daca este
inclinata spre stanga);
- Determinarea markerilor inflamatiei: poate stabili (intr-o oarecare masura) durata procesului, acut sau nu;
- Recoltarea sputei si analiza ei microbiologica;
- Realizarea de culturi din sange.
Investigatiile radiologice au o foarte mare importanta in ceea ce priveste diagnosticarea abcesului pulmonar. Se
recomanda, in acest scop, urmatoarele:
1. Radiografii toracice
Un abces pulmonar tipic apare pe o radiografie pulmonara sub forma unei cavitati de forma neregulata cu un nivel
hidro-aeric in interior. Cel mai adesea, abcesele pulmonare care apar ca rezultat al aspiratiei se localizeaza in
segmentele posterioare ale lobilor superiori sau in cele superioare ale lobilor inferiori. Peretele cavitatii abcesului se
va modifica, de la gros la subtire, in functie de evolutia procesului patologic. El poate fi neted sau usor crestat, foarte
rar aparand nodular (ceea ce ridica suspiciunea unui eventual carcinom cavitant). Infectiile pulmonare cu organisme
virulente se caracterizeaza prin necroza tisulara mult mai extinsa, ceea ce poate facilita evolutia bolii si
complicatiigangrenoase. Abcesul poate fi acompaniat de empiem (vizibil pe radiografiile simple) in aproximativ o
treime din cazuri.
2. Tomografii computerizate
CT-ul toracic poate oferi o mai buna vizualizare a intregii cavitati toracice comparativ cu radiografiile clasice. In plus,
folosind aceasta metoda de diagnosticare se poate identifica mult mai corect un eventual empiem sau un infarct
pulmonar. Pe CT-uri, abcesul apare de obicei sub forma unei leziuni rotunde, cu pereti grosi si margini slab delimitate
(de parenchimul inconjurator), care nu modifica arhitectura bronsica si nici vascularizatia segmentului in care se
gaseste.
3. Ecografii
Pot identifica abcese periferice care au contact pleural sau sunt incluse in interiorul unei consolidari pulmonare.
Pentru ca materialele biologice sa poata fi analizate din punct de vedere microbiologic trebuie sa fie recoltate astfel
incat sa nu se contamineze suplimentar cu bacterii din tractul respirator superior, pot fi recoltate folosind urmatoarele
proceduri:
- Aspiratie traheala;
- Aspiratie transtraheala;
- Bronhoscopie cu fibra optica;
- Lavaj bronhoalveolar.
Tratament.medicamentos
Tratamentul abcesului pulmonar presupune administrarea antibioticelor in vederea eliminarii infectiei, prevenirii
complicatiilor si a sechelelor. Tratamentul standard al abceselor se realizeaza prin administrarea de clindamicina (in
infectiile anaerobe). Desi un antibiotic foarte eficient in lupta impotriva anaerobilor este metronidazolul, folosirea lui
in tratamentul abceselor nu a avut mari succese terapeutice datorita faptului ca abcesul este polimicrobian. Rata
esecului terapeutic a fost in jur de 50%. In cazul pacientilor spitalizati, care au aspirat continut orofaringian si astfel
au dezvoltat abcesul pulmonar, antibioticoterapia ar trebui sa cuprinda si medicamente cu spectru mai larg, eficiente
si impotriva Stafilococului auriu, Enterobacterului si speciilor de Pseudomonas.
Tratamentul medicamentos este prescris pentru o durata de 4-6 saptamani, desi ghidurile terapeutice nu sunt foarte
stricte in ceea ce priveste acest aspect. Specialistii sunt insa de parere ca tratamentul trebuie continuat pana in
momentul in care pe radiografie se poate obiectiva rezolutia procesului infectios pulmonar, sau cel putin existenta
unei leziuni foarte mici, ce nu mai pune probleme.
In general, starea pacientilor cu abces pulmonar se amelioreaza sub tratament iar febra scade dupa primele 3-4
zile.Febra dispare complet dupa prima saptamana (maxim 10 zile). In situatia in care dupa acest interval de timp (7-
10 zile) febra nu se amelioreaza (nu scade si temperatura corpului nu revine la normal), se poate considera ca
tratamentul a esuat. Iar pacientii vor fi investigati suplimentar in vederea reevaluarii terapeutice. Daca abcesul a avut
dimensiuni mari (de exemplu, mai mult de 5 cm in diametru), terapia trebuie mentinuta mai mult timp.
Tratamentul chirurgical
Tratamentul chirurgical este recomandat doar in cazuri foarte rare cand este vorba de managementul terapeutic al
abcesului pulmonar necomplicat. Principalele indicatii ale tratamentului chirurgical includ: lipsa de raspuns la
tratamentul medicamentos, suspiciune de neoplasm, malformatii pulmonare congenitale. Procedurile chirurgicale
22
presupun realizarea unei lobectomii sau pneumectomii.
Cand terapia conventionala se dovedeste ineficienta, atunci se recomanda incercarea de drenare a abcesului sau
rezectia lui chirurgicala.
28
dată în lună cu Benzatin benzilpenicilină 600.000 UI pentru copii cu masa corporală mai mică de 27 kg i.m. sau
Benzatin benzilpenicilină 1.2 mln UI pentru copii cu masa corporală mai mare de 27 kg.
Durata profilaxiei
în absenţa sechelelor cardiace, durata este de minimum 5 ani de zile după atacul acut sau pînă la împlinirea vîrstei de
21 ani, indiferent de durată.
Bolnavii cu leziuni valvulare constituite – 10 ani sau pînă la vîrsta de 40 ani (preferabil tot restul vieţii).
Indicaţiile pentru amigdalectomie: tonsilofaringite streptococice suportate într-un singur an sau 3-4 episoade, în 2 ani
consecutivi.
Pronostic. De incubatie a febrei reumatice la copii de luni de zile și săptămâni la adulți. În interval de 5 ani,
aproximativ 20% dintre copiii care nu pot obține re-infecție. Cu toate acestea, infecția nu poate fi repetat de multe ori
în cazul în care pacientul se simte bine de 5 ani, și este rară după 21 de ani. Mortalitatea precoce este de 1-2%. Dacă
activitatea reumatice persistat și, în plus, există o inimă foarte extinsă la, apoi decompensare cardiacă, iar apoi
perkiraditis prognosticul este slabă, se consideră că 30% dintre copiii cu aceste schimbări mor în termen de 10 ani de
la începutul primului atac. În caz contrar, se consideră că prognoza este pentru o viață mai bună. Optzeci la suta
dintre pacienti prezinta o vârstă matură, iar jumătate dintre ele au limitări mici sau nu în activități de viață. Dupa
primul atac, aproximativ 1/3 din pacientii tineri diagnosticați în valvele inimii, de obicei o combinație de stenoza
mitrala si insuficienta. După 10 ani în 2/3 din pacienti pot fi detectate boli de inima valvulara. La adulți, afectare
cardiacă apare la mai puțin de 20% și este mai frecventă în natură. Insuficiență mitrală este cea mai comună, întrucât
insuficienta aortica de multe ori discutate la adulti decat la copii. rioada în care s-au simtit foarte bine.
29
1. Miocardita fulminanta - apare dupa o infectie virala clinic manifesta, afecteaza functia
ventriculara, iar in muschiul cardiac exista numeroase focare de inflamatie, necroza si degenerarea a fibrelor. Evolutia
este fie spre vindecare spontana fie spre moarte
CLASIFICAREA MIOCARDITEI IN FUNCTIE DE DEBUT SI EVOLUTIE
2. Miocardita acuta - nu are semne si simptome la fel de evidente ca miocardita fulminanta, insa
afectarea ventriculara este foarte importanta. Evolueaza frecvent spre cardiomiopatii dilatative.
CLASIFICAREA MIOCARDITEI IN FUNCTIE DE DEBUT SI EVOLUTIE
3. Miocardita activa cronica - boala are evolutie indelungata, insa exista reactivari frecvente.
CLASIFICAREA MIOCARDITEI IN FUNCTIE DE DEBUT SI EVOLUTIE
4. Miocardita cronica persistenta- nu prezinta disfunctie ventriculara, in ciuda faptului ca exista semne
si simptome clinice de afectare miocardica (dureri retrosternale, palpitatii) si exista focare de necroza miocitara.
SIMPTOME:
Majoritatea miocarditelor sunt asimptomatice (nu prezinta nici un simptom), sau au o simptomatologie
discreta mascata de semnele afectarii din cadrul virozei, dar evolutia lor poate merge pana la insuficienta cardiaca
severa sau moarte subita (peste 20% din mortile subite la persoanele sub 30 ani).
Miocardita poate prezenta simptome grave de insuficienta ventriculara stanga acuta, cu edem
pulmonar acut: dispnee extrema, tuse, expectoratie abundenta si spumoasa, respiratie stertoroasa, transpiratii profuze,
piele palida, umeda si rece.
Alteori prezinta simptome de insuficienta cardiaca globala: coloratie cianotica a extremitatilor,
jugulare pulsatile, dispnee, hepatomegalie.
Unele forme de miocardita evolueaza cu colaps si/sau soc
Alteori bolnavii pot prezenta o oboseala extrema, neobisnuita si neexplicabila insotita de o crestere a
frecventei batailor inimii.
31
25 Pericarditele: Definiţie. Epidemiologia, etiologia şi patogenia. Clasificarea. Tabloul clinic.
DEFINITIE
Pericardita reprezinta o inflamatie a celor doua foite ale pericardului din cauza unei infectii bacteriene sau virale cel
mai adesea.Apare de obicei la barbati intre 20 si 50 de ani, frecvent dupa o infectie respiratori
CLASIFICARE
Pericardita acuta
Este vorba de o inflamatie a pericardului care conduce de cele mai multe ori la aparitia de lichid intre cele doua foite
ale sale, in cavitatea virtuala care le separa; in acest caz se numeste pericardita lichidiana.
Prezenta de lichid in cantitate mare poate conduce chiar la sindromul de tamponada cardiaca.
Cand nu se acumuleaza lichid se numeste pericardita uscata, iar cand apar depozite de fibrina (proteina filamentoasa
din sange care intervine in procesul de coagulare) se numeste pericardida fibrinoasa.
Pericardita cronica
Apareo ingrosare importanta a pericardului, realizand un adevarat invelis care strange inima si ingreuneaza umplerea
ei.
Este vorba de o complicatie rara a unei pericardite acute, care poate sa se instaleze in cateva luni sau in cativa ani.
Cel mai adesea apare sub forma de pericardita constrictiva.
ETIOLOGIE
idiopatice – cauze neidentificate
invectii virale cu virus Coxsackie A sau B, ECHO virusuri
tuberculoza
infectii bacteriene cu: pneumococ, streptococ, stafilococ
infectii parazitare, fungice
reumatism articular acut
neoplasme metastazate in pericard: cancer bronhopulmonar, leucemii acute
boli autoimune: lupus eritematos sistemic, artrita reumatoida, poliarterita nodoasa, sclerodermie
infarct miocardic acut: fie in timpul perioadei acute, fie la 3 saptamani de la debut (sindrom Dressler)
postiradiere toracica
disectie de aorta (se acumuleaza sange in cavitatea pericardica = hemopericard)
tratament de lunga durata cu: tuberculostatice (Hidrazida), citostatice (Doxorubicina).
posttraumatic – traumatisme sau interventii chirurgicale pe torace
insuficienta renala
sarcina
TABLOU CLINIC
In pericardita acuta fibrinoasa (inflamatia foitelor pericardice , dar cu cantitate normala de lichid < 50 ml):
durere pericardica – intensa, ascutita, in mijlocul pieptului, se intensifica la inspir profund si se modifica ca pozitia,
nu cedeaza la nitroglicerina sublingual, dureaza ore sau zile
dispnee
febra sau subfebrilitate
uneori frisoane
tuse iritativa care exarcebeaza durerea
La examenul fizic se percepe frecatura pericardica – zgomot de tonalitate joasa suprapus peste zgomotele cardiace.
Pentru pericardita acuta lichidiana (cantitatea de lichid pericardic o depaseste pe cea normala, dar presiunea
intrapericardica ramane normala; cresterea presiunii din sacul pericardic mult peste valoarea normala caracterizeaza
tamponada cardiaca):
daca acumularea de lichid este lenta - fara simptome
daca acumularea de lichid este rapida – senzatie de opresiune toracica, senzatie de sufocare, dificultate la inghitire,
sughit, tuse.
La examenul fizic se constata prezenta variabila a frecaturii pericardice.
In cazul tamponadei cardiace:
hipotensiune arteriala
jugulare crescute de volum (turgescente)
tahicardie
dispnee
transpiratii
puls mic sau absent-“tardus et parvus »
Pentru pericardita constrictiva (cronica)
fatigabilitate
32
dispnee moderata
scadere ponderala
semne de insuficienta cardiaca dreapta: hepatomegalie, jugulare turgescente, edeme periferice, ascita , icter
De multe ori aceeasi valva poate avea ambele leziuni : stenoza si insuficienta, situatie in care vorbim de boala
valvulara ( de exemplu - boala aortica).
36
De asemenea un pacient poate avea simultan mai multe valve afectate.
Stenoza aortica
Stenoza aortica poate avea cauze diverse - poate fi congenitala la copii si tineri, reumatismala la adulti, degenerativa
la varstnici.
Simptomele principale sunt:
- Sincopa (pierderea cunostintei) de efort
- Dispneea (sufocarea) de efort
- Angina ( durere in piept) de efort
Tratamentul cu medicamente ajuta doar la ameliorarea simptomelor.
Pentru a opri evolutia bolii, tratamentul este chirurgical.
In absenta operatiei stenoza aortica determina insuficienta cardiaca si deces.Deasemenea, pacientii cu stenoza aortica
au risc de moarte subita prin aritmii ventriculare.
Insuficienta aortica
Insuficienta aortica poate avea multe cauze si poate fi prezenta la toate categoriile de varsta. Mult timp insuficienta
aortica poate fi asimptomatica, dar refluxul sangelui din aorta in ventriculul stang determina dilatarea acestuia si
alterarea ireversibila a functiei de contractie. De aceea operatia poate fi necesara, chiar in absenta simptomelor, cand
ventriculul stang se dilata peste o anumita limita.
Semnele si simptomele cele mai frecvente sunt: dispneea, angina, palpitatiile, cresterea tensiunii arteriale, etc.
Tratamentul cu medicamente este necesar pentru a intarzia evolutia bolii.
Cand boala are un anumit grad de severitate indicat atat de simptome, cat si de anumiti parametri masurati prin
ecocardiografie, tratamentul este chirurgical.
Stenoza mitrala
Cea mai frecventa cauza este reumatismul articular acut; incidenta este mai mare la femei.
Simptomele principale sunt:
- Dispneea
- Palpitatiile- stenoza mitrala determina dilatarea atriului stang si din aceasta cauza ritmul sinusal eate inlocuit pe
parcursul evolutiei bolii cu fibrilatia atriala
- Emboliile periferice- din cauza dilatarii atriului stang si a fibrilatiei atriale sangele stagneaza in atriul stang si se
formeaza cheaguri care pot migra in diverse teritorii
- Hemoptizii
Tratament
Tratamentul medical are rolul de a ameliora simptomele si de a preveni emboliile la pacientii cu stenoza mitrala si
fibrilatie atriala.
Cand stenoza mitrala intruneste anumite criterii de gravitate, evaluate atat pe baza simptomelor cat si a unor
parametri ecocardiografici, se impune tratamentul chirurgical.
In absenta rezolvarii chirurgicale, stenoza mitrala va determina afectarea ireversibila a plamanului (hipertensiune
pulmonara), a inimii ( insuficienta ventriculara dreapta), a ficatului ( insuficienta hepatica) si deces.
Insuficienta mitrala
Cauze
Insuficienta mitrala poate fi produsa de un numar mare de cauze ce intereseaza valvele, inelul valvular, cordajele
tendinoase si muschii papilari.
Reumatismul articular acut (RAA) constituie inca in tara noastra o cauza importanta in producerea insuficientei
mitrale. Reumatismul intereseaza panza valvulara si aparatul subvalvular; valvele devin rigide, se deformeaza,
aparatul subvalvular se scurteaza si fuzioneaza, iar treptat se poate depune calciu.
Insuficienta mitrala reumatismala izolata este rara, de obicei se asociaza cel mai adesea cu stenoza mitrala sau
leziuni valvulare aortice. Insuficienta mitrala poate aparea si in timpul puseului de RAA, in formele severe de cardita
reumatismala, prin dilatarea inelului mitral.
In cardiopatia ischemica, insuficienta mitrala se produce prin mai multe mecanisme, cum ar fi disfunctia de muschi
papilari, ruptura de muschi papilari, dilatarea cavitatii ventriculului stang si anevrismul ventricular. Insuficienta
mitrala din cardiopatia ischemica este frecventa si este apreciata la 30% din bolnavii explorati pentru chirurgie
coronariana. Disfunctia de muschi papilari apare in infarctul miocardic in primele zile, mai frecvent cand este
interesat muschiul papilar posterior (irigatia este asigurata de ramuri din artera descendenta posterioara).
Ruptura de muschi papilar produce o forma dramatica de insuficienta mitrala, de obicei mortala. Ruptura apare an
primele zile ale infarctului, pot fi afectati ambii muschi papilari, dar mai frecvent este interesat muschiul papilar
posterior.
Ruptura de cordaji este o cauza importanta de insuficienta mitrala semnificativa (depinde si de numarul de cordaje
rupte) si este secundara mai multor cauze.
37
Ruptura de cordaje poate fi idiopatica, traumatica, poate aparea la bolnavii cu prolaps al valvei mitrale, dar cel mai
frecvent este produsa de endocardita infectioasa. In functie de numarul de cordaje rupte se poate realiza o
insuficienta mitrala acuta sau cronica (progresiva).
Calcificarea inelului mitral apare la persoane in varsta si produce insuficienta mitrala datorita inelului mitral rigid si
calcificarii care intereseaza uneori si baza de implementare a valvelor. Calicificarea, mai frecvent intalnita
in insuficienta renala cronica, diabet zaharat, sindromul Marfan, poate coexista cu stenoza aortica calcara
sicardiomiopatia hipertrofica.
Prolapsul valvei mitrale este o cauza importanta de insuficienta mitrala.
Insuficienta mitrala poate aparea si in dilatatiile de ventricul stang de orice etiologie, incardiomiopatia
restrictiva prin interesarea aparatului subvalvular si inelul valvular, in cardiomiopatia hipertrofica. Dintre cauzele
congenitale cea mai frecventa este despicatura valvei mitrale anterioare asociata cu defectul septal atrial.
Insuficienta mitrala la purtatorii de proteze valvulare mitrale se realizeaza prin dezlipirea partiala a inelului protezei,
cel mai frecvent ca o consecinta a endocarditei infectioase sau prin degenerarea (retractare, calcificare, ruptura) a
protezelor biologice. Mai rar o vegetatie sau un tromb pot fixa sistemul de ocluzie mecanic (discul) in pozitie
deschisa.
Poate avea multiple cauze: ischemica, degenerativa, congenitala, etc.
Determina dilatarea si suprasolicitarea ventricului stang si instalarea insuficientei cardiace.
Simptomele principale sunt : dispneea, oboseala, palpitatiile.
Tratamentul curativ este chirurgical.
38
pectorala (datorita debitului cardiac mic) si episoade de embolii periferice, cand este prezenta fibrilatia
atriala (emboliile periferice sunt mult mai rare fata de stenoza mitrala
Insuficienta mitrala acuta
Insuficienta mitrala acuta realizeaza o crestere brusca de presiune in atriul stang si circulatia pulmonara, ducand rapid
la edem pulmonar acut. In general este produsa de ruptura cordajelor tendinoase, ruptura partiala sau totala a
muschilor papilari si deendocardita infectioasa ce distruge atat panza valvualra cat si cordajele.
Ruptura de cordaje tendinoase apare de obicei asociata cu prolapsul valvular, cardita reumatismala, endocardita
infectioasa su cu un traumatism toracic, iar ruptura (partiala sau totala) de pilier este cel mai adesea de cauza
ischemica si se intalneste in evolutia complicata a unui infarct miocardic acut.
Bolnavul cu insuficienta mitrala acuta este intens dispenic, cu dispnee paroxistica nocturna si adesea poate preciza
debutul brusc al simptomelor. Tusea este frecventa, uneori cu expectoratie usor spumoasa si striuri sanghinolente.
explorari paraclinice
Electrocardiograma - arata ritm sinusal sau fibrilatie atriala; in insuficienta mitrala acuta electrocardiograma este
normala, in afara insuficientei mitrale ischemice, unde apar semnele infarctului miocardic.
Examenul radiologic - arata in cord de dimensiuni crescute in formele moderate si severe de insuficienta mitrala, cu
atriul si ventriculul stang marite.
Ecocardiografia si examenul Doppler - aduc cele mai importante date privind diagnosticul insuficientei mitrale,
severitatea leziunii, date privind etiologia, precum si aprecieri privind functia ventriculului stang.
Angiografia - poate fi utila in aprecierea functiei ventriculului stang si uneori a severitatii regurgitarii.
Cateterismul cardiac - arata presiunea in atriul stang crescuta; la un bolnav cu insuficienta mitrala cateterismul
cardiac si angiografia nu aduc elemente in plus fata de investigatiile neinvazive. Aceste explorari sunt utile, insa,
impreuna cu coronarografia, la bolnavii in varsta de peste 50-60 ani, pentru aprecierea evenetualelor leziuni ale
arterelor coronare.
41
Dispneea poate fi provocata in afara efortului de stari emotionale, febra, infectii respiratorii, sarcina sau cresterea
frecventei cardiace (cel mai adesea prin aparitia fibrilatiei atriale). Edemul pulmonar acut apare in stenoza mitrala in
aceleasi imprejurari si se observa mai frecvent in primii ani de evolutie a bolii.
Hemoptiziile se intalnesc la 10-20% dintre bolnavii cu stenoza mitrala; apar in orice moment al evolutiei, dar mai
frecvent la inceputul evolutiei bolii. Uneori poate fi prima manifestare, situatie cand diagnosticul diferential se face
cu tuberculoza pulmonara,bronsiectazia si neoplasmul pulmonar.
Emboliile arteriale apar datorita migrarii trombilor din AS.
Ca rezultat al unei embolii arteriale, bolnavii cu stenoza mitrala pot dezvolta brusc:
1) tulburari neurologice, produse de embolii in arterele cerebrale;
2) dureri abdominale sau in regiunea lombara, produse de embolia arterelor mezenterice sau renale;
3) sindrom de ischemie periferica acuta produsa de embolia in arterele membrelor;
4) mai rar dureri retrosternale si aparitia unui infarct miocardic, produs de embolie intr-o artera coronara.
Alte simptome
Tusea este frecventa si este exagerata de efort. Palpitatiile reprezinta un simptom obisnuit la bolnavii cu stenoza
mitrala si indeosebi la cei cu fibrilatie atriala sau inainte de aparitia acesteia. Dureri toracice, in afara emboliei
arterelor coronare, pot aparea frecvent in stenoza mitrala si pot fi de doua categorii: a) dureri difuze toracice nelegate
de efort, de lunga durata si b) dureri de tip anginos, intalnite rar, apar la bolnavii mai in varsta, la care cauza durerii
este o leziune stenozanta coronariana asociata. Vocea ragusita este un simptom intalnit rar. Poate fi intermitent, uneori
progresiv pana la afonie
Examenul fizic
Cel mai adesea boala afecteaza femeile, care au uneori un facies caracteristic, descris sub numele de “facies mitral”.
“Faciesul mitral” consta in aspectul vinetiu al pometilor, buzelor si varful nasului.Palparea regiunii precordiale arata
ca element principal prezenta freamatului diastolic la apex. Auscultatia este o etapa ce aduce elemente importante
pentru aprecierea leziunii si gradul severitatii.
Explorari paraclinice
Electrocardiograma - in stenozele mitrale largi electrocardiograma este normala. De obicei, este o buna relatie intre
modificarile electrocardiografice ce arata hipertrofia ventriculara dreapta si severitatea leziunii. Daca stenoza mitrala
se asociaza altor leziuni valvulare electrocardiograma poate arata modificari nespecifice sau va arata modificarile
leziunii dominante.
Examenul radiologic - este util atat pentru daignosticul stenozei mitrale cat si pentru urmarirea evolutiei bolii.
Rareori, se pot observa calcificarile valvelor si ale inelului mitral. Examenul radiologic este util in evolutia unei
stenoze mitrale pentru aprecierea maririi cavitatilor in timp, pentru urmarirea circulatiei pulmonare si pentru
evaluarea dupa interventii chirurgicale.
Ecocardiografia si examenul Doppler - precizeaza existenta stenozei, gradul stenozei, starea aparatului subvalvular,
consecintele anatomice, consecintele hemodinamice. Limitele acestor determinari apar la bolnavii cu insuficienta
aortica severa (unde se subapreciaza gradul stenozei), la bolnavii cu insuficienta mitrala asociata (unde se
supraapreciaza gradul stenozei) si in caz de debit cardiac scazut, unde se subapreciaza gradientul mediu si de varf.
Diagnosticul diferential al stenozei mitrale
UD - se vor elimina: frecatura pericardica, mixomul AS, tromboza AS, stenoza tricuspidiana.
hipertiroidia (zg.I >, UD), DSA, in fata unui EPA se vor elimina alte cauze de IVS.
42
Deoarece bolnavii cu stenoza mitrala si fibrilatie atriala au risc crescut pentru embolii arteriale, mai ales daca atriul
stang este mai mare de 45 mm, tratamentul cu anticoagulante este inutil. Riscul de embolii este crescut imediat dupa
aparitia fibrilatiei atriale, la cei care au mai avut o embolie si la cei cu trombi in atriul stang.
Restabilirea ritmului sinusal prin mijloace farmacologice (chinidina, disopiramida, flecainida) sau prin soc electric se
va avea in vedere mai ales daca situatia clinica s-a inrautatit.
Pot beneficia de restabilirea ritmului sinusal urmatoarele categorii de bolnavi:
a) cand fibrilatia atriala apare la un bolnav cu stenoza mitrala larga sau modereta si atriul stang este mai mic de 50
mm (ECO);
b) cand fibrilatia atriala agraveaza mult fenomenele clinice si bolnavii nu pot fi operati;
c) cand fibrilatia persista dupa corectia leziunii;
d) cand fibrilatia apare dupa corectia leziunii.
In aceste situatii se va controla atent AS pentru prezenta trombilor prin ecografie transtoracica sau/si ecocardiografie
transesofagiana si se va face tratament cu anticoagulante minim doua saptamani inainte de conversie si trei, patru
saptamani dupa conversie. Se va intrerupe tratamentul cu digoxin cu cel putin trei zile inainte sau mai mult, daca sunt
semne de toxicitate digitalica. Mentinerea in ritm sinusal dupa conversie se poate face cu chinidina, disopiramida,
amiodarona, propafenona etc.
Corectarea leziunii
Corectarea leziunii este indicata la bolnavii din clasa functionala III sau la cei care au avut embolii. Se va avea in
vedere ocupatia bolnavului si daca stenoza mitrala il impiedica sa duca o viata normala. In ce priveste suprafata
orificiului mitral nu se recomanda interventia la un orificiu de 1,5 cm2 fara simptome, dar se recomanda la 0,8 cm2 si
clasa functionala II; se vor lua in calcultipul si riscul interventiei.
Corectarea leziunii, ridicarea barajului mitral se poate face nonchirurgical prin valvuloplastie cu balon sau chirurgical
(comisurotomie pe cord inchis, comisurotomie pe cord deschis sau inlocuire valvulara).
Valvuloplastia cu balon a fost introdusa recent in tratamentul stenozei mitrale si consta in introducerea unui cateter
cu un balon pana la nivelul valvei mitrale prin vena femurala - vena cava inferioara - atriul drept - septul interatrial -
atriul stang - valva mitrala. Prin umflarea balonului pozitionat la nivelul valvei mitrale stenozate se dilata orificiul
stenozat. Dilatarea se obtine pana la 80% din stenozele mitrale care au scor ecocardiografic mai mic de 8.
Complicatiile tehnicii sunt insuficienta mitrala, defect septal atrial restant punctionarii septului interatrial, embolii
periferice printr-un fragment de trombus atrial imobilizat de cateter. Complicatiile sunt mai frecvente la subiectii in
varsta cu valve fibroase.
Dilatarea cu balon este o alternativa mai buna la comisurotomia mitrala digitalica, pe cord inchis si este o solutie
deosebit de buna pentru bolnavii care au contraindicatii pentru interventia chirurgicala, data de boli respiratorii
avansate sau alte afectiuni.
Tratamentul chirurgical consta in comisurotomie pe cord inchis, comisurotomie pe cord deschis sau inlocuirea
valvulara.
Comisurotomia pe cord inchis se face prin toracotomie si introducerea unui deget, de obicei degetul aratator, prin
urechiusa stanga pana la orificiul mitral; se incearca ruperea comisurilor sudate sau cu ajutorul unui dilatator
transventricular. Tehnica este buna la bolnavii cu scor ecocardiograficsub 8, fara trombi in atriu.
Comisurotomia pe cord deschis se face „la vedere”, dupa oprirea cardiaca si by-pass cardiopulmonar. Se deschide
atriul, se curata de eventuali trombi, se incizeaza valvele sudate si se fac separari de cordaje fuzionate, se debrideaza
valvele de calciu si se fac eventuale corectii ale insuficientei mitrale.Dupa dilatarea cu balon sau comisurotomie
urmeaza o perioada in care bolnavii au o evolutie buna, perioada ce poate merge pana la 10-20 ani.
Reaparitia simptomelor la un bolnav cu comisurotomie mitrala sau dilatatie cu balon se produce in cinci conditii:
1) stenoza reziduala dupa prima interventie;
2) restenozare;
3) prezenta sau dezvoltarea insuficientei mitrale, fie dupa operatie fie produsa de oendocardita infectioasa ulterioara;
4) progresia unei valvulopatii aortice apreciata initial ca nesemnificativa;
5) aparitia cardiopatiei ischemice.
O alta metoda de tratament chirurgical este inlocuirea valvulara. Aceasta se poate face cu proteze mecanice sau
bioproteze si este rezervata cazurilor cu scor eco mai mare de 10 sau cazurilor cu insuficienta mitrala asociata.
‘
36.Insuficienţa aortică: Etiologia şi patogenia. Tabloul clinic. Diagnosticul pozitiv şi diferenţial
Insuficienta aortica este o valvulopatie produsa de cauze multiple ce au drept rezultat inchiderea incompleta a
valvelor aortice. In diastola o parte din fluxul sanguin din aorta revine in ventriculul stang producand dilatatia si
hipertrofia cavitatii. Insuficienta aortica poate fi acuta si cronica.
43
CauzeInsuficienta aortica poate fi produsa de modificari ale valvelor, de modificari ale aortei sau de modificari atat
ale aortei cat si a valvelor.
Afectarea valvelor aortice reprezinta cauza a aproximativ 75% din insuficientele aortice pure. Conditiile ce afecteaza
valvele aortice sunt reumatismul articular acut, valvele aortice bicuspide (cea mai frecventa malformatie a valvelor
aortice si a doua anomalie congenitala in populatia generala), endocardita infectioasa pe valve aortice tricuspide sau
bicusipde. Infectia reumatica produce ingrosarea, fibrozarea si retractarea valvelor, cu sau fara comisuri fuzionate.
In cazul fuzionarii comisurilor apare stenoza aortica sau stenoza asociata cu insuficienta aortica. Insuficienta aortica
reumatismala este rar izolata; relativ frecvent se asociaza cu o stenoza aortica sau cu o leziune mitrala.
Endocardita infectioasa produce vegetatii si distructii valvulare. Endocardita infectioasa produce cel mai frecvent
insuficienta aortica acuta.
Modificarile aortei. Insuficienta aortica poate aparea ca rezultat al modificarii numai a aortei ascendente, valvele
aortice avand aspect normal. Afecatarea aortei ascendente constituie a doua cauza ce produce insuficienta aortica
pura. Aorta ascendenta poate fi afectata de 4 procese: sindromul Marfan, disectia de aorta, sifilis sau alte aortite si
traumatismul toracic.
Interesarea atat a velvelor aortice cat si a aortei se intalneste in spondilita anchilozanta.
Consecintele anatomice ale regurgitarii aortice sunt dilatatia si hipetrofia excentrica a ventriculului stang (ulerior si a
atriului stang) si a aortei. Ventriculul stang ajunge la cele mai mari dimensiuni intalnite numai in cardiomiopatii
dilatative. Fibrele musculare sunt elongate si hipertrofiate, masa ventriculara ajungand la valori ce depasesc uneori
chiar sistenozele aortice severe.
SimptomeBolnavii cu insuficienta ortica moderata raman asimptomatici multi ani si pot fi descoperiti ca avand
insuficienta aortica la un examen medical efectuat cu diverse ocazii (casatorie etc.) sau la un examen medical
ocazionat de alta suferinta. Bolnavii cu insuficienta aortica usoara pot ramane asimptomatici toata viata desfasurand
activitate fizica normala. Afectiunea progresand (ritmul de progresie nu este cunoscut, deoarece la acest proces
contribuie foarte multi factori) pot aparea simptome care sa atraga atentia asupra bolii.
Primele simptome pot fi atipice ca transpiratie excesiva, dureri precordiale excesive,palpitatii. Unii bolnavi se plang
de palpitatii, de batai puternice ale inimii si de pulsatii exagerate ale arterelor carotide. Aceste fenomene sunt produse
de debitul bataie crescut si de tahicardie. Cele mai importante simptome sunt dispneea de efort, astenia si durerile
anginoase.
Dispneea de efort este un simptom comun si apare la peste 80% din bolnavii cu insuficienta aortica severa. Dispneea
este explicata de doi factori, cresterea presiunii capilare pulmonare si scaderea frectiei de ejectiei la efort, datorita
unui ventricul ce devine ineficient.
Progresia si severitatea dispneei sunt evaluate printr-o anamneza amanuntita. Este important sa se precizeze nivelul
de efort la care apare dispneea si un eventual moment al agravarii sale.
Angina pectorala este mai mult mai rara fata de bolnavii cu stenoza aortica.
Angina in insuficienta cronica este produsa prin ischemia miocardica relativa datorita cresterii muncii ventriculare si
a masei ventriculare si uneori prin scaderea fluxului coronarian. Ea poate fi explicata si prin leziuni stenozante
coronariene asociate.
Astenia este frecventa in insuficienta aortica si poate fi interpretata ca fenomen incipient de insuficienta ventriculara
stanga.
Explorari paraclinice
Electrocardiograma – reflecta hipertrofia ventriculului stang. Rar apar tulburari de ritm sau tulburari de conducere.
Examenul radiologic – releva dilatarea ventriculului stang si a aortei ascendente. El este important in urmarirea
evolutiei bolii si in aprecierea diminuarii aortei si ventriculul stang dupa interventia chirurgicala de protezare
valvulara aortica.
Ecocardiografia - evidentiaza modificarile anatomice ale valvelor aortice, ale aortei, dimensiunea ventriculului stang
si apreciaza severitatea regurgitarii
Cateterismul cardiac – la un bolnav cu insuficienta aortica nu este necesar pentru diagnostic decat daca are in vedere
interventia chirurgicala de protezare valvulara si bolnavul are varsta peste 50 ani sau are dureri anginoase.
Insuficienta aortica acuta
Insuficienta aortica acuta poate fi produsa de ruptura valvulara (endocardita infectioasape valve normale sau afectate
anterior, traumatism toracic), de dilatatia brusca a inelului aortic (in disectia de aorta ascendenta), de ruptura unui
sinus Valsalva in ventriculul stang sau de dezlipirea unei proteze.
In aceste conditii, in mod brusc, ventriculul stang primeste un volum mare de sange care revine din aorta. Bolnavii
cu insuficienta aortica acuta au imediat, de cele mai multe ori brusc, simptome de insuficienta ventricualra stanga,
dispnee, ortopnee, dispnee paroxistica nocturna si edem pulmonar acut.
Semnele fizice sunt ale debitului cardiac scazut si ale insuficientei cardiace stangi. Bolnavul are cianoza si
extremitati reci, este tahicardic, iar tensiunea arteriala este scazuta, fara tensiune diferentiala mare. Insuficienta
44
aortica acuta survine uneori la un bolnav cu insuficienta aortica preexistenta, de obicei in timpul endocarditei
infectioase. Agravarea brusca a starii clinice sugereaza insuficienta aortica acuta, dar tabloul clinic este mixt: semnele
insuficientei aortice cronice persista, dar suflul diastolic devine mai scurt, tensiunea arteriala scade si apar semnele si
simptomele edemului pulmonar.
Electrocardiograma este normala in insuficienta aortica acuta. La examenul radilogic cordul este de dimensiuni
normale, dar circulatia venoasa este mult incarcata, cu aspect de edem pulmonar. Ecocardiografia, de cele mai multe
ori, este prima metoda cu care descoperim boala.’
Interventiile reparatorii se fac ocazional, cand o valvula este rupta de un traumatism sau cand valvulele sunt normale,
iar inelul este dilatat (disectie de aorta, sindrom Marfan). In aceasta situatie se repara valvula si daca inelul este dilatat
se reduce inelul valvular sau se excizeaza o parte din aorta dilatata.
41.Cardiopatii congenitale: Particularităţile tabloului clinic al celor mai importante cardiopatii congenitale
Cele mai frecvente cardiopatii congenitale cu sunt stanga - dreapta sunt :
- efectul septal interatrial (DSA)
- Defectul septal interventricular (DSV)
- Persistenta de canal arterial (PCA)
DEFECTUL SEPTAL INTERATRIAL (DSA)
Defectul septal interatrial este un orificiu in peretele care separa cele doua atrii, perete numit sept interatrial. Exista
mai multe tipuri de defecte septale interatriale, in functie de localizarea lor, dar cel mai frecvent este defectul septal
interatrial tip ostium secundum situat in portiunea mijlocie a septului.
Este o anomalie usor de corectat chirugical. Are grade diferite de severitate in functie de marimea orificiului. Cu cat
defectul este mai mare, cu atat suntul stanga - dreapta este mai mare si consecintele functionale apar mai rapid.
Defectele mici sunt compatibile cu o supravietuire normala. Defectele mari necesita corectie chirurgicala, de obicei
inainte de varsta scolara. Simptomele apar tardiv si de aceea este necesar ca diagnosticul sa fie facut la timp.
Diagnostic
Suspiciunea de DSA este data insa de auscultatie, modificari electrocardiografice, ecografice si radiologice .
Diagnosticul defectului septal interatrial si al severitatii sale se face prin
- ecocardiografie Citeste mai mult...
- Examen clinic
- Electrocardiograma - Ecg Citeste mai mult...
Complicatii
In formele necorectate la timp se instaleaza insuficienta cardiaca dreapta si sindromul Eisenmenger. De asemenea
48
DSA favorizeaza aparitia aritmiilor supraventriculare : flutter atrial, fibrilatie atriala.
DEFECTUL SEPTAL VENTRICULAR
Este un orificiu in septul interventricular, peretele care separa ventriculul stang de ventriculul drept. Defectul septal
ventricular mic este foarte "zgomotos" - determina un suflu sistolic de intensitate foarte mare, usor de auscultat cu
stetoscopul, dar are consecinte hemodinamice mici si nu necesita corectie chirurgicala.
Defectul septal ventricular mare este tacut, dar are consecinte hemodinamice importante, producand sindrom
Eisenmenger si insuficienta cardiaca. Tratamentul este chirurgical.
Precautii
Pacientii cu un asemenea defect au insa risc de endocardita infectioasa si trebuie avertizati sa faca profilaxia acestei
boli redutabile la manevrele cu risc ( extractii dentare, interventii chirurgicale).
PERSISTENTA DE CANAL ARTERIAL
Este vorba de persistenta dupa nastere a unui vas care in viata intrauterina, cand plamanii nu functioneaza, leaga aorta
de artera pulmonara. In mod normal acest vas se inchide dupa nastere si se transforma intr-un ligament fibros.
Persistenta lui dupa nastere este patologica si determina ?unt stanga-dreapta de aceasta data extracardiac, intre aorta si
artera pulmonara. Are aceleasi consecinte ca si celelalte boli cu sunt stanga - dreapta si trebuie operat in copilarie.
Interventia chirurgicala consta in ligatura si/sau rezectia canalului si este o interventie usoara.
ALTE CARDIOPATII CONGENITALECOARCTATIA DE AORTA
Este o ingustare a aortei descendente toracice. Se creaza astfel un obstacol in propagarea sangelui catre organele din
abdomen si catre membrele inferioare, care vor fi irigate necorespunzator. In schimb presiunea sangelui la nivelul
extremitatii cefalice si a membrelor superioare va fi crescuta. Coarctatia de aorta detemina suprasolicitarea si
hipertrofia ventriculului stang. Coarctatia de aorta determina o forma particulara de hipertensiune arteriala : tensiunea
arteriala este mult crescuta la nivelul membrelor superioare si este mica la nivelul membrelor inferioare.
Boala are insa toate riscurile pe care le da HTA si in special risc de accident vascular cerebral, de dilatare si disectie a
aortei ascendente.
Tratament
Tratamentul este chirurgical in primul rand si tratament adjuvant medicamentos, de scadere a tensiunii arteriale.
Coarctatia de aorta se poate asocia si cu alte anomalii cardiace: bicuspidie aortica ( anomalie a valvei aortice care
determina stenoza si/sau insuficienta aortica), defect septal interatrial,etc.
TETRALOGIA FALLOT
Este o anomalie complexa care asociaza:
- Defect septal interventricular
- Aorta calare ( adica aorta, in loc sa porneasca numai din ventriculul stang, porneste din ambii ventriculi - este calare
pe cei doi ventriculi)
- Stenoza pulmonara
- Hipertrofie de ventricul drept
Boala detemina cianoza, sincope, aritmii ventriculare, insuficienta cardiaca,etc
Este o cardiopatie severa si trebuie operata in copilarie.
TRANSPOZITIA COMPLETA DE VASE MARI
Este o anomalie complexa in care se schimba conexiunile normale dintre ventriculi si vasele mari: aorta porneste din
ventriculul drept si artera pulmonara din ventriculul stang. In acest fel nu ar mai exista nicio legatura intre circulatia
sistemica si cea pulmonara si nu ar mai ajunge sange oxigenat la organe. Pentru a permite supravietuirea trebuie sa
existe o astfel de comunicare. De aceea transpozitia de vase mari se asociaza cu una sau mai multe anomalii care dau
?unt stanga-dreapta : DSA, DSV, PCA. Boala este extrem de severa si se poate rezolva printr-o operatie de corectie de
mare complexitate care trebuie efectuata cat mai curand dupa nastere (in prima luna de viata).
Numarul de cardiopatii congenitale este mult mai mare.
Stadiul actual al medicinei permite diagnosticarea acestora inca din viata intrauterina, iar progresele chirurgiei
cardiace au permis ameliorarea prognosticului si a supravietuirii pentru multe malformatii care inainte nu aveau
tratament.
Forme clinice: angorul spontan, adeseori de repaus sau nocturn, cu crize tipice, dar fara un factor declansator, se
datoreaza unei crize tahicardice, hipertensive, unei intricari coronaro-digestive, stari psiho-nevrotice sau anunta un
infarct; angorul de decubit, insoteste fenomenele insuficientei acute a ventriculului stang si apare tot in conditii de
crestere a muncii inimii (contact cu asternutul rece, tahicardii, hipertiroidism etc);angorul intricat, cu modalitati
atipice de declansare, iradiere, durata, aspect al durerii, se datoreaza interventiei unei alte afectiuni dureroase
viscerale (litiaza biliara, ulcer, hernie hiatala, spondiloza, periartrita scapulohumerala); se mai descrie angorul cu
dureri atipice sau starea de rau anginoasa - prima criza de angor corespunde frecvent unui infarct miocardic prin
tromboza si
trebuie tratata cu 7 -10 zile repaus, analgetice, coronarodilatatoare si anticoagulante. Accentuarea duratei si frecventei
angorului anunta, de obicei, un infarct miocardic.
58
Evolutia este obisnuit progresiva. Durata medie a supravietuirii este de 4 - 5 ani, sfarsitul producandu-se fie prin
moarte subita, fie prin infarct miocardic, tulburari de ritm si de conducere sau insuficienta cardiaca.
Diagnosticul este exclusiv clinic si se bazeaza pe criza dureroasa cu localizare retrosternala, instalata la efort sau
emotii si care dispare in repaus sau la administrarea de nitriti.
Criza trebuie deosebita de durerile din nevroza anxioasa sau depresiva, in care bolna-vul isi delimiteaza precis
durerile, mai ales la varful inimii. Acestea dureaza ore si zile, nu au legatura cu efortul, nu cedeaza la nitriti, dar se
atenueaza dupa sedative sau tranchi-lizante. Pot aparea confuzii si cu durerile din infarct sau din sindromul
intermediar, dar aici durerile dureaza mai mult. Examenul clinic, de laborator si electrocardiograma permit
precizarea.
Diagnostic diferentialse face cu: infarctul miocardic acut, pericardita acuta,disectia de aorta, pneumonie, embolie
pulmonara, pneumotorax, refluxgastroesofagian, acalazia cardiei, artrita condro-costala, mialgii, radiculite,hernie
diafragmatica, ulcer peptic subcardial, colica biliara, nevroza cu acuzacardiac.
61
- alte leziuni ale peretelui toracic (costocondrita) sau
- sindromul Tietze.
62. Aritmiile cardiace: Particularităţile manifestărilor clinice ale diferitor forme de aritmii.
Extrasistole pot aparea la orice persoana sanatoasa. Doar in cazul in care acestea se manifesta in mod frecvent putem
vorbi de aritmie. Aritmiile se pot clasifica in functie de locul de formare si in functie de efectele produse asupra
ritmului cardiac. Atunci cand ritmul cardiac este accelerat se numeste tahicardie iar atunci cand ritmul este
incetinitbradicardie.
Aritmiisinusale
- tahicardia sinusala (frecventa inimii - 90-120/min);
- bradicardia sinusala (frecventa sub 60/min).
In ambele este pastrat focarul normal al impulsurilor cardiace: nodul sinusal.
Aritmii atriale
Aritmiile atriale au originea la nivelul atriilor:
- extrasistolele atriale - impulsuri ectopice
- tahicardia paroxistica atriala (frecventa 140-220/min regulata)
- fibrilatia atriala si flutterul atrial (tulburari de ritm neregulate).
Extrasistole atriale. Hipertensiunea arteriala provoaca o destindere a atriilor si contractia lor prematura (extrasistola
atriala). Extrasistola supraventriculara mai poate fi provocata si de slabirea muschiului cardiac.
Tahicardia paroxistica atriala - in timpul tahicardiei, inima se contracta brusc si bate foarte repede, pana la 140-220
de batai pe minut. Aceste episoade pot dura cateva secunde sau cateva ore. Ele se opresc la fel de brusc cum au
aparut. Tahicardiile paroxistice pot aparea din tinerete si pot dura toata viata. Dupa criza pacientul se simte obosit dar
acest tip de aritmie este foarte rar periculos. Necesita totusi consultarea medicului deoarece poate diminua calitatea
vietii.
Fibrilatia atriala si flutterul atrial constituie o problema mai serioasa ce va necesita examene medicale si tratament,
cauza fiind o „furtuna electrica" la nivelul atriilor. Contractia coordonata a atriilor nu mai are loc. Inima pierde in jur
de 20% din capacitate. Ventriculul poate compensa pentru moment aceasta pierdere dar pe termen lung epuizarea sa
poate duce la insuficienta cardiaca. Starile resimtite provin din iregularitatea pulsului datorata faptului ca ventriculele
nu mai sunt antrenate de catre nodul sinusal, pulsul avand valori uneori foarte ridicate 140 de batai pe minut si chiar
mai mult, uneori foarte mici 50 de batai pe minut provocand stari de ameteala.
O complicatie a fibrilatiei atriale este dilatarea atriilor. Sangele ce stagneaza in acestea se poate coagula. Trecerea
unei astfel de mase de sange coagulat in circulatie poate cauza embolia.
Fibrilatia atriala poate aparea si dupa o stare de febra. Cand aceasta aritmie este consecinta unei boli de inima
tratamentul se va adresa acestei boli. Fibrilatia poate de asemenea sa apara in cadrul unei boli de tiroida sau in urma
consumului exagerat de alcool.
Aritmii ventriculare
- extrasistola ventriculara - este datorata unei zone iritative din ventricul, care nu se mai sincronizeaza cu ansamblul
cardiac; cauze ale acestui tip de aritmie pot fi: emotia, un dezechilibru in retinerea sarurilor minerale (consumul
exagerat de laxative), febra sau o infectie; in aceste cazuri aritmia este considerata benigna dar aparitia acesteia
impreuna cu o boala de inima pot revela o problema care sa necesite tratament
- tahicardia paroxistica ventriculara - in general reprezinta manifestarea unei disfunctii majore a muschiului
cardiac; poate aparea la orice varsta dar in general este urmarea unui infarct al miocardului; se produce o
desincronizare intre bataile ventriculelor si contractia atriala, consecinta fiind diminuarea debitului cardiac; este
necesara spitalizarea din cauza slabirii inimii
- fibrilatia si flutterul ventricular
65
63.Aritmiile cardiace: Diagnosticul electrocardiografic al diferitor forme de aritmii
DiagnostiC
Medicul va interoga pacientul in detaliu inainte de efectuarea examenelor specifice, istoricul pacientului fiind
esential. Pacientul va informa medicul de existenta altor boli, administrarea de medicamente, consumul de tutun sau
alcool precum si practicarea unui sport. La femei este important si ciclul menstrual si orice problema ce provoaca
neliniste, pentru a intelege ce factori favorizeaza aparitia tulburarilor de ritm cardiac.
Apoi, pentru depistarea bolilor cardiovasculare cauzatoare de aritmii se efectueaza o serie de examene medicale:
- electrocardiograma de repaus
- electrocardiograma ambulatorie (monitorizarea Holter EKG 24-48 de ore)
- electrocardiograma de efort
- inregistrarea la cerere - cu ajutorul unui mic aparat se inregistreaza in acelasi mod ca si la electrocardiograma
activitatea inimii in momentul aparitiei simptomelor; inregistrarea dureaza 15-40 de secunde
- radiografiile, ecocardiografiile, rezonanta magnetica - permit cunoasterea marimii inimii si miscarile sale, precum si
observarea functionarii valvelor si rapiditatea debitului sanguin
- explorarea electrofiziologica - este utilizata pentru clarificarea situatiilor mai complexe. Permite localizarea precisa
a problemei cauzatoare de tulburari de ritm. Inainte de a intra in sala deoperatie sunt introduse in vene (din antebrat
sau din zona inghinala) mici catetere prevazute cu electrozi. Dupa efectuarea anesteziei acesti electrozi pot fi plasati
in diferite zone ale inimii fie in camerele superioare fie in ventricule.
Este asigurat prin electrocardiograma in perioada de criza, de unde interesul monitorizarii prin inregistrarea de lunga
durata (Holter). In acest caz, un receptor si un inregistrator sunt purtate timp de una sau mai multe zile de catre
pacient. Uneori, o electrocardiograma endocavitara (inregistrare cu un electrod urcat prin calea venoasa pana in
cavitatile cardiace drepte) este indicata. Este vorba de un examen specializat practicat in mediu spitalicesc.
67. Cardiomiopatiile idiopatice: Diagnosticul pozitiv ale diferitor forme de cardiomiopatii idiopatice.
Principiile de tratament.
4. Care este tratamentul ?
O persoana care are cardiomiopatie poate suferi de prezenta unor cheaguri în vene înainte de aparitia oricarui alt
simptom al cardiomiopatiei, fiind necesara terapia cu medicamente anticoagulante.
Aritmia trebuie tratata cu medicamente antiaritmice.
Mai rar, poate aparea un blocaj al inimii, care necesita un aparat artificial (pacemaker) pentru pastrarea ritmului
inimii.
Diagnosticul:
Studii de laborator:
-markeri serici cardiaci pentru a detecta necroza miocardica-troponina, creatinina kinaza ;-hiponatremia semnifica un
prognostic negativ ;-nivelul ridicat al cretininei serice poate sugera o etiologie prin azotemia secundara inhibitorilor
de enzima de conversie ;-nivelul scazut al bicarbonatului este un factor negativ
-alcaloza poate fi observata dupa terapia diuretica ;-hipokaliemia cronica ;-functia hepatica poate sugera alcoolismul,
hemocromatoza, congestia hepatica ;-anemia, leucopenia prin inhibitori ai enzimei de conversie
-testarea functiei tiroidiene, testarea toxicologica, testul de sarcina.
Radiografia toracica evidentiaza dilatarea si configuratia siluetei cardiace. Pacientii cu hipertrofie cardiaca stinga si
epansament pericardic pot prezenta de asemeni silueta cardiaca largita. Se poate observa congestia vasculara
pulmonara cu:
-aspectul concav al vaselor hilare, cu vasculatura mai proeminenta in cimpurile pulmonare superioare
-prezenta liniilor Kerley B ;-epansamentul pleural pe partea dreapta sau bilateral
-calcificari anormale valvulare, aterosclerotice sau de natura pericardica ;-malformatii congenitale.
Echocardiografia este unul dintre cele mai utile teste si metode de diagnostic in clasificarea cardiomiopatiilor.
Cardiografia 2D permite evaluarea functiei globale. In modul M poate masura dimensiunile camerelor cardiace
(dimensiunile ventriculului sting in telediastola sunt de peste 65 mm iar grosimea peretelui >11 mm. Studiul Doppler
permite masurarea fluxului sanguin si a patologiilor valvulare. Poate masura si dinamica diastolica si sistolica.
Anomaliile segmentare de motilitate cardiaca pot sugera o etiologie ischemica a cardiomiopatiei. Poate fi utila pentru
evaluarea structurii miocardice, epansamentul pericardic poate fi exclus sau caracterizat cu usurinta.
Rezonanta magnetica cardiovasculara cu gadolinium este utilizata pentru a evalua extinderea fibrozei peretelui
miocardic, care se coreleaza cu riscul pentru aritmii si esecul la terapii.
Electrocardiografia poate arata:
-modificari ale undei T-ST nespecifice ;-fibrilatie atriala sau complexe ventriculare premature ;-hipertrofia
ventriculara stinga sau dilatarea altei camere cardiace ;-intirzierea in conducere, mai ales blocul de ram sting
-grade variate de bloc atrioventricular.
68.Insuficienţa cardiacă acută: Definiţie. Etiologia şi patogenia. Tabloul clinic. Tratamentul de urgenţă.
Insuficienta cardiaca acuta (ICA) este principala cauza de spitalizare la pacientii peste 65 ani. Mortalitatea la 4
saptamani este de 40-60 % in socul cardiogen si de 15 % in celelalte forme de ICA.
Cauzele insuficientei cardiace
Aparitia insuficientei cardiace este favorizata de:
- consumul de alcool, droguri;;- infarctul de miocard, cardiomiopatii;- diabet zaharat, cardiopatie
ischemica;- hipertensiunea arteriala;- boli ale pericardului (invelisul extern al inimii);- anemie,
hipertiroidie;- tulburari de ritm si de conducere;- unele medicamente;- afectiuni valvulare (stenoza mitrala,
insuficienta aortica) sau rupturi valvulare.
Semnele si simptomele insuficientei cardiace
Insuficienta cardiaca stanga are ca principal simptom dispneeasau dificultatea in respiratie, care poate sa apara la
efort, in timpul repausului sau chiar si noaptea.
Dispneea este insotita detahicardie (accelerare anormala a ritmului cardiac), durereprecordiala, tuse (uneori cu
eliminarea de sange), oboseala, cianoza (colorarea albastruie a tegumentelor). Apare tendinta de a urina mai des
noaptea (nicturie).
68
In insuficienta cardiaca dreapta, simptomele sunt diferite fata de cele din insuficienta cardiaca stanga.
Apar greturi,balonari, anorexie sau scadere a poftei de mancare. Ficatul este marit de volum si dureros. Scade
cantitatea de urina eliminata in 24 de ore(oligurie). Apar si edeme dureroase, cianotice la nivelul membrelor
inferioare.
Diagnosticul insuficientei cardiace
Pentru stabilirea diagnosticului de insuficienta cardiaca, medicul va efectua examinarea clinica a persoanei
si examene paraclinice.
La examinarea clinica in insuficienta cardiaca stanga se constata prezenta scaderii tensiunii arteriale, respiratia
anormala si pulsul slab. In insuficienta cardiaca dreapta sunt prezente sufluri de insuficienta valvulara
tricuspidiana, hepatomegalie (marirea de volum a ficatului),splenomegalie.
Examenele paraclinice necesare confirmarii diagnosticului deinsuficienta cardiaca sunt:
- electrocardiograma (EKG);
- radiografia toracica ofera date despre silueta cardiaca;
- determinarea presiunii venoase periferice;
- ecocardiografia ofera date despre dimensiunile cavitatilor inimii, contractilitatea ventriculilor;
- cateterism cardiac sau angiografie;
- rezonanta magnetic nucleara sau computer tomografie cardiaca;
- explorarea functiei hepatice, a functiei renale.
Tratamentul insuficientei cardiacClasele de medicamente folosite pentru tratarea insuficientei cardiace
sunt: digitalice (Digoxin, Digitoxin), vasodilatatoare, diuretice, inhibitori ai enzimei de conversie a
angiotensinei(Captopril, Enalapril), beta-blocante (Metoprolol, Bisoprolol).Insuficienta cardiaca necesita, pe langa
tratament medicamentos, sirestrictia de sare din alimentatie/reinternarea la 2 luni este de 30-60 % (1-4).
69. Insuficienţa vasculară acută: Definiţie. Etiologia şi patogenia. Tabloul clinic. Tratamentul de urgenţă.
Forme:-lipotemia,colaps,socul
Simptome:
La inceput pot prezenta ameteli,disconfort epigastric,greata,senzatie de instabilitatea,dereglari de auz si vedere.
Tratament:
Starile de soc prin tulburari de ritm, insotite de bradicardie accentuata pot beneficia de tratamentul cu atropina 0,01
mg/kg corp, pina la 0,6 mg doza totala.
69
Socul hemoragie impune, pentru umplerea patului vascular, administrarea in perfuzie a singelui izo-grup, izo-Rh si
numai in lipsa lui sau a celui cu grup O si Rh negativ se recomanda plasma sau inlocuitorii ei.
Socul anafilactic. Prin gravitatea posibila a evoutiei lui rapide, necesita, cel putin pentru prevenirea lui, testarea
anamnestica ori de cite ori se administreaza unele medicamente cu actiune sensibilizanta. loul clinic adeseori se
insoteste si de manifestari alergice cutante sau respiratorii, iar tratamentul se adreseaza unor medicamente de tipul
hemisuccinatului de hidrocortizon administrat i., in perfuzie si a epinefrinei, din solutia 1/1 000, in doza de 0,1 ml/kg
corp, i. sau i.m., repetata la 20 de minute daca raspunsul nu a fost cel asteptat. Socul neurogen. Aceasta forma de soc
poate fi intilnita in anumite conditii particulare, fie in cursul anesteziei prin agentii folositi, fie in cursul unor
accidente medicamentoase de tipul barbituricelor, tranchilizantelor sau narcoticelor, dupa cum, la nastere, in afara
acestor cauze legate de mama, el poate surveni la nou-nascut si ca urmare a traumatismului obstetrical.Tratamentul
acestei forme de soc, asa cum arata J. Burrington, solicita pe linga masurile enuntate in cadrul tratamentului
celorlaltor forme, administrarea si a unor medicamente cu actiune vasopresoare cum sint: methoxamina, o singura
doza de 0,25 mg/kg corp, administrata i.m., sau 0,08 mg/kg corp i., repetata la un interval de 10 �15 minute;
izoprolerenolul in dozele amintite; fenylefrina, o singura doza de 0,1 mg/kg corp, administrata i.
Blocurile atrio-ventriculare prin cauze inflamatorii, sau alti factori, pe linga pred-nison in doza de 1 mg/kg corp si in
24 ore, necesita folosirea si a medicatiei adrener-gice, aritmiile ventriculare solicitind administrarea i. in perfuzie a
procainamidei.
Soc bacterian:Redresarea intr-o buna masura a circulatiei periferice poate fi realizata prin intermediul substituentilor
plasmatici si a solutiilor izotonice odata cu combaterea acidozei metabolice, fiind necesara totodata combaterea
sustinuta a factorilor infectiosi determinanti printr-o antibioterapie bine condusa.Corticoterapia ca si heparina, in doze
profilactice sau terapeutice dupa caz, de asemenea, trebuie prevazute in ul general de masuri.
70. Insuficienţa cardiacă cronică: Etiologia şi patogenia. Clasificarea. Manifestările clinice. Diagnosticul
pozitiv şi diferenţial.
Clasificare:In functie de localizare si evolutie clinica sunt descrise diferite forme:
- Insuficienta cardiaca stanga este declansata de hipertensiunea arteriala, boli valvulare aortice (stenoza
siinsuficienta aortica), cardiopatii ischemice. Se manifesta clinic prin dispnee paroxistica (edem
pulmonar), astm cardica pentru a-si ameliora dispneea, bolnavul ia o pozitie sezanda.
- Insuficienta cardiaca dreapta este data de stenoza mitrala, cordul pulmonar acut (tromboembolii) sau cronic
(emfizem pulmonar), defectele valvulare congenitale (stenoza pulmonara). Se manifesta clinic prin marirea ficatului
(hepatomegalie), umflarea (turgescenta) venelor gatului (jugulare) cianoza, edeme ale membrelor inferioare (picioare
umflate). - Insuficienta cardiaca globala cuprinde insuficienta ventricului stang (dispnee paroxistica, edem
pulmonar), cat si a ventricului drept (ficat mare, edeme ale membrelor inferioare). Cel mai des insuficientele
functionale ale ambilor ventriculi apar in infarctul miocardic, alterarile metabolice ale fibrei miocardice ca in
avitaminoza B (beri-beri),hipotiroidismul sever.
Tabloul clinic
. Simptomele cel mai frecvent întâlnite sunt: Oboseala sauscăderea capacităţii de a face efort. Dispneea (senzaţia de
sufocare sau de respiraţie grea). Poateapărea şi ortopneea (nevoia de a respira doar stând în şezut) sau sufocarea în
timpul nopţii.
Tusea, de obicei seacă şi, în special, la efort sau noaptea. Edeme (umflarea picioarelor ca urmarea reţinerii de lichide
în organism);acestea se asociază de obicei cu creşterea în greutate.Ori de câte ori aveţi unul sau mai multe dintre
aceste simptome,prezentaţi-vă cât mai repede lamedicul dumneavoastră.Pentru evaluarea severităţii clinice a IC,
medicii folosesc o clasificare bazată pe relaţia dintre apariţia simptomelor şi gradul de efort (numită clasificarea
NYHA, „New York HeartAssociation”, deoarece a fost concepută de către cercetătorii americani).Aceasta este o
clasificare simplă şi foarte utilă. Sunt 4 clase de severitate:
NYHA I: fără simptome (oboseală sau sufocare); NYHA II: fără simptome la repaus, dar apar simptome când
faceţi o activitate fizică moderată; NYHA III: fără simptome la repaus, dar apar simptome când faceţi o activitate
fizicăuşoară (îmbrăcat, spălat, mers, etc.);NYHA IV: simptomele sunt prezente şi în repaus.IC poate fi agravată ca
urmare a mai multor factori. Aceştia se numesc factori agravanţi sau
precipitanţi ai IC. Cei mai frecvent întâlniţi sunt:- nerespectarea regimului de viaţă;;- nerespectarea tratamentului;-
apariţia unei infecţii pulmonare;- lipsa de control a cauzelor IC (menţionate mai devreme)
.Diagnosticul: Electrocardiograma (ECG):Este o analiză obligatorie şi oferă date importante privind creşteri sau
scăderi ale ritmuluicardiac, prezenţa blocajelor impulsului electric, mărimea inimii, prezenţa ischemiei cardiace sau
a unui infarct miocardic etc.Păstraţi electrocardiogramele şi prezentaţi-vă de fiecare dată cu ele la medic.
Ecocardiografia (EcoCG):Este o analiză importantă pentru pacienţii cu IC. Ea contribuie la diagnosticul de IC,
oferind date anatomice şi funcţionale ale inimii, cum ar fi funcţionarea valvelor cardiace, contracţia inimii,
mărirea camerelor inimii, îngroşarea pereţilor cardiaci, prezenţa lichidului în jurul inimii,
70
aspectul arterelor mari etc. Această analiză este total neinvazivă şi se bazează pe diagnosticul cu
ultrasunete.
Testul „mers plat timp de 6 minute”:Este un test simplu care măsoară distanţa parcursă de un pacient în 6 minute de
mers obişnuit pe
loc drept (plat). Are valoare pentru a evalua severitatea IC şi răspunsul la tratament.
Testul de efort:resupune înregistrarea continuă a ECG, a ritmului cardiac şi a tensiunii arteriale în timp ce
faceţi un efort standardizat, pe bicicletă sau pe un covor rulant. În timpul efortului inima
consumă mai mult sânge oferit prin arterele coronare. Dacă arterele coronare au stenoze
(îngustări) pe traiectul lor, acestea nu pot să ofere un flux de sânge mai mare necesar unei inimi
la efort. Acest lucru e observat pe ECG unde apar modificări. Este un test foarte util la pacienţii
cu cardiopatie ischemică
Diagnosticul diferential:
• Sindromul acut de detresa respiratorie• Astml bronsic• Socul cardiogen• Bronsita cronica• BPOC• Sdr Goodpasture•
Infarctul miocardic• Ischemia miocardica• Pneumonia cu Pneumocystis Carinii• Pneumonia bacteriana•
Pneumotorax• Edemul pulmonary 1• Fibroza pulmonara interstitiala
• Insuficienta respiratorie
Tratament si profilaxie:Tratamentul insuficientei cardiace consta in: - cresterea eficientei muncii inimii prin digitala si
derivatele acesteia ;- repaus intermitent la pat, care micsoreaza efortul depus de inima ;- controlul retinerii de apa in
tesuturi prin administrare de diuretice (nefrix, furantril) ;- regim fara sare si hipocaloric.
Un fapt deosebit de insemnat il constituie mentinerea administrarii digitalei sau derivatelor acesteia toata viata;
dozele zilnice de digitalice trebuie adaptate in continuu in raport cu evolutia bolii
Complicatii:
-tromboze intracavitare cardiac sau venoase
-embolii sistemice sau pulmonare
-infectii
-aritmii
71
72. Gastritele cronice: Definiţie. Epidemiologia. Etiologia şi patogenia. Clasificarea.
Gastrita reprezinta inflamatia acuta sau cronica a mucoasei gastrice. Este o afectiune care afecteaza atat adultii, cat si
copiii. Gastrita cronica reprezinta termenul ce descrie inflamatia persistenta a mucoasei gastrice (mucoasa
stomacului). Este gastrita de tip B,definităprin inflamaţia mucoasei gastrice, predominant antrală, indusăde
Helicobacter pylori (HP).Gastrita antrală se asociază cu HP în 70% pânăla 95% din cazuri.H. Pylori este o bacterie
gram negativă spiralată, localizată în stomac sub stratul de mucus.
Etiologie : Gastrita acuta are numeroase cauze : medicamentoase, alcoolice, ischemice, infectii bacteriene, virale,
stres, soc, radiatii, alergii sau intoxicatii alimentare si chiar traumatisme directe. Aparitia gastritei acute semnifica de
obicei existenta unui dezechilibru intre mijloacele de protectie si factorii agresivi, dar si imposibilitatea sistemelor
locale de a mentine integritatea mucoasei gastrice.
Gastrita eroziva poate sa apara in urma expunerii la o serie de factori nocivi. Acest tip se mai numeste si gastrita
reactiva si recunoaste drept agenti etiologici:
- Medicamente: antiinflamatoare nonsteroidiene, antiiflamatoare steroidiene, fier, colchicina, chemostatice;
- Droguri: cocaina;
- Bauturi alcoolice: vodka, gin, wisky;
- Stres;
- Radiatii;
- Reflux biliar din duoden in stomac;
- Ischemie gastrica - apare mai rar, insa exista diverse procese care pot determina reducerea fluxului sangvin catre
stomac.
Clasificare: Gastrita cronică poate fi: A) tip A - atrofică (autoimună)
B) tip B - microbiană produsă de Helicobacter pylori
C) tip C - Chimică - de reflux duodeno - gastral- medicamentoas - alcoolică
În funcţie de extinderea leziunilor endoscopice şi histologice se recunosc următoarele tipuri de gastrită:
Gastrita fundică (tipul A) ocupă corpul şi fundul gastric.
Gastrită antrală (tipul B) este localizată la nivelul antrului şi e legată de infecţia cu Helicobacter pylori.
Gastrita multifocală (tipul AB), care se extinde atît proximal, cît şi antral.
Pangastrita ocupă întreaga mucoasă gastrică.
73 .Gastritele cronice: Particularităţile tabloului clinic al gastritei „A”. Manifestări în cavitatea bucală.
Diagnosticul diferenţial şi tratamentul
Definiţie: atrofia mucoasei cu localizarea sa la corpul şi fundusul gastric şi asocierea cu anemia pernicioasă şi cu boli
antoimune.
Acest tip de gastrita este asociat cu anticorpi serici antiparietali si anti-factor intrinsec. Corpul gastric prezinta atrofie
progresiva iar pacientii vor dezvolta anemie pernicioasa. Gastrita autoimnua asociata cu anticorpi serici determina
deficienta factorului intrinsec. Gastrita atrofica este limitata la corpul gastric.
Etiologie
Factorii etiologici exogeni: Agresiuni alimentare: condimente iritante , Medicamentoşi , Factorii fizici : alimente reci
sau fierbinţi,Factorii bacterieni: HP, virusuri, paraziţi, Alcool , Fumatul
Factori exogeni: Vârsta peste 50 ani, Condiţii patologice: generale – diabet zaharat, hipo- sau hipertireoidism,
insuficienţă cardiacă cronică, ciroză hepatică, insuficienţă renală cronică, boli pulmonare cronice.
Patogeneza: Boala este autoimună. Are loc prezenţa anticorpilor anticelulă parietală(celulele parietale elimină o
proteină, care devine ca antigen), anticorpi antifactor intrinsec: asocierea cu boli autoimune (tiroidită Hashimoto,
boala Adison).Factorul etiologic declanşează procesul inflamator de tipul gastritei cronice superficiale la nivelul
corpului gastric care apoi în majoritatea cazurilor evoluează spre atrofie.Pe măsură ce dispar celulele parietale, apare
hipo- sau aclorhidria. Gastrita cronică tip A poate în final, la o parte din bolnavi să se asocieze cu anemia Biermer
(scăderea nivelului seric al Vit B12) .
Tablou clinic Acuze - inapetenţă, greţuri, balonări postalimentare, în asociere cu anemia pernicioasă
Diagnostic Examenul endoscopic şi histologic sunt esenţiale pentru diagnostic. PH – scade
Diagnosticul diferential Diagnosticul diferential trebuie facut cu o serie de boli si cu ulcerul gastro-duodenal. Lipsa
caracterului periodic al durerii, neinfluentarea ei prin alimentatie sau alcaline, diferentiaza gastrita de ulcerul gastric.
Semnele dispeptice ca anorexie, inapetenta, miros urat, limba saburala, varsaturi mucoase matinale, precum si
tulburarile neuroreflexe: ameteli, migrene sunt caracteristice gastritei cronice si nu se gasesc de obicei in ulcer.
Tratament In tratarea gastritei se merge pe mai multe directii:
1.masuri igienodietetice care constau in:
-igiena alimentara cu 5-6 mese pe zi, cu orar regulat;
72
-evitarea agresiunilor alimentare termice (alimente ori foarte calde, ori foarte reci), chimice (condimente iritante,
produse afumate sau conserve, dulciuri foarte concentrate);
-bauturile alcoolice si fumatul sunt total interzise;
-la fel si medicamentele iritante. Daca acestea fac parte dintr-un tratament cronic, atunci li se vor reduce dozele la
minim, se vor administra doar dupa masa si impreuna cu protectoare gastrice.
2. tratamentul cauzei: factorul care a determinat gastrita sau a favorizat-o, este inlaturat. Daca este vorba de o infectie,
aceasta va fi tratata.
3. tratamentul simptomelor cu care evolueaza gastrita (durere, greata, varsaturi, anemie, sindrom carential) se face
prin administrare de:-antiemetice cum este Emetiral, Torecan, sulfat de magneziu;-carbune
medicinal;-fier;-suplimente alimentare calorice si vitaminice.
4. tratamentul propriu-zis al gastritei cuprinde-pentru combaterea durerilor se administreaza novocaina inainte de
masa;
-metoclopramid;-alcaline: saruri de bismut, aluminiu s.a.;-protectoare de mucoasa (Carbenoxolona);-anticolinergice.
Tratamentul se face doar la indicatie si sub supravegherea unui medic
Manifestari in cavitatea bucala: Cavitatea bucala este poarta de intrare in tractul digestive, fiind astfel deseori
implicate la indivizii cu afectiuni ale sistemului gastro-intestinal, ce se poate manifesta prin : sialoree, Ocazional,
halena apare din cauza unor afectiuni gastrointestinal, ulcere aftoase si stomatita angular la aproximativ 5-10% din
pacienti
78.Tabloul clinic al ulcerului duodenal. Patogenia simptomelor de bază. Diagnosticul. Manifestări în cavitatea
bucală.
75
Ulcerul duodenal tinde sa producaq o durere mai severa, aceasta este absenta dimineatsa la trezire dar apare la prinz.
Este ameliorata de ingestia de alimente, dar reapare la 2-3 ore dupa masa. Durerea care trezeste bolnavul din somn
noaptea este des intilnita si sugestiva pentru ulcerul duodenal
Mai rar ulcerele pot determina varsaturi cu singe ce pot fi de culoare rosie sau neagra, singe negru in scaun, greata in
varsaturi, anorexie.
Simptomele ulcerului peptic variaza si nu sunt esentiale pentru diagnosticul unui ulcer. Unii oameni pot sa nu
prezinte simptomatologie.
Simptomele unui ulcer, ca dispepsia (senzatie de disconfort digestiv, aparuta dupa mese), pot fi confundate frecvent
cu alte afectiuni abdominale, ca refluxul gastro-esofagian (RGE).
Simptomele specifice ulcerului sunt:
- dureri, sub forma de arsuri sau eroziuni, intre regiunea ombilicala si osul xifoid (portiunea inferioara a sternului,
cunoscuta popular de "capul pieptului"). Cateodata durerea iradiaza in spate. Durerea abdominala tine de la cateva
minute pana la cateva ore si dispare la administrarea unui antiacid (Maalox, Sucralfat) sau inhibitor al secretiei acide
(Omeprazol, Lansoprazol). Simptomatologia este periodica, durerea apare si dispare, perioadele cu simptomatologie
alterneaza cu cele fara simptomatologie
- inapetenta (lipsa poftei de mancare) si scaderea in greutate
- balonarile abdominale si greata postprandiala (dupa mese)
- voma postprandiala (dupa mese)
- scaun negru, ca smoala sau care contine sange rosu-inchis in cazul unui ulcer hemoragic
Simptomele ulcerelor duodenale si gastrice sunt asemanatoare cu exceptia periodicitatii durerii.
Durerea din ulcerul duodenal poate apare la cateva ore dupa masa (cand stomacul este gol) si se poate ameliora
postprandial. Durerea poate trezi pacientul in timpul noptii.
Durerea din ulcerul gastric poate apare la scurt timp dupa masa (cand alimentele sunt inca in stomac).
Unele ulcere nu prezinta simptomatologie si sunt cunoscute sub numele de ulcere silentioase. Aproximativ jumatate
din toate ulcerele nu prezinta simptomatologie, decat in momentul in care apar complicatiile. Complicatiile unui ulcer
pot fi hemoragia, perforatia, penetratia sau obstructia tractului digestiv.
Ulcerele silentioase sunt frecvente la persoanele in varsta, persoanele cu diabet zaharat sau cele care consuma multe
antiinflamatoare, cum ar fi Aspirina.
Testele necesare pentru diagnosticarea bolii ulceroase peptice depind de simptomatologia pacientului, de antecedente
si examenul obiectiv.
Daca pacientul este un adult tanar care prezinta simptomatologie pentru prima data, medicul de familie poate sa
recomande pentru inceput un tratament bazat pe medicatia simptomatica, antecedentele personale patologice si
examenul obiectiv. Un test foarte simplu si des utilizat este testarea pentru infectia cu H. pylori ori de cate ori cineva
are simptomatologie asemanatoare bolii ulceroase.
Pacientii de peste 45 de ani au nevoie de mai multe teste, deoarece prezinta risc crescut pentru cancer gastric. Desi
riscul pentru cancer de stomac este mic, este esential a se face diferenta intre ulcerul gastric si cel duodenal, deoarece
un ulcer gastric ce nu raspunde la tratament, poate fi in realitate cancer. Diagnosticul precoce al cancerului gastric
este esential pentru succesul tratamentului. Testele aditionale sunt recomandate in special persoanelor peste 45 de ani
care prezinta:
- simptomatologie de boala ulceroasa pentru prima data
- simptomatologie ce revine dupa sau inainte de terminarea tratamentului
- antecedente heredocolaterale (de familie) de cancer de stomac
- simptome aditionale care pot indica boli mai grave ca de exemplu cancerul de stomac. Acestea pot fi:
- sange in scaun
- scadere in greutate mai mult de 10% din greutatea corpului
- anemie
- disfagie (dificultati la inghitire)
- icter
- formatiune abdominala palpabila
- anorexie.
Testele pentru H. pylori nu pot diagnostica o boala ulceroasa peptica sau alte boli cu simptomatologie ulcer-like.
Aceste teste pot evidentia doar prezenta sau absenta bacteriei. Cele mai frecvente teste folosite pentru evidentierea
infectiiei cu H. pylori sunt:
- biopsia mucoasei gastrice. In timpul unei endoscopii a tractului digestiv superior, se poate face o biopsie a mucoasei
gastrice pentru a testa prezenta H. pylori. O biopsie este modul cel mai bun pentru testarea H. pylori. Aceasta metoda
permite, de asemenea, stabilirea diagnosticului diferential cu cancerul gastric. O biopsie este scumpa si necesita o
examinare endoscopica mai invaziva decat alte teste folosite pentru detectarea H. pylori
- teste serologice pentru detectarea anticorpilor impotriva H. pylori. Un test serologic este rapid, usor si ieftin. Acest
test poate evita efectuarea unei endoscopii superioare. Testul nu poate face diferenta intre o infectie prezenta si una
vindecata, deci nu este relevanta pentru determinarea stadiului unei infectii
- testul respirator cu uree. Testul respirator cu uree pentru H. pylori este un test specific. Spre deosebire de testele
serice, acest test va detecta doar bacteriile prezente la momentul efectuarii testului. Este un test bun pentru verificarea
eficientei tratamentului. Costurile testarii sunt destul de mari
- testarea scaunului pentru antigeni. Aceasta examinare verifica prezenta antigenilor H. pylori in scaun. Poate fi
folosita pentru identificarea H. pylori ca si cauza pentru o boala ulceroasa peptica si la verificarea eficientei
tratamentului. Unele persoane care au urmat un tratament pentru infectia cu H. pylori, pot avea nevoie de testari de
control pentru confirmarea vindecarii complete.
Manifestari in cavitatea bucala: Cavitatea bucala este poarta de intrare in tractul digestive, fiind astfel deseori
implicate la indivizii cu afectiuni ale sistemului gastro-intestinal, ce se poate manifesta prin : sialoree, Ocazional,
halena apare din cauza unor afectiuni gastrointestinal, ulcere aftoase si stomatita angular la aproximativ 5-10% din
pacienti
82
•Diagnosticul pozitiv al hepatitei cronice sugerat de tabloul clinico-biologic şi stabilit pe baza puncţiei biopsie
hepatic;
•Aprecierea gradului activităţii necroinflamatorii şi stadiului de fibroză;
•Identificarea etiologică pe baza testelor serologice şi eventual prin determinarea markerilor virali în ficat;
•Stabilirea formelor clinice particulare (colestatice, cu hipersplenism, cu fenomene autoimune, porfirie).
Diagnostic diferenţial •Ciroza hepatică este diferenţiata pe baza absenţei sindromului de hipertensiune
portală(evaluat clinic, ecografic si endoscopic), insa excluderea cu certitudine se face pe baza puncţiei biopsie
hepatice.•Boala hepatică alcoolică este diferenţiată pe baza istoricului şi sintagmelor de etilismcronic. Funcţia biopsie
hepatică este necesară pentru excluderea certă (steatoză hepaticăse asociază foarte rar hepatitei cronice, apar depozite
de hialin alcoolic Mallory, infiltratefocale cu polimorfonucleare şi afectare hepatocitară maximă la nivelul zonei
3);•Boala Wilson este exclusă pe baza istoricului familial, debutului, fecvent cu hemoliza şiascită. Sunt necesare
examenul cu fontă al corneei pentru evidenţierea inelului Kayser-Fleisher, prederabil efectuat la toţi pacienţii cu
hepatita cronică şi vârsta sub 30 de ani.Diagnosticul de Boala Wilson este confirmat pe baza valorilor scăzute
alecuprului şi ceruloplasminei serice, asociate cu valori crescute ale cuprului urinar.Cuprul hepatic este crescut.
Hemocromtloza este exclusă prin determinarea fierului seric.
88..Cirozele hepatice: Manifestările clinice. Patogenia sindroamelor de bază. Manifestări în cavitatea bucală.
Ciroza hepatica reprezinta stadiul final de evolutie al tuturor hepatitelor cronice (inflamarea ficatului cu evolutie
lenta si de durata) indiferent de etiologie (cauza). Se caracterizeaza printr-un proces de fibroza hepaticaextinsa
(inlocuirea celulelor hepatice normale cu celule care nu functioneaza) care delimiteaza nodulii de regenerare. Astfel
functiile ficatului vor fi perturbate si vor aparea semnele si simptomele caracteristice cirozei hepatice.
83
Pacientul poate prezenta:- hepatomegalie (cresterea in volum a ficatului);- splenomegalie (cresterea in volum a
splinei);- circulatie colaterala in „cap de meduza" (evidentierea venelor de la nivelul abdomenului datorata blocarii
venei porte, vena ce transporta sangele de la intestine la ficat);- ascita (acumularea de lichid in
abdomen);- disconfort abdominal;- cresterea in volum a abdomenului;- icter (colorarea in galben a tegumentelor si
sclerelor);
- balonare;- edeme vesperale (umflaturi nedureroase formate prin acumularea de lichid aparute
seara);- astenie (oboseala, slabiciune fizica si psihica);- gingivoragii (sangerare a gingiilor);- epistaxis (hemoragie
nazala);
- eritem palmar (roseata palmelor);- prurit (mancarimi ale pielii) - cauzat de cresterea bilirubinei (pigment biliar
rezultat din descompunerea hemoglobinei) in sange.
INSPECŢIA:-steluţe vasculare, -icter sau subicter sclerotegumentar, -rubeoza palmară, -prezenţa circulaţiei colaterale
pe abdomen, -ascita, edemele gambiere, -atrofia musculară+ascita ⇒aspect de păianjen, -modificări endocrine:
ginecomastie, pilozitate de tip ginoid la bărbat, atrofie testiculară, amenoree
Palparea - hepatomegalie, margine anterioară, ascuţită, consistenţă crescută.- splenomegalie
PERCUŢIA-matitate de tip lichidian – ascită
PATOGENEZĂ1.Moartea celulară – necroza celulară datorată agresiunii directe a agenţilor patogeni, secundară unor
mecanisme imune, sau prin exacerbarea apoptozei-necroza trebuie să se producă în timp şi să nu fie masivă-secundar
necrozei se produce colapsul parenchimului.
2.Fibroza – urmează traiectul necrozei
3.Regenerarea celulară⇒noduli⇒compresiune pe sistemul vascular⇒HTP
Afectarea organelor digestive: - varice esofagiene şi varice fundice, - gastropatia portal hipertensivă (congestie,aspect
marmorat, mozaicat, water mellon), - ulcer gastric şi duodenal,- litiaza biliară
89.. Manifestările clinice ale cirozei hepatice portale. Diagnosticul pozitiv şi diferenţial.
Ciroză hepatică portală se caracterizează prin hipertensiune portală şi ascită – cel mai tipic simptom al acestei forme,
prin evidenţierea pronunţată a reţelei venoase pe peretele anterior al abdomenului etc. Complicaţiile mai frecvente
sunt hemoragiile esofago-gastrice şi hemoroidale.In stadiile cele mai avansate de ciroza (ciroza “umeda”), datorita
lipsei de sinteza a proteinelor, cresterii presiunii in vena porta si lipsei de incativare a unor hormoni, apare ascita si
pot sa apara in plus alte simptome si semne:Umflarea picioarelor (edeme),Umflarea abdomenului prin lichid de ascita
(ciroza devine “umeda”), Scaderea cantitatii de urina eliminata (oligurie), Febra cu dureri abdominale in
cazul infectarii lichidului de ascita, Tulburari de comportament in cazul abuzului de medicamente sau carne, Uneori
coma, In caz de rupere a varicelor esofagiene pot sa apar,greata, varsaturi cu sange curat sau negru, scaune negre si
moi ca pacura, tulburari de constienta mergand pana la coma, scaderea tensiunii arteriale,transpiratii
90... Manifestările clinice ale cirozei hepatice postnecrotice. Diagnosticul pozitiv şi diferenţial
se caracterizează morfologic prin(1) o pierdere extensivă, confluentă, de celule hepatice, (2) colaps al stromei şi
fibroză producand benzi extinse de ţesut conjunctiv conţinand rămăşiţe ale multor triade portale, (3) noduli neregulaţi
de hepatocite regenerative variind ca mărime de la dimensiuni microscopice la caţiva centimetri in diametru.
EtiologieCiroza post-necrotică este un termen morfologic care se referă la un anumit stadiu de lezare hepatică cronică
avansată, avand atat cauze specifice, cat şi cauze necunoscute (criptogenică).Dovezi epidemiologice şi serologice
sugerează că hepatitele virale B sau Cpot reprezenta un factor preexistent intr-un sfert pană la trei sferturi din cazurile
de ciroză post-necrotică aparent criptogenică.In zonele unde infecţia cu virus hepatitic B este endemică (Asia de
Sud-Est,Africa Subsahariană) pană la 15% din populaţie poate dobandi infecţia la inceputul copilăriei şi ciroza se
poate dezvolta in cele din urmă la un sfert dintre aceşti purtători cronici.
SimptomeLa pacienţii cu ciroză de etiologic cunoscută, la care există o evoluţie către unstadiu post-necrotic,
manifestările clinice reprezintă o extensie a celor rezultatedin procesul patologic iniţial.De obicei, simptomele clinice
sunt legate de hipertensiunea portală şisechelele sale, cum ar fi ascita, splenomegalia, hipersplenismul,
encefalopatiaşi varicele esofagiene cu potenţial de sangerare.Modificările hematologice şi de funcţie hepatică sunt
asemănătoare celorintalnite in alte tipuri de ciroză.La unii pacienţi cu ciroză post-necrotică diagnosticul poate fi pus
accidental,intraoperator, postmortem sau prin biopsie hepatică percutană, efectuată pentrua investiga o
hepato-splenomegalie asimptomatică.
Diagnostic şi prognosticCiroza post-necrotică ar trebui suspicionată la pacienţii cu simptome şi semne ciroză sau
hipertensiune portală.Biopsiile hepatice percutane sau intra-operatorii confirmă diagnosticul, deşineuniformitatea
procesului patologic poate determina erori datorate recoltării.Diagnosticul de ciroză criptogenică este rezervat acelor
pacienţi pentru care nupoate fi probată nici o etiologic cunoscută.Aproximativ 75% dintre pacienţi prezintă boală
evolutivă in ciuda terapiei desusţinere şi mor in 1-5 ani datorită complicaţiilor:-hemoragii masive de la nivelul
varicelor esogastrice, -carcinomul hepatocelular supraadăugat, -encefalopatia hepatica,
84
91..Manifestările clinice ale cirozei hepatice biliare. Diagnosticul pozitiv şi diferenţial.Evoluţia şi prognosticul.
Ciroza biliară este consecinţa lezării sau obstrucţiei prelungite a sistemului biliarintra-hepatic sau extra-hepatic.Este
asociată cu alterarea excreţiei biliare, distrugeri ale parenchimului hepaticşi fibroză progresivă.Ciroza biliară
primitivă CBP se caracterizează prin inflamaţie cronică şiobliterarea fibroasă a canaliculelor biliare
intra-hepatice.Ciroza biliară secundară CBS este rezultatul obstrucţiei indelungate a duetelorextra-hepatice de calibru
mai mare.
Clinic:Mulţi pacienţi cu CBP sunt asimptomatici şi boala este iniţial detectată pe bazanivelurilor crescute ale
fosfatazei alcaline serice , cu ocazia unor teste derutină.Majoritatea acestor pacienţi răman asimptomatici pentru
perioade indelun gate,deşi mulţi dintre ei pot să dezvolte in cele din urmă leziuni hepaticeprogresive.Dintre pacienţii
cu boală simptomatică, 90% sunt femei cu varsta cuprinsă intre35-60 de ani.Pruritul este adesea cel mai precoce
simptom, putand fi generalizat sau limitatiniţial la palme şi tălpi.In plus, fatigabilitatea este frecvent un simptom
precoce important.După mai multe luni sau ani pot apărea icterul şi inchiderea treptată a culoriizonelor expuse ale
pielii (melanoză).Alte manifestări clinice timpurii ale CBP reflectă alterarea excreţiei bilei.Acestea includ steatoreea
şi malabsorbţia vitaminelor liposolubile , determinandadesea:- ocazional orbire nocturnă (deficienţă de vitamină A), -
apariţia cu uşurinţă de echimoze (deficienţă de vitamină K), - dermatită (posibil deficienţă de vitamină E şi/sau de
acizi graşi, esenţiali), - dureri osoase datorate osteomalaciei (deficienţă de vitamină D) careeste in mod tipic prezentă
in asociere cu osteoporoza.Examenul fizic poate fi in intregime normal in stadiul incipient al bolii, candpacienţii sunt
asimptomatici sau pruritul este singura acuză.
Mai tarziu, pot apărea:- glosita, - hepatomegalia moderată pană la importantă, - icterul de intensitate variabilă, -
hiperpigmentarea zonelor cutanate expuse, - xantelasmele, - echimozele, - dermatită, - xantoamele tendinoase şi
plane, - hipertrofia falangelor distale, - sensibilitatea osoasă, - semnele de compresiune vertebrală, - splenomegalia,
La 75% dintre pacienţi pot fi evidenţiate semne clinice de sindrom sicca, iar la25%, dovezi serologice de afectare
tiroidiană autoimună.Alte modificări care pot fi intalnite cu frecvenţă crescută includ:- sindromul CREST, -
sclerodermia,- artrita reumatoidă,- anemia pernicioasă,- acidoza tubulară renală
Caracteristici de laboratorCBP este diagnosticată intr-un stadiu presimptomatic cu o frecvenţă din ce in cemai mare,
generată de constatarea unei creşteri de 2 pană la 5 ori a nivelurilorfosfatazei alcaline serice in timpul unor teste de
screening de rutină.Activitatea 5-nucleotidazei in ser este de asemenea crescută.In acest caz, nivelurile bilirubinei si
aminotransferazelor serice sunt de obiceinormale, dar diagnosticul este sprijinit de pozitivitatea testului AAM (titru >
l 40).Ultimul test este atat relativ specific, cat şi sensibil; testul pozitiv se intalneşte peste 90% dintre pacienţii
simptomatici.Pe măsură ce boala evoluează, nivelul bilirubinei serice creşte progresiv si poateatinge 510 mmol/l (30
mg/dl) sau mai mult in stadiile finale.Valorile aminotransferazelor serice depăşesc arareori 2,5-3,3 ukat
(150-200unităţi).Hiperlipidemia este frecventă şi adesea se observă o creştere importantă acolesterolului seric
neesterificat.In CBP poate fi prezentă o lipoproteină serică anormală, lipoproteină X, daraceasta nu este specifică şi
apare şi in alte afecţiuni colestatice.Un deficit de săruri biliare in intestin conduce la o steatoree moderată si la
alterareaabsorbţiei vitaminelor liposolubile, precum şi la hipoprotrombinemie.Pacienţii cu ciroză biliară primitivă
prezintă niveluri crescute ale cuprului in ficatdar această constatare nu este specifică şi se poate observa in toate
afecţiunilecolestatice prelungite.
Dg +:CBP trebuie luată in considerare la femeile de varstă mijlocie care prezintă pruritneexplicat sau un nivel crescut
al fosfatazei alcaline serice şi la care pot exista alte caracteristici clinice si de laborator de alterare prelungită a
excreţiei biliare.Deşi o determinare pozitivă a AAM serici oferă o importantă dovadă diagnostică,se pot intalni si
rezultate fals-pozitive şi de aceea pentru confirmareadiagnosticului trebuie efectuată biopsia hepatică.Rareori, la
pacienţii cu caracteristici histologice de CBP testul AAM poate finegativ.Frecvent, pacienţii prezintă anticorpi
impotriva proteinei E2 in testări ce folosescacest antigen specific.In unele cazuri cu caracteristici histologice de CBP
şi AAM negativi suntprezenţi anticorpi antinucleari şi anti-muşchi neted (ca in hepatita autoimună) şidenumirea
aplicată este de colangită autoimună.
87
perioada dintre crize, palparea profundă în zona colecistică rămâne negativă sau provoacă doar o uşoară durere, greu
de localizat.În raport cu simptomatologia se disting mai multe forme clinice:
forma latentă: un număr destul de important de colelitiaze (până la 60%) evoluează o lungă perioadă de timp fără a
determina vre-o suferinţă bolnavului, putând fi descoperite întâmplător, printr-un examen radiologic sau
ultrasonografic de rutină, în cursul unei laparotomii exploratoare sau la examenul necropsic;
forma dispeptică: se manifestă prin tulburări gastrice (arsuri, gastralgii, balonări, eructaţii, greţuri, vărsături),
intestinale (diaree postprandială, constipaţie), uneori esofagiene (disfagie);
forma dureroasă: se manifestă prin «colica hepatică» tipică. Repetate la intervale diferite, determinare de abuzuri
alimentare, însoţite uneori de un uşor subicter trecător colicile cedează de obicei la un tratament medicamentos de 2-3
zile.
88
Cauza cea mai frecventa de pancreatita cronica este calcificarea, cel mai frecvent cauzata de consumul de alcool.
Cauzele cele mai frecvente de calcificari cronice pancreatice sunt conseciinta consumului de alcool, acesta fiind
implicat intr-un procent de 70-90%.
De asemenea, un rol important in determinarea pancreatitei cronice il detine dieta bogata in proteine si grasimi care
deseori este asociata cu consumul excesiv de alcool.
Riscul de pancreatita cronica este crescut la pacientii fumatori.
Alte cauze mai putin frecvente ale calcificarilor pancreatice sunt reprezentate de:
- malnutritia pe o perioada lunga de timp, acesta fiind cea mai frecventa cauza a pancreatitelor cronice tropicale
(intalnite in India si in unele tari din Africa)
- hiperparatiroidism
- factori ereditari
Tipurile de pancreatita mai putin frecvente sunt reprezentate de formele obstructive.
Cauzele pancreatitelor obstructive sunt numeroase:
- cicatrizarea ductelor biliare in urma episoadelor de pancreatita acuta
- tumori benigne ale canalului pancreatic
- micsorarea orificiului ductului pancreatic la varsarea in duoden
- compresia externa si leziunile determinate de traume.
- tumori maligne ale pancreasului.
Simptome
Simptomele pancreatitei cronice sunt:
Durere abdominala repetata in zona mijlocie, accentuate de alcool
Scaune diareice frecvente, indelungate
Scaune grasoase (materiile fecfale plutest in apa de la wc), uneori decolorate
Scadere importanta in greutate
Greata
Uneori asocierea diabetului zaharat
Principalul simptom al pancreatitei cronice este reprezentat de durerea abdominala, instalata brusc, care poate dura
cateva ore sau zile. Durerea abdominala din pancreatita cronica este intensa, astfel incat interfera cu activitatile
curente, de fiecare zi. Factorii precipitanti ai durerii sunt de obicei reprezentati de consumul excesiv de alcool asociat
frecvent cu mesele bogate in grasimi.
Dintre semnele precoce ale pancreatitei cronice mentionam prezenta unor episoade de ingalbenire a tegumentelor
(icter), aparute in special dupa durerea abdominala.
Simptomele tardive ale pancreatitei cronice sunt semne datorate insuficientei pancreatice:
- diareea uleioasa datorata malabsorbtiei principiilor alimentare
- scadere ponderala progresiva
- hiperglicemie (valori crescute ale glicemiei) pana la diabet clinic manifest.
Diagnosticul pozitiv se va pune pe baza prezentei diareei cu sange, mucus si puroi, apoi pe temeiul aspectului
endoscopic (rectosigmoidoscopie rigida sau flexibila ori colonoscopie), urmate de confirmarea prin biopsie.
Complicatiile rectocolitei ulcero-hemoragice
Complicatiile posibile pot fi:
• megacolonul toxic - destul de rar in zona noastra geografica si care este un puseu deosebit de grav, cu febra, scaune
afecale, leucocitoza, abdomen acut (perforatie cu peritonita), deshidratare severa;
•stenoze intestinale;
•sangerare masiva cu anemie severa;
• cancer de colon (in timp exista risc crescut);
Tratamentul rectocolitei ulcero-hemoragice
1. Igieno-dietetic.
Regimul alimentar in puseu va fi unul de crutare digestiva, cu evitarea laptelui si a lactatelor (smantana, branzeturi
fermentate), a legumelor si fructelor crude, a dulciurilor concentrate. In puseele deosebit de grave se poate apela la
nutritia parenterala pentru cateva zile.
91
2. Tratamentul medicamentos
Depinde de intensitatea puseului. In puseele severe se incepe cu alimentatie parenterala, cu corectie lichidiana si
electrolitica, cu corticoterapie si, in formele septico-toxice, antibioterapie.
In formele medii de RUH (4-6 scaune/zi sau mai multe), tratamentul este cu prednison in doze de 60 mg/zi (depinde
de sex, greutate corporala, intensitatea puseului); dozele se scad cu aprox.5-10 mg/saptamana, astfel ca dupa aprox
4-6 sapt se ajunge la o doza de intretinere de 10 mg. Tratamentul se continua, chiar in caz de remisiune, timp de peste
6 luni. Alternativa este tratamentul cu Salazopirina 4-6 g/zi sau, mai modern, acid 5-aminosalicilic (Mesalazina), in
doza de 3-4 g/zi (Salofalk, Pentasa, Asacol) - acesta reprezentand componentul activ al salazopirinei, iar efectele
adverse sunt reduse (in special cele digestive).
In formele distale (rectosigmoidiene), se poate administra un tratament local cu supozitoare, spuma sau microclisme
cu salazopirina sau cu 5-aminosalicilic (Salofalk supozitoare 3x1/zi sau microclisme) sau corticoid topic (Budesonid)
In formele usoare, se administreaza un tratament cu mesalazina (5 ASA) 1,5-2 g/zi sau salazopirina 3-4 g/zi. In
formele cronice continue tratamentul este indefinit
Uneori in ca de insucces terapeutic cu corticoterapie sau Mesalazina este necesara introducerea imunosupresoarelor
(Imuran 100-150 mg/zi). Este vorba de formele corticorezistente
In formele cronice discontinue se trateaza puseul acut cu doze mai crescute, iar in momentul remisiunii endoscopice
si histologice, se trece la doze de intretinere. Intretinerea se face cu doze de salazopirina de aprox. 2-3 g/zi sau
Salofalk, doze de 1,5 g-2g/zi.
Supravegherea endoscopica, alaturi de cea clinica poate fi utila pentru alegerea tratamentului, stabilirea dozelor si
durata de tratament. Biopsia endoscopica poate aprecia mai bine efectul antiinflamator al terapiei si decide
diminuarea dozelor. Trebuie retinut ca exista remisiuni clinice, endoscopice si histologice.
Este util sa se aprecieze alaturi de remisiunea clinica (reducerea numarului de scaune, disparitia sangelui si a
mucusului din scaun, disparitia tenesmelor rectale), si remisiunea endoscopica (mucoasa devine aproape normala,
eventual ramane o granulatie a ei sau o disparitie a desenului vascular normal). La fiecare endoscopie, trebuie
prelevate biopsii pentru aprecierea stingerii procesului inflamator (biopsia are rol important in conducerea terapiei).
3. Tratamentul chirurgical
Este rar, in caz de megacolon toxic, uneori perforatie sau sangerare necontrolata terapeutic. Se practica colectomia
totala sau proctocolectomia. Dezvoltarea cancerului colorectal poate aparea la mai mult de 10 ani de boala, in caz de
pancolita (intreg colonul prins) si cu displazii epiteliale severe. De aceea, supravegherea endoscopica este obligatorie
la cazurile de RUH cu evolutie indelungata.
101Boala Crohn: Definiţie. Epidemiologie. Etiologie. Patogenie. Clasificarea. Manifestările clinice. Manifestări
în cavitatea bucală.
Boala Crohn este o afectiune inflamatorie cronica a tubului digestiv, ce poateafecta orice segment al tubului digestiv
(esofag, stomac, duoden, intestinesubtire, colon, apendice).Anterior se numea ileita terminala (apare doar in 30%
cazuri in ileonul terminal).30% afectare ileo-colonica. Uneori afecteaza doar colonul.
Etiopatogenie :
nu e clar cunoscuta. Au fost evocate:
•Bacterii: Mycobacterium, Pseudomonas
•Virusi
•Alergii alimentare
•Factorii de mediu: fumat
•Factorii genetici
•Factori imuni, stress (declanseaza unele pusee).
Tablou clinic uneori e sters/absent, alteori poate fi sugestiv pentru boala.Important este sa ne gandim la aceasta boala.
Semne clinice:
Digestive
:-Diaree (fara sange)-Dureri abdominal-Malabsorbtie-Leziuni perianale (fistule, fisuri, abcese repetitive)
b.Extradigestive:
-Febra, subfebrilitate-Scadere ponderala-Astenie-Artrita, eritem nodos, uveita, etc.
Contextual clinic sugestiv
: diaree cronica (peste 2-4 scaune/zi, peste 3 sapt),cu subfebrilitati sau nu, cu leziuni perianale.
Examen clinic:
abdomen usor dureros; uneori se poate palpa o masaabdominala in fosa iliaca dreapta; uneori apar fistule
enterocutanate.
93
103.104. Tumorile organelor sistemului digestiv: Diagnostic pozitiv în cancer gastric, colo-rectal, cancer
de ficat, cancer de colecist şi al căilor biliare. Evoluţie. Complicaţii. Principii de tratament.
Durere pe înghiţire şi mănâncă. Aceasta se numeşte dysphagia, şi este de obicei văzut dacă faringelui sau gât este
implicat
Durere sau sângerare din în gură
Un dinte vrac sau de dinti care apare fără traumatisme, leziuni sau motiv
Durere în gât şi maxilare care refuză să înmuia
Răguşeală de probleme de voce şi de vorbire. Acest lucru este văzut în forme de cancer care afectează la nivelul
faringelui
Pierdere în greutate inexplicabile şi uşor fatigability
Anemie sau inexplicabile paloare
Modificările de gust în gura care pot fi adesea amar sau acru sau neplăcut în general
Feţe dureri de urechi care pot fi una sau ambele laturi. Durerea de multe ori merge din gura sau gât în ureche.
Bulgări umflate şi dureroase sau nedureroase peste gât. Acestea sunt inflamarea ganglionilor limfatici.
Dificultatea de a deschide gura sau mestecat. Acest lucru este văzut în forme de cancer lângă deschiderea de gura de
vărsare.
CANCERUL COLECISTULUI
Este cea mai frecventa leziune maligna a cailor biliare extrahepatice. Este de 3-4 ori mai frecvent la femei, in decada
7 si 8 de varsta. Litiaza veziculara este considerata un factor favorizant, ea fiind prezenta la 75% din cazuri. La acesti
pacienti, metaplazia intestinala a mucoasei colecistului a fost prezenta la 70% din cazurile cu displazie si la 60% din
cazurile cu cancer al colecistului. In felul acesta a fost argumentata teoria secventialitatii metaplazie ? displazie ?
carcinom la pacientii cu litiaza veziculara.
Cancerul colecistului
Prezinta urmatoarele cai de diseminare :
- invazia locala a ficatului, pedicolului hepatic si organelor vecine (duoden, colon)
- invazia limfatica - in ganglionul cistic, ganglionii pedicolului hepatic, ganglionii grupurilor subhepatice
- invazia vasculara - prin intermediul venelor scurte in segmentul IV hepatic
- invazia intraductala, de-a-lungul canalului cistic
Cancerul colecistului
Tabloul clinic
Este necaracteristic, iar in primele etape de evolutie a bolii nu poate fi de osebit de simptomatologia litiazei biliare.
din acest motiv diagnosticul preoperator se face extrem de rar, de cele mai multe ori fiind o descoperire
intraoperatorie sau la examenului histopatologic al colecistului extirpat pentru litiaza veziculara.
Simptome clinice intalnite la pacientii cu cancer al colecistului
80% DURERE,50% GRETURI SI VARSATURI,40% SCADERE PONDERALA,40% ICTER,30% BALONARI
,25% ANOREXIE,15% PRURIT
Cancerul colecistului
Simptomatologia clinica a cancerului colecistului poate lua aspectul unuia din urmatoarele sindroame :
COLECISTITA acuta: pacient varstnic cu debutul recent al unei afectiuni biliare acute : colici biliare, febra, frisoane,
greturi, varsaturi, bloc inflamator subhepatic
COLECISTITA cronica: pacient cu tabloul clinic al unei afectiuni biliare cronice : sin drom dispeptic biliar, colici
biliare rare, confirmare ecogra fica sau radiologica de litiaza veziculara
NEOPLASM DE pacient varstnic cu sindrom de impregnatie maligna - inape tenta, scadere ponderala, astenie,
adinamie, asociate semnelor de suferinta biliara : dureri in hipocondrul drept, icter, prurit
CAI BILIARE
NEOPLASM DIGESTIV sindrom de impregnatie maligna asociat semnelor de suferinta ale unui organ digestiv
susceptibil de a fiinvadat - stomac, duoden, colon (dureri abdominale,greturi, varasaturi, tulburari de tranzit digestiv)
IMPRECIS LOCALIZAT
SUFERINTA DIGESTIVA IMPRECIS LOCALIZATA- pacient cu dureri epigastrice si hemoragie digestiva
superioara sugerand o suferinta gastrica; pacient cu dureri epigastrice cu iradiere posterioara, steatoreesi scadere
ponderala sugerand o suferinta pancreati-ca
La examenul obiectiv, modificari sugestive pentru cancerul colecistului tumora palpabila in hipocondrul drept,
hepatomegalie tumorala - se intalnesc la mai putin de jumatate din cazuri. Modificarile obiective sunt puse de obicei
pe sea ma unei suferinte biliare benigne. In acest fel se explica faptul ca, inainte de epoca ecografiei si a CT
diagnosticul preoperator se stabilea in sub 10% din cazuri.
Investigatiile de laborator - nu sunt specifice, iar modificarile sunt de re-gula puse pe seama unei afectiuni biliare
benigne, mai ales daca ecografia sau ra-diologia confirma litiaza veziculara :
94
- 50% din cazuri prezinta anemie moderata sau severa
- 50% din cazuri prezinta o crestere a bilirubinei sau numai a fosfatazei alcaline
- 50% din cazuri prezinta hiperleucocitoza
Cancerul colecistului
Examinari paraclinice
§ Examenul radiologic - sub forma colecistografiei orale sau intravenoase arata un colecist exclus in 80% din cazuri.
Aceasta examinare este tot mai rar indi-cata in patologia biliara ea fiind aproape complet inlocuita de ecografie.
§ Ecografia - este investigatia cea mai importanta in patologia neoplazica a colecistului ea avand atat un rol de
screening la cazurile cu litiaza biliara, cat si de decelare a unor modificari incipiente ale cancerului :
- existenta unei imagini tisulare in interiorul colecistului
- ingrosarea marcata, neregulata a peretelui vezicular
Aceste elemente pot fi falsificate de prezenta calculilor sau a procesului inflamator consecutiv litiazei, astfel incat
numeroase cazuri sunt etichetate ca si colecistita acuta litiazica.
§ Tomografia computerizata (CT) - ar putea fi considerata examinarea de electie pentru cancerul colecistului, dar este
rar indicata din cauza lipsei de spe-cificitate a tabloului clinic, si din cauza costului examinarii.
Avantajele constau in posibilitatea stadializarii, metoda fiind capabila sa descrie cu acuratete invazia hepatica,
metastazele ganglionare loco-regionale sau metastazele hepatice.
Stadializare - cea mai utilizata este stadializarea Nevin care utilizeaza criteriul invaziei tumorale, in 5 stadii :
- stadiul I : invazia mucoasei
- stadiul II : invazia mucoasei si muscularei
- stadiul III : invazia tuturor straturilor peretelui vezicular
- stadiul IV : invazia tuturor straturilor peretelui vezicular + metastaza ganglio nului cistic
- stadiul V : invazia ficatului si /sau metastaze la distanta
Cancerul colecistului
Tratament chirurgical
Din punct de vedere al tratamentului chirurgical pacientii cu cancer al colecistului pot fi impartiti in 3 grupuri :
- 33% vor beneficia de o rezectie curativa
- 33% vor suferi o rezectie paliativa
- 33% - se poate executa doar o laparotomie exploratorie pentru preciza rea diagnosticului morfopatologic si
stadializare
Pentru stadiile I si II este suficienta colecistectomia simpla
Pentru stadiul III interventia curativa prevede colecistectomia + rezectia patului hepatic al colecistului +
limfadenectomie subhepatica si periduodeno-pan creatica
Cancerul colecistului
Tratament chirurgical
Pentru stadiile IV si V exista in literatura de specialitate doua atitudini :
- nu exista posibilitate de tratament chirurgical radical
- radicalitatea oncologica se poate obtine prin interventii chirurgicale cu caracter regional, care presupun rezectii
hepatice la care se asociaza rezectii duodeno-pan creatice, rezectii vasculare (vena porta, artera hepatica),
limfadenectomii periaor to-cave
Chiar in cazul acestor interventii chirurgicale extinse si cu un risc opera-tor apreciabil, supravietuirea la 5 ani nu
depaseste 15%
Cancerul colecistului
Tratamentul paliativ
- colecistectomia simpla - are ca scop suprimarea sursei de infectie sau hemoragie
- decompresiunea arborelui biliar la cazurile la care tumora a invadat CBP - se pot practica derivatii bilio-digestive
proximal de locul invaziei tumorale sau se pot introduce proteze transtumorale care vor asigura, pentru o perioada de
timp, drenajul biliar si remisiunea icterului.
Tratamentul adjuvant
§ Radioterapia - metodele uzuale folosesc iradierea intraoperatorie, dupa colecistectomie, cu doze de 20-30 Gy, sau
iradierea intra si postoperatorie dupa administrarea de 5-Fu ca radiosensibilizator. Aceste protocoale au ameliorat
supravietuirea la 20-30% din pacienti.
§ Chimioterapia - nici unul din protocoalele de mono sau polichimioterapie nu au dus la ameliorarea semnificativa a
supravietuirii.
Prognosticul - este rezervat. Supravietuirea fara tratament chirurgical este sub 6 luni.
Anexa 3
95
CANCERUL GASTRIC
Definiţie
- tumoră malignă a stomacului, cel mai frecvent cancer digestiv la nivel global, după cancerul de colon şi pancreas
Diagnostic
Se realizează pe investigaţii imagistice (diagnostic pozitiv şi stadializare) – tranzit baritat – defect de umplere,
ulceraţii, neregularităţi ale mucoasei, absenţa peristalticii gastrice
- endoscopie digestivă superioară – tumoră ulcerată, vegetantă, ulcerovegetantă, infiltrativă; biopsii;
cromoendoscopie – pentru cancerul gastric precoce; ecoendoscopie – stadializare
- tomografie computerizare – metastaze hepatice, ganglionare, pulmonare, peritoneale, suprarenaliene, cerebrale,
ovariene (tumoră Krukenberg)
- scintigrafie osoasă – metastaze osoase
Sunt utile în diagnostic următoarele explorări paraclinice:
- antigen carcinoembrionar crescut la 33% dintre pacienţi
- hemogramă normală sau anemie hipocromă prin sângerări oculte sau anemie hemolitică autoimună
- fosfataza alcalină crecută – metastaze hepatice
Interes prognostic
1. extensia în profunzime
2. invazie ganglionară
Se determină ecoendoscopic
Diagnosticul de extensie
Se realizează prin:
1. ecoendoscopie
2. ecografie transabdominală
3. radiografia toracică
4. computer tomografie
5. tomografie cu emisie de pozitroni
Tratament (ADK)
Se dispensarizează stările precanceroase:
Forme incipiente sau avansate (tratament curativ, simptomatic, paleativ):
1. Endoscopic: mucosectomii,polpectomii, în cancerele incipiente în care profunzimea limitată la musculara proprie a
fost demonstrata ecoendoscopic.
2. chirurgical
96
- 40% rezecabile
- supravieţuire 25-35% la 5 ani
- rezecţii gastrice + limfadenectomii (+ radioterapie şi 5 FU – dacă există celule canceroase la limita ţesutului rezecat)
- paleativ – operaţie de by-pass
3. Radioterapie + 5FU şi cisplatin – paleativ, la pacienţii neoperabili
4. Polichimioterapie – 5FU + adriamicin + cisplatin/metotrexat; 5FU +etoposide + leucovorin (răspuns în 50% din
cazuri)
Tratament endoscopic paleativ
- stenturi – cancer de cardie, cancer în regiunea pilorică
- gastrostomă endoscopică
- tratament laser
- plasma-argon
Tratament simptomatic:
- antialgice (opioide):
- tramal – 3 comprimate/zi
- morfină 60 mg/zi p.o.
- petidină 300 mg/zi p.o.
- tratament cu preparate pe bază de fier (anemie hipocromă microcitară hiposideremică) – sulfat feros: 300-1000
mg/zi, gluconat feros: 800-1600 mg/zi, fumarat feros: 600 mg/zi, lactat feros 750 mg/zi, succinat feros: 600mg/zi.
- prokinetice (metoclopramid, domperidon) – 10 mg cu 30 min înainte de mese
Cancerul hepatic afecteaza mai frecvent barbatii comparativ cu femeile (de aproximativ 2 ori mai mult) si apare mai
ales la persoanele trecute de varsta de 50 de ani. Deoarece ficatul este alcatuit din tipuri foarte variate de celule, si
tumorile care se dezvolta aici pot avea natura diferita.
La nivel hepatic pot sa apara si tumori maligne (primare sau diseminate, metastatice), dar si benigne (noncanceroase).
Datorita faptului ca originea tumorilor este variata, si abordarea terapeutica este foarte diferita. Prognosticul si
evolutia postratament sunt influentate de o serie de factori, care trebuie analizati anterior instituirii terapiei.
Intotdeauna riscurile trebuie analizate comparativ cu beneficiile, iar decizia terapeutica trebuie luata doar daca balanta
este in favoarea beneficiilor pentru pacient si daca tratamentul poate sa amelioreze calitatea vetii pacientului.
Tumorile benigne ale ficatului includ:
- Hemangioame (tumori de natura vasculara);
- Adenoame hepatice;
- Hiperplazie nodulara focala.
CauzeSus
Carcinomul hepatocelular (cancer hepatic primar) apare in cele mai multe cazuri (70-75%) pe un teren predispozant,
desi exista si parenchime hepatice indemne pe care se poate dezvolta tumora.
Cele mai des citate cauze de aparitie a cancerelor hepatice primare sunt:
- Ciroza: aceasta afectiune cronica este considerata a fi principalul factor de risc pentru aparitia cancerului hepatic.
Aproape 80% dintre pacientii diagnosticati cu carcinom hepatocelular au si ciroza. Cele mai importante cauze de
aparitie a cirozei sunt reprezentate de consumul abuziv si cronic de alcool, infectia cu virusuri hepatotrope (in
principal virusul hepatitei C si virusul hepatitei B).
- Hepatita virala B: infectia cronica cu acest virus duce la aparitia cirozei, ceea ce creste riscul de cancer de
aproximativ 1000 de ori. Se pare ca hepatita poate sa duca la aparitia cirozei si cancerului datorita modificarilor
permanente si inflamatiei constante pe care o promoveaza in parenchimul hepatic, precum si datorita integrarii
genomului viral in AND-ul celulei hepatice (hepatocit) gazda.
- Hepatita virala C: in ultimii ani hepatita virala C a devenit cea mai frecventa cauza de aparitie a carcinomului
(depasind hepatita B). In Statele Unite, de exemplu, peste 30% dintre carcinoamele hepatice au aparut pe fondul
infectiei cu virus hepatic C. In general, din totalitatea pacientilor cu hepatita cronica C, 30% dezvolta anual ciroza, iar
din acest grup 2% evolueaza spre carcinom hepatocelular. Cancerul hepatic apare dupa aproximativ 30 de ani de
evolutie. Riscul este mai mare daca exista si coinfectie cu virus B. Studiile recente au evidentiat insa faptul ca
tratamentul cu antivirale al hepatitei cronice C poate reduce semnificativ riscul de evolutie catre cancer.
- Consumul de alcool: alcoolul este asociat cancerului hepatic in special daca pacientul consuma mai mult de 80 g/zi
de alcool (6-7 pahare) timp de cel putin 10 ani. Un astfel de consum cronic creste sansele de aparitie a cancerului de 5
ori, comparativ cu populatia generala.
- Hemocromatoza: pacientii cu hemocromatoza, mai ales daca au si ciroza, au un risc foarte crescut de aparitie a
carcinomului hepatic. Carcinomul hepatic este raspunzator de 30% din totalitatea mortilor din hemocromatoza.
97
- Aflatoxine: sunt substante toxice, considerate chiar carcinogeni hepatici care apar prin contaminarea alimentelor cu
anumiti fungi. Aceste substante determina leziuni la nivelul AND-ului si mutatii genetice. Pacientii vin in contact cu
ele prin ingestia unor alimente depozitate necorespunzator si fabricate in special din cereale contaminate cu
aflatoxine. Daca ele sunt prezente zilnic in dieta, nivelurile pe care la ating in organism pot fi corelate in mod direct
cu incidenta de aparite a cancerului. Aflatoxinele pot contamina orezul, graul, porumbul, soia, alunele si nucile
Simptomatologie
Carcinomul hepatocelular este o afectiune ce evolueaza silentios, pe fondul bolii cronice care ii favorizeaza aparitia.
In ciuda faptului ca initial acuzele sunt minime sau chiar complet absente, pe masura ce procesul se extinde, pacientul
poate deveni simptomatic, acuzand:
- Durere si sensibilitate la palpare, localizata in cadranul abdominal drept, uneori sub rebordul costal, insa de cele mai
multe ori difuz;
- Icter cutaneomucos;
- Prurit generalizat;
- Edeme gambiere;
- Ascita;
- Modificarea circumferintei abdominal;
- Casexie;
- Hemoragii digestive superioare (din varice esofagiene);- Hepatomegalie si splenomegalie;
Exista si manifestari generale, care apar in majoritatea tipurilor de cancer si care se datoreaza existentei acestei
afectiuni consumptive: febra, astenie, scadere in greutate, lipsa poftei de mancare, greata, varsaturi, oboseala generala
si scaderea libidoului.
Cancerul căilor biliare (colangiocarcinomul)
Termenul de colangiocarcinom a fost iniţial utilizat pentru a desemna tumori ale ductului
biliar intrahepatic dar, mai recent, înglobează întregul spectru al tumorilor cu origine în
ductele intrahepatice, perihilare şi distale.
• Colangiocarcinoamele pot fi clasificate ca: extrahepatice proximale (perihilar, tumora
Klatskin, 50-60%), extrahepatice distale (20-25%), intrahepatice (tumora periferică, 20-
25%) şi multifocale (5%) [1].
EPIDEMIOLOGIE
Colangiocarcinoamele sunt tumori maligne rare, cu oarecare predominenţă masculină (survin
cu frecvenţă egală la sexul feminin şi masculin după vârsta de 70 ani) [2].
ETIOLOGIE
Factorii de risc pentru apariţia colangiocarcinoamelor sunt:
• condiţiile inflamatorii (colecistita primară sclerozantă, colita ulcerativă)
• anomaliile de coledoc (boala Caroli - dilataţia chistică a ductelor intrahepatice)
• infecţiile cu paraziţi (Opistorchis viverrini, O. felineus şi Clonorchis sinensis)
• hepatita / ciroza hepatică cu VHC
• fumatul
• azbestoza
• radonul
• nitrozaminele
HISTOLOGIE
• Subtipurile histologice de colangiocarcinom sunt următoarele: adenocarcinom NOS, de tip
intestinal, mucinos, cu celule clare; carcinom cu celule „în inel cu pecete”, scuamos, cu
celule mici (oat-cell), anaplazic, papilar neinvaziv/invaziv; tumori mezenchimale maligne
(rabdomiosarcom embrionar, leiomiosarcom, histiocitom fibros malign) [3].
DIAGNOSTIC
Examen clinic
• Colangiocarcinomul intrahepatic se prezintă ca masă tumorală asimptomatică sau cu
simptome vagi: durere, pierdere ponderală, transpiraţii nocturne şi stare de rău.
• Colangiocarcinomul extrahepatic se prezintă uzual cu simptome şi semne de colestază
(icter, fecale decolorate, urină hipercromă, prurit) sau colangită (febră, durere, icter) [4].
Investigaţii paraclinice
• funcţia hepatică
• echografie abdominală
• examen CT abdominal
Chirurgia este singura opţiune curativă posibilă la 30-60% dintre pacienţi. Scopurile
98
intervenţiei sunt înlăturarea tumorii şi restaurarea drenajului biliar [1].
• În cazuri izolate, cu localizare înaltă pe bifurcaţia canalului hepatic (tumora Klatskin), se
recomandă extinderea intervenţiei dincolo de hemihepatectomie (chirurgia extensivă, cu
transplant hepatic, prin procedura Whipple).
• În tumorile foarte avansate se recomandă chirurgia paliativă (combaterea obstrucţiei:
anastomoze (hepato-/gastrojejunostomia) sau implantare endoscopică de stent [6].
Explorarea intraoperatorie este utilă pentru:
• stabilirea diagnosticului
• înlăturarea veziculei biliare (profilaxia colecistitei)
• injectarea plexului celiac cu alcool (splanhnicectomia) pentru controlul durerii
• prevenirea sau tratamentul obstrucţiei polului inferior gastric
Tratamentul loco-regional: Radioterapia
• În boala nerezecabilă, utilizarea CHT-RT obţine uneori supravieţuiri pe termen lung.
• RT adjuvantă nu este recomandată, deoarece datele disponibile despre acest subiect sunt
limitate şi conflictuale.
Tratamentul sistemic: Chimioterapia
100
3. Analiza urinii: aspectul urinii este modificat, osmolaritatea este mai crescuta (exista mai multe elemente figurate si
proteine), sunt prezente proteine, eritrocite si un sediment urinar alcatuit din fragmente celulare;
4. Testul la antistreptolizina O: titrul este crescut la aproximativ 80% dintre pacienti;
5. Determinarea markerilor inflamatiei: adesea acestia sunt crescuti, in special viteza de sedimentare a hematiilor;
6. Hemoculturi: sunt indicate a fi realizate in cazul pacientilor cu febra, stare imunodeprimata, istoric de abuz de
droguri intravenoase. Investigatiile imagistice presupun realizarea:
7. Radiografiilor: sunt necesare in cazul pacientilor cu tuse cronica, cu sau fara hemoptizie (in vederea stabilirii unei
eventuale congestii pulmonare, sindrom Goodpasture, granulomatoza Wegener);
8. Ecocardiografiilor: pot fi realizate pacientilor cu murmur cardiac anormal sau cu hemoculturi pozitive, deoarece
pot folosi la excluderea unor valvulopatii, endocardite sau revarsat pericardic;
9. Ecografiilor renale: pot evalua marimea rinichilor si pot evalua gradul fibrozei. Un rinichi cu dimensiuni mai mici
de 9 cm este sugestiv pentru o fibroza intraparenhimatoasa avansata. Adesea, o astfel de dimensiune semnifica
ireversibilitatea leziunilor;
10. Tomografiilor computerizate: sunt recomandate pacientilor cu status mental alterat, sau celor cu hipertensiune cu
valori foarte mari (maligne).
Una din cele mai utile proceduri in vederea stabilirii diagnosticului de certitudine este biopsia renala. Candidatii
potriviti pentru biopsie sunt pacientii cu istoric familial de afectiuni renale si pacientii cu simptome atipice, inclusiv
proteinurie masiva, sindrom nefrotic si o crestere foarte rapida a nivelurilor creatininei.
Diagnostic diferential: Glomerulonefrita cronica cu acutizare;
- Hematurie idiopatica;
- Nefrita familiala,litiaza,pielonefrita acuta.
Tratament
Tratamentul glomerulonefritelor cuprinde o serie de masuri terapeutice nespecifice, care urmaresc prevenirea si
tratarea complicatiilor.
Astfel, unui pacient diagnosticat cu glomerulonefrita I se va recomanda:-o dieta hiposodata, cu reducerea cantitatii de
sare ingerata la 0.5-2 g/ zi in functie de severitarea edemelor si a hipertensiunii arteriale
-repaus la pat prelungit in cazurile severe
-renuntarea la fumat pentru a scadea proteinuria
-scaderea in greutate
-tratarea edemelor cu ajutorul diureticelor se face atunci cand acestea sunt insotite si de hipertensiune arteriala sau de
congestie pulmonara. Se pot folosi in acest scop diureticele de ansa, asociate cu cele tiazidice sau cu cele
antialdosteronice. In cazul administrarii acestui tratament este foarte importanta monitorizarea pacientului pentru a
evita insuficienta renala acuta sau accidentele trombotice.
-administrarea de statine pentru a reduce nivelul colesterolului si al trigliceridelor.
-administrarea de anticoagulante pentru prevenirea trombozelor
-tratarea hipertensiunii arteriale cu ajutorul unui inhibitor al enzimei de conversie a angiotensinei, sau a
beta-blocantelor, a alfa -I- blocantului, a clonidinei, a diltiazemului sau a verapamilului
-administrarea de antibiotice in cazul glomerulonefrite determinate de o infectie.
- Profilaxia primară. Tratarea corectă a GNDA poststreptococice şi urmărirea periodică (1—2 ani), clinică şi
biologică (examen de urină) a acesteia.
- Profilaxia secundară. Tratarea infecţiilor acute streptococice şi asanarea focarelor de infecţie (amigdaliene, sirmsale,
dentare) sub pro¬tecţie de antibiotice (Penicilină sau Eutromicină), pentru prevenirea „acutizării" şi implicit agravării
GNC.
109.glomerulonefrita cronica,evolutie,prognostic,tratament,pofilaxie.
Tratament: Tratamentul profilactic vizeaza Tratamentul corect al glomerulonefritei acute, controale repetate dupa
vindecare, asanarea infectiilor de focar si antibioterapia tuturor infectiilor streptococice.
Tratamentul curativ: regimul de viata are un rol foarte important. Se vor evita eforturile fizice, surmenajul psihic,
frigul si umezeala. Bolnavii vor ramane in repaus la pat, timp de 10 - 12 ore pe zi, dintre care 7 - 8 ore de somn. In
stadiul decompensat, reapusul este obligatoriu, bolnavul fiind incapabil sa mai efectueze eforturi. Dieta este o
componenta obligatorie a Tratamentului, uneori cel mai important factor terapeutic. In stadiul latent se recomanda
reducerea moderata a proteinelor la 30 - 40 g/zi si a clorurii de sodiu, pentru a evita cresterile tensionale si retentia de
sare. Cand ureea sanguina depaseste 0,5 g%c, regimul hipoproteic este obligatoriu, in forma nefrotica, dieta va fi mai
bogata in proteine (100-150 g/zi). Consumul de lichide va fi limitat in aceasta forma. in general, cand apar edeme sau
cand valorile tensionale cresc, este obligatorie dieta fara sare. Cantitatea de apa permisa este reglata, in general, de
senzatia de sete, deci de cantitatea de sare din alimentatie, dar si de cantitatea de apa eliminata prin urina, varsaturi
etc. Daca exista hipertensiune sau edeme, nu se vor permite mai mult de 1 500 ml lichide/zi. Aceasta cantitate este
indisoensabila. deoarece bolnavii nu-si pot elimina substantele de deseu decat cu o cantitate mai mare de apa. Baza
alimentatiei o constituie glucidele (dulciuri, fainoase, fructe, zarzavaturi) si lipidele (unt fara sare, untdelemn
proaspat).
102
Tratamentul medicamentos este putin eficace, ca importanta situandu-se dupa repaus si dieta. In forma hipertensiva se
combat valorile tensionale ridicate. Nu se va urmari o scadere tensionala prea rapida, din cauza riscului pe care-1
prezinta diminuarea filtrarii glomerulare, cu accentuarea azotemiei si precipitarea anuriei. Se utilizeaza, dupa caz,
Hipopresol, Hipazin, Hiposerpil sau Aldomet (2-4 comprimate/zi), singure sau asociate. Edemele se combat cu
tiazidice: Nefrix (2-3 comprimate/zi) sau la 2 zile si, in special, furosemid, oral (1-3 comprimate/zi) sau i.v. (1
fiola/zi) - diuretic de electie - sau acid etacrinic. In cazul cresterii ureei sanguine, se administreaza anabolizante
(testosteron, Steranabol, Naposim, Madiol, Nerobolil). In forma nefrotica diureticele sunt indispensabile (Nefrix sau
diuretice mercuriale - Mercurofilina, Salygran, Novurit), iar corticoterapia trebuie administrata cu prudenta. in
general in stadiul de insuficienta renala se administreaza Persantin in asociere cu heparina sau fenidina.
Evolutia este progresiva. Dupa o glomerulonefrita acuta initiala survine, de obicei, o faza indelungata de latenta (mai
scurta in forma nefrotica). Cand semnele clinice devin evidente, boala intra in stadiul manifest, caracterizat prin
insuficienta renala, la inceput compensata, mai tarziu decompensata. Tabloul clinic final este de uremie. De obicei,
boala evolueaza in salturi, datorita puseurilor acute.
Prognosticul este in general rezervat. Este mai sever in forma nefrotica si mai bun in cea vasculara.
Manifestari clinice
Semne generale :sindrom astenic, dispeptic, anemic, febril , transpiratii nocturne;
Semne locale
- dureri spontane si la palparea rinichilor, puncte ureterale superioare sensibile (semne de afectare a tractului urinar
superior);
- sindromul cistitic (polakiurie, disurie, nicturie) (semne de afectare a tractului urinar inferior).
Semne de imprumut
IRC (se exprima prin atingere tubulo-interstitiala)
- tulburari precoce de concentrare a urinii: poliurie, nicturie, polidipsie;
- tulburari de acidifiere: acidoza hipercloremica antrenand hipercalciurie cu osteomalacie la adult si tulburari de
crestere la copil;
- fuga urinara de Na (cu risc de deshidratare acuta )
HTA (inconstanta / putin severa /factor de progresie al bolii renale)
113. Pielonefrita cronică: Evoluţia şi prognosticul. Complicaţiile. Principiile de tratament. Profilaxia primară
şi secundară.
Evolutia si prognostic
Prognostic evolutiv - prognosticul va depinde de eficacitatea tratamentului ordonat la primul episod al bolii, de
tratamentul antirecidivant si evitarea factorilor de risc. Progresarea bolii duce la insuficienta renala cronica.
Indicatia tratamentului antibacterian se face considernd functia rinichilor, doza se micsoreaza cu 20%.
Complicatii
1. HTA
2. IRC
3. Litiaza renala
4. Osteopatia renala
5. Amiloidoza renala
6. Necroza papilara
105
Tratament
Obiective:
1. Suprimarea cauzelor care favorizeaza infectia;
2. Tratamentul antiinfectios ;
3. Corectarea tulburarilor secundare disfunctiei renale.
Tratamentul igieno-dietetic
repaus la pat in cursul acutizarilor febrile;
asigurarea unei bune diureze (efect de spalare si de scadere a tonicitatii medularei renale);
schimbarea ph-ului urinar
- alcalinizarea (ph 5-6) – reduce multiplicare unor germeni si favorizeaza actiunea sulfamidelor si
antibioticelor de tip penicilinic si aminoglicozidic; se face cu dieta predominant vegetala / Bic Na sau citrat de Na.
- acidifierea (ITU E.coli) reduce multiplicarea unor germeni si favorizeaza actiunea altor antibiotice; se face cu dieta
pe baza de carne, peste, branza, oua / clorura de amoniu Diurocard 400mg 2-4 dj de 4-5 ori/zi, metionina 8-12 g/zi.
Ajustarea aportului proteic, sodic si potasic in functie de starea functionala renala si eventualele pierderi de Na si K.
Tratamentul etiologic
Vizeaza indepartarea cauzei.
Tratamentul antiinfectios
Cura de atac: 4-6 saptamani
Cura de intretinere:
- continua (12 luni, cu ½ din doza de atac)
- intermitenta (1 sapt./luna, timp de 1 an)
Antibioticele cu penetrare buna urinara au fost mentionate anterior.
Profilaxie
Tratamentul corect al PNA;
Inlaturarea factorilor favorizanti ai ITU (obstructii, abuz de analgezice, constipatie);
Tratamentul focarelor inflamatorii de vecinatate (prostatita, anexita, vaginita);
Evitarea expunerii la frig, umezeala;
Igiena corporala riguroasa;
Tratamentul bacteriuriilor asimptomatice din cursul sarcinii;
Tratamentul tulburarilor metabolice (DZ / hiperuricemie).
114.Litiaza renală: Definiţie. Etiologia. Patogenia. Tabloul clinic. Principiile de tratament. Profilaxia primară
şi secundară. Asistenţa de urgenţă în caz de colică renală=afectiune caracterizata prin formarea de concretiuni sau
calculi in tractul urinar, incepand cu tubul urinifer siterminand cu meatul uretral, in urmaprecipitarii unor substante
care in modnormal se gasesc dizolvate in urina.Etiologia: Aparitia calculului renal este un proces complex cu un
determinism multifactorial:
- cresterea concentratiilor sarurilor urinare (calciu, fosfat, oxalati, cistina, urati) prin ingestia si absorbtia crescuta a
alimentelor care le contin, anomalii ale functiilor renale
- oligurie = scadere a cantitatii de urina eliminata in 24 h
- aport de lichide scazut
- deshidratare ( climat cald, temperaturi ridicate ce provoaca transpiratie abundenta)
- urina acida - formata in urma unui aport crescut de proteine de origine animala, grasimi animale, branzeturi
„asortat" cu un consum exagerat de sare.
- ereditatea; antecedentele familiale se pot asocia cu aparitia calculilor renali
- infectia urinara cu anumiti germeni (Proteus, Pseudomonas, Klebsiella, Staphylococus) favorizeaza litogeneza
(procesul de formare a calculilor) prin eliberarea a 2 enzime: ureaza si proteaza
- staza urinara; depunerea sarurilor este mult mai facila cand urina „stagneaza" sau curge mai lent decat este normal
(din cauza unor disfunctii).
PatogeniaLa inceput, calculii renali apar ca niste bucati mici de minerale aflate la nivelul rinichiului. Cand urina
paraseste rinichiul poate angrena sau nu aceste conglomerate de minerale. Daca aceste conglomerate raman in rinichi
mai mult timp, se unesc intre ele si formeaza un calcul de dimensiuni mai mari. Majoritatea calculilor parasesc
rinichiul si traverseaza intreg tractul urinar atunci cand au dimensiuni suficient de mici, care sa permita eliminarea
usoara din organism. In aceasta faza, nu este necesar nici un tratament. Pe de alta parte, "pietrele" de dimensiuni mai
mari se pot bloca la nivelul ureterului. Ca urmare, pot apare simptome ca durerea.Ei pot impiedica scurgerea urinei de
la nivelul rinichiului la vezica urinara prin ureter. De obicei, durerea se accentueaza intr-un interval de 15-60 minute
ajungand sa fie constanta si de intensitate foarte mare. Durerea scade in intensitate cand calculul este mobilizat si nu
mai blocheaza ureterul. Durerea dispare atunci cand calculul este eliminat in vezica urinara. In majoritatea cazurilor,
106
calculii de dimensiuni mari necesita tratament de specialitate. Cu cat calculul este mai mic, cu atat sansele sa fie
eliminat din organism fara a necesita tratament sunt mai mari. Aproximativ 90% din calculii mai mici de 5 mm si
aproximativ jumatate din cei peste 5 mm sunt eliminati de la sine. Tratamentul la domiciliu este necesar pentru
10-20% din acestia. In medie, un calcul traverseaza tractul urinar in 1-3 saptamani, iar doua treimi din cei care se
elimina de la sine, traverseaza tractul in 4 saptamani de la debutul simptomatologiei.
Aproximativ jumatate din cei cu cel putin un calcul renal vor dezvolta noi calculi in urmatorii 5 ani daca nu este
urmat nici un tratament. Atunci cand se formeaza calculi renali de mai multe ori in decurs de cativa ani, intervalul de
timp intre formarea lor tinde sa fie din ce in ce mai redus. Nu se poate sti cine va avea un numar mai mare de calculi
sau deloc.
Semnele si simptomele litiazei renale
Colica renala (sau colica nefretica) este durerea cu caracter paroxistic, unilaterala, instalata brusc la nivelul regiunii
lombare, cu iradiere spre abdominul inferior, coborand spre organele genitale externe si fata interna a coapsei. Este
declansata de trepidatii, mersul pe teren accidentat, etc. Durata colicii este variabila.
Hematuria (prezenta sangelui in urina) traduce migrarea calculului (lezand tesuturile si producand sangerari) si apare
dupa colica, avand caracter provocat - „hematurie de efort" (dupa practicarea sportului, dupa o calatorie cu un vehicul
pe un drum cu denivelari).
Manifestari digestive: greturi, varsaturi, meteorism abdominal (balonare).
Manifestari cardio-vasculare: tahicardie (accelerarea anormala a batailor inimii- peste 90 batai pe minut) si
hipertensiune arteriala (cresterea tensiunii arteriale).
Febra - semnaleaza retentia de urina infectata deasupra obstacolului si evolutia spre stare septica (infectarea cu
microbi a intregului organism).
Mai rar sunt prezente polakiuria (urinari frecvente) si usturimile mictionale (in momentul urinarii).
Tratamentul litiazei este nuanţat (după tipul de litiază: oxalică, urică sau fosfatică) şi complex (cură de diureză, regim
alimentar, medicamentos, mobilizarea bolnavilor care stau la pat perioade lungi, lupta împotriva sedentarismului etc).
Astfel în timpul crizelor dureroase, tip colică renală, se administrează calmante, antispastice, căldură locală, etc.
împotriva infecţiei se administrează antibiotice şi chimioterapice, după antibiograma efectuată în prealabil. în anurie
şi infecţie acută intervenţia chirurgicală se practică de urgenţă. în calculul bine tolerat, intervenţia operatorie este
indicată pentru riscurile şi complicaţiile pe care le poate prezenta calculul. Progresul tehnologic recent a adus două
noi metode în tratamentul litiazei renale, în locul chirurgiei deschise. Unul din procedee este
nefrolitotomia-percutantă prin puncţia rinichiului şi constituirea unui canal transparietal, prin care se introduce un
aparat special, nefroscopul, în calice sau basinet cu ajutorul căruia se sfărâmă şi se îndepărtează calculul. Al doilea
procedeu de fărâmiţare a calculului renal foloseşte unda de şoc cu ultrasunete produse extra-corporal (in afara
organismului). Fragmentele mici rezultate sunt apoi eliminate pe cale naturală. Se poate asocia tratamentul prin unda
de şoc cu nefrolitotomia-percutanată. De asemenea, a început să se experimenteze şi laserul în tratamentul litiazei
urinare. Păcatul tuturor acestor noi metode, despre care autorii care !e folosesc nu aprecieri foarte bune, rezidă în
costul foarte ridicat al echipamentului, fapt care limitează mult aplicarea lor.
Tratament chirurgical
Pacientii au nevoie in rare cazuri de interventii chirurgicale clasice pentru a trata litiaza renala. In cele mai multe
cazuri, alte tratamente mai putin invazive, sunt de succes. Se apeleaza la chirurgia clasica atunci cand calculul
provoaca hemoragii severe care nu pot fi controlate. Chirurgul face o incizie lateral de stomac pentru a ajunge la
rinichi si a extrage calculul
Alt tip de interventie chirurgicala este uneori folosit si anume, nefro-litotripsia sau nefro-litotomia percutana.
Chirurgul plaseaza un tub telescopic in rinichi, prin intermediul unei incizii mici la nivelul lojei renale si prin
intermediul acestuia extrage calculul (litotomie) sau il sparge si apoi extrage fragmentele (litotripsie sau litotritie).
Aceasta procedura se poate utiliza daca ESWL esueaza sau calculul are dimensiuni mari.
In cazuri mai rare, calculii apar datorita glandelor paratiroide care produc cantitati crescute de hormoni, ceea ce duce
la cresterea nivelului de calciu si aparitia calculilor renali cu continut crescut de calciu. Pentru prevenirea acestei
situatii medicul poate recomanda scoaterea chirurgicala a uneia dintre glande (paratiroidectomie).
Profilaxia litiazei renale (regim)
Rezultă din înlăturarea mecanismelor şi cauzelor de producere a litiazei. în acest sens accentuăm câteva principii de
bază:
Volumul urinei să fie asigurat ia 1 300—1 500ml în 24 ore printr-o ingestie bogată în lichide (apă, ceai, compot,
sifon, supe, ciorbe, sucuri de fucte, apă minerală de masă etc).
Regimul alimentar să fie mixt, nici carnat, nici vegetarian exagerat, pentru ca urina să nu fie nici prea acidă, nici
alcalină. Mişcare cât mai multă a tuturor pacienţilor imobilizaţi la pat pentru perioade îndelungate- Mişcarea este
recomandată şi indivizilor sănătoşi, care duc o viaţă sedentară. De asemenea se recomandă şi tratarea colitei, a
paraziţilor intestinali, a infecţiei urinare etc, care constituie factori favorizanţi ai apariţiei litiazei.
107
Asistenta de urgenta in caz de colica renala
- asigurarea confortului fizic şi psihic (se asigura repaus la pat);
- explicăm necesitatea efectuării tehnicilor şi obţinem consimţământul pacientului;
- monitorizarea FV;
- abord venos cu instituirea unei soluţii perfuzabile pentru combaterea şocului;
- se administreaza antispastice, analgezice, antiemetice si antitermice parenteral, la indicaţia medicului;
- se aplica caldura pe zonele dureroase;
- reevaluarea FV după administrarea medicaţiei.
Hipovitaminozele se divizează în:- monovitaminice (deficienţa unei vitamine) şi -polivitaminice (deficienţa a mai
multor vitamine). De asemenea hipoavitaminozele se clasifică în- endogene (primare), principalele cauze fiind
cantităţile reduse de vitamine în produsele alimentare din meniul zilnic sau distrugerea lor în procesul de păstrare şi
prelucrare incorectă a acestora şi exogene (secundare), care apar în rezultatul dereglării absorbţiei vitaminelor în
organism din cauza unor maladii gastrointestinale (intoxicaţii alimentare, gastrită, pancreatită, boli parazitare), unor
stări fiziologice (perioada de creştere, sarcină, lactaţie, lucrul fizic intensiv), deprinderi dăunătoare (fumatul şi
108
consumul exagerat de alcool). Poate instala hipovitaminoza tratamentul îndelungat cu preparate medicamentoase
(antibiotice, sulfanilamide), care, fie inhibă vitaminogeneza, fie diminuează absorbţia vitaminelor, de asemenea
prezenţa unor poluanţi sau substanţe cu acţiune antagonistă către vitamine. Mai frecvent întâlnite sunt
hipovitaminozele exogene. Necesitatea organismului în vitamine depinde de o serie de factori, printre care se numără:
vârsta (copii şi persoanele în etate au necesitate de o cantitate mai sporită de vitamine), sexul (necesitatea în vitamine
la bărbaţii este mai mare decât la femei), activitatea fizică (persoanele ocupate într-o activitate mai intensă au nevoie
de o cantitate mai sporită de vitamine).
Simptomele hipovitaminozelor sunt variate şi depind de vitaminele, care nu sunt suficiente organismului. În sezonul
de primăvară, hipovitaminozele se manifestă prin astfel de simptome ca: cefalea, apatia, oboseala, somnolenţa,
reducerea capacităţii de muncă, sângerarea gingiilor, deshidratarea pielii, scăderea imunităţii generale către infecţii ce
influenţează la apariţia maladiilor sau la acutizarea celor cronice.
Profilaxia alimentaţie zilnică raţională, variată cu consumul produselor bogate în vitamine (fructe, legume, alimente
de origine animală, uleiuri vegetale);
respectarea cu stricteţe a regulilor de păstrare, preparare şi conservare a produselor;
evitarea păstrării laptelui, caşcavalului, articolelor de panificaţie la lumină timp îndelungat, pentru evitarea pierderii
unor cantităţi valoroase de vitamine din grupul B;
vitaminizarea produselor alimentare de larg consum: a făinei (cu vitaminele B1 B6, PP), a laptelui, zahărului,
compoturilor (cu vitamina C), margarinei (cu vitamina A) ş.a.;
interzicerea abuzului excesiv de alcool, fumatului, care epuizează rezervele de vitamine din organism.
Deficienţele de vitamine din organism pot fi substituite cu preparate medicamentoase (vitaminoterapia), care se vor
folosi numai la indicaţia medicului.
“Manifestari in cavitatea bucala:insuficienta vit.A provoaca lezarea epiteliului mucoasei,mucoasele devin uscate
functia de bariera a epiteliului scade si si duce la micsorarea resist organismului la actiunea factorilor infectiosi in
cav.bucala.
Vit.D duce la eruptia itirziata a dintilor si o forma neregulata.
Vitam.B2 duce la imflamarea mucoasei cav.bucale .
B6 la stomatita la gravide.
Vitam. C deregleaza metabolismul colagenului c educe la caderea dintilor.
DZ de tip 2 răspândirea80-90% vârsta De regulă după 40 ani Debutul bolii Insidios Masa corporală Sporită, la 80%
Tabloul clinic Frust,asimptom, cu s-me minore evoluţia stabilăcutanat generaliza (vulvar la femei) gust dulce in gura.
110
complicatie este cataracta, care este frecventa si de obicei bilaterala. Evolutia este rapida dar corectabila
chirurgical..Complicatii renale. Urina diabeticului este un mediu de cultura. Aceasta favorizeaza aparitia si
dezvoltarea infectiilor urinare. Aproape jumatate dintre diabetici au o infectie urinara. Migrarea ascendenta a
germenilor, explica imbolnavirea rinichiului si anexelor sale. Pielonefrita este frecventa la diabetici. Nefropatia
diabetica poate fi si consecinta aterosclerozei renale. Complicatiile nervoase neuropatie diabetica. modificari ale
tensiuni arteriale, tulburari de tranzit intestinal, impotenta sexuala, transpiratii etc. Hipertensiunea nu este numai
neuropatica, ea poate fi si consecinta aterosclerozei. Litiaza biliara, parodontoza Tratament:Tratamentul DZ tip I se
face in exclusivitate cu insulina. Adjuvanti in tratament sunt exercitiul fizic si regimul alimentar.Tratamentul DZ tip
II beneficiaza de mai multe optiuni terapeutice.: dieta (mai ales la obezi)2. efort fizic (foarte util)3. plante
medicinaleA. Antidiabetice orale (hipoglicemiante orale)Se utilizeaza numai in DZ tip II, Se prescriu inaintea
meselor, Reprezentanti: Tolbutamid, Clordopamid, Glibenclamid (Maninil), Glipizid, Metformin (Meguan) etc.
mareTratamentul medicamentos trebuie sa fie sustinut de respectarea stricta aregimului igieno-dietetic. Diabeticul
trebuie sa aiba o alimentatie diversificata, cu trei mese pe zi si doua gustari intre mese. Zaharul pur trebuie exclus
definitiv din alimentatie iar alimentele se recomanda a fi cantarite. Respectarea regimului ii va permite diabeticului sa
isi continuie viata ca orice om normal. La ora actuala, exista in magazine dulciuri pentru diabetici, ce nu contin
glucoza si care pot fi consumate fara restrictii. Periodic, diabeticul trebuie sa cuantifice boala prin consulturi la
medicul specialist: diabetolog, neurolog, oftalmolog, care va stabili medicatia.Trebuie avut in vedere momentul
aparitiei complicatiilor si tratarea lor, intrucat urmarile sunt foarte neplacute: amputarea unui segment de membru sau
al membrului in totalitate, scaderea vederii ce poate ajunge la orbire, tulburari de sensibilitate care pot
determina dureri sau incapacitatea de a simti, etc. Deci, sfatul nostru este sa nu ignorati diabetul zaharat, sa urmati
regimul recomandat si sa mergeti periodic la medic pentru evaluare.
2. COMA HIPOGLICEMICAre o mortalitate ridicata deoarece se instaleaza rapid (minute, cea acidotica se instaleaza
in saptamani)Cauze:
a. abateri de la dieta (glucide insuficiente, nerespectarea orarului meselor);b. abateri de la tratamentul hipoglicemiant
(supradozare);c. efort fizic in exces;d. consum de alcool;e. remisiune; f. nefropatia diabetica (45% din insulina este in
mod normal metabolizata in rinichi);Manifestari clinice: coma profunda;transpiratii reci, profuze, paliditate;
hipertonie musculara generalizata (rigiditate); fara halena si respiratie acidotica; respiratie sacadata;hipertensiune,
tahicardie;reflexe osteotendinoase vii, exagerate, prezenta de reflexe patologice; midriaza (pupila marita).Glicemia
este cca. 50 mg%. Severitatea unei come nu este concordanta cu nivelul glicemiei ci cu viteza de instalare si durata ei.
Tatament:Tratamentul imediat consta in administrarea de glucacon, 1 mg i.v./i.m./s.c. (nu se administreaza in coma
hipoglicemica indusa de alcool). Daca nu-si revine dupa 15-20 de minute bolnavul trebuie transportat de urgenta la
spital unde i se va administra 250-500-1000ml glucoza hipertona (20%). O alta solutie este administrarea de zahar
tos, tinut pe limba pacientului (nu inghite, fiind abolit reflexul glotic). Repetarea episoadelor de coma hipoglicemica
duce la deteriorarea functiilor intelectuale.Crizele de hipoglicemie usoara sau moderate se manifesta cu: cefalee,
111
ameteli, palpitatii, lesin de foame, diplopie (vede dublu), crize anginoase. Tratamentul imediat: un mar (sau alt fruct)
si o felie de paine (fara nimic altceva).Crizele mai severe sunt insotite de transpiratii, paliditate, agresivitate, agitatie
(cele mai agresive sunt cele produse de alcool). Se administreaza preparate din zahar, gem, dulceata, miere; dupa
ce-si revine mananca o felie de paine. Nu se da ciocolata sau prajituri (sunt excitante si contin si lipide si proteine
care intarzie absorbtia glucidelor).
113
121.Lupusul eritematos sistemic: Definiţie. Etiologia şi patogenia. Manifestările clinice. Criteriile de
diagnostic. Tratamentul şi profilaxia
Lupusul eritematos sistemic este o boala autoimuna cronica in care sistemul imunitar considera tesuturile
organismului drept un invadator strain si le ataca, provocand durere, inflamatie si distrugerea lor.
Lupusul eritematos sistemic poate afecta orice organ, si provoaca deseori o eruptie in forma de fluture peste
radacina nasului si pe obraji, care daca nu este tratata la timp poate lasa cicatrice.
Lupusul sistemic poate de asemenea inflama si leza tesutul conjunctiv al articulatiilor, muschilor si pielii, ca si
membranele care inconjoara plamanii, inima, rinichii si creierul
Principalele cauze ale lupusului eritematos sistemic sunt:
- defecte ale genelor care codifica celulele sistemului imunitar;
- expunerea la soare si ultraviolete tip B;
- unele medicamente;
- infectiile cu citomegalovirus, parvovirus si virusul hepatitic B;
- expunerea la substante chimice: tricloretilena, praf de siliciu;
- atacul celulelor imunitare impotriva propriilor tesuturi ale organismului;
- stres emotional intens.
Simptomele lupusului eritematos sistemic sunt:
- oboseala intensa, febra si dureri severe ale muschilor si articulatiilor;
- eruptii pe pielea fetei si a corpului;
- sensibilitate extrema la soare;
- scadere in greutate, confuzie mentala si durere in piept la respiratii adanci;
- ganglioni limfatici mariti;
- dureri de cap;
- circulatie proasta la degetele mainilor si picioarelor;
- ulceratii ale nasului, gatului si gurii;
- chelire;
- urina modificata la culoare sau urinare frecventa.
Diagnosticul de lupus se pune pe baza urmatoarelor criterii:
- eruptia in forma de fluture peste radacina nasului si pe obraji;
- ulceratii ale nasului, gurii sau gatului;
- dureri si intepeniri ale articulatiilor;
- hemoleucograma indica cresterea celulelor albe in sange;
- examen de urina (care poate indica o eventuala afectare renala);
- prezenta in sange a anticorpilor antinucleari (ANA ).
Tratamentul
Tratamentul este personalizat si variaza in functie de gravitatea bolii si de cat de afectate sunt organele.
Pentru a calma durerile articulare poti utiliza antiinflamatoare precum aspirina; pentru a reduce inflamatia si febra din
puseuri poti lua corticosteroizi.
De asemenea, medicamentele imunosupresoare iti pot scadea inflamatia si inlatura activitatea autoimuna anormala.
Eruptiile pot fi tratate cu creme corticosteroidiene.
Persoanele cu lupus au deseori alergii alimentare care pot agrava simptomele. Reducerea carnii rosii si a lactatelor si
cresterea consumului de peste bogat in acizi omega-3, cum sunt scrumbia, sardinele si somonul, iti pot reduce
inflamatiile si calma durerea.
Sfaturi esentiale si prevenire!
- evita expunerea la soare sau poarta accesorii si haine protectoare (palarii, ochelari de soare, maneci lungi si
pantaloni lungi) impreuna cu o crema cu protectie solara cu factor de protectie solara mai mare de 40;
- odihneste-te si limiteaza activitatile epuizante;
- practica exercitii fizice regulate (mersul pe jos si inotul sunt benefice);
- evita fumatul;
- puseurile pot fi controlate prin evitarea declansatorilor cunoscuti, cum ar fi soarele, stresul si lipsa somnului.
114
Veriga patogenă principală reală a anafilaxiei se află în suita de mediatori intermediari eliberaţi în conflictul
antigen-anticorp.
În dezvoltarea şocului anafilactic se disting 3etape: etapa imunologică (reacţia antigen-anticorp),etapa biochimică
(avalanşa de mediatori) şi etapa viscerală (anatomo-clinica) (3).
Din punct de vedere fiziopatologic anafilaxia se imparte in doua forme:• mediata IgE,non-mediata IgE
Schematic fiziopatologia anafilaxiei se rezumă în 3 puncte: (8)
1. Anafilaxie mediată IgE
- Antigen leagă moleculele IgE de mastocite şi bazofile care sensibilizează şi activează secreţia de mediatori ai
anafilaxiei:- -histamin,- Triptază
- Stimulează sinteza de:,- kalicreină,- Leucotriene,Citokine
2. Anafilaxie non-mediată IgE
- mastocitele şi bazofilele sunt activate prin o serie de meca-nisme nemediate IgE sau chiar direct eliberând
mediatorii chimici
3. Consecinţele eliberării de mediatori chimici în anafilaxie
- creşterea permeabilităţii vasculare,- creşterea secreţiei nazale şi bronhiolare,- vasoconstricţie,- bronhoconstricţie,-
contracţia musculaturii netede intestinale şi uterine,- chemotactism,- leucocitoză şi eozinofilie,- generare de
bradikinină la stimularea kalicreinei,- agregare trombocitară şi degranulare
FACTORI DE RISC:SENSIBILITATEA CUNOSCUTA LA UNELE MEDICAMENTE,BOLI
CARDIOVASCULARE,HIERTIRODISM,DIABET ZAHARAT,BOLI SEVERE DE FICAT SI RINICHI.
Cauze: Antibiotice (Penicilină, Cefalosporine, Vancomicină ş.a.);Substanaţe iodate pentru contrast radioopac;
Coloizi (Dextran 70), anestezice locale (Xilină, Procaină), narcotice (Meperidina), miorelaxante (D-tubocurarina),
protamina;Analgezice şi antiinflamatorii nesteroidiene.
Clinica şocului anafilactic
Simptomele principale ale anafilaxiei sunt:- urticarial,- obstrucţia respiratorie,- colapsul vascular.
În general debutul instalării reacţiilor alergice variază ca timp, de la debut acut dramatic până la zile,sau mai mult.
Timpul de 30 minute este cel afectat reacţiilor la substanţele administrate parenteral.
Reacţiile pot fi fatale, medii sau uşoare.
Reacţiile alergice se manifestă pe diferite sectoare ale organismului:
• Cutanat:- înroşire tegumentară,- urticarie generalizată,- - angio-edem,- conjunctive injectate,- paloare şi cianoză
• Cardio-vascular: tahicardie, hipotensiune, şoc
• Respirator: rinită, bronhospasm, edem-spasm laringian
• Gastro-intestinal: greţuri, vărsături, crampe abdominale, diaree
• Alte simptome: teamă, gust metalic, senzaţie de înăbuşire, tuse, parestezii, artralgii, convulsii,tulburări de
hemostază,pierdere de cunoştinţă.
Tratament:incetarea administrarii alergenului,fixarea limbii si inlaturarea corpilor straini din cavitatea
bucala,introducerea subcutanat in zona focarului a sol. De 0.1% adrenalina 0.3-0.5 ml,aceeasi doza se administreaza
iv,introducerea iv de prednisilon 75-150 mg,preparate antihistaminice:sol.prometazon 2.5%-2-4 ml sc sau sol.
Cloropiramina 2-4 ml subcutanat.In caz de asfixie-sol 2.4% aminofilina 10-20ml iv. Umplere rapidă a patului
vascular (1000-2000 ml ser fiziologic, Ringer lactat ± coloizi 500 ml pentru expandare volemică);
Profilaxia:anamneza minutioasa,premedicatia cu antihistaminice si glucocorticoizi daca se stie ca pacientl este
sensibilizat,interzicerea vinzarii medicamentelor fara retete.
117