Aspecte conceptuale privind paradisurile fiscale

În abordarea problematicii paradisurilor fiscale și a centrelor financiare offshore, una

dintre cele mai mari probleme este definirea acestor termeni.
În Raportul Gordon din 1981 se precizează că nu există o singură trăsătură clară,
obiectivă care să permită identificarea unei țări ca un paradis fiscal. Douăzeci și cinci de ani
mai târziu, academicianul Jason Sharman a precizat faptul că termenul de paradis fiscal nu are
o definiție clară, iar aplicare acesteia este adesea controversată și contestată.

Paradisurile fiscale joacă un rol extrem de important în accentuarea fenomenului de

migrare a capitalurilor și alcătuirea unor rețele complexe de tranzacții și interacțiuni între
state, companii multinaționale, persoane fizice foarte bogate și indivizi obișnuiți. În ultima
perioadă, controversatul termen de paradis fiscal s-a transformat in mult mai prețiosul centru
financiar offshore. Astăzi, secțiunea offshore a finanțelor internaționale (există aproximativ
5,2 trilioane USD- investiții acumulate în aceste zone) constituie o verigă-cheie a
operațiunilor curente ale corporațiilor multinaționale, instituțiilor bancare, profesioniștilor
financiari si chiar a companiilor mici si mijlocii.
Termenul „offshore” nu are o definiție exactă, însă reflectă faptul că cea mai mare
parte a jurisdicțiilor cu fiscalitate redusă sunt state insulă (offshore=dincolo de țărm, în larg).
În ciuda acestui lucru, jurisdicțiile offshore nu sunt în mod obligatoriu insule, deși o mare
parte din ele sunt teritorii insulare. În plus, nu există o definiție unanim recunoscută a
centrelor financiare offshore. Simplificând, această noțiune caracterizează jurisdicțiile cu
fiscalitate minimă/redusă și care sunt în afara controlului statelor dezvoltate ce exercită o
presiune fiscală intensă.
Noțiunea de offshore a fost definită și ca un spațiu juridic care deconectează o
tranzacție de o localizare juridică reală cu scopul de a evita unele sau toate tipurile de
legislații și impozite. 1

În practică, acest lucru se traduce prin faptul că, o jurisdicție offshore, oferă
persoanelor cu reședința într-un alt stat posibilitatea legală de a-și înregistra tranzacțiile în
acea jurisdicție offshore, chiar dacă tranzacția în sine nu are loc într-adevăr acolo, iar părțile
implicate în tranzacție nu sunt rezidente în acel centru financiar offshore. Părțile implicate în
tranzacție sunt, prin urmare, offshore, în sensul că acestea sunt rezidente în altă țară decât cea
în care este înregistrată tranzacția.
La începutul anilor ´80, autoritățile au solicitat o lucrare de documentare asupra
paradisurilor fiscale, concretizată in Raportul Gordon – publicat în 1981. Definițiile date
paradisurilor fiscale nu sunt complete. În literatura de specialitate, întâlnim și definiții precum
cea aparținând lui Roger Brunet, potrivit căruia paradisul fiscal un teritoriu în care persoanele
fizice sau societăți au impresia de a fi mai puțin impuse decât altundeva.
Din 1980, numărul zonelor offshore s-a dublat, ajungând de la aproximativ 30 la
peste 60 de teritorii. Multe dintre ele sunt teritorii dependente ale coroanei britanice sau foste
colonii, fiind în general în aria de influență a marilor puteri financiare occidentale.
Anonimitatea și regimul fiscal prietenos practicate de aceste state sunt atrăgătoare nu numai
pentru profesioniștii planificării fiscale, ci și pentru speculatorii și infractorii internaționali,
mai mult beneficiind de secretul operațiunilor, de prevederi legale și reglementări fiscale

1
Palan R. (2009), Tax Havens and Offshore Financial Centres, Academic Foresights, nr. 4, disponibil la adresa:
http://www.academic-foresights.com/Tax_Havens.pdf

1
atrăgătoare, instituțiile financiare își pot derula operațiunile fără a menține o prezență fizică în
aceste locuri. Companiile sau persoanele care vizează rezidența fiscală a acestor jurisdicții
rareori își stabilesc sediul fizic al operațiunilor aici, facilitațile ce le sunt oferite permițând
însă evitarea taxelor si reglementărilor țărilor gazdă. Conform datelor înscrise în literatura de
specalitate, paradisurile fiscale dețin aproximativ 50% din activele aflate în circuitul
internațional , iar aproximativ 1/3 din venitul global și ½ din fluxurile financiare
2

internaționale trec la un anumit moment prin acest tip de jurisdicții.

Se estimează că valoarea cumulată a câștigurilor din taxe obținute de cele 70 de
jurisdicții offshore ale lumii este de aproximativ 200 miliarde anual.
Confuzia cauzată de faptul că nu există o definiție clară nici pentru paradisurile
fiscale și nici pentru centrele financiare offshore, a avut un rol important în eșecul abordării
problemelor legate de paradisurile fiscale până în prezent. Acest lucru se datorează faptului că
este rezultatul unor propuneri încrucișate, a unui conflict direct între autoritățile de
reglementare și lacunele ulterioare în procesul de reglementare. Nimeni nu știe să descrie cu
exactitate locurile care sunt vizate de regulamente și politici ca fiind paradisuri fiscale sau
centrele financiare offshore.

Paradisurile fiscale – apariție și evoluție

Nașterea paradisurilor fiscale are o istorie veche și complexă. Despre evaziune

fiscală internatională se vorbește încă din Grecia antică, când insulele din vecinătatea Atenei
erau utilizate de către comercianți pentru stocarea mărfurilor, pentru a evita un impozit de 2%
perceput de oraș asupra importurilor şi exporturilor.
Momentul care marchează creşterea importanței paradisurilor fiscale îl reprezintă
sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, când se remarcă o multiplicare a numărului
filialelor unei societăti-mamă. Inițial folosite pentru extinderea societătilor mamă în
străinătate, filialele străine au început să fie utilizate ulterior ca mijloc de evaziune fiscală,
prin implantarea lor în țări cu monedă stabilă, care nu exercitau un control al schimburilor,
aveau un sistem bancar fiabil şi un guvern care încuraja investițiile străine pe teritoriul lor, dar
cu un nivel scăzut de impozitare a profiturilor investitorilor străini sau a beneficiilor
societăților rezidente, precum şi a dividenelor vărsate de filiale societății-mamă.

Unele țări precum Elveția, au o lungă istorie în păstrarea secretului bancar, pe când
altele (Bahamas, Liechtenstein, Montevideo, Delaware, Jersey) au dorit să le imite pe cele mai
dezvoltate. Alte state (Liberia, Panama) au excelat prin oferirea de canale de refulare de sub
presiunile reglementărilor legale din zonele onshore, iar altele au apărut ca rezultat al
rivalităților dintre state și al unor interpretări noi asupra legilor fiscale.
Începând cu anii 1920, companiile americane, britanice și scandinave, au utilizat
Panama și Liberia pentru a-și înmatricula vasele. În aceste condiții (de schimbare a rezidenței
și domiciliului), firmele evitau plata impozitului pe profitul activității lor, precum și reținerea
la sursă a dividendelor plătite către eventualii acționari nerezidenți. Din acel moment
offshore-ul a devenit din ce în ce mai important: cetățenii britanici, canadieni și americani își
protejau activele și se ”relaxau fiscal”, înființând trusturi offshore în Bahamas și Insula
Channel, companiile multinaționale își inmatriculau companii de asigurări captive în Bermuda
și Insula Cayman.
La sfârșitul anilor ´80, un expert al firmei de consultanță Coopers&Lybrand din

2
FSF (2000). Report of the Working Group on Offshore Financial Centres. Basel: Financial Stability Forum.,
disponibil la adresa: http://www.fsb.org/wp-content/uploads/r_0004b.pdf?page_moved=1,

2
Londra redactează așa-numitul Raport Gallagher. Fiind un precursor al muțimii de rapoarte
privitoare la centrele financiare offshore, Raportul Gallagher abordează doar 5 OFC-uri,
teritorii dependente din zona Caraibelor, scoțând la iveală atât punctele slabe ale acestora, cât
și cele forte. Cele mai mari aprecieri le-a primit Insula Cayman, urmat de BVI și de Turks și
Caicos. Celelalte două state, Anguilla și Montserrat, au fost însă criticate. Vedeta studiului,
Insula Cayman, a fost inclusă în eșalonul de top al centrelor offshore, alături de Channel,
Bermuda și Insula Bărbatului. La rândul ei, BVI a fost apreciată prentru legislația flexibilă,
fiind văzută ca un deschizător de drumuri. Turks și Caicos au fost sfătuite de Marea Britanie
să-și diversifice portofoliul de produse offshore pentru a atrage instituțiile financiare
reputabile ale lumii (aceasta țară găzduiește în prezent în special companii de asigurări captive
și trusturi).
Trebuie remarcat că un nou val al utilizărilor zonelor offshore s-a produs în anii ´90.
Tipurile tradiționale de operațiuni offshore sunt puternic concurate de noua manieră de a face
afaceri, rezultată din era transferurilor electronice, a internetului și globalizării (inclusiv cea
financiară). S-au înmulțit companiile cu răspundere limitată ce activează în zonele offshore,
fondurile mutuale și alte scheme de investiții menite să atragă persoanele bogate.

Caracteristici și clasificări ale paradisurilor fiscale

Realitatea este că paradisurile fiscale sunt locuri, locuri care creează legislație
concepută pentru a asista persoane - reale sau juridice - pentru a evita obligațiile impuse de
legislații asupra lor în locul în care sunt angajate operațiunilor lor economice.
În primul rând, aceste entități juridice oferă avantaje fiscale, comparativ cu alte
entități juridice, societăților care își stabilesc sediul social sau persoanelor fizice care își au
rezidența pe teritoriul acestora. Scopul îl constituie atragerea societaților în expansiune,
atragerea de capital și stimularea apariției de activități necesare asigurării echilibrului
economic si social. Facilitățile fiscale utilizate în vederea îndeplinirii scopului urmărit sunt
multiple: scutirea de impozit a veniturilor/profiturilor realizate sau aplicarea unor cote extrem
de reduse. O altă caracteristică esențială o constituie protecția prin lege a operațiunilor
financiare sau comerciale realizate de persoanele fizice sau juridice.
Aceste entități, pentru a asigura un regim fiscal privilegiat, își adaptează permanent
legislația fiscală în concordanță cu evoluția acesteia pe plan internațional. Nu este de neglijat
faptul că unele paradisuri fiscale dispun de acorduri fiscale în vederea evitării dublei impuneri
a veniturilor cu țările industrializate. Prin acestea se urmărește asigurarea reducerii
impozitului aplicat în mod normal investițiilor străine față de cel din țările semnatare.
Există o a doua caracteristică pe care cele mai multe paradisuri fiscale o împart în
comun. Acestea creează un mediu favorabil secretizării informațiilor, care permite
utilizatorului structurilor să folosească acest drept, fie în întregime, cu alte cuvinte să rămână
anonim, fie în mare măsură. Alte caracteristici privesc dezvoltarea unui sistem bancar lipsit de
reglementări restictive și constrângeri, care asigură rapiditatea operațiunilor în interiorul si în
afara granițelor, absența/limitarea unui control asupra schimburilor valutare, cu excepția
operațiunilor legate de devize străine, precum și asigurarea unor mijloace de comunicație
(telefon, conexiuni internet, servicii aeriene) la un înalt nivel funcțional.

Paradisurile fiscale oferă secretizarea informațiilor ca produs principal. Secretizarea

informațiilor este realizată prin următoarele modalități:

1. Secretul bancar. În primul rând, multe jurisdicții offshore/paradisuri fiscale

cum ar fi Elveția și Insulele Cayman, au creat secretul bancar prin lege. Acest lucru

3
înseamnă că este ilegal pentru o persoană care lucrează pentru o bancă din această
jurisdicție să dezvăluie detalii cu privire la orice informație referitoare la un cont bancar
deținut în acel loc de către un terț, fără a se confrunta cu o urmărire penală. Secretul
bancar a fost introdus de statul elvețian în 1934. Nu a fost creat, așa cum sunt înclinați
elvețienii să creadă, cu scopul de a proteja evreii și sindicaliștii de naziști. Acesta a fost
creat de fapt, pentru a împiedica autoritățile fiscale franceze de a avea acces la informațiile
și conturile bancare create de cel puțin 2.000 de cetățeni francezi importanți care s-
au sustras obligațiilor fiscale naționale utilizând conturi bancare elvețiene la începutul
acelui deceniu. În numărul din martie 2009 al ziarului Financial Times , unii bancheri 3

elvețieni au estimat că cel puțin jumătate din totalul depozitelor bancare elvețiene ar părăsi
această țară în cazul în care secretul bancar ar urma să fie eliminat.

2. Nedivulgarea informațiilor legale și financiare a corporațiilor. Mai multe

jurisdicții recunoscute ca fiind centre financiare offshore, cum ar fi teritoriile dependente de
Regatul Unit al Marii Britanii, nu au sprijinit în mod legal secretul bancar, dar au creat o
formă eficientă de păstrare a secretului bancar, care este aproape de neînvins prin
combinarea structurilor juridice și a entităților juridice pe care le pun la dispoziția
clienților lor prin intermediul serviciilor financiare pe care le oferă. Acest lucru este posibil
deoarece sectorul serviciilor financiare în aceste locații își proiectează serviciile pentru a se
asigura că identitatea clientului lor poate rămâne anonimă, o posibilitate care continua în
ciuda recentelor reforme presupuse. Orice persoană care dorește să păstreze secretul vizavi
de activitățile sale economice își poate realiza cu ușurință o companie într-un centru financiar
offshore. Firme de servicii profesionale locale pot crea companii în numele persoanelor
nerezidente la costuri modeste. Aceste companii nu sunt înregistrate întotdeauna pe numele
persoanei care le-a creat. De asemenea, rareori sunt precizate numele persoanelor care
beneficieză de aceste entități economice. Atunci când sunt create aceste companii
offshore, comitetul reprezentanților va fi folosit ca directori și acționari, astfel încât în nici un
registru public nu va apărea numele deținătorilor efectivi al acestor companii. În acest fel, se
crează un alt nivel de secret.

3. Refuzul de a face schimb de informații cu privire la afacerile unui

contribuabil. În timp ce există dovezi acum clar că cel puțin unele jurisdicții cooperează cu
privire la investigații referitoare la păstrarea secretului în materie penală, foarte puțini iau în
considerare evaziunea fiscală ca pe o problemă penală, în mare parte pentru că ei nu au
nici un interes intern de a pierde venituri din impozite sau din industria serviciilor
financiare furnizate în jurisdicția lor. Până la sfârșitul anului 2010, numărul de
acorduri referitoare la schimbul de informații fiscale a crescut la peste 440. Conform unui
raport din ianuarie 2011, al OCDE au fost semnate doar 12 acorduri, înregistrându-se
progrese suficiente pentru a fi îndeplinite în mod substanțial standardele acceptabile pe plan
internațional pentru schimbul de informații. La vremea respectivă au existat doar nouă
jurisdicții care nu au îndeplinit aceast standarde impuse de OCDE: Liberia, Montserrat,
Nauru, Niue, Panama, Vanuatu, Costa Rica, Guatemala și Uruguay.

Există șase consecințe principale ale secretizării informațiilor asigurată de către

paradisurile fiscale:
1. Creșterea evaziunii fiscale și a fraudei fiscale;
2. Redistribuirea bogăției, de la cele mai sărace țări din lume, către cele mai bogate

3
Persaud Avinash (martie, 2009). Look for onshore, not offshore scapegoats. Financial Times. Disponibil
la adresa:http://www.ft.com/intl/cms/s/0/f5c30872-0906-11de-b8b0-0000779fd2ac.html#axzz49gyaWEgo.

4
 țări din lume;
3. Creșterea oportunităților de corupție;
4. Instabilitatea financiară;
5. Ineficiență în cadrul piețelor;
6. Subminarea sistemelor democratice.
Uniunea Europeană, în Codul de conduită privind impozitarea afacerilor, a acordat
o atenție deosebită practicilor fiscale dăunătoare oferite de paradisurile fiscale.
În acest Raport se precizează că activitatea care ar putea fi desfășurată într-un
paradis fiscal se caracterizează prin următoarele trăsături:
a) structuri de impozitare concepute pentru a asigura impozitarea doar a
activităților locale, nu și a celor internaționale;
b) cote de impozitare scăzute, aplicabile numai pentru persoane fizice și
companiilor nerezidente;
c) acordarea de avantaje fiscale, chiar și în absența oricărei activități
economice reale;
d) baza de determinare a profitului pentru companiile dintr-un grup multinațional
nu respectă normele acceptate la nivel internațional, în special cele aprobate de OCDE;
e) o lipsă generală de transparență.

Toate aceste caracteristici menționate contribuie la crearea unui cadru propice

dezvoltării operațiunilor economice cu sau fără motivație fiscala, singura condiție fiind
compatibilitatea cu legislația acestor entități teritoriale. Scopul clasificării paradisurilor fiscale
nu îl constituie împărțirea entităților teritoriale într-un mod permanent valabil, ci mai mult de
a reliefa considerentele pentru care se atribuie unor entități un astfel de calificativ, procedând
la câteva exemplificări. În realitate, orice țară poate deveni (dacă aceasta are un anumit
obiectiv economic) într-o bună zi un paradis fiscal sau poate să înceteze de a mai fi
considerată așa.

Paradisurile fiscale se pot împărți în principale și secundare. În cadrul celor

principale se pot identifica șapte tipuri de țări. Această împărțire are la bază principalele
dispoziții legale, căci în realitate multe țări aparțin mai multor categorii.
1) Țări care nu aplică nici un fel de impuneri asupra veniturilor și creșterilor
de capital (numite „zero havens” sau „pure havens”): Anguilla, Aruba, Bahamas, Bahrein,
Bermude, Insulele Cayman, Madeira, Insulele Marshall, Mauritius,
Saint-Vincent, Turks și Caicos și Samoa.
2) Țări în care impozitul pe venit sau beneficiu este redus (rate fixe stabilite
de autorități sau în combinație cu scutiri sau reduceri provenite din tratatele de evitare
a dublei impuneri): Cipru, Labuan, Liechtenstein, Malta, Oman, Elveția, Jersey, Guernsey și
BVI.
3) Țări în care impozitul este stabilit pe o bază teritorială: Costa Rica, Hong
Kong, Liberia, Malaezia, Panama, Filipine, Venezuela, Marea Britanie. În aceste țări,
contribuabilii beneficiază de o exonerare a beneficiilor obținute prin operațiuni realizate în
afara teritoriului.
4) Țări care oferă tratamente speciale companiilor offshore și companiilor
holding: Austria, Ungaria, Luxemburg, Olanda, Antilele Olandeze, Singapore, Thailanda.
5) Țări în care sunt scutite de taxe companiile ce produc pentru export: Irlanda
și Madeira.
6) Țări în care sunt oferite avantaje fiscale companiilor de afaceri
internaționale (IBC)-companii orientate sau nu spre investiții, dar care se califică drept
companii financiare offshore privilegiate: Antigua, Bahamas, Barbados, BVI, Insula Man,

5
Montserrat și St. Lucia.
7) Țări care oferă avantaje fiscale specifice societăților bancare sau altor
instituții financiare cu activități offshore: Hong Kong, Madeira, Malaezia, Filipine,
Singapore, Thailanda.
Expresia de paradis fiscal secundar ar putea să pară inexactă, caracterizate în general
printr-o suprafață mică și o populație redusă numeric, fără a îndeplini toate caracteristicile
paradisurilor fiscale principale, aceste mici state fie nu aplică nici un fel de impunere fiscală,
fie nu impun anumite venituri realizate de persoane fizice sau de societăți.