MOTIVAȚIA ÎNVĂȚĂRII LA ȘCOLARII MICI

Prof. înv. primar Almaș Andreea-Ioana

Liceul de Artă „Ioan Sima” Zalău

Una dintre mizele cele mai importante ale sistemului de învățământ românesc este stimularea
motivației elevului pentru învățare și educație, cele mai importante elemente care contribuie la
definirea viitorului său. Aceasta este o sarcină mult prea complexă, pentru a putea fi rezolvată
numai de către cadrul didactic, necesitând efort și timp îndelungat.
Motivarea elevilor pentru învățare și prevenirea eșecului școlar este o necesitate socială și
morală, o dorință a fiecărui părinte și profesor. Atât pentru cadrele didactice, cât și pentru părinți
sau experții din domeniul științelor educației, motivația este cheia succesului în cadrul procesului
de învățământ, în predare și învățare, mai ales. De la Piaget la Gardner, teoreticienii
mecanismelor învățării s-a subliniat importanța motivației, ea fiind fundamentul pe care se
construiește reușita școlară (Popenci; Fartușnic, 2009).
Dar ce este motivația? Fiind un concept-cheie extrem de complex, la fel ca și creativitatea, este
foarte greu de găsit o definiție exactă, deoarece acest concept aparține unor domenii largi,
precum pedagogia și psihologia. Pentru părinți, copilul motivat este cel care nu este împins de la
spate pentru a învăța, pentru a-și face temele, care dorește să obțină mereu rezultate bune la
învățătură și care este apreciat la școală, de către învățătoare și profesori. Pentru cadrele
didactice, elevul motivat este cel care este atent la ore, care se implică, răspunde tuturor
sarcinilor și manifestă interes pentru activități (Popenci; Fartușnic, 2009).
În termeni de specialitate, am putea spune că „motivația reprezintă acel set de resorturi care ne
determină să facem un anumit lucru.” (Popenci; Fartușnic, 2009, p. 11).
Dacă le vom adresa elevilor următoarea întrebare- „De ce înveți?”, răspunsurile pe care le vom
primi, vor fi cu siguranță, dintre cele mai diverse.Vom afla, de exemplu, că unii învață pentru a
primi note bune, pentru a descoperi lucruri noi, pentru a fi mai buni decât ceilalți, alții învață
pentru a-i face mândri pe părinți și profesori etc. Astfel, ne putem da seama că activitatea de
învățare a elevilor este plurimotivată, fiind susținută de mai multe motive și nu doar de unul
singur. Putem constata faptul că unele motive sunt dominante, unii elevi învățând pur și simplu
pentru note și pentru a fi mereu primii în clasament, iar alții pentru că le place să descopere și să
învețe lucruri noi, pentru că îi interesează o anumită disciplină (Popenci; Fartușnic, 2009).
Un studiu privind motivația elevilor în învățare din anul 2011, arată că principalele motive
pentru care elevii învață sunt: pentru a avea o carieră de succes, pentru că va fi util mai departe,
pentru că materia este interesantă și atractivă, pentru a lua note bune, datorită prestigiului
profesorului și pentru că el este respectat (Cuciureanu, 2015).
În literatura de specialitate se remarcă o abordare duală care include două categorii opuse
ale motivației învățării: motivația extrinsecă și motivația intrinsecă.
Motivația externă sau extrinsecă este caracteristică preșcolarilor și școlarilor mici, fiind
bazată pe existența unor stimuli exteriori, precum: pedeapsa, amenințarea, aprecierea, lauda,
recompensa etc. Ea este determinată, prin impunere, din exterior. Cu alte cuvinte, pentru a
întreprinde un anumit comportament sau pentru a realiza o anumită acțiune, individul are nevoie
de un factor de control extern, care să-l observe și să-l recompenseze sau să-l pedepsească, în
funcție de acel comportament sau de acea acțiune (Muste, 2019).
 Literatura de specialitate descrie sintagma „motivație externă”, în raport cu: motivația
externă pozitivă și motivația externă negativă.
Motivația externă negativă „are la bază atitudinea de îndepărtare a oricărei consecințe
neplăcute care s-ar putea ivi în procesul de cunoaștere” (Muste, 2019, p. 297), bazându-se pe
aspecte precum pedeapsa, frica, critica, cearta etc. Spre exemplu, copilul învață la matematică
pentru a evita pedeapsa din partea tatălui sau cu alte cuvinte se abține din a demonstra un alt
comportament de teama pedepsei, care dacă nu ar exista, el nu ar demonstra acel comportament-
învățarea (Muste, 2019).
Motivația externă pozitivă este axată pe obținerea de beneficii, recompense, în urma unei
activități de depunere de efort cognitiv (diplome, premii, bani, note bune). Spre exemplu, elevul
învață pentru a obține o notă cât mai bună la teză, care să-l ajute să rămână printre primii elevi cu
medii bune din clasă. Și în această situație, motivele învățării sunt exterioare și nu transformă
acțiunea de învățare în ceva atractiv, elevul fiind orientat spre scop, finalitate, spre a primi
recompensa de la final și nu pe proces (Crețu, 2005).
A doua formă a motivației, care apare mai târziu, odată cu trecerea timpului
este motivația intrinsecă sau internă, care este determinată, fie de surse interne subiectului
(dorințe, nevoi, trebuințe, interese, preferințe strict personale), fie din surse provenite din
activitatea desfășurată. Practic, motivația intrinsecă constă în obținerea satisfacției prin
îndeplinirea unei acțiuni adecvate (Muste, 2019).
Spre exemplu, pasiunea pentru un anumit domeniu ne determină să ne pregătim și să
învățăm cât mai mult, având în același timp o satisfacție ce ne-o oferă activitățile respective și
făcând cu drag acel lucru, fără a simți vreo obligație.
Motivaţia intrinsecă nu cunoaşte saturaţie. Nikolai Semionov, laureat al Premiului Nobel
pentru chimie, ajuns la vârsta de 88 de ani, declară: „când omul de ştiinţă se ocupă de lucruri
care îi plac foarte mult, limita efortului se plasează şi ea foarte sus, fără nici un fel de urmări
dăunătoare. Invers, când faci o treabă care nu-ţi aduce mulţumire, limita aceasta este foarte
joasă. Aceasta este o minunată însuşire a organismului uman” (Opre, Szentagotai, 2017).
Cu alte cuvinte, atunci când suntem motivați intrinsec și facem cu adevărat ceea ce ne
dorim, nu mai ținem cont de efortul și munca pe care le depunem, deoarece interesul, dorința de
a cunoaște lucruri noi, de a progresa și evolua, care se instalează profund în structurile interioare,
devin extrem de puternice. Forma de bază a motivației intrinseci este curiozitatea epistemică,
care exprimă nevoia copilului de a ști, de a-și îmbogăți orizontul de cunoaștere. Activitățile de
învățare motivate intrinsec se realizează cu un efort de mobilizare redus, antrenează sentimente
de satisfacție, împlinire și conduc la o asimilare de durată a cunoștințelor (Sălăvăstru, 2004).
În practică, activitatea umană este motivată atât intrinsec, cât şi extrinsec, ambele
categorii de factori, condiționând și influențând motivația individului pentru o anumită activitate.
Un şcolar învaţă iniţial sub presiunea unor cerinţe externe, pentru ca ulterior, să ajungă să înveţe
din plăcere, dintr-un interes cognitiv. Astfel, se întâmplă ca uneori o motivație extrinsecă să
provoace o motivație intrinsecă: un elev învață la început pentru a primi note bune și pentru a-i
face mândri pe părinți, iar pe măsură ce asimilează informații și își formează anumite abilități,
competențe care îi oferă o anumită satisfacție, poate să ajungă să învețe din interes pentru un
anumit domeniu (Popenci; Fartușnic, 2009).
Pentru a stimula motivația elevilor pentru activitatea de învățare, Rolland Viau, consideră
semnificative, câteva condiții de care cadrul didactic ar trebui să țină cont în activitatea de
predare: diversificarea și predarea integrată a activităților, autenticitatea lecțiilor (să ducă la o
realizare, rezultat asemănător cu ceva din viața reală), accentul pus pe cooperare (să-i permită
elevului să interacționeze și să colaboreze cu ceilalți), oferirea de provocări optime pentru
învățare (nici prea dificile, nici prea ușoare), utilizarea diferitelor mijloace de învățare (softuri
educaționale, păpuși) și stimularea curiozității epistemice (prin surpriză, contradicție) (Popenci,
Fartușnic, 2009).
În concluzie, motivația elevilor pentru învățare trebuie stimulată, orientată și întreținută,
iar cadrul didactic, alături de părinți, are un rol primordial în acest sens, deoarece intervenția sa
pedagogică poate influența în sens pozitiv deficitul de motivație pentru învățare al școlarului
mic. Misiunea școlii și a cadrelor didactice este aceea de a crea condiții și situații de învățare
dezirabile, care să-i atragă pe educabili, să le asigure o stare de bine, iar conținuturile să fie
selectate și prezentate astfel încât să se plieze pe nevoile și interesele lor de formare.
Bibliografie
 Albulescu, I., Catalano, H. (2019). Sinteze de pedagogia învățământului primar: ghid
pentru pregătirea examenelor de titularizare, definitivat și gradul didactic II.
București: Didactica Publishing House.
 Muste, D. (2012). Stimularea motivației învățării la elevi, prin intermediul unui
program educațional specific. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană.
 Popenci, Ș., Fartușnic, C. (2009). Motivația pentru învățare: de ce ar trebui să le pese
copiilor de ea și ce putem face pentru asta. București: Didactica Publishing House.
 Preda, V., Pletea, M., Grama, F., Flangea, N., Pletea, G., Grigore, A., L., Ciobanu, C.
(2011). 450 de jocuri educaționale: repere fundamentale în învățarea și dezvoltarea
timpurie a copilului:(19 luni-84 de luni).București: Didactica Publishing House
 Sălăvăstru, D. (2004). Psihologia educației. București: Editura Polirom.