Tulburările de

Alimentație
 Cuprins
01.Ce sunt tulburările de alimentație?

02.Anorexia - Bulimia nervoasă - Tulburarea de alimentație compulsivă

03. Prevalența în populație

04. Simptomatologie și diagnostic

05. Etiopatologie

06. Modalități de tratament

 Introducere

Termenul de “tulburare de alimentatie” descrie o afectiune psihologica, cu impact atat

asupra
femeilor, cat si a barbatilor, acoperind o arie larga de obiceiuri alimentare, de la mancatul
compulsiv pana la restrictia alimentara.
Urmatoarele tipuri de tulburari de alimentatie sunt recunoscute in Manualul de Diagnostic
si
Clasificare Statistica a Tulburarilor Mintale al Asociatiei Americane Psihiatrice : Anorexia
Nervosa, Bulimia Nervosa, Hiperfagia (tulburarea “binge-eating” sau supraalimentarea) și
alte tulburari alimentare.
Tulburarile care apar cel mai frecvent in relatie cu abuzul de substante sunt bulimia
nervosa
si alte tulburari de alimentatie. Persoanele care sufera de bulimie au avut probleme
relationate cu anorexia in trecut. Tulburarile de alimentatie din trecut se pot reactiva la
terminarea
tratamentului pentru tulburarile de consum de substante – atunci cand drogurile sau
alcoolul nu mai sunt folosite.
 1 Anorexia

Anorexia Nervosa consta intr-o tulburare de alimentare cu

implicatii fizice si emotionale. O persoana cu anorexie prezinta
o greutate mult sub limita greutatii standard, impunandu-si
limite foarte drastice pentru cantitatea de alimente pe care
are voie sa o consume, deoarece prezinta o imagine
distorsionata a corpului, neputand sa-si mentina greutatea
corpului in limite normale, temandu-se de castigul in greutate.
Mulți indivizi au o perioadă de modificare a comportamentului alimentar înainte
de a întruni toate criteriile specifice tulburării. Unii indivizi cu anorexie nervoasă
se recuperează complet după un singur episod, alții prezintă o evoluție
fluctuantă cu creștere în greutate urmată de recădere, iar alții au o evoluție
cronică de-a lungul mai multor ani. Uneori poate fi necesară spitalizarea pentru
a restabili echilibrul nutrițional și pentru a trata complicațiile medicale. La
majoritatea indivizilor cu anorexie nervoasă se instalează remisiunea în cinci ani
de la debutul simptomelor clinice. în rândul indivizilor care au avut internări în
spital, rata de remisiune poate fi mai scăzută. Rata mortalității pentru anorexia
nervoasă este de 5% per decadă. Moartea survine cel mai adesea din cauza
complicațiilor date de boală sau prin suicid.
Anorexia nervoasă poate produce diverse
limitări funcționale, variabile de la un
individ la altul. In timp ce unii indivizi
rămân activi social și profesional, alții
prezintă o izolare socială semnificativă
și/sau nu își pot îndeplini sarcinile școlare
sau profesionale.
 1.1 Prevalența în populație

Conform DSM-V, Prevalența la 12 luni a

anorexiei nervoase în rândul persoanelor
tinere de sex feminim este de aproximativ
0,4%. Prevalența la bărbați este mai puțin
cunoscută, dar se știe că anorexia nervoasă
este mult mai puțin obișnuită la sexul
masculin, datele clinice indicând un raport
femei:bărbați de aproximativ 10:1.
 1.2 Simptomatologie și diagnostic
Conform DSM-V, Tulburarea de alimentaţie anorexia nervoasa se caracterizează prin:
A. Reducerea aportului caloric sub nivelul necesar, având drept consecință o greutate
corporală semnificativ scăzută în raport cu vârsta, sexul, nivelul de dezvoltare și sănătatea
fizică. Greutatea corporală semnificativ scăzută se definește prin greutate mai mică decât
greutatea minimă normală sau, pentru copii și adolescenți, mai mică decât greutatea
minimă anticipată.
B. Frica intensă de a crește în greutate sau de obezitate, sau comportament persistent care
are drept scop prevenirea creșterii ponderale, chiar și atunci când greutatea este
semnificativ scăzută.
C. Perturbarea modului în care individul își percepe propria greutate sau formă corporală,
influența exagerată a greutății sau formei corporale asupra evaluării sinelui, sau refuzul
persistent al individului de a accepta că este subponderal și de a recunoaște gravitatea
medicală a acestui fapt.
 1.3 Etiopatologie

Factori de temperament. Indivizii care dezvoltă tulburări anxioase sau

manifestă trăsături obsesive în copilărie au risc crescut pentru anorexie
nervoasă. Factori de mediu. Variabilitatea istorică și interculturală privind
prevalența anorexiei nervoase susține asocierea tulburării cu societăți și
culturi în care a avea un corp suplu este considerat un deziderat
important. Ocupațiile și activitățile care încurajează slăbitul, cum ar fi
profesia de manechin și atletismul de performanță, sunt de asemenea
asociate cu un risc crescut de anorexie nervoasă.
Factori genetici și fiziologici. Există un risc crescut de a dezvolta anorexie
nervoasă și bulimie nervoasă în rândul rudelor biologice de gradul I ale
indivizilor cu această tulburare.
 1.4. Modalităţi de tratament

Terapia cognitiv-comportamentala poate fi folosita in

tratamentul anorexiei. Acest tip de terapie invata pacientii cum
sa-si schimbe atitudinea si comportamentele fata de
alimentatie.
- terapia de grup – programul de tratament impreuna cu alte
persoane poate fi foarte folositor. Persoanele cu aceste
afectiuni isi pot impartasi succesele si esecurile, sa se
incurajeze, sa isi acorde sfaturi utile. Totusi, este important
pentru pacient sa continue sedintele de terapie individuala
suplimentar intalnirilor de grup;
1.4. Modalităţi de tratament
- terapia de familie – cateodata membrii familiei
interfera in necunostinta de cauza cu programul de
recuperare a anorexiei. Prin terapia de familie se
educa intreaga familie despre anorexie si acest
lucru fiind foarte eficient in tratarea acestei
afectiuni. Initial, se poate ajuta persoana sa
recupereze in greutate. Pe de alta parte, terapia de
familie se concentreaza si se confrunta cu alte
probleme familiale;

Familia si prietenii se pot implica in mod direct,

incurajand obiceiurile sanatoase nou
implementate. In acest fel, vor creste aderenta la
tratament a pacientului si stima de sine.
2 Bulimia
Bulimia nervoasă este o tulburare de alimentație caracterizată prin
reprimarea aportului de hrană pentru o perioadă de timp, urmată
de episoade recurente de alimentație compulsivă, alături de
sentimente de vină. De asemenea, persoanele care suferă de
această boală prezintă și comportamente compensatorii
inadecvate, de exemplu vărsăturile autoprovocate imediat după
masă, excesul de laxative sau exerciții fizice excesive.

Persoanele cu bulimie suferă de o varietate de probleme, atât

emoționale și fizice. La început, ei pot vedea consumul excesiv și
vărsăturile autoprovocate ca o modalitate de a scădea kilograme
nedorite, dar in scurt timp devin dependenți de un stil de viață
disfuncțional și nesănătos. Dacă reușesc să înfrunte ideea conform
căreia comportamentul lor este dăunător, este posibil să fi făcut
primul pas spre depășirea tulburării. Cu un program de tratament
potrivit, mulți pot continua să trăiască o viață mai fericită, mai
sănătoasă (Parks, 2013).
În ceea ce privește consecințele și complicațiile medicale, acestea pot atinge foarte
multe aspecte ale corpului uman, cele mai multe fiind cauzate de comportamentul
efectiv de autoinducere a vărsăturilor sau abuzul de medicamente și laxative.
Conform unei recenzii de specialitate (Strumia, 2005), mai multe anomalii
dermatologice pot fi observate la pacienții cu tulburări de alimentație: ten și piele
uscată, păr fin, pufos, înschis la culoare pe spate, abdomen și antebrațe, căderea
părului, acnee și distrofia unghiilor. Aici poate fi menționat și semnul lui Russell,
care este prezența cicatricilor pe partea dorsală a mâinii. Acesta este datorat
poziționării mâinii pacientului în numeroase episoade, pentru producerea efectului
de autoinducere a vărsăturilor.

Alte studii menționează problemele dentare la pacienții cu bulimie nervoasă.

Stomatologul unui pacient poate fi primul care vede semne de vărsături
autoinduse. Au fost raportate mai multe anomalii în cavitatea bucală, inclusiv
eroziunea dentară, debitul salivar redus, hipersensibilitatea dentară, cariile
dentare, boala parodontală și xerostomia (uscăciunea gurii) (Dynesen, Bardow, &
Petersson, 2008).
Refluxul acid, ca urmare a frecventelor vărsături autoinduse și a leziunilor esofagiene, afectează zonele
faringelui și laringelui. Conținutul acid regurgitat poate intra în contact cu corzile vocale și zonele
înconjurătoare, ducând la răgușeală, tuse cronică, o senzație de arsură în gât sau dureri în gât (Rothstein,
1998). A fost efectuat un studiu pe opt cântăreți cu bulimie nervoasă, iar în cadrul acestuia a fost constatat,
în urma examinărilor gâtului lor, faptul că unele sau toate dintre următoarele afecțiuni au fost prezente la
50-100% dintre pacienții examinați.

Studiile au demonstrat și apariția problemelor cardiace în urma bulimiei nervoase. Deshidratarea ca urmare
a episoadelor repetate de vomă poate duce atât la tahicardie sinusală de repaus, cât și la efort și
hipotensiune arterială. Acestea pot pune pacientul la risc de aritmii semnificative care duc la sincopă și
palpitații. Cel mai sever dintre acestea este un tip specific de tahicardie ventriculară, care poate fi fatală
(Casiero & Frishman, 2006).

Potrivit Serviciului Național de Sănătate din Marea Britanie, utilizarea excesivă a laxativelor de către cineva
cu bulimie poate afecta mușchii intestinali, ducând la constipație permanentă.
Deși nu este un rezultat direct al vărsăturilor autoinduse, merită
menționat pe scurt că rezultatele sănătății reproductive sunt
afectate la pacienții cu bulimie, aceasta fiind asociată cu un risc
crescut de avorturi spontane (Crow, Thuras, Keel & Mitchell, 2002).

Pe lângă toate aceste consecințe medicale, persoanele cu bulimie

pot suferi de o serie de efecte psihologice. Ei se luptă adesea multă
durere emoțională din cauza rușinii și jenei, dezgust față de ei și
sentimentul că viețile lor au scăpat de sub control. Astfel, mule
persoane dezvolta depresie, schimbări severe de dispoziție, și/sau
tulburări de anxietate (Parks, 2013).
 2.1 Prevalența în populație

Conform DSM-V, bulimia nervoasă este cu mult mai

frecventă la persoanele de sex feminin decât la cele de
sex masculin.

Deși organizațiile și profesioniștii din domeniul sănătății

mintale pe scară largă sunt de acord că bulimia este cel
mai frecvent întâlnită în rândul fetelor și femeilor, ei
subliniază că tulburarea nu este exclusivă pentru femei.
Potrivit ANAD, aproximativ 1 milion de băieți și bărbați din
Statele Unite suferă din bulimie. Numărul real este
probabil mai mare, așa cum se crede că bărbații fii mult
mai reticent în a admite că au o problemă decât femeile
(Parks, 2013).
 2.2 Simptomatologie și diagnostic
În Manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale (DSM),
bulimia a fost introdusă în a treia ediție (DSM-III), în anul 1980. Din
acel moment, bulimia a fost recunoscută ca o afecțiune căreia îi este
necesară o atenție importantă, având comorbidități medicale,
psihologice și sociale recunoscute. Bulimia nervoasă este astăzi
definită în DSM-V ca prezentând episoade recurente de alimentație
compulsivă.

Mâncatul compulsiv este definit ca aportul excesiv de alimente

într-o anumită perioadă de timp, cel puțin, într-o oră, în timp ce
cantitatea acesteia este destul de mare decât cantitatea de alimente
pe care majoritatea indivizilor ar consuma-o pe oră. În această
perioadă de timp, oamenii pierd complet controlul asupra
consumului de alimente. (Andersen și Ryan, 2010).
 2.2 Simptomatologie și diagnostic
Criteriile de diagnostic specificate în DSM-5
sunt:
A. Episoade recurente de alimentație
compulsivă.
B. Comportamente compesnatorii inadecvate
și recurente pentru a preveni creșterea în
greutate, cum ar fi provocarea
vărsăturilor, abuzul de laxative, diuretice
sau alte medicamente, postul sau exerciții
fizice intense.
C. Atat comportamentul compulsive cât și
cel compensator apar în medie cel puțin o
data pe săptămâna, timp de trei luni
D. Respectul de sine este influențat în mod
excesiv și nejustificat de greutatea
corporală și aspectul fizic
E. Perturbarea nu apare exclusive în timpul
unui episode de anorexie nervoasă.
Criteriile de diagnostic prezentate în
Clasificarea internațională a bolilor (ICD-10)
sunt asemănătoare cu cele propuse de DSM.
Acestea vor fi denumite în cele ce urmează:
A. Episoade recurente de supraalimentare
(de 2 ori pe săptămână, timp de trei luni)
B. Preocupare persistentă pentru mâncare și
sentiment de constrângere sau poftă de a
mânca.
C. Contracararea aportului de calorii prin
vărsături autoinduse sau purgare, foame
sau consum de medicamente.
D. Senzația de a fi prea gras/ă, iar frica de a
se îngrășa determină de obicei o persoană
să devină subponderală.
 2.2 Simptomatologie și diagnostic

Cu toate că criteriile de diagnostic din DSM-5 și ICD-10 par asemănătoare, se

pot observa și câteva diferențe. ICD-10 acordă o mai mare relevanță
criteriului cognitiv (frica morbidă de a se îngrășa), nu în autoevaluare, așa cum
este în cazul DSM-5 (Enea, 2016). De asemenea, DSM-5 prezintă un criteriu
de excludere referitor la pofta excesivă de a mânca în contextul bulimiei
nervoase, în timp ce ICD-10 prevede că frica morbidă de a fi gras/ă conduce,
în general, la subponderalitate (Halmi, 2003).
 2.3 Etiopatologie
Cauzele apariției bulimiei nervoase nu sunt clare, însă există
o serie de factori care pot influența acest lucru. Conform
DSM-V, există patru categorii de factori de risc și prognostic
pentru bulimia nervoasă. Primul factor menționat este
factorul de temperament. O preocupare privind greutatea,
respectul de sine scăzut, simptomele depresive, aanxietatea
social sunt asociate prin numeroase studii ca fiind factori de
risc pentru dezvoltarea bulimiei nervoase.
În general, incidența bulimiei a înregistrat o creștere
semnificativă după sfârșitul celui de-al Doilea Război
Mondial. Acest lucru poate fi interpretat ca rezultatul
principal al schimbărilor care au avut loc în ceea ce privește
așteptările socio-culturale pentru femei. În special,
tulburarea de bulimie este răspândită în lumea occidentală și
apare mai mult în țările dezvoltate. (Chakraborty & Basu,
2010).
 2.3 Etiopatologie
Tulburările de imagine corporală sunt,
în general caracteristici cheie ale
tulburărilor de alimentație, printre care
se numără și subiectul nostru, bulimia
nervoasă și cuprind distorsiuni în
cunoaștere, afect, percepție sau
comportament legate de greutatea sau
forma corporală. De exemplu, individul
poate fi subponderal, însă acesta poate
simți că este mai greoi și îi poate apărea
o imagine distorsionată asupra propriului
corp, față de cum este acesta în realitate.
Acesta poate fi un punct de pornire către
o afecțiune bulimică. Individul, având
această imagine distorsionată poate
apela la diete, însă dacă situația
escaladează, pot apărea și practice
bulimice.
Un alt factor menționat în DSM-V este factorul de mediu. Riscul
de bulimie nervoasă crește odată cu apariția unui ideal de a avea
un corp suplu. În zilele noastre, mass-media joacă un rol foarte
important și poate ajunge să pună presiune pe invizi, aceștia
putând să ajungă să își doreasca să arate ca persoanele pe care
le văd și le admiră la televizor/pe internet/în reviste. De
asemenea, indivizii care sunt supuși în copilărie unor abuzuri
sexuale sau fizice pot ajunge să fie diagnosticați cu bulimie
nervoasă (DSM-V).
Al treilea factor îl reprezintă factorii genetici și fiziologici.
Obezitatea în copilărie și pubertatea precoce cresc riscul
de bulimie nervoasă. Există, de asemenea și o
predispoziție genetică a transmiterii acestei afecțiuni.
Unele studii au indicat faptul că bulimia nervoasă apare
cu o probabilitate mai mare în familiile care prezintă
această tulburare, riscul fiind chiar de patru ori mai mare
decât în populația generală (Strober, Freeman, Lampert,
Diamond & Kaye, 2001).
 2.4. Modalităţi de tratament

Strategiile pentru tratamentul bulimiei nervoase includ sugestii alimentare și

refacere a dietei, intervenții psihosociale (tratament comportamental, abordări
interpersonale, psihodinamice și psihanalitice) la nivel individual, de echipă sau
familial, precum și medicamente. (Mehler, 2011).
Terapia psihosocială este una dintre metodele vizate atunci când vorbim despre
tratamentul bulimiei nervoase. Obiectivele intervențiilor psihosociale variază și
pot include următoarele: reducerea sau restrângerea comportamentului alimentar
excesiv și purgativ, îmbunătățirea atitudinii de viață, creșterea aportului alimentar,
adoptarea ca modele de exerciții sănătoase, tratamentul situațiilor patologice și
clinice, toate acestea fiind caracteristici care se exprimă în bulimia nervoasă
(Wilson, Wilfley, Agras și Bryson, 2010).
2.4. Modalităţi de tratament

Tratamentul prin terapia cognitiv comportamentală este recomandabil

pentru pacienții care exprimă simptomele bolii și situațiile care privesc
tulburarea. Potrivit Asociației Naționale de Tulburări Alimentare (NEDA),
terapia cognitiv comportamentală pentru bulimici poate fi efectuată
individual sau în grup. De obicei implică șaisprezece până la douăzeci de
ore de sesiuni pe o perioadă de patru până la cinci luni și este de obicei
împărțită în trei faze.
Prima fază se concentrează pe educarea pacienților despre pericolele
comportamentului lor, precum și învețarea strategiilor de rezistență. În a
doua fază, pacienții învață modalități de a-și reduce limitele alimentare
autoimpuse și de a crește regularitatea alimentației. Ultima fază
presupune învățarea prevenirii recidivelor. NEDA explică faptul că
obiectivele terapiei cognitiv comportamentale sunt menite să întrerupă
ciclul bulimic care este perpetuat de stima de sine scăzută, preocupări
extreme despre formă și greutate și mijloace extreme de control al
greutății.
 2.4. Modalităţi de tratament

Scopul principal al tratării bulimiei nervoase îl reprezintă tocmai dispariția mâncatului excesiv și al
comportamentelor de purgare, așa că mai multe studii au arătat că și un o discuție și un plan făcut cu
medicul nutriționist poate ajuta într-o măsură destul de mare pacienții care au această afecțiune. Cu
toate acestea, în cadrul unui studiu a fost demonstrat faptul că, pe termen lung, terapia cognitiv
comportamentală a fost mai eficientă decât consilierea nutrițională (Borgen, Rosenvinge & Schneider,
2002). În același timp, efectele consilierii dietetice nu au fost încă suficient studiate. De asemenea,
este incert dacă încă incert dacă pacienții pot fi tratat în mod eficient de către un medic generalist
față de un medic psihiatru. În general, este recomandată implicarea ambilor medici, bulimia nervoasă,
așa cum am văzut mai sus, pe lângă problemele emoționale prezente, aduce și un șir foarte lung de
probleme și riscuri medicale.
 Tulburarea de alimentaţie
3 compulsivă (Binge eating disorder)

Tulburarea de alimentaţie compulsivă este

cea mai răspândită formă a tulburărilor
alimentare, afectând aproximativ 3% din
populaţia de adulţi a Statelor Unite ale
Americii, cel puțin o dată pe parcursul
întregii vieţii. Tulburarea de alimentaţie
compulsivă este asociată cu o stare de bine
scăzută, distres psihologic ridicat, depresie
majoră şi cu alte tulburări psihice (Javaras,
K., 2008; Kessler, R., 2013).
 3.1 Prevalența în populație
Apare, de obicei la vârstă adultă timpurie, dar poate
apărea şi în adolescenţă, persistând până dincolo de
jumătatea vieţii. Într-o meta-analiză realizată în anul
2013 (Qian, J et al., 2013) s-a demonstrat că: Dintre
tulburările de alimentaţie cunoscute, Tulburarea de
alimentaţie compulsivă are cea mai mare prevalenţă
pe parcursul vieţii în rândul populaţiei (2,22%), urmată
de Bulimia Nervoasă (0,81%) şi Anorexia Nervoasă
(0,21); prevalenţa la 12 luni a fost, de asemenea cea
mai mare pentru Tulburarea de alimentaţie compulsivă
(0,87%).

Prevalenţa acestor tulburări alimentare este de obicei

mai mare în rândul tinerilor, la femei (Favaro, A. et al.,
2003) şi în ţările cu un nivel de trai mai crescut
(Chisuwa N, O’Dea J.A., 2010)., probabil cauzele fiind
de natură culturală şi economică (Makino M et al.,
2004).
 3.2 Simptomatologie și diagnostic
Conform DSM-V, Tulburarea de alimentaţie compulsivă se caracterizează prin:

•recurenţa unor episoade de alimentaţie compulsivă caracterizate prin:

consumul unei cantităţi mari de alimente într-o perioadă foarte scurtă de timp
(2 ore), cantitate care depăşeşte cu mult cantitatea pe care majoritatea
consumatorilor ar ingera-o în aceeaşi perioadă de timp şi în aceleaşi
circumstanţe

•trei sau mai multe din următoarele caracteristici:

- o rapiditate mai mare în ingerarea alimentelor decât în mod normal
- continuarea ingerării alimentelor până la senzația de plenitudine
inconfortabilă;
- ingerarea unei cantităţi mari de alimente fără a simţi senzaţia de foame
- sentimente de dezgust faţă de propria persoană după încheierea
consumului de alimente
- stres marcat de episodul de alimentație compulsivă

3.3 Etiopatologie
Cauze socioculturale
•Idealizarea imaginii unui corp
perfect şi subţire prin
expunerea la mass-media
•presiunea socială pentru a
avea corpul perfect suplu,
•internalizarea idealului de
corp perfect, suplu,
aşteptările create atât de
familie, grupul în care îşi
petrece majoritatea timpului
•abuzul sau neglijarea din
partea părinţilor s-a dovedit
a prezice un risc ridicat de
apariţie a acestor tulburări
alimentare
Cauze psihologice
•caracteristici negative ale
personalităţii: emoţii
negative, neurotismul;
perfecţionismul şi
impulsivitatea în
momente de distres
emoţional (Klump et al.,
2002; Koren et al., 2014.
Cauze biologice
•dereglări ale nivelului de dopamină
sunt clasificate ca corelaţii ale
Anorexiei Nervoase însă, sunt
necesare cercetări suplimentare
pentru a determina dacă tulburările
neurobiologice ale dopaminei sunt
factori de risc pentru alte tulburări de
alimentaţie, în cazul de faţă, al
tulburării de alimentaţie compulsivă.
•o activitate diferenţiată în circuitele
neuronale legate de cogniţie (o
activitate redusă în cortexul
prefrontal ventrolateral şi în cortexul
parahipocampic bilateral (Sato et al.,
2013) şi cele legate de
comportament (activitate redusă în
circuitele fronto-striatal-talamice;
Zastrow et al, 2009) la persoanele
cu tulburări de alimentaţie de tip
compulsiv, faţă de grupurile de
control.
 3.4. Modalităţi de tratament
Terapia cognitiv-comportamentală se bazează pe raţionamentul de
restricţie al alimentaţiei compulsive (Agras et al, 1997)
Ceea ce face terapia cognitiv comportamentală este să:
● întrerupă acest ciclu de alimentare compulsivă
● promoveze un model mai structurat şi sănătos de alimentare (meniu
structurat în mese şi gustări regulate)
● îmbunătăţească imaginea de sine prin conştientizarea propriei greutăţi
şi a formei corpului şi acceptarea lor, fără a le evalua după un etalon
stabilit de societate
● promoveze comportamente sănătoase de control al greutăţii (alegerea
unei diete flexibile, adaptate propriilor nevoi în funcţie de organism;
stabilirea de obiective şi automonitorizarea comportamentelor
alimentare )
● modifice opiniile negative despre sine pentru a reduce consumul excesiv
de alimente
Terapia interpersonală s-a dovedit a fi foarte benefică în tratarea
tulburării de alimentaţie compulsivă deoarece s-a demonstrat o
legătură puternică între abilităţile slabe de relaţionare şi tulburările de
alimentaţie (Almeida L, Savoy S, Boxer P., 2011).

Individul cu o tulburare de alimentaţie compulsivă resimte emoţii

negative pe care în loc să le exprime, alege să le suprime prin
intermediul mâncatului. Acest tip de intervenţie îl ajută să
conştientizeze şi să-şi dea voie să simtă anumite emoţii pe care anterior
le suprima, astfel încât atunci când va resimţi o emoţie negativă să
înveţe să o scoată la suprafaţă în loc să o ascundă sub falsa impresie a
deţinerii controlului prin mâncatul compulsiv

Cercetătorii Murphy, R., Straebler, S., et al (2012) susţin că acest tip de

terapie implică, în general 16-20 de sesiuni de tratamente de 50 de
minute desfăşurate pe parcursul a 4-5 luni, având trei faze de
tratament, fiecare având propriile obiective şi proceduri.
 2.4. Modalităţi de tratament
Fazele terapiei interpersonale

Prima fază ocupă în medie trei sau patru sesiuni, având în principal scopul de a implica pacienţii în
tratamentul psihoterapeutic şi în înţelegerea motivelor care stau la baza tulburării de alimentaţie. În
cadrul acestui proces, psihoterapeutul abordează cu pacientul procesele care par să contribuie la
menţinerea acestei tulburări, intrând în detalii cu acesta privind dificultăţile interpersonale care sunt cel
mai frecvente la persoanele cu această tulburare.
Cea de-a doua fază a tratamentului o constituie identificarea problemelor interpersonale actuale şi
alegerea celei care ar trebui să devină punctul central al terapiei. În această fază se utilizează trei surse
de informaţii pentru identificarea problemei interpersonale actuale: realizarea unei istorii a contextului
interpersonal care ar fi putut provoca apariţia şi dezvoltarea tulburării de alimentaţie; evaluarea
capacităţilor individului privind funcţionarea interpersonală (terapeutul realizează o revizuire a reţelei
sociale din care face parte pacientul la momentul actual); identificarea factorilor perturbatori ai
schimbărilor în alimentaţie faţă de sesiunea anterioară (terapeutul încearcă să afle dacă există
intensificări în dietă, alimentaţie excesivă etc faţă de sesiunea de terapie anterioară). şi contextul
interpersonal în care s-au produs.
 În a treia fază a tratamentului, dificultăţile interpersonale cu care se
confruntă pacientul şi care îi pot provoca aceste tulburări alimentare ar trebui să
fie clare. Pasul următor în demersul terapeutic ar fi alegerea unei probleme
principale pe care să-şi centreze atenţia demersul terapeutic (Murphy, R.,
Straebler, S., et al, 2012).

Studiile (Wilflez, 2002; Hilbert, 2012) au arătat că IPT s-a dovedit la fel de
eficientă ca şi terapia cognitiv-comportamentală, atât post-tratament, cât şi la
12 luni după încheierea acestuia , şi mai eficientă decât terapia de
comportamentală de pierdere în greutate (Wilson, 2010).
Terapia comportamentală de pierdere în greutate (BWL)
În loc să ţintească direct spre eliminarea comportamentului
compulsiv, BWL se concentrează pe pierderea în greutate prin
reducerea numărului de calorii consumat zilnic şi prin introducerea
activităţii fizice în viaţa pacientului.

Acest tip de terapie are ca scop reducerea mâncatului compulsiv şi

scăderea în greutate prin îmbunătăţirea alimentaţiei şi a
modificarea patternurilor de comportament( Blaine B, Rodman J.,
2007) au aflat că terapia comportamentală de scădere în greutate
reduce nesemnificativ comportamentele de mâncat compulsiv.
Acest tip de terapie nu este atât de eficientă precum terapia
cognitiv comportamentală sau terapia interpersonală pe termen
scurt sau lung în reducerea comportamentelor de mâncat
compulsiv.
 Terapia dialectic-comportamentală (DBT)
Terapia dialectic-comportamentală (DBT) pentru tratarea tulburării de alimentaţie compulsiv se bazează
pe un model de reglare al afectului şi consideră că mâncatul compulsiv reprezintă un răspuns
dezadaptativ la apariţia unor sentimente inconfortabile.

Aşadar, prin specificul ei, DBT se concentrează pe crearea unor abilități de reglare a emoţiilor prin
dezvoltarea unor emoţii mai adaptative, dezvoltarea conștientizării comportamentelor dezadaptative şi
creşterea toleranţei la stres (Safer, 2015).
Acest tip de tratament este bazat pe participarea la 20 de sesiuni de tratament, două dintre acestea
constând psihoeducaţie în scopul înţelegerii eficienţei şi importanţei terapiei, în scopul orientării şi
angajamentului faţă de terapie, 16 sesiuni împărţite în trei module care au scopul de a dezvolta skilluri de
reglare emoţională, şi două sesiuni finale dedicate revizuirii şi prevenirii apariţiei recidivei.

Cele trei module includ tematicile: Mindfulness (Sesiunile 3-5), Reglarea emoţională (Sesiunile 6-12) şi
Toleranţa la stres (Sesiunile 13-18). În ceea ce priveşte dezvoltarea skillurilor de mindfulness, terapia se
bazează pe dezvoltarea capacităţii de a-şi descrie emoţiile, gândurile şi acţiunile în momentele în care
acestea au loc, fără a apela la judecăţi iraţionale (Telch, 1997b; Telch, 2000).
Mulțumim pentru atenție!
 Bibliografie
● Andersen, A.E. Ryan, G.L. (2010). Eating disorders in the obstetric and gynecologic patient population. Obstet Gynecol,
116(5):1224.

● Blaine B, Rodman J. (2007). Responses to weight loss treatment among obese individuals with and without bed: a matched-study
metaanalysis. Eat Weight Disord.;12:54–60. Carter, J.

● Casiero D, Frishman W. Cardiovascular complications of eating disorders. Cardiology Rev. 2006;14:227–31.

● Chakraborty, K. Basu, D. (2010). Management of anorexia and bulimia nervosa: An evidence-based review. Indian J Psychiatry,
2 52(2): 174–186.

● Chisuwa N, O’Dea JA. (2010). Body image and eating disorders amongst Japanese adolescents. A review of the literature.
Appetite; 54(1): 5-15

● Crow SJ, Thuras P, Keel PK, Mitchell JE. Long-term menstrual and reproductive function in patients with bulimia nervosa. Am J
Psychiatry. 2002;159:1048–50.

● Despre anorexia nervoasa https://www.nationaleatingdisorders.org/learn/by-eating-disorder/anorexia

● Diagnostic and statistical manual of mental disorders (5th ed.). https://doi.org/10.1176/appi.books.9780890425596

● Dynesen A, Bardow A, Petersson B. Salivary changes and dental erosion in bulimia nervosa. Oral Surg Oral Med Oral Pathol
Oral Radiol Endod. 2008;106:696–707.
 Bibliografie
● Enea, V., Măirean, C., & Dafinoiu, I. (2016). Bulimia nervoasă. Teorie, evaluare și tratament. Elefant Online.

● Favaro A, Ferrara S, Santonastaso P. (2003). The spectrum of eating disorders in young women: a prevalence study in a general
population sample. Psychosom Med; 65(4): 701-708

● Generalitati anorexie https://www.nhs.uk/mental-health/conditions/anorexia/overview/

● Javaras KN, Pope HG, Lalonde JK, Roberts JL, Nillni YI, Laird NM, et al.(2008). Co-occurrence of binge eating disorder with
psychiatric and medical disorders. J Clin Psychiatry; 69:266-73. [PMID:18348600]
● Klump, K.L., McGue, M., & Iacono, W.G. (2002). Genetic relationships between personality and eating attitudes and behaviors.
Journal of Abnormal Psychology, 111, 380–389. Koren,
● Makino M, Tsuboi K, Dennerstein L. (2004). Prevalence of eating disorders: a comparison of Western and non-Western
countries. Med Gen Med; 6(3): 49.
● Parks, P. J. (2013) Bulimia. Diseases and Disorders. Compact Research

● Rothstein S. Reflux and vocal disorders in singers with bulimia. J Voice. 1998;12:89–90

● Safer, D. L. (2015). Dialectical behaviour therapy (DBT) for eating disorders. In T. Wade (Ed.), Encyclopedia of feeding and
eating disorders. Retrieved from http://link.springer.com/referenceworkentry/10. 1007/978-981-287-087-2_77-1

● Sato, Y., Saito, N., Utsumi, A., Aizawa, E., Shoji, T., Izumiyama, M., . . . & Fukudo, S. (2013). Neural basis of impaired
cognitive flexibility in patients with anorexia nervosa. PLoS ONE, 8, e61108.
 Bibliografie
● Strober, M., Freeman, R., Lampert, C., Diamond, J., & Kaye, W. (2001). Males with anorexia nervosa: a controlled study
of eating disorders in first‐degree relatives. International Journal of Eating Disorders, 29(3), 263-269.

● Strumia R. Dermatologic signs in patients with eating disorders. Am J Clin Dermatol 2005; 6:165–173.

● Telch, C. F., Agras, W. S., & Linehan, M. M. (2000). Group dialectical behavior therapy for binge eating disorder: A
preliminary, uncontrolled trial. Behavior Therapy, 31, 569–582

● Telch, C. F. (1997a). Skills training treatment for adaptive affect regulation in a woman with binge-eating disorder.
International Journal of Eating Disorders, 22, 77–81.

● Telch, C.F. (1997b). Emotion regulation skills training treatment for binge eating disorder: Therapist manual. Unpublished
manuscript.

● Qian, J., Hu, Q., Wan, Y., Li, T., Wu, M., Ren, Z., Yu, D. (2013). Prevalence of eating disorders in the general population: a
systematic review. Shanghai Arch Psychiatry. 25(4): 212–223. doi: 10.3969/j.issn.1002-0829.2013.04.003

● Wilson, G.T. Wilfley, D.E. Agras, W.S. Bryson, S.W. (2010). Psychological treatments of binge eating disorder. Archives of
general psychiatry, 67(1): 94-101.

● Zastrow, A., Kaiser, S., Stippich, C., Walther, S., Herzog, W., Tchanturia, K., . . . & Friederich, H.C. (2009). Neural
correlates of impaired cognitive-behavioral flexibility in anorexia nervosa. American Journal of Psychiatry, 166, 608–616.