Tema 1.

Aspectele generale ale activităţii unităţilor de comerţ (4 ore)

1. 1. Noţiunea şi importanţa comerţului în dezvoltarea economico-

socială a ţării
1.2. Particularităţile activităţii şi organizării contabilităţii în unităţile
de comerţ
1. 3. Principiile organizării contabilităţii în unităţile de comerţ
1.4. Obiectivele contabilităţii în unităţile comerţ

1.1. Noţiunea şi importanţa comerţului în dezvoltarea economico-socială a

ţării
Comerţul reprezintă o ramură principală a economiei naţionale. Potrivit
conceptului de dezvoltare durabilă a societăţii, comerţul are o importanţă strategică
pentru dezvoltarea echilibrată şi viabilă a sistemelor economice şi sociale din orice
ţară. Respectivul comerţ este un sector de activitate, structurat pe domenii
interioare multiple, în cadrul cărora roluri importante revin distribuţiei cu
amănuntul, depozitării mărfurilor şi aprovizionării cu ridicata, precum şi
activităţilor de import-export. Într-o asemenea accepţiune, comerţul este una dintre
cele mai importante laturi ale economiei moderne, devenind elementul principal al
economiei de piaţă.
Comerţul reprezintă activitatea economică desfăşurată de persoane fizice şi
juridice în vederea cumpărării-vânzării mărfurilor, fabricării şi comercializări
bucatelor de alimentaţie publică, organizării consumului lor, precum şi prestarea
serviciilor suplimentare la vânzarea bunurilor respective (servicii de cazare
hotelieră, activităţi turistice etc.) în scopul obţinerii unui profit. Acest tip de
activitate se practică de către entităţile care au statut de intermediar între
producătorii şi consumatorii de bunuri materiale.
Ca domeniu de activitate comerţul poate fi prezentat schematic în felul
următor:
Flux de bunuri sau servicii Flux de bunuri sau servicii

Furnizor Unitatea
1 de Cumpărător
comerţ
 Flux monetar Flux monetar
Flux informaţional Flux informaţional
De menţionat că în cadrul tranzacţiilor dintre producători şi consumatori
care se manifestă prin dorinţa ultimilor de a procura bunuri de o calitate respectivă
şi concomitent prin schimbul de mărfuri prin intermediul mijloacelor băneşti apare
fluxul de informaţie. Fluxul de informaţie reprezintă informaţia obţinută prin
intermediul unităţilor de comerţ privind cerinţele consumatorilor faţă de
producători (privind sporirea calităţii sau modificarea preţului la produsele oferite),
precum şi a ofertelor furnizorilor în vederea satisfacerii necesităţilor pieţei de
desfacere (cu produse noi, prin adoptarea deciziilor de fabricare a unui sau altui tip
de produse etc.).
Totalitatea proceselor prin care mărfurile trec de la producător la consumator
constituie circulaţia mărfurilor.
Circulaţia mărfurilor reprezintă mişcarea mărfurilor din sfera producţiei în
cea a consumului pe calea schimbului efectuat prin intermediul mijloacelor
băneşti. În acest domeniu al relaţiilor marfă-bani-marfă a apărut şi s-a dezvoltat
comerţul ca sector intermediar între producător şi consumator.
După modul de derulare a activităţii de circulaţie a mărfurilor şi participanţi
se distinge:
comerţ cu ridicata (“en gros”);
comerţ cu amănuntul (“en detail”).
Comerţul cu ridicata reprezintă aprovizionarea mărfurilor in cantităţi mari
direct de la producători, din import sau de la alţi angrosişti şi revânzarea lor in
cantităţi relativ mari altor angrosişti sau detailişti. Circulaţia cu ridicata a
mărfurilor se desfăşoară prin intermediul depozitelor cu ridicata care pot fi:
specializate pe grupe mari de mărfuri (alimentare şi nealimentare), iar în
cadrul acestora pe subgrupe (textile-încălţăminte, metalo-chimice, mobilă et.);
2
 mixte.
Comerţul cu amănuntul reprezintă aprovizionarea mărfurilor in cantităţi
relativ mari direct de la producători sau de la angrosişti şi comercializarea lor
consumatorilor pentru folosinţă personală, casnică şi familială, precum şi
entităţilor din sfera socială pentru consum direct.
Comerţul cu amănuntul se desfăşoară prin intermediul:
- depozitelor cu mica ridicată;
- depozitelor de repartizare;
- unităţilor propriu - zise cu amănuntul: magazine, chioşcuri, tonete
(gherete).
Depozitele cu mica ridicată au rolul de a desface mărfurile consumatorilor
colectivi cum ar fi: spitale, cantine, creşe, grădiniţe.
Depozitele de repartizare au sarcina de a asigura sortimentele de mărfuri
solicitate şi desfacerea lor ritmică conform unor grafice de distribuţie ori la cerere,
unităţilor proprii cu amănuntul.
Unităţile propriu-zise cu amănuntul vând mărfurile direct consumatorilor
finali (populaţiei).
O formă distinctă a circulaţiei cu amănuntul o constituie alimentaţia publică.
Alimentaţia publică reprezintă activitatea de fabricare şi comercializare a
produselor proprii (bucatelor), precum şi procurarea mărfurilor în scopul revânzării
prin intermediul reţelei proprii de desfacere (cantine, baruri, cafenele, restaurante)
etc.
Strâns legată de alimentaţia publică este activitatea de cazare hotelieră care
se desfăşoară prin intermediul unor unităţi operative specifice.
După importanţa lor, acestea pot fi:
 unităţi principale: hoteluri, moteluri, hanuri turistice, cabane turistice etc.;
 unităţi complementare: popasuri turistice, sate de vacanţă etc.
În unităţile de cazare hotelieră se mai pot presta şi alte servicii ca: frizerie,
coafură, cosmetică, telefon, fax, schimb valutar, curăţătorie chimică, etc.

3
1.2. Particularităţile activităţii şi organizării contabilităţii în unităţile de
comerţ
Particularităţile activităţii întreprinderilor de comerţ sun determinate de
următorii factori:
1. Proprietatea asupra mărfurilor intrate. Mărfurile procurate pentru
vânzare reprezintă proprietatea întreprinderii şi costul lor se înregistrează în contul
217 ”Mărfuri”. Mărfurile aflate la păstrare temporară la întreprindere, dar care nu
aparţin acesteia, se înregistrează în funcţie de condiţiile de recepţie - în contul 921
”Valori în mărfuri şi materiale primite în custodie” sau în contul 923 ”Mărfuri
primite în consignaţie”;
2. Statutul vânzătorilor de mărfuri. Mărfurile pot fi procurate de la diferiţi
producători, de la întreprinderi de comerţ cu ridicata, precum şi de la persoane
fizice neînregistrate ca întreprinzători. Datoriile apărute în urma achiziţionării
mărfurilor de la furnizori se contabilizează în contul 521, iar de la persoanele fizice
– în contul 539. Dacă mărfurile se procură prin intermediul titularilor de avans,
atunci decontările respective se reflectă la conturile 226 şi 532.
Deseori, achiziţionarea are loc prin intermediari, de asemenea prin agenţii de
reprezentanţă, brokeri, dealeri, distribuitori etc. Aceştia pot procura marfa din
contul propriu sau pot organiza vânzarea acesteia.
În nume propriu cumpără şi vând mărfuri dealerii şi distribuitorii. Dealer-ul
este persoana fizică sau juridică care comercializează mărfuri cumpărate anterior
en gros. De obicei, dealerul este reprezentantul unei firme sau companii
recunoscute şi face parte din reţeaua acesteia de dealeri.
Distribuitorul, de regulă, este reprezentantul producătorului sau
importatorului şi intervine în circuitul mărfurilor între producător (importator) şi
alţi comercianţi engrosişti. De exemplu, la vânzarea programelor informatice (soft)
create de firma americană Microsoft, distribuitorul asigură deservirea tehnică a
mărfurilor vândute cu specialiştii proprii.
Dealerii şi distribuitorii, de obicei, devin proprietari de mărfuri la procurarea
acestora, pe când agenţiile de reprezentanţă şi brokerii primesc mărfuri pentru
4
vânzare fără achitarea lor şi fără drept de proprietate asupra acestora. În aceste
cazuri, mărfurile rămân în proprietatea producătorilor, iar tranzacţiile respective
sunt de tip comision, consignaţie şi brokeraj.
Consignaţia reprezintă o formă de vânzare a mărfurilor cu amănuntul în
cadrul căreia proprietarul (comitentul) transmite mărfuri vânzătorului
(comisionarului) în scopul vânzării ulterioare pentru un anumit comision cedat
acestuia.
3. Formele de vânzare a mărfurilor. Întreprinderile de comerţ practică
vânzarea mărfurilor cu ridicata, vânzarea mărfurilor cu amănuntul, precum şi
activitatea de alimentaţie publică;
4. Modelul de formare a preţurilor de vânzare a mărfurilor (tema
următoare);
5. Locul de păstrare a mărfurilor în cadrul unităţilor de comerţ.
Mărfurile pot fi păstrate în depozit, precum şi în sala de vânzare sau magazin;
6. Existenţa şi destinaţia ambalajelor. Majoritatea mărfurilor necesită
ambalare prin utilizarea anumitor ambalaje: lăzi, cutii, containere etc. Ambalajul
poate fi procurat atât împreună cu mărfurile, cât şi separat şi poate fi de unică
folosinţă sau multicirculant;
7. Tipul afacerii comerciale desfăşurată de unitatea de comerţ. Există
tranzacţii comerciale în cadrul pieţei interne şi activităţi comerciale peste hotare.
Schimbul de mărfuri ale ţării cu străinătatea pot fi sub formă de import şi export.
Importul de mărfuri reprezintă totalitatea operaţiunilor comerciale prin care se
cumpără mărfuri din alte ţări în vederea satisfacerii cerinţelor consumatorilor.
Exportul de mărfuri cuprinde totalitatea operaţiunilor comerciale prin care o parte
din mărfurile fabricate sau prelucrate în ţară se vând în străinătate.
Aceşti factori influenţează semnificativ asupra organizării contabilităţii în
întreprinderile de comerţ. Astfel, în fond, evidenţa se ţine similar ca şi la
întreprinderile din alte ramuri ale economiei naţionale. Totodată specificul
contabilităţii în comerţ este determinat de structura şi componenţa stocurilor, de
asemenea de organizarea vânzării mărfurilor.
5
 În ansamblul operaţiunilor economice care au loc în cadrul întreprinderilor
de comerţ predomină operaţiunile aferente achiziţiei, stocării şi vânzării mărfurilor.
De aceea, particularităţile contabilităţii în comerţ se reduc la aspectele de evidenţă
a operaţiunilor economice privind circulaţia mărfurilor. Astfel, mărfurile urmează a
fi evaluate atât la recunoaşterea iniţială, cât şi la vânzare. Dacă mărfurile s-au
înregistrat la intrări la preţ de vânzare, atunci la casarea mărfurilor vândute se
anulează această valoare, chiar dacă este necesar a efectua mai multe operaţiuni
contabile.
Aceste întreprinderi n-au activitate de producţie. Prin urmare nu folosesc
contul 811. Însă contabilizează contul 831 „Adaos comercial” - adaosul comercial
inclus în preţul de vânzare a mărfurilor, contul 832 „Încasări din vânzarea
bunurilor în numerar”.
Exemplu. S-au încasat în casierie numerarul din vânzarea mărfurilor cu
amănuntul în sumă de 2400 lei, inclusiv T.V.A.
1. Reflectarea încasărilor din vânzarea mărfurilor:
debit contul 241- 2400 lei,
credit contul 832 - 2400 lei.
2. Reflectarea venitului din vânzări:
debit contul 832 - 2000 lei,
credit contul 611 - 2000 lei.
3. Reflectarea T.V.A. aferentă veniturilor constatate în casierie:
debit contul 832 - 400 lei,
credit contul 5344 - 400 lei.

6
 1. 3. Principiile organizării contabilităţii în unităţile de comerţ
Organizarea contabilităţii în cadrul unităţilor de comerţ se fundamentează în
baza următoarelor principii contabile:
1. Continuitatea activităţii. Se are în vedere că la organizarea contabilităţii
conducerea trebuie să aprecieze posibilităţile întreprinderii de a-şi continua
activitatea într-un viitor previzibil. Dacă conducerea nu are intenţia şi nu este
nevoită să lichideze întreprinderea, să reducă considerabil volumul circuitului
mărfurilor, la întocmirea situațiilor financiare se aplică metode obişnuite de
evaluare a activelor, datoriilor, de constatare şi determinare a veniturilor,
cheltuielilor şi rezultatelor financiare. În cazul când conducerea are intenţia sau
este nevoită să lichideze entitatea situațiile financiare trebuie să fie întocmite în
baza altor principii şi metode. De exemplu, în cazul funcţionării normale a
întreprinderii mijloacele fixe sunt reflectate în bilanţ la valoarea de intrare cu
excluderea uzurii acumulate, iar în cazul lichidării întreprinderii – la valoarea de
vânzare (lichidare);
2. Permanenţa metodelor. Metodele şi regulile de contabilizare acceptate
de întreprindere trebuie să fie aplicate de la o perioadă de gestiune la alta. Este
vorba de permanenţa metodicii de reflectare a operaţiunilor economice, metodelor
de evaluare a activelor şi datoriilor, de calculare a uzurii mijloacelor fixe şi
amortizării activelor nemateriale in decursul anului de gestiune precum, precum şi
de la un an de gestiune la altul. Totodată acest principiu nu interzice de a introduce
modificări în contabilitate, dacă acestea sunt raţionale şi justificate. Spre exemplu
S.N.C. prevede că in caz de necesitate, întreprinderea poate să introducă modificări
în metodele de calculare a amortizării, să precizeze duratele de funcţionare utilă a
mijloacelor fixe;
3. Contabilitatea de angajamente presupune recunoaşterea elementelor
contabile pe măsura apariţiei lor, indiferent de timpul efectiv de încasare sau de
plată a mijloacelor băneşti. Potrivit acestui principiu veniturile şi cheltuielile se
constată şi se reflectă în contabilitate şi în rapoartele financiare ale perioadei în
care au avut loc, indiferent de momentul efectiv de încasare sau plată a mijloacelor
7
băneşti. Spre exemplu, veniturile din realizarea mărfurilor se constată la livrarea
lor şi transmiterea drepturilor de proprietate cumpărătorului. Energia electrică
consumată se trece la cheltuieli în perioada de gestiune în care a fost consumată,
indiferent de momentul virării mijloacelor băneşti. Analogic, se contabilizează
salariul calculat, cheltuielile de deplasare, de transport etc.;
4. Principiul prudenţei. Potrivit acestui principiu întreprinzătorul este
obligat să nu supraevalueze elementele de activ şi veniturile, respectiv să nu
subevalueze elementele de pasiv şi cheltuielile, ţinând cont de diferite riscuri
posibile din desfăşurarea activităţii în anul curent sau perioadele viitoare.
Principiul prudenţei asigură realitatea continuităţii activităţii, deoarece se acceptă
venituri numai în cazul, când s-au obţinut efectiv şi admite cheltuieli doar în
momentul realizării lor;
5. Principiul necompensării, potrivit căruia elementele de activ şi de pasiv
trebuie să fie evaluate şi înregistrate în contabilitate separat, adică nu se admite
compensarea între posturile de activ şi cele de pasiv ale bilanţului contabil şi între
venituri şi cheltuieli.
Organizarea contabilităţii se efectuează în corespundere cu prevederile Legii
contabilităţii și raportării financiare, standardelor naţionale de contabilitate,
Planului general de conturi contabile, altor acte normative şi legislative din
domeniu.
Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii revine persoanei care
are obligaţia gestionării patrimoniului. Aceasta este obligată să asigure condiţiile
necesare pentru întocmirea documentelor justificative privind operaţiunile
economice efectuate, organizarea şi ţinerea zilnică a contabilităţii, organizarea şi
efectuarea inventarierii patrimoniului, întocmirea corectă şi prezentarea la timp a
raportului financiar proprietarului şi Serviciului informaţional al rapoartelor
financiare.

8
 1.4. Obiectivele contabilităţii în unităţile comerţ
Obiectivele contabilităţii în unităţile de comerţ sunt:
 exercitarea controlului asupra integrităţii patrimoniului întreprinderii, ceea
ce presupune ţinerea evidenţei existenţei şi mişcării activelor şi pasivelor, în
special al stocurilor de mărfuri, precum şi monitorizarea activităţii persoanelor cu
răspundere materială;
 verificarea realizării clauzelor contractuale care prevăd urmărirea
respectării reciproce a obligaţiilor asumate de către parteneri;
 perfectarea corectă a documentelor primare aferente circulaţiei mărfurilor
şi generalizarea în continuare a datelor acestora în registrele contabile;
 verificarea plenitudinii aprovizionărilor şi vânzărilor de mărfuri prin
înregistrarea la timp a valorii bunurilor intrate, costului mărfurilor vândute, precum
şi a veniturilor constatate din vânzări;
 controlul privind calcularea corectă a preţurilor de vânzare a mărfurilor;
 inventarierea periodică a stocurilor de mărfuri;
 deducerea argumentată a rezultatului financiar.
Un obiectiv important al serviciului contabil prezintă exercitarea controlului
asupra activităţii persoanelor cu răspundere materială. Astfel, este necesar de a
acorda o atenţie sporită la capitolul întocmirii corecte, din punct de vedere juridic,
a contractului de răspundere materială. Aceasta ţine de faptul că în componenţa
patrimoniului unităţilor de comerţ se conţin stocuri enorme de mărfuri şi sume
mari de mijloace băneşti care se află în gestiunea mai multor persoane cu
răspundere materială, componenţa cărora nu este stabilă. De aceea, controlul
integrităţii patrimoniului urmează să se realizeze pe tot parcursul ciclului de
circulaţie a mărfurilor: aprovizionare, stocare şi vânzare.