UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ȘTIINȚĂ ȘI

TEHNOLOGIE POLITEHNICA BUCUREȘTI

Facultatea de Științe ale Educației, Științe Sociale și Psihologie
Programul de studii: Comunicare Organizațională

REFERAT

Coordonator ştiinţific:

Absolvent:

Pitești
2024
 TEMA ALEASA: Utilizarea comunicarii non-verbale in recrutarea personalului.

Comunicarea nonverbala este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte şi
care pot fi decodificate, creând înţelesuri Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa
sau accentua mesajul transmis prin cuvinte. Se realizează prin intermediul mijloacelor nonverbale,
printre acestea, fiind corpul uman, spaţiul sau teritoriul şi imaginea. Informaţiile sunt transmise
printr-o diversitate de semne legate direct de postura, mişcarea, gesturile, mimica, înfăţişarea
partenerilor
Comunicarea nonverbală însoţeşte comunicarea verbală şi este mai uşor de decodificat
decât aceasta. Conţinuturile afectiv-atitudinale se transmit în proporţie de 55% nonverbal, 38%
paraverbal şi doar 7% verbal, astfel, un mesaj verbal neînsoţit de component nonverbală şi
paraverbală, va fi mai greu de decodificat.
Comunicarea nonverbală este neintenţionată, ea ne trădează emoţiile sau atitudinea chiar
dacă nu dorim acest lucru, deci trebuie sa fim conştienţi ca mesajele non verbale uneori pot
contrazice ceea ce afirmam;
- comunicarea nonverbala este alcătuită dintr-un număr decoduri separate pe care trebuie sa
învăţăm sa le folosim. Anumite coduri non verbale sunt universale, fiind înţelese la fel în culturi
diferite.
Principalele funcţii în comunicarea non-verbală
- comunicarea nonverbală are menirea de a o accentua pe cea verbală;
- comunicarea nonverbală poate să completeze mesajul transmis pe cale verbală ; în
acest mod, cineva care spune o glumă zâmbeşte în timp ce face acest lucru,
- comunicarea nonverbală poate, în mod deliberat, să contrazică anumite aspecte ale
comunicării verbale .
- o altă funcţie a comunicării non verbale este aceea de a regulariza fluxul
comunicaţional şi de a pondera dinamica proprie comunicării verbalizate ;

Elemente componente în comunicarea nonverbală

Limbajul tăcerii
În comunicarea nonverbală. prin tăcere (ascultare pasiva) se poate exprima intenţia de
continuare a unei expuneri, dezvăluirea unor idei, sentimente sau atitudini care ar putea fi blocate
prin intervenţie verbala.
Limbajul timpului
Limbajul timpului este perceput diferit, în funcţie de societate sau cultura. Chiar şi în
interiorul aceleiaşi culturi, modul cum este perceput timpul poate fi diferit.Punctualitatea
reprezintă o formă de comunicare prin timp.Precizia timpului – timpul este considerat a fi ceva
preţios şi personal şi atunci când cineva îşi permite să ni-l structureze, acest lucru comunică
diferenţa de statut.Timpul permite, intenţionat sau nu, manipularea, controlarea sau comunicarea
respectului şi interesului
Limbajul corpului
Mişcările corpului, numite şi "limbajul corpului", pot avea uneori sens simbolic şi în acest
caz participa la comunicarea nonverbala.
 Postura corpului este definitorie pentru anumite mesaje. Umerii lăsaţi sau capul plecat
indica timiditate, deprimare, amărăciune, sentiment negativ sau un sentiment de inferioritate,
capul sus şi umerii drepţi transmit mulţumirea şi chiar superioritatea. Într-o discuţie aplecarea
spre interlocutor poate însemna interes, atenţie Retragerea corpului, dimpotriva sugerează
respingere.
Datul din cap înseamna aprobare sau descurajare. Unul dintre cele mai de bază și
puternice semnale ale limbajului corpului este atunci când o persoană își încrucișează brațele
peste piept. Acest lucru poate indica intenția subconștientă de a pune o barieră între acea persoană
și pe alți oameni. Cu toate acestea, încrucișarea brațelor mai poate însemna și faptul că brațele
persoanei sunt reci, ceea ce ar putea fi întărit prin frecarea sau strângerea brațelor.

Comunicarea verbală și nonverbală în cadrul organizației

Relațiile dintre oameni în cadrul unei organizației și, în general, în viață depind de cât
de bine comunica reciproc. Pentru a avea o comunicare de succes, este necesar ca expeditorul
să transmită mesajul într-un mod pe care destinatarul îl va înțelege. Destinatarul, pe de altă
parte, trebuie să dispună de abilitățile de comunicare, iar acest lucru se referă în mare măsură
la bunăvoința lui de a asculta. Adesea, în viață, dar și la serviciu, ne împiedică nerăbdarea,
graba, atitudinile negative, stereotipurile, prejudecățile, dar și caracteristicile propriei
personalități.
Comunicarea verticală în cadrul organizației este de cele mai multe ori
bidirecțională: descendentă şi ascendentă. În comunicarea descendentă, informațiile se
transmit de la nivelurile superioare organizaționale spre cele inferioare. În acest mod se
direcționează comportamentul angajaților spre nivelurile inferioare și, în general, astfel se
transmit informațiile de natură instructivă. Informațiile de acest tip sunt ordine, instrucțiuni,
reguli, uneori chiar şi pedepse trimise din partea superiorilor în rândul angajaților din cadrul
organizației. Acest tip de comunicare verticală descendentă se întâlnește adesea în cadrul
organizațiilor de afaceri, în contextul comunicării dintre managementul superior și mediu sau
managementul mediu și inferior, respectiv dintre șeful departamentului și angajații din
organizație.
Comunicarea verbală, într-o organizație, care se desfășoară în direcția de la angajați
spre managementul superior, se numește comunicare verticală ascendentă. Este vorba despre
acea comunicare în care se dorește să se comunice reacția privind informațiile instructive,
atunci când este vorba despre transmiterea informațiilor autentice de la nivelurile ierarhice
inferioare, care țin de problemele curente din producție, atitudinea angajaților față de muncă și
organizație în general.
Unul dintre obiectivele principale ale comunicării ascendente în cultura afacerilor este
acela de a informa superiorii privind activitățile din sectoarele operaționale ale companiei.
Prin comunicarea de jos în sus se atinge fluxul de feedback și efectuarea la timp a sarcinilor în
mediul de afaceri. Aceste canale de comunicare pot fi deosebit de importante atunci când vine
vorba de asigurarea calității.

Pe lângă aceste elemente ale comunicării verbale, într-o organizație de afaceri există
şi comunicare orizontală sau laterală. Ea se referă la fluxul de informații dintre unitățile
organizaționale și indivizi, la același nivel ierarhic, ceea ce reprezintă baza pentru o
colaborare, muncă de echipă de calitate și soluționarea problemelor în comun. Cu alte cuvinte,
comunicarea orizontală permite coordonarea și distribuirea activităților în cadrul sectorului
companiei, datorită căruia se majorează calitatea angajării în echipă și a rezultatelor obținute
în cadrul organizației.

În practica de afaceri a companiei, trebuie să menționăm și comunicarea pe

diagonală, care se desfășoară între persoanele care nu se află la același nivel organizațional
sau ierarhic. De exemplu, este vorba despre o interacțiune verbală de tip diagonal, care se
poate desfășura între contabilul organizației de afaceri și directorul artistic din sectorul de
marketing.

Comunicarea verbală verticală, orizontală și diagonală din cadrul companiilor adesea

se desfășoară în scris. Astfel încât comunicarea să fie completă și clară, este necesar să se
înțeleagă și să se aplice aspectul său nonverbal.

Comunicarea nonverbală reprezintă comunicarea care nu se exprimă prin cuvinte.

Atunci când se lasă la o parte elementele nonverbale în comunicarea orală, ea nu ar fi
completă. Comunicarea nonverbală este prezentă chiar și în timpul unei convorbiri telefonice.
În cercetările în care s-a examinat relația reciprocă dintre cea verbală și nonverbală, s-a ajuns
la concluzia că procentul comportamentului nonverbal în comunicarea zilnică variază de la
65% la 93%, în timp ce în comunicarea de natură emoțională poate fi de aproape 100%.
Prin aplicarea comunicării nonverbale, este posibil să transmiteți în mesaj şi mai multe
informații (necomunicate, văzute) care nu sunt rostite în conținutul verbal. Pentru decodarea
corectă şi adecvată a mesajului, este important ca destinatarul și expeditorul mesajului să
vorbească „aceeași limbă”. Jargonul de afaceri dezvoltat poate accelera comunicarea, dar
poate fi și o barieră pentru cei care nu îl cunosc.
Semnele nonverbale pot fi nonlingvistice și paralingvistice. În cele nonlingvistice
intră cele care se asociază cu vorbirea, cum ar fi poziția corpului, mimica, gesticulări, expresii
faciale, mișcări, apropierea, respectiv distanța interlocutorului, dar și hainele. Totuși, pe lângă
cele menționate, precum coduri de comunicare nonlingvistice, recunoaștem: embleme (semne
precum aplauze, adorare etc., care au o însemnătate unică într-o anumită cultură), ilustratori
(semne pe care le utilizăm pentru a ilustra suplimentar mesajele verbale), regulatori (semne
care se utilizează pentru regularizarea comunicării reciproce), adaptoare (semne care servesc
la ajustarea în situația actuală) și expresii de sentimente (se asociază cu anumite condiții
emoționale, respectiv psihologice).
În comunicarea paralingvistică nonverbală recunoaștem și încadrăm toate acele semne
care sunt tipice pentru vorbire şi care nu au o semnificație exactă a sintaxei. De aceea,
ascultătorul trebuie să acorde atenție şi semnelor însoțitoare asociate cu vocea expeditorului.
Denumirea în întregime a semnelor specifice pentru vorbire, care include pauze în vorbire,
intonația vocii, intensitatea, duritatea etc. este paralimbaj. Unele dintre componentele
paralimbajului sunt – „hmm”, pauze scurte sau chiar bâlbâieli. Pe baza vocii se poate
concluziona starea emoțională curentă și a caracteristicile personale ale expeditorului, care nu
sunt comunicate verbal destinatarului.

Comunicarea non verbala, dintre toate modurile de comunicare, este utilizata de

oricine, oricand, oriunde. Apeland, in primul rand, la acest tip de comunicare, aparent banal,
invatam sa ne cunoastem pe noi si pe ceilalti. Am ales comunicarea non verbala pentru ca e
posibila pe orice plan, de fiecare data altfel, descoperind noi si noi laturi.
Pentru a comunica non verbal nu ne trebuie prea mult efort, pentru ca, intr-un fel, e parte din
noi.Fiecare are in sine un bagaj de gesturi si miscari semnificative.In viata de zi cu zi
atitudinile influenteaza in mod direct comportamentul oamenilor.

Comunicarea non-verbală reprezintă o componentă crucială a procesului de recrutare,

aducând o dimensiune subtilă și semnificativă în evaluarea candidaților. Această formă de
comunicare, care include limbajul corpului, expresiile faciale și tonul vocii, oferă recrutorilor
o perspectivă completă asupra calităților și abilităților unui potențial angajat.

În cadrul interviurilor, limbajul corpului devine un canal esențial prin care candidații
își exprimă atitudinea și încrederea în sine. Postura, gesturile și contactul vizual pot dezvălui
multe despre nivelul de confort și pregătire al unui individ. Un candidat care manifestă
încredere prin postura sa și menține contactul vizual transmite un mesaj puternic despre
abilitățile sale interpersonale și asertivitatea în mediul profesional.
PREZENTA PERSONALA
Prezenta personala comunica, de exemplu, prin intermediul formei corpului, a
îmbracamintei, a mirosului (parfum, miros specific), a bijuteriilor si a altor accesorii
vestimentare, starea/conditia individului. Avem în cultura noastra anumite atitudini privind
legatura dintre forma corpului, aspectul exterior si personalitate. Distingem trei tipuri de
fizicuri:
1 - ectomorf (fragil, subtire si înalt);
2 - endomorf (gras, rotund, scurt);
3 - mezomorf (musculos, atletic, înalt).
Datorita conditiilor sociale am „învatat” ce sa ne „asteptam” de la oamenii apartinând
diferitelor categorii. Astfel, tindem sa-I percepem pe ectomorfi ca fiind tineri, ambitiosi,
suspiciosi, tensionati, nervosi si mai putin masculini; pe endomorfi îi percepem ca fiind
batrâniciosi, demodati, mai putini rezistenti fizic, vorbareti, buni la suflet, agreabili, de
încredere, prietenosi, dependenti de altii; pe mezomorfi îi percepem ca fiind încapatânati,
puternici, aventurosi, maturi în comportare; în masura în care este rezultatul unei alegeri
personale, oglindeste personalitatea individului, este un fel de extensie a eului si, în acest
context, comunica informatii despre aceasta. Ea poate afecta chiar comportamentul nostru
general sau al celor din jur. Îmbracamintea se poate folosi pentru a crea un rol.
 Îmbracamintea si accesoriile pot marca statutul social real sau pretins. De exemplu,
femeile care acced la o functie manageriala înalta vor tinde sa se îmbrace într-un mod
particular (costum sobru din doua piese), purtând accesorii similare celor barbatesti (servieta
diplomat). Îmbracamintea non-conformista comunica faptul ca purtatorul este un original,
razvratit social, posibil creator de probleme sau artist. Pentru situatiile didactice este apreciata
îmbracamintea decenta.
Expresiile faciale, precum zâmbetul sau frunțile încruntate, completează tabloul
comunicării non-verbale. Un zâmbet sincer poate transmite entuziasmul și angajamentul față
de poziția oferită, în timp ce expresii faciale tensionate pot indica stres sau nesiguranță.
Observarea acestor semnale subtile permite recrutorilor să obțină o perspectivă mai profundă
asupra personalității și motivațiilor candidaților.
1. Mimica – este acea parte a fetei noastre care comunica: fruntea încruntata semnifica
preocupare, mânie, frustrare; sprâncenele ridicate cu ochii deschisi – mirare, surpriza; nas
încretit – neplacere; narile marite – mânie sau, în alt context, excitare senzuala; buze strânse –
nesiguranta, ezitare, ascunderea unor informatii.
2. Zâmbetul – este un gest foarte complex, capabil sa exprime o gama larga de
informatii, de la placere, bucurie, satisfactie, la promisiune, cinism, jena. Interpretarea
sensului zâmbetului variaza însa de la cultura la cultura (sau chiar subcultura), fiind strâns
corelata cu presupunerile specifice care se fac în legatura cu relatiile inerumane în cadrul
acelei culturi.
3. Privirea- Se presupune ca ochii sunt „oglinda sufletului”. Modul în care privim si
suntem priviti are legatura cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere si prietenie.
Chiar si a privi sau a nu privi pe cineva are un înteles. Privind pe cineva confirmam ca îi
recunoastem prezenta, ca exista pentru noi; interceptarea privirii cuiva înseamna dorinta de a
comunica. O privire directa poate însemna onestitate si intimitate,
dar în anumite situatii comunica amenintare. În general, o privire insistenta si continua
deranjeaza. Realizarea contactului intermitent si scurt al privirilor indica lipsa de prietenie.
Miscarea ochilor în sus exprima încrederea de a ne aminti ceva; în jos – tristete, modestie,
timiditate sau ascunderea unor emotii. Privirea într-o parte, sau a nu privi pe cineva poate
denota lipsa de interes, raceala. Evitarea privirii înseamna ascunderea sentimentelor, lipsa de
confort sau vinovatie. Pupilele dilatate indica emotii puternice. Pupilele se largesc, în general,
la vederea a ceva placut, fata de care avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se micsoreaza
ca manifestare a nesinceritatii, neplacerii. Clipirea frecventa denota anxietate. Dupa Mark
Knopp, functiile mai importante ale comunicarii vizuale sunt în numar de patru:
a) cererea de informatie; privirea joaca un rol determinant în realizarea feed-back-
ului, ea constituind principalul mijloc de reglare a interactiunii.
b) semnalul dat altor persoane ca pot vorbi; într-o comunicare de grup, selectarea
vorbitorului urmator poate fi facuta pe cai lingvistice, sau prin orientarea privirii.
c) indicarea naturii relatiei; orientarea si durata privirii nu se asociaza numai cu
interesul sau cu ostilitatea , ea poate semnala si existenta unui raport social de un tip anume.
d) compensarea distantei fizice; interceptarea privirii cuiva aflat la distanta, într-un loc
aglomerat, ne face sa ne simtim mai apropiati de el, chiar daca, practic, ramânem departe unul
de altul. În paralel cu proxemica spatiala, privirea instaureaza o proxemica vizuala, ce poate
intra în contradictie cu cea dintâi. De natura relatiei depinde si amplasamentul punctului catre
care ne atintim privirea. Într-o convorbire oficiala se vizeaza, în cea mai mare parte a
timpului, un loc situat în mijlocul fruntii interlocutorului. O conversatie amicala coboara
punctul ochit undeva între ochi si gura, pentru ca un grad mai mare de intimitate sa îl aduca
mai jos, într-o regiune situata între barbie si zona coapselor.
Tonul vocii și modul în care se exprimă verbal contribuie, de asemenea, la evaluarea
unui candidat. Un ton de voce sigur și clar poate sugera încredere în abilitățile profesionale, în
timp ce o exprimare nesigură sau întreruptă poate ridica întrebări cu privire la competențe și
comunicare eficientă.
Gesturile. Exprimarea verbala este facilitata îndeosebi de gestica si de miscare.
Interzicerea acestora de catre profesor poate bloca comunicarea verbala (apar blocajele,
pauzele marcate de „a”, „a”, cuvintele ajung mai greu pe buze, starea de iritare creste etc). O
alta clasificare mult citata este cea a cercetatorilor P. Ekman si W. Friesen, potrivit carora
gesturile sunt de urmatoarele feluri:
1. gesturi mimice sau corporale (expresori) – însotesc o traire organica cu tenta
afectiva (tresarire, roseata, crispare de durere); au valoare comunicativa marcând exprimarea
(ne bâlbâim, vorbim greu, suntem tematori); au valoare culturala (tristetea, durerea,
dezgustul, amenintarea, nelinistea, triumful, victoria) sunt exprimate cam la fel peste tot în
lume (încruntarea, dispretul, surâsul, semnul V pentru victorie sau O pentru
triumf). Faciliteaza relatia profesor-elev; adult-copil, deoarece comunic a starile sufletesti ale
emitatorului. Ele sunt mai mult indicii decât semnale.
2. gesturi de reglaj/miscari care permit schimbul verbaldintre interlocurori
(regulatori), care dirijeaza, controleaza si întretin comunicarea verbala; exemple: apropierea
de partener, pozitia de ascultare, schimb de priviri reciproc, cererea cuvântului, ridicarea în
picioare, cresterea / încetinirea debitului verbal etc. Se apeleaza la ele atunci când:
 se doreste afirmarea, cresterea elocventei, cucerirea auditoriului etc.
 apar doar în prezenta partenerului cu care se comunica. Daca partenerul nu este
de fata (convorbire telefonica), frecventa acestor miscari scade drastic. Au functie expresiva si
fatica deoarece releveaza atitudinea participantilor fata de interactiune.
3. miscari care sustin si completeaza exprimarea verbala (ilustratori):
 sunt o comunicare a experientei sociale a individului, fiind gesturi care se dobândesc prin
învatare
 indica directia (sus/jos, acolo/aici, departe, înainte/înapoi); forma (dreptunghi, spirala,
cerc etc.); dimensiunea (mare, mic); persoana (tu, mie, lui); modul de actiune (încet/repede)
 au rolul de a accentua/întari/explica cuvântul, îndeplinind functia de însotire si completare
a comunicarii verbale.
4. gesturi cu semnificatie speciala (embleme) – înlocuiesc cuvintele. Sunt arbitrare,
au valoare de semn si echivalent lingvistic cert, de unde si valoarea de substituit al cuvântului
(exemplu: miscarea capului pentru Da/Nu, clipitul complice din ochi; degetul la tâmpla –
pentru nebunie; palma pe obraz si tâmpla – pentru somn; degetul la buze – pentru liniste etc.)
5. gesturi stereotipe cu rol manipulatoriu (adaptorii); sunt de cele mai multe ori
ticuri:
 au rol de descarcare si de echilibrare psihica
 sunt de doua feluri:
- manipulari de obiecte în scop practic (aranjatul cravatei, miscatul pixului, aranjarea în timp
ce vorbim a unor foi etc.) se numesc si alteradaptori, respectiv
– automanipulari (rasucirea unei suvite de par, atingerea urechii, balansul piciorului, rosul
unghiilor, suptul degetului, leganatul capului etc). Se numesc si auto-adaptori (raspund unor
nevoi intime)
Concluzie: cele cinci categorii de gesturi au functii specifice:
 fie dezvaluie subiectul care comunica (expresorii) – ticuri, expresii cu încarcatura
culturala;
 fie structureaza comunicarea (regulatorii) – în functie de privire, pozitie, debit putem sa
 comunicam cursiv, normal;
 fie determina/întaresc continutul transmis (ilustratorii si embleme le) – întarind cuvântul
cu un semn (clipim complice, miscam capul, ducem degetul la buze pentru liniste);
 fie faciliteaza racordarea si adaptarea partenerilor la situatia de comunicare (prin adaptori)
– ajutându-ne sa ne echilibram emotional, sa ne detensionam, pentru a nu altera comunicarea.
Pentru a ne da seama cât de frecvente sunt gesturile pe care le folosim, putem sa
încercam sa vorbim cu mâinile la spate. Câteva elemente ale limbajului gesturilor ar fi:
strângerea pumnilor – denota ostilitate si mânie, sau, depinzând de context, determinare,
solidaritate, stres; brate deschise – sinceritate, acceptare; mâna la gura – surpriza si acoperirea
gurii cu mâna – ascunderea a ceva, nervozitate. Capul sprijinit în palma semnifica plictiseala,
dar palma (degetele) pe obraz, dimpotriva, denota interes extrem. Mâinile tinute la spate pot
sa exprime superioritate sau încercare de autocontrol. Atentie însa si la diferentierile culturale.
De exemplu, prin miscarea capului de sus în jos spunem „da”, în timp ce oamenii din Sri
Lanka redau acelasi lucru prin miscarea capului de la dreapta la stânga. Gestul de aratare cu
degetul este considerat nepoliticos la noi, insulta în Thailanda si absolut neutru, de indicare, în
SUA.
Utilizarea gesticulatiei excesive este considerata ca nepoliticoasa în multe tari, dar
gesturile mâinilor au creat faima italienilor de popor pasional. Modul în care americanii îsi
încruciseaza picioarele (relaxat, miscari largi, fara nici o retinere) difera de cel al europenilor
(controlat, atent la pozitia finala); cel al barbatilor difera de cel al femeilor. Un american va
pune picioarele pe masa daca aceasta înseamna o pozitie comoda sau daca vrea sa
demonstreze controlul asupra situatiei. La noi oamenii tind sa fie destul de constienti de
modul în care fac acest gest si îl asociaza în moduri diferite cu formalitatea, competitia,
tensiunea. Bâtâitul picioarelor denota plictiseala, nerabdare sau stres.

Contactul fizic și spațiul personal pot, de asemenea, influența interacțiunile din

cadrul interviurilor. Un contact vizual adecvat și o distanță confortabilă pot crea o atmosferă
de comunicare eficientă. Pe de altă parte, o distanță prea mică sau prea mare poate fi
interpretată greșit și poate afecta în mod negativ percepția asupra candidatului sau a
recrutorului.
Postura/pozitia comunica în primul rând statutul social pe care indivizii îl au, cred ca îl
au, sau vor sa îl aiba. Sub acest aspect, constituie un mod în care oamenii se raporteaza unii
fata de altii atunci când sunt împreuna. Urmarile posturii corpului ne dau informatii si despre
atitudine, emotii, grad de curtoazie, caldura sufleteasca.
 O persoana dominanta tinde sa tina capul înclinat în sus, iar cea supusa în jos. În
general, aplecarea corpului în fata semnifica interesul fata de interlocutor, dar uneori si
neliniste si preocupare. Pozitia relaxata, înclinat pe scaun spre spate, poate indica detasare,
plictiseala sau autoîncredere excesiva si aparare la cei care considera ca au statut superior
interlocutorului.
Posturile pe care le au oamenii, corelate cu relatia dintre ei atunci când sunt împreuna
se pot clasifica în trei categorii:
1. de includere/neincludere, postura prin care se defineste spatiul disponibil activitatii
de comunicare si se limiteaza accesul în cadrul grupului. De exemplu, membrii grupului pot
forma un cerc, pot sa se întoarca/aplece spre centru, sa -si întinda un brat sau picior peste
intervalul ramas liber, indicând prin toate acestea ca accesul la grup este limitat.
2. de orientare corporala – se refera la faptul ca doi oameni pot alege sa se aseze fata -
n fata (vis-avis) sau alaturi (paralel). Prima situatie comunica predispozitia pentru conversatie,
iar a doua – neutralitate.
3. de congruenta/necongruenta, postura care comunica intensitatea cu care o
perosoana este implicata în ceea ce spune sau face interlocutorul. Participarea intensa conduce
la postura congruenta (similara cu a interlocutorului); schimbarea posturii interlocutorului
declanseaza în acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat în comunicare. În cazul în
care exista între comunicatori divergente de statut, de puncte de vedere sau opinii, apar
posturile necongruente: persoana nu priveste spre interlocutor, nu interactioneaza sub nici o
forma. Sunt pozitii foarte importante în actul didactic, ce trebuie cunoscute în primul rând de
catre profesori.
În final, dupa ce a fost caracterizat fiecare tip de limbaj în
parte, este bine sa cunoastem anumite aspecte ale limbajului nonverbal de care trebuie sa
tinem cont în interpretarea lui:
- pentru a evita interpretarea gresita a unui element de limbaj non-verbal este
bine sa-l interpretam în contextul tuturor celorlalte elemente verbale si non-verbale
- caracteristicile de personalitate individuale, de educatie, experienta de viata
etc., sunt elemente care trebuie luate în considerare în interpretarea corecta a limbajelor
nonverbale
- modul de folosire si interpretare a limbajelor non-verbale difera sub multe as
pecte: de la cultura la cultura, de la individ la individ, de la profesie la profesie etc.

În recrutarea personalului, comunicarea nonverbală este o unealtă puternică în

evaluarea competențelor sociale ale candidaților. Capacitatea de a citi și interpreta corect
aceste semnale poate face diferența în identificarea candidaților potriviți pentru o echipă. Este
esențial ca recrutorii să investească timp în dezvoltarea abilităților lor de observare și
interpretare a comunicării nonverbale pentru a asigura un proces de recrutare mai eficient și
obiectiv.
Este important să subliniem că interpretarea comunicării non-verbale trebuie făcută cu
discernământ și sensibilitate. Diferențele culturale pot influența în mod semnificativ
comportamentul non-verbal, iar nervozitatea specifică unui interviu poate genera reacții
temporare. Recrutorii trebuie să abordeze această evaluare cu o perspectivă holistică,
integrând informațiile non-verbale în contextul mai larg al întregului interviu.
 Comunicarea non-verbală în recrutarea personalului reprezintă o unealtă esențială
pentru obținerea unei înțelegeri complete a candidaților. Recrutorii înțelepți folosesc aceste
semnale subtile pentru a îmbogăți procesul de selecție, contribuind la identificarea celor mai
potriviți și pregătind astfel calea pentru formarea unei echipe puternice și eficiente.
În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea nonverbala prezinta interes din cel
putin doua motive:
1. rolul ei este adesea minimalizat;
2. într-o comunicare orala, 55% din informatie este perceputa si retinuta prin
intermediul limbajului nonverbal. Acest procentaj a fost stabilit la mijlocul anilor ’70 de M.
Weiner, care a considerat ca ponderea comunicarii nonverbale în cadrul comunicarii este
mare, având un rol deosebit de important.

Concluzii
1. Vorbim apelând la coardele vocale, dar comunicam cu întregul corp pe care îl
facem si mai expresiv cu ajutorul:
- relatiilor stabilite cu partenerul;
- îmbracamintii purtate;
- spatiului pe care-l controlamsi cu ajutorul distantei la care ne plasam fata de
auditoriu.
Asadar, comunicarea para si nonverbala, constituie canalul predilect al comunicarii
afective, atitudinale, contribuind la stabilirea dimensiunilor relationale ale actului
comunicational si fiind esentiale în începerea, sustinerea si oprirea comunicarii. Ajutati de
para si nonverbal oamenii se comporta ca si cum în permanenta ar avea de jucat un rol la
scena deschisa, pentru care asteapta aplauze sau recompense. La modelarea comunicarii
extraverbale sunt antrenati factori biologici (genetici si constitutionali), psihologici (îndeosebi
cei emotionali), socioculturali (nivelurile de instruire, modele culturale), socioprofesionali
(modele socioprofesionale).
2. Într-o comunicare didactica – care este preponderent verbala – comunicarea
paraverbala si comunicarea nonverbala nu vin în completare, ci formeaza un întreg bine
structurat, complex si convergent. Desi nu au aceleasi regimuri si ritmuri de codare,
transmitere si decodare, lipsa uneia sau alteia saraceste si îngreuneaza comunicarea, cu atât
mai mult cu cât comunicarea paraverbala si comunicarea nonverbala sunt de 4,5 ori mai rapid
decodificate (interpretare, înteles) decât comunicarea verbala; de multe ori – mentionez –
comunicarea nonverbala este cea care da sens mesajului (un gest, o clipire, o mimica etc.). De
asemenea, un mesaj informational caruia i se adauga – voit – latura paraverbala, îsi schimba
cu 180 grade semnificatia (un accent, o pauza/tacere, o anumita inflexiune a vocii, un anumit
ritm – poate sa treaca mesajul de la seriozitate la
persiflare/interogare/amenintare/indiferenta/stupoare/ angoasa/etc.).
3. Trairile afective si atitudinile – indispensabile pentru dimensiunea relationala a
comunicarii – se transmit mult mai usor si mai bine prin comunicare paraverbala si
comunicare nonverbala (55% prin comunicare nonverbala; 38% comunicare paraverbala).
Exemplu: interziceti vorbitorului (profesor/scolar), gestica si mimica atunci când
transmite mesajul informational si întreaga comunicare va suferi ca ritm, coerenta, intensitate,
sugestivitate, spectaculozitate si chiar relevanta.
-Daca profesorul doreste sa atraga atentia elevilor si actioneaza la maniera: Atentie, va rog!
– spus ca atare, monoton, linear – nu obtine rezultate (elevii continua sa faca ceea ce faceau
pâna atunci).
-Daca spune, însa, Atentie, va rog! – cu un ton ridicat (nu tipat), hotarât, ferm, sprâncene
îmbinate, saltând pe vârfuri – atunci cel putin pentru câteva secunde elevii tresar, se
mobilizeaza, se uita la profesor si se pregatesc sa retina/sa se conformeze .
4. Tot în comunicarea didactica, când avem de prezentat continuturi implicite,
comunicarea para si nonverbala trebuie sa fie concordante pentru a sustine comunicarea
verbala si a-l ajuta pe scolar sa descopere si sa înteleaga (exemplu: nu poti sa faci o afirmatie
dura cu o voce vesela, dar având o mina trista). În acelasi timp, între: comunicarea verbala si
comunicarea paraverbala – pe de o parte, comunicarea verbala si comunicarea nonverbala –
pe de alta parte, pot apare discordante, în functie de continutul mesajului si de intentia
vorbitorului.