Examen Odontectomie Omf

EXAMEN ODONTECTOMIE ANUL 3
1. Istoricul instrumentarului utilizat în chirurgia oro-maxilo-facială.

La inceput in China, Japonia veche, si Mesopotamia se practicau exctractile dentare digital. Apoi a inceput
sa se foloseasca o serie de instrumente cum ar fi “pelicanul”. Acesta producea distructi considerabile si
afectarea tesuturilor. Astfel acesta a fost modificat de Ambroise Pare. Instrumentul cu forma de cioc de
pelican a fost descoperit de un doctor francez, Guy de Chaulie, a fost folosit pana la sfarsitul secolului al
XVIII-lea. Designul urmatoarei inventii era inspirat de cheie de unde si denumirea “cheia dintilor”.
2. Clasificarea instrumentarului utilizat în chirurgia oro-maxilo-facială.

 Inainte de exctractia dintilor se foloseste instrumentarul obisnuit pentru examinarea cavitati
bucale: oglinda, pensa, sonda dentara, tavita.
 Apoi se pregateste instrumentarul pentru anestezia loco-regionala: seringa de unica utilizare si
ace de marimi potrivite.
In exctractia propriu-zisa se folosesc: clesti, elevatoare adecvate dintilor sau radacinilor de
exctras, sindesmotoamele.
3. Clasificarea și structura cleştilor.

Constructia clestelor:
Componentele de baza ale clestelui sunt: minerul, articulatia(lacatul), falca.
Falcile clestelui sunt reprezentata de doua ramuri scurte ,drepte sau recurbate avind fata interna
concava.
Clasificarea clestelor:
Dupa grupe de dinti: pentru dinti frontali si laterali, pentru dinti din minte.
Dupa latura: din stinga, din dreapta.
Dupa maxilar: pentru maxilla si pentru mandibula.
Dupa unghiul de inclinatie fata de minier: cleste in unghi optuz si drept.
Dupa constructi suplimentare : cleste cu pinte, cleste cu dubla curbura intre minier si falci (forma de
baioneta), cleste indoit pe lat, cleste in cioc.
 Cleste pentru exctractia incisivilor si caninilor superiori:

falcile sunt drepte.
Între cele două fălci există un spaţiu de aproximativ 0,5 cm,.
vârful fălcilor este rotunjit iar faţa internă a acestora este
concavă, faţa externă fiind convexă.
 Cleste pentru exctractia premolarilor superiori in forma

de S: falcile nu se inchid, fac un unghi obtuz
cleşte ce prezintă fălcile îndoite pe lat şi fac un unghi obtuz cu
mânerul tocmai pentru a putea fi introdus şi aplicat în axul
dintelui.
 Cleste pentru exctractia molarilor superiori

forma de S: o falca rotunda/ alta pintene.
Pintenele-pentru fixarea la vestib a radacinilor
 Cleste pentru exctractia molarilor din minte

superiori: falcile sunt rotunjite, fara sa
prezinte pinteni. Ele sunt alungite sa patrunda mai usor in cavitate sis a nu raneasca unghiul
buzei.
 Cleste pentru exctractia radacinilor dintilor superiori cu

dubla curbura “ in baioneta”: pentru resturi radiculare
 Cleste pentru exctractia incisivilor inferior: falcile

subtiri, apropiate, fac unghi drept cu minierul.
 Cleste pentru exctractia caninilor si premolarilor

inferiori: falcile sunt rotunjite, usor indepartate,
 Cleste pentru exctractia molarilor inferiori indoit pe

muchie: este prevazut cu 2 pinteni
pentru a se insinua intre cele doua
radacini.
 Cleste pentru exctractia molarilor de

minte inferiori: este indoit pe lat si are
falcile distantate, usor rotunjite.
Cleste pentru exctractia radacinilor dintilor inferiori, indoit pe

muchie: falcile sunt apropiate, pentru a permite insinuarea intre
gingie si radacina
4. Clasificarea și structura elevatoarelor.

Elevatorul: Aceste instrumente sunt folosite cu scopul de a luxa
dintele, introduse intre peretele alveolar si radacina dentara
favorizind astfel exctractia radacini din anveola
▪ In afara de rolul de inmobilizarea dintelui, elevatoarele au si rolul de a dilata osul alveolar.

▪ Acestea mai sunt folosite si pentru exctractia radacinilor
cand pe aceste nu se pot aplica clesti. Exista trei
component principale ale elevatorului: minerul, tija si lama.
1. Elevator drept “in jgheab” cu margine active, usor rotunjita,
bine ascutita, folosit pentru exctractia dintilor de pe arcada
superioara
2. Elevator drept “in flacara” : partea active este

ascutita ca un virf de lance.
are partea activă uşor concavă pe fata internă şi convexă pe faţa externă.folosita pentru dintii maxilari
3.Elevator “in baioneta”, folosit pentru exctractia

molarilor superiori: partea active este la fel cu a
elevatorului drept, dar tija face o dubla curbura,
pentru a permite actionarea in portiune distal a
arcadei superioare.
Elevator cu cioc lateral cu lama efilata si lunga

Aceste elevatoare sunt pereche deoarece se poate
acţiona cu ele numai pe una din feţele aproximale ale
dintelui, mezial sau distal, ca şi pe feţele vestibuläre
sau orale ale dinţilor mandibulari.
Elevatoare cu cioc lateral, cu lame scurte, foarte

puternice, de forma triunghiulara-sunt de asemenea
perechi.
Elevator “picior de ciuta- in jgheab” : partea active

face un unghi obtuz cu tija
utilizat pentru extracţia rădăcinilor dinţilor mandibulari, nu

este pereche, iar aplicarea se face de regulă mezio-vestibular.
Lama are o formă de jgheab şi este într-un unghi obtuz faţă
de axul mâner-tijă.
5. Instrumentarul suplimentar utilizat pentru

extracția dentară.
Sindesmotoamele: sunt instrumente asemanatoare elevatoarelor, fiind formate dintr-o lama subtire, o tija
si un miner.. folosite pentru indepartarea lig. Circulare ale dintilor
▪ Pentru dinti aracadei superioare acestea sunt cu lama dreapta sau usor indoiata -pentru molarul
din minte;
▪ pentru dinti arcadei inferioare se folosesc cele cu lama indoiata “ in unghi drept”
Pensile ciupitoare de os. Se folosesc pense cu falcile mai epilate, drepte sau usor recurbate, pentru
sectionarea septurilor interradiculare sau interdentare si regularizarea osului alveolar.
Chiuretele sunt necesare pentru indepartarea tesuturilor patologige din anveole, pentru netezirea
aspiritatilor sau inlaturarea micilor fragmenete osoase in exces. Au diverse marimi si forme-drepte sau
usor indoiate in ax, pentru chiuretajul alveolar la arcada superioara, curbe pentru arcada inferioara
Departatoarele de arcade sunt intrebuintate in exctractile care se fac sub anestezia generala, pentru
a indeparta arcadele si a permite aplicarea instrumentelor
6. Extracţia dentară ca intervenţie chirurgicală. Definiţia. Istoricul.

Extracția dentară – (avulsia dentara sau odontectomia) reprezintă manopera terapeutică de îndepărtare a
unui dinte de pe arcadă, care nu poate fi supus unui tratament conservativ, sau care prin prezența sa încurcă
la eruperea sau alinierea altor dinți de pe arcadă, , folosind instrumentar şi tehnici specifice. Extracţia
dentară este o intervenţie de necesitate, la care se recurge de obicei atunci când metodele terapeutice
conservatoare nu au indicaţie sau nu au dat rezultate.
Istoricul extracţiei dentare.
Până în secolul al XVI-lea, meseria propriu-zisă de dentist nu a existat, atribuţiile care astăzi le
revin stomatologilor, fiind pînă în acea perioadă efectuate de către bărbieri şi medicii generalişţi. Şi tot până
atunci, procedura cel mai des efectuată în domeniul stomatologiei era extracţia dentară, care era folosită
pentru a înlătura durerea şi a stopa degradarea danturii.
Cronologic vorbind, prima figură marcantă a stomatologiei este chirurgul francez Pierre Fauchard, numit
şi „părintele medicinei dentare moderne,” autorul primului tratat de stomatologie, „Chirurgul dentist-tratat
asupra dinţilor.” (1723).
Printre descoperirile sale se numără şi folosirea protezelor dentare, însă titlul de părinte al stomatologiei
moderne şi-l trage mai mult datorită faptului că a fost primul care a descris într-un mod inteligibil un sistem
medical complex ce cuprindea aspecte de bază ale anatomiei si fiziologiei orale, tehnici operative si
reconstructive.
7. Indicaţiile extracţiei dentare.

Indicaţiile de extracţie a dinţilor permanenţi sunt multiple, fiind legate de starea dintelui respectiv,
patologia structurilor adiacente şi afecţiunile asociate. Principial, un dinte trebuie extras atunci când
metodele de conservare ale acestuia nu au indicaţie sau au eşuat.
Indicaţii legate de patologia dento-parodontală:
• dinţi cu distrucţii corono-radiculare întinse, care nu mai pot fi restauraţi cu ajutorul unor obturaţii sau prin
mijloace protetice - în special situaţiile în care distrucţia coronară este extinsă şi subgingival;
• dinţi cu gangrene complicate cu parodontită apicală cronică (granuloame periapicale, chisturi), la care
tratamentul chirurgical endodontic sau conservator (rezecţie apicală) nu are indicaţie sau a eşuat.
• dinţi care au determinat complicaţii supurative (abcese periosoase, adenite supurate), la care nu sunt
indicate metodele de tratament endodontic sau chirurgical conservator;
• dinţi care au determinat complicaţii supurative grave (abcese ale spaţiilor fasciale, flegmoane, osteomielita
oaselor maxilare). Este de cele mai multe ori vorba de dinţii laterali, cu procese infecţioase periapicale
importante, la care nu este indicat un tratament conservator;
• dinţi care au determinat sau/şi întreţin procese supurative sinuzale (sinuzita maxilară de cauză dentară);
• dinţi cu parodontopatie marginală cronică profundă şi mobilitate de gradul II/III, la care tratamentul
parodontal conservator nu este indicat.
Indicaţii legate de patologia pseudotumorală sau tumorală de cauză dentară:

• dinţi care, în urma iritaţiei locale cronice, au dus la apariţia unor leziuni hiperplazice reactive şi
inflamatorii („epulis-like”);
• dinţi care suferit transformări chistice / tumorale benigne, precum şi dinţii vecini care sunt cuprinşi în
procesul tumoral.
Indicaţii legate de patologia traumatică oro-maxilo-facială:

• dinţi cu fracturi corono-radiculare, extinse sub pragul gingival, care nu permit restaurarea prin mijloace
odontale sau protetice;
• dinţi cu fracturi radiculare oblice sau longitudinale, sau dinţi cu fracturi transversale în treimea cervicală
sau medie;
• dinţi fracturaţi sau luxaţi completîn urma traumatismelor oro-maxilo-faciale;
• dinţi aflaţi în focarul de fractură al oaselor maxilare, care pot genera sau întreţine supuraţii în focar sau care
împiedică reducerea corectă a fracturii.
Indicaţii legate de anomalii de număr, formă, poziţie ale dinţilor (se recomandă stabilirea indicaţiei de
extracţie în colaborare cu medicul ortodont):
• dinţi incluşi ce nu mai pot erupe;
• dinţi incluşi sau erupţi ce provoacă înghesuiri, sauîmpiedică erupţia sau redresarea ortodontică a dinţilor
vecini;
• dinţi în malpoziţie care produc leziuni traumatice importante ale părţilor moi, şi care nu pot fi redresaţi
ortodonţie;
• alte indicaţii de extracţie în scop ortodonţie.
Indicaţii de extracţie în cadrul tratamentului preprotetic:

• dinţi mult extruzaţi, egresaţi sau înclinaţi, care - defavorizează tratamentul protetic;
• edentaţia subtotală maxilară, atunci când prezenţa unui singur dinte împiedică adaptarea marginală corectă
a protezei.
Indicaţiile de extracţie a dinţilor temporari

• dinţi temporari care împiedică erupţia celor permanenţi sau determină o erupţie a lor în malpoziţie;
• dinţi temporari cu procese carioase complicate, fără indicaţie de tratament conservator, şi care întreţin
procese septice locale sau generale (adenite, abcese, osteite, osteomielite, boală de focar);
• dinţi temporari fracturaţi sau prezenţi în focare de fractură, care împiedică reducerea fracturii sau întreţin
procese supurative
8. Contraindicaţiile extracţiei dentare.

Contraindicaţiile absolute ale extracţiei sunt leucemia acută şi infarctul miocardic recent (mai recent
de 6 luni), Graviditate în primele 3 și ultimele 3 luni de gestație
Contraindicaţiile relative sunt legate de unele afecţiuni locale sau generale. Acestea implică în unele
situaţii temporizarea extracţiei dentare şi acolo unde este necesar, aplicarea unui tratament specific pentru
afecţiunea locală sau pentru compensarea afecţiunii generale.
Contraindicaţiile locale ale extracţiei sunt:
• leziuni locale ale mucoasei orale (herpes, stomatite, afte, cheilite, candidoze etc.);
• sinuzita maxilară rinogenă;
• procese supurative acute (pericoronarite acute, celulita acută, abcese periosoase, abcese ale spaţiilor
fasciale, flegmoane) - acesetea impun mai întâi drenajul colecţiei şi temporizarea extracţiei până la remiterea
fenomenelor inflamatorii acute;
• pacienţi care urmează sau au urmat recent un tratament radioterapeutic la nivelul extremităţii cefalice; în
aceste situaţii, la nivel local există un risc crescut de osteoradionecroză de clanşată de traumatismul local al
extracţiei dentare; de asemenea, la pacienţii supuşi radio-chimioterapiei, (indiferent de regiunea afectată), se
vor avea în vedere contraindicaţiile şi precauţiile legate de starea generală a pacientului;
• tumori maligne în teritoriul oro-maxilo-facial - nu se vor practica extracţii dentare ale unor dinţi situaţi
într-o masă tumorală (prezumptiv) malignă!
Contraindicaţiile generale ţin de terenul pacientului şi necesită de cele mai multe ori un abord
interdisciplinar. în aceste situaţii, este necesară temporizarea extracţiei dentare până la compensarea
afecţiunii de bază.
• Tratamentele anticoagulante. La pacienţii sub tratament cu anticoagulante orale cumarinice
(Trombostop, Sintrom, Marcumar), este necesară aplicarea unui protocol specific, bine definit.
• Diabetul zaharat. Pacienţii cu diabet zaharat sunt expuşi riscului unor complicaţii postextracţionale,
datorate în principal vasculopatiei periferice diabetice (risc de hemoragie postextracţională) şi vindecării
deficitare. Pacienţii diabetici au grade diferite de risc privind extracţia dentară:
• Tulburările hepatice determină modificări importante în hemostază prin perturbarea sintezei factorilor ce
intervin în coagulare (protrombină, fibrinogen, sinteza vitaminei K) şi în apărare prin tulburarea sintezei
proteice. Având în vedere posibila etiologie virală a afecţiunii hepatice (hepatite B, C etc), se vor aplica
măsurile suplimentare de protecţie ale personalului medical.
• Infecţia HIV/SIDA se poate transmite relativ uşor. Gravitatea bolii şi lipsa unui tratament specific impun
măsuri de protecţie deosebite a medicului, personalului ajutător şi pacienţilor. Bolnavul va fi protejat contra
hemoragiei şi a infecţiilor postextracţionale. Se impune o atenţie deosebită în manipularea materialelor
sanitare şi instrumentarului folosit.
• Imunosupresoarele sunt medicamente administrate la pacienţi cu transplante, boli autoimune, reacţii de
hipersensibilitate. Toate acestea scad semnificativ capacitatea de apărare a organismului, astfel că este
necesară antibioterapia postextracţională.
• Corticoterapia determină scăderea capacităţii de apărare a organismului şi favorizează apariţia
complicaţiilor infecţioase postextracţionale. În cazul unor extracţii la aceşti pacienţi nu se va întrerupe
administrarea coricosteriozilor, fiind uneori necesară creşterea dozei perioperator. Conduita
postextracţională trebuie să cuprindă antibioterapie şi o igienă locală riguroasă
• Radioterapia la nivelul extremităţii cefalice - după un tratament radiant recent, o extracţie dentară se
complică aproape întotdeauna cu osteoradionecroză. Din această cauză se indică extracţia dinţilor care
prezintă un risc de apariţie a unei patologii dento-parodontale, înainte de a începe tratamentul radiant.
Aceste extracţii se vor practica înainte cu 10-14 zile de începerea radioterapiei, pentru a permite vindecarea
plăgii postextracţionale. în aceste cazuri, se va sutura totdeauna plaga postextracţională, pentru a favoriza o
vindecare rapidă şi fără complicaţii
• Chimioterapia are o influenţă majoră asupra seriei albe şi a trombocitelor sanguine. De regulă, tulburările
apar la circa 3 săptămâni de la încetarea tratamentului. Se va monitoriza pacientul prin efectuarea seriată a
hemogramei. Este permisă practicarea extracţiilor dentare numai atunci când leucocitele > 2. 000/mm3 şi
trombocitele > 50. 000/mm3 .
• Tratamentul cronic cu bisfofonaţi. Există o multitudine de afecţiuni care necesită tratament cronic cu
bisfosfonaţi cum ar fi profilaxia osteoporozei (Alendronat-Fosamax), mielomul multplu precum şi
tratamentul metastazelor osoase ale tumorilor maligne din sfera genitală (Zoledronate-Zometa). Tratamentul
cu bisfosfonaţi contraindică realizarea extracţiei dentare, din cauza riscului de osteomielită mandibulară,
determinată de modificările structurale osoase induse de această medicaţie.
9. Pregătirea pacientului către extracţia dentară.

Pregătirea psihică - la bolnavii care prezintă deficiențe organice, cu tulburări ce pot fi agravate prin
extracția dentară, este necesar în prealabil tratamentul acestor stări patologice.
Un element deosebit de important este starea psihică a bolnavului – în acest sens va trebui, pe de o
parte, ca acesta să fie convins de necesitatea extracției, iar pe de altă parte va trebui combatută teama de
intervenție, obținându-se încrederea și totala sa colaborare, necasară bunei desfăsșurări a intevenției. La
bolnavi cu un psihic mai labil, la cei fricoși, la copii este indispensabilă o premedicație sedativă.
Pregătirea cavității bucale – Se va căuta să se dimunueze cât mai mult septicitatea cavității bucale,
pentru a se evita infectarea plăgii de extracție.
Înainte de extracția dentară, se recomandă clătirea gurii cu soluții antiseptice (pe bază de clorhexidină).
Poziția bolnavului - va fi şezândă în scaunul stomatologic, cu capul fixat pe tetieră. Din considerente de
ergonomie, pentru extracţia dinţilor inferiori, se recomandă poziţionarea spătarului scaunului stomatologic
cât mai aproape de vertical, iar înălţimea va fi reglată în aşa fel încât extremitatea cefalică a pacientului să
fie situată la nivelul coatelor medicului. Pentru extracţiile dinţilor superiori, scaunul va fi ridicat, spătarul
scaunului se va fixa în poziţie oblică, iar pacientul va avea capul în uşoară extensie. în cazul extracţiilor
efectuate cu anestezie generală, pacientul se aşează în decubit dorsal pe masa de operaţie, cu capul rotat de
partea pe care se practică extracţia pentru a avea vizibilitate şi a preveni căderea fragmentelor de dinte, os,
secreţiilor în faringe.
10. Pregătirea medicului către extracţia dentară.

Pregătirea medicului către extracția dentară include : dotarea cu echipament special, ce include costum
chirurgical, halat, bonetă, mască de unică folosinţă, mănuşi sterile. În prealabil, medicul trebuie să îşi spele
minuţios mâinile. De asemenea, este interzisă prezenţa bijuteriilor pe braţele medicului : ceas, inel, brăţări.
Poziţia medicului - Pentru extracţiile dentare la pacientul aşezat pe scaunul stomatologic, medicul va sta
de regulă în dreapta pacientului şi în faţă („în poziţia de la ora două”). Cu mâna stângă va menţine maxilarul
sau mandibula, iar cu mâna dreaptă va efectua manoperele de extracţie. Ca excepţie, în cazul extracţiei
dinţilor de pe hemiarcada inferioară dreaptă, medicul va sta lateral de pacient şi uşor în spatele acestuia („în
poziţia de la ora patru”). Cu mâna stângă va menţine mandibula (dinspre partea stângă a pacientului), iar cu
mâna dreaptă va efectua manoperele de extracţie. în cazul în care pacientul este culcat pe masa de operaţie,
medicul va sta pe partea care conferă cel mai bun acces, iar ajutorul pe parte opusă.
11. Principii generale de tehnică în extracţia dentară.
Odată stabilită indicaţia de extracţie, se vor analiza condiţiile morfologice şi patologice locale, pentru a
alege o tehnică operatorie cât mai puţin traumatizantă şi a evita accidentele şi complicaţiile ulterioare.
Conditiile morfologice locale:
 Cu cât osul alveolar este mai spongios, prezentând o corticală subţire şi elastică, extracţia dinţilor se
face mai uşor.
 Dacă dintele este implantat într-o zonă în care alveola dentară este săracă în ţesut spongios şi
corticala este groasă, extracţia va fi mai dificilă, aşa cum se intâmplă la primul molar superior şi la
molarii şi premolarii inferiori.
 Osul alveolar are unele particolaratati in dependenta de virsta la copii şi tineri osul este mult mai
elastic, pe câtă vrenie la batrini osul suferă un proces de hipercalcifiere, devine casant, fracturându-se
cu uşurinţă.
 Conformaţia coroanei şi a rădăcinilor dentare are o importanţă deosebită în tehnica de extracţie ce
urmează a fi folosită. Astfel, coroanele mici, fără convexităţi bine reprezentate, nu permit ade-sea
aplicarea cleştelui de extracţie, necesitând folosirea elevatoarelor; de asemenea, dinţii cu co-roane
mici presupun existenţa unei rădăcini lungi, efilate, de multe ori cu anomalii de formă şi de
implantare. Coroanele mari, solide, presupun exis-tenţa unor rădăcini scurte, dar groase şi bine
implantate în osul alveolar.
Conditii patologice locale:
 Modificările palologice ale dinţilor şi ale alveolei pot, uneori, să uşureze mult extracţia dinţilor;
alteori, dimpotrivă, să facă foarte dificilă intervenţia.
 Un dinte devitalizat cu diminuarea rezistenţei ligamentului alveolodentar şi a pereţilor alveolari,
se extrage cu mai multă uşurinţă decât un dinte vital.
 Unele inflamatii repetate ale paradontiului determina aparitia unor procese de hipercimentoza
apicala, sau inlocuirea ligamentelor cu tesut dur va face mai dificila extractia.
 Distructiile coronare masive prin carie favorizeaza fracturarea dintelui in timpul exxtractiei.
12. Indicaţii pentru utilizarea cleştilor.

— dinţii a căror porţiune coronară este integră sau parţial distrusă, permiţând aplicarea corectă la colet a
instrumentului respectiv;
— rădăcinile dentare care prezintă o porţiune extraalveolară suficient de proeminentă şi rezisten-tă pentru
a putea fi prinsă cu cleştele;
— rădăcinile dentare care se găsesc la limita peretelui alveolar, osul permiţând. crearea, cu ele-vatorul sau
freza, a unui şanţ periradicular unde să poată fi insinuate fălcile cleştelui, asigurând o priză eficientă pe
rădăcină
13. Indicaţii pentru utilizarea elevatoarelor.

Dintii cu coroane conice, care nu permit o adaptare corectă a fălcilor cleştelui, precum şi rădăcinile situate
sub limita marginii procesului alveolar se extrag cu elevatoarele.
14. Etapele de bază în extracţia dentară cu ajutorul cleștilor.

 Aplicarea clestelui se face in axul de implatare al dintelui, coroana dentara fiind inconjurata de
falcile clestlui.
 Insinuarea porţiu-nea activă a fălcilor se va insinua cât mai profund subgingival, mai intii o sa se
adapteze falca ce acţionează oral, nivel la care vizibilitatea este mai redusă, şi apoi se aplică falca ce
acţionează vestibular; fălcile cleştelui se împing cât mai profund între dinte şi gingie.
 Fixarea clestelui recurgem atunci când fălcile cleştelui sunt adaptate perfect, atât în jurul coletului cât şi
în axul de implantare a rădăcinilor, priza este corectă şi operatorul are senzaţia că dintele face corp
comun cu cleştele. O priză axială sau circulară incorectă este urmată de deraparea cleştelui şi în multe
cazuri de fractura dintelui, astfel încât o extracţie simplă poate fi transformată într-una dificilă.
 Luxaţia dintelui realizează o lărgire progresivă a alveolei, urmată de ruperea fibrelor ligamentare
dentoalveolare şi mobilizarea acestuia. Luxaţia se face prin mişcări de basculare vestibulo-orale şi,
eventual, prin mişcări de rotaţie. Bascularea vestibulo-orală se face progresiv, amplitudinea mişcărilor
crescând pe măsură ce din-tele se mobilizează. in funcţie de grosimea tablei osoase alveolare şi deci de
rezistenţa opusă de os, se va insista în partea în care corticala este mai subţire şi alveola se dilată mai
uşor. Astfel, ampli-tudinea mişcărilor de basculare va fi mai mare vestibular la arcadei superioare, cu
exceptia primului molar superior, si la arcada inferioara cu exceptia ultimilor molari. Pentru extractia
molarilor inferiori bascularea va avea aceeasi amplitudine atit V cit si O.
 Extracţia propriu-zisă: după mobilizare dintele capătă un joc liber în alveolă, în acest moment,
mişcărilor de basculare şi de
rotaţie li se adaugă o tracţiune în ax, până când dintele este scos din alveolă. Mişcarea de tracţiune în ax este
necesar să fie:
- lentă
- să se insiste în direcţia în care amplitudinea mobilităţii dintelui este mai accentuată, respectiv în
sensul în care osul cedează mai uşor.
15. Etapele de bază în extracţia dentară cu ajutorul elevatoarelor.

De obicei se recurge la extracţia cu ajutorul elevatoarelor în cazurile în care restul radicular este situat sub
nivelul marginii libere a alveolei, nepermiţând aplicarea cleştelui.
Instrumentar: pentru maxilar se folo-sesc elevatoare drepte sau cudate, "in baionetă", cu porţiunea activă în
formă de jgheab sau flachă. La nivelul mandibulei se folosesc elevatoare cudate cu cioc lateral sau
elevatoare "picior de ciută".
 Aplicarea elevatorului. Lama elevatorului va fi aplicată cu faţa plană sau concavă spre rădăcină şi cu
faţa convexă spre peretele alveolar. Cu vârful ele-vatorului se decolează gingia de pe dinte, sec-
ţionându-se ligamentul circular.
 Insinuarea. Prin mişcări de impingere, presiune sau uşoară rotaţie în ax, se caută să se insinueze lama
elevatorului cât mai profund între rădăcină şi peretele alveolei. Aceste mişcări se fac pe toate feţele
rădăcinii, pentru a obţine o dilatare convenavilă a alveolei.
 Luxaţia rădăcinii. După ce lama elevatorului a pătruns suficient de adânc in spatiul dento-alveolar, se
exercită o serie de mişcări de rotaţie şi basculare, vârful elevatorului acţionând asupra rădăcinii, iar
lama acestuia sprijinindu-se pe marginea alveolei.
16. Etapele auxiliare în extracţia dentară.

 Sindesmotomia constă în secţionarea ligamentului circular_al_dintelui, pentru a permite insinuarea,
cât mai profund subgingival, a fălcilor cleştelui. in acest scop se folosesc sindesmotoamele care au o
parte activa subtire si ascutita putind fi insinuate intraalvolar.
 Chiuretajul alveolei este indicat atunci când la controlul alveolei se descoperă ţesut de granulaţie sau
resturi de membrană chistică, fragmente mici de dinte, așchii de os sau când pereţii alveolari sunt
osteitici, în parodontitele apicale sau marginale cronice.
 Suturarea
17. Tehnici de extracții minimal invasive cu ajutorul periotomului, piezotomului și sistemului

“Benex Root Control”.
Periotomul este folosit pentru a detasa cu grija marginea gingivala cat si tesutul parodontal pana aproape de
treimea de mijloc a radacinii.
Piezotome este un dispozitiv chirurgical cu ultrasunete, care se foloseste pentru osteotomie cind este riscul
de a leza tesuturile moi vase, nervi, gingie.
Sistemului “Benex Root Control”. acest sistem (fig.1) este folosit pentru extracţia rădăcinilor şi resturilor
radiculare situate subgingival sau subcortical evitând trauma exagerată a ţesuturilor apofizei alveolare.
Cu ajutorul fiziodipenserului pe axul restului radicular se formeaza un canal, apoi in acest canal este
insurubat un surub de tractiune, apoi se aplica extractorul astfel ca firul de extractie sa fie in axul radacinii,
apoi se efectuiaza tractionarea surubului.
18. Instrumentarul necesar pentru extracţia dinţilor arcadei superioare.

-instrumentarul obişnuit pentru examinarea cavităţii bucale (oglindă, pensă, sondă dentară);
-instrumentarul pentru anestezie loco-regională (seringă de unică utilizare şi ace de mărimi potrivite);
-instrumentarul de extracţie (cleşti şi elevatoare adecvate dinţilor sau rădăcinilor de extras, sindesmotoame).
19. Metodele de anestezie utilizate la maxilarul superior.

1. Anestezia loco-regională:
1. Anestezia nervilor alveolari supero-posteriori La nivelul arcadei superioare, regiunea molarilor este
frecvent anesteziată printr-o tehnică definită curent în stomatologie drept anestezia „la tuberozitate” sau
blocaj zigomatic, procedeu ce include nervii alveolari supero-posteriori
Teritoriul anesteziat cuprinde molarii superiori cu osul alveolar, fibromucoasa vestibulară, peretele
posterior al sinusului maxilar şi mucoasa sinusală adiacentă. Inconstant nu se anesteziază rădăcina mezio-
vestibulară a molarului de şase ani, uneori însă anestezia poate cuprinde parţial sau total şi zona
premolarilor.
Reperele pentru anestezia „la tuberozitate” sunt:
• creasta zigomato-alveolară.
• rădăcina mezială a molarului de 12 ani.
• mucoasa mobilă
2. Anestezia nervului nazopalatin Asigură blocajul nervului incisiv, blocajul nervului sfenopalatin
Repere: Puncţia anestezică se face la nivelul papilei incisive care acoperă gaura incisivă
3. Anestezia nervului palatin anterior (nervul palatin mare)- Porțiunea posterioară a palatului dur și
țesuturile ce-l acoperă anterior până la primul premolar și medial până la linia mediană a palatului
Repere: - ultimul molar, la 1 cm deasupra festonului gingival
4. Anestezia nervilor alveolari superoanteriori (n. infraorbital)
Aria de anestezie
• dinţii frontali superiori (incisiv central, lateral, canin) de partea anesteziată
• procesul alveolar între linia mediană şi primul premolar (atunci când nervul alveolar supero-mijlociu este
inexistent)
• mucoasa vestibulară şi periostul în această zonă
• peretele anterior al sinusului maxilar şi mucoasacare îl tapetează
• jumătate din buza superioară
• aripa nasului
• pleoapa inferioară
2. Anestezia locala de contact: pulverizare, inbibitie, badijonare.

3. Anestezia prin infiltratie plexala, intraligamentara, intrapapilara, intraseptala
20. Particularităţile extracţiei incisivilor superiori (poziția medicului și a pacientului, tipul de

anestezie şi instrumentarul utilizat).
Insivivii centrali superiori
Anatomie: rădăcina incisivului central superior are o lungime de 12-13 mm şi o formă conică-rotunjită. Este
de obicei dreaptă, fără curburi sau deformări. Rădăcina este orientată distopalatinal, astfel încât Impreună cu
axul coroanei face un unghi obtuz. Osul alveolar este spongios, cu compactă redusă; tabla osoasă vestibulară
este mai subţire decât cea palatinală.
Poziția bolnavului și a operatorului:
- lucrându-se cu vizibilitatea directă, pentru extracția dinților maxilarului superior, fotoliul va fi ridicat
sus, capul bolnavului se aduc aproximativ la nivelul umărului operatorului.
- tetiera fotoliului va fi dată pe spate, capului imprimându-i se astfel o ușoară extensie.
- bolnavul va privi drept înainte sau va rota usor capul spre dreapta.
- gura este larg deschisă, pentru a expune bine regiunea frontalilor superiori.
- operatorul stă în partea dreaptă, puțin în fața bolnavului.
Anestezie: este indicată anestezia prin infiltrație submucoasă depășind linia mediana, pentru a
anestezia și filetele anastomotice care se extind din maxilarul opus. Pentru fibromucoasa palatinală se va
face anestezia la gaura incisivă. In cazurile în care anestezia plexală nu este posibilă, se va apela la
anestezia tronculară periferică la ambele găuri infraorbitare, asociată cu anestezia la gaura incisivă,
bilaterală.
Instrumente: vor fi folosite pentru sindesmotomie fie elevatoarele drepte "in gheab", fie elevatoarele "in
flacără", fie sindesmotoamele drepte.
Pentru extracția propriu-zisă se va utiliza cletele drept cu fălci de mărime convenabilă, care se adaptează
perfect axial și circular la coletul dintelui.
Tehnică:
-indexul de la mâna stângă îndepărtează buza superioară, fixând în același timp vestibular creasta
alveolară în dreptul dintelui care urmează să fie extras.
- Policele fixează creasta alveolară palatinal .
-Cu elevatorul sau cu sindesmotomul se vor face decolarea gingiei și secționarea ligamentului circular.
- Se aplică cleștele adaptând pe gâtul dintelui mai întai falca palatinală ,apoi pe cea vestibulară. Se împing
fălcile cleștelui cât mai mult pround în lăcașul creat cu elevatorul sau sindesmotomul.
- Luxația se face prin mișcări lente de basculare vestibulo-palatinală, insistând mai mult vestibular, unde
corticala osoasă este mai subțire.
- Pe măsură ce dintele se mobilizează, prin lărgirea alveolei și ruperea ligamentelor alveolo- dentare se
amplifică mișcările de basculare și de rotație, în final adăugându-se și mișcarea de tractiune.
-Tracțiunea se va exercita în axul de implantare a dintelui, adică mezio-vestibular. Dacă unghiul mezial
al incisivului se propune în dintele de partea opusă, se va imprima cleștelui o ușoară mișcare de rotație,
până când rădăcina scapă din alveolă.
Incisivii laterali superiori

Anatomie: lungimea radacinii egala cu a celor centrali, este mai subtire, turtita in sens M-D, orientata
disto-palatinal, inclinarea palatina fiind mai accentuata decit a celui central. Radacina subtire prezinta o
curbura orientata distal, favorizind fracturile la acest nivel.
Pozitia bolnavului și a operatorului: acceași ca și în cazul extracției incisivilor centrali.
Anestezia: este indicată anestezia plexală sau tronculară periferică la gaura infraorbitară și la gaura
incisivă.
Instrumentar: elevatoare drepte și sindesmotoame; de asemenea, este folosit clestele drept cu falcile mai
subțiri, pentru a permite o adaptare perfectă la colet.
Tehnica:
- creasta alveolară este prinsă între index și police.
- Cu elevatorul drept sau sindesmotomul se practică decolarea gingiei profund, până la marginea osului
alveolar.
-Cleștele se aplică mai întâi cu falca palatinală, apoi cu cea vestibulară, urmând ea să se insinueze cât mai
profund subgingival.
-Luxația se face prin mișcări de basculare vestibulo-palatinală, insistând-se mai mult palatinal, unde tabla
osoasă este mai subțire.
- Dintele, mobilizat suficient, va fi extras printr-o mișcare lentă de tracțiune mezio-vestibulară în
prelungirea axului de implantare a rădăcinii.
21. Particularităţile extracţiei caninilor superiori (poziția medicului și a pacientului, tipul de

Caninii superiori
Anatomie: dintele cu cea mai lunga radacina 17,5 mm, prezentând uneori, pe feţele aproximale, un şanţ
longitudinal puţin adânc. Rădăcina este uşor turtită în sens mezio-distal; Direcţia rădăcinii este aproape
verticală, prezentând frecvent la apex o curbura distala sau vestibulară, fapt care favorizează fracturarea sa
în timpul extracţiei. Osul alveolar este spongios, portiunea vestibulara a osului care acopera radacina este
mai proeminenta si subtire.
-fotoliul dentar va fi ridicat la aceeasi înälțime ca și pentru extracția incisivilor.
-Când se urmărește extracția caninului din dreapta, capul va fi așezat în tetieră drept, iar pentru extracția
celui din stânga, capului i se va imprima o ușoară rotație spre dreapta.
Anestezia: se practică anestezia plexală sau tronculară periferică la gaura infraorbitară și la cea incisivă.
Instrumentar: elevatoare și sindesmotoame drepte și cleștele drept cu fălcile puternice.
Tehnică:
-indexul și policele operatorului fixează creasta alveolară în dreptul rădăcinii dintelui care urmează să fie
extras.
-cu elevatorul sau sindesmotomul se decolează gingia de jur împrejurimile coletului, până la marginea liberă
a alveolei.
- Se aplică apoi fălcile cleștelui, urmărindu-se o insinuează cât mai profund la acesta, pentru a se realiza o
priză perfectă. Deoarece rădăcina este mai lungă și mai voluminoasă, sunt necesare manopere mai puternice
de basculare.
- Luxația se face prin mișcări de basculare vestibulo-palatinală, insistându-se mai mult vestibular.
- Implantarea fiind de obicei profundă, mișcările de basculare vor fi executate de multe ori, cu o forță
progresivă, deoarece osul cedează mai greu.
- Mișcări de rotație în ax se vor face cu multă prudență și, în mod obligatoriu, vor avea o amplitudine redusă,
întrucât curbura radiculară este foarte frecventă, riscându-se fracturarea. După ce dintele a căpătat o
mobilitate suficientă, se face mișcarea de tracțiune în ax, tracțiune care se va realiza de asemenea lent și
controlat, pentru a nu fractura vârful rădăcinii, care poate fi recurbat
22. Particularităţile extracţiei premolarilor superiori (poziția medicului și a pacientului, tipul de

Primii premolari superiori
Anatomie : are de obicei 2 radacini vestibulara si orala, radacina vestibulara este mai lunga decit cea
palatinala acestea sunt subtiri, efilate, intre ele find un sept osos interradicular destul de gros. Rădăcina
vestibulară este implantată într-o zonă cu corticala mai compactă. Corticala vestibulara fiind subtire,
densa si rezistenta.
Poziția bolnavului și a operatorului: aceeași ca și în cazul extracției
caninilor
Anestezie: sunt indicate anestezia plexală și infiltrația palatinală în dreptul dintelui de extras. In cazul
in care anestezia plexală nu este posibilă, se va face anestezie tronculară periferică la gaura infraorbitar
și la tuberozitate, iar pentru bolta palatina, la gaura palatină mare și la gaura incisivă.
Instrumentar:
-elevatoare și sindesmotoame drepte, cleștele de premolar, ale cărui falci fac cu mânerul un unghi obtuz,
pentru a putea fi aplicat în axul de implantare a dintelui.
-Porțiunea activă a fălcilor, mai îngustă decât cea a cleștilor folosite pentru extracția caninilor, este
rotunjită, concavă în sens transversal și longitudinal. Intre fălci există un spațiu care permite o priză
eficientă - pentru efectuarea manoperelor de basculare.
Tehnică:
- se fixează creasta alveolară între index și police, îndepărtându-se în același timp buza superioară și
părțile moi ale obrazului în dreptul dintelui care urmează să fie extras; .
- Cu elevatorul sau sindesmotomul se face decolarea gingiei și apoi se aplică cleștele. Fălcile cleștelui
făcând un unghi obtuz cu mânerul, se va urmări ca axul de aplicare a acestora să corespundă axului de
implantare a rădăcinilor. Se controlează dacă priza s-a realizat corect, făcându-se apoi mișcări de
basculare vestibulo-palatinală.
- mișcări de rotație în ax sunt absolut contraindicate.
Premolarii 2 superiori
Anatomie: are de obicei o singură rădăcină, lungă de aproxi-mativ 13 mrn şi prezentând pe feţele
aproximale un şanţ longitudinal. Pe sectiune este turtită în sens mezio-distal; Sinusul maxilar este situat
în imediata vecinatate a apexului. Peretele osos care separă vârful rădăcinii de sinusul maxilar are grosimi
variabile
-fotoliul este ridicat;
-capul, în ușoară extensie, este parțial rotat spre stânga – in cazul extracției premolarilor din partea
dreaptă - sau spre dreapta –în cazul extracțiilor premolarilor din partea stângă.
- Operatorul va sta in dreapta și puțin în fața bolnavului,
Anestezie : aceeași ca și în cazul extracției primilor premolari superiori.
Instrumentar: elevatoare, sindesmatoame și clești, identici cu cei care folosesc pentru extracția primilor
premolari superiori.
Tehnica: fixarea crestei alveolare se face la fel ca pentru extracția amintită mai sus.
-Decolarea gingiei cât mai profund, întrucât curbura în plan vertical la nivelul coletului este puțin
accentuată, iar priza cu cleștele este mai dificil de realizat. Fălcile cleștelui, insinuate profund
subgingival, fixează bine dintele.
- Luxația se face prin mișcări de basculare vestibulo-palatinala, insistând mai mult vestibular, unde tabla
osoasă cedează mai ușor.
-Când vrful rădăcinii nu este bifid, mișcărilor de basculare li se poate asocia mișcarea de rotație in ax,
pană la mobilizarea convenabila a dintelui.
-Tracțiunea se face în jos și ușor vestibular, scoțând dintele din alveolă.
-Raporturile foarte apropiate cu sinusul maxilar necesită precauții deosebite la chiuretarea și protecția
alveolei după extracție.
23. Particularităţile extracţiei primilor doi molari superiori (poziția medicului și a pacientului,
tipul de anestezie şi instrumentarul utilizat).
Molarul 1 superior
Anatomia: este un dinte voluminos, cu 3 rădăcini — una palatinală şi două vestibulare. Rădăcina palatinală
mai groasă şi mai lungă, este uşor turtită în sens vestibulo-palatinal in treimea apicala fiind putin orientata
spre vestibular. Rădăcina mezio-vestibulară, mai mică, rădăcina disto-vestibulară are dimensiuni şi mai
mici; Osul are o structură spongioasă; vestibular, tabla osoasă prezintă o îngroşare compactă dată de creasta
zigomatoalveolară, care se poate palpa. Sinusul maxilar este despărţit de apexurile primului molar printr-un
perete osos foarte subţire. Uneori, sinusul trimite un diverticul chiar între rădăcinile molarului.
-fotoliul va fi ridicat;
-capul pacientului, în ușoară extensie, cu gura deschisă moderată, pentru a nu pune în tensiune tesuturile moi
ale obrazului.
-În cazul extracției dinților de partea dreaptă, capul va fi rotat ușor spre stânga; pentru extracția celor de pe
partea stângă, capul va fi rotat spre partea opusă. -Operatorul stă la dreapta și puțin în fața bolnavului.
Anestezie: tronculară periferică la tuberozitate, completată cu o infiltrație vestibulară pentru anestezierea
unor filete din nervul bucal, și la gaura palatină mare.
Instrumentar:
- elevatoare drepte "in jgheab" și sindesmotoame;
-clești pentru molari îndoiți pe lat, fălcile voluminoase făcând un unghi obtuz cu mânerul.
-Pentru adaptarea perfectă la colet, falca ce urmează să fie aplicat vestibular prezintă un pinten care se
insinuează între râdăcina mezio-vestibulară și cea disto-vestibulară. Falca palatinală este rotunjită convex în
plan transversal și longitudinal.
-Există deci clești pentru hemiarcada dreaptă și clești pentru hemiarcada stângă, orientarea făcându-se în
funcție de falca prevăzută cu pinten , care trebuie aplicată vestibular.
Tehnica :
- creasta alveolară se fixează între index și police, înepărtându-se prin aceeași manevra și părțile moi
labiogeniene.
-Decolarea gingiei în jurul coletului se face cu elevatoarele sau sindesmotoamele drepte ; pentru fața distală
se folsesc elevatoarele ,, in baioneta ”.
- Se aplică cleștele adaptând mai întâi falca palatinală, apoi cea vestibulară, al cărei pinten se va insinua cât
mai adânc între cele două rădăcini; se controlează dacă priza este făcută corect prin mișcări lente de
basculare vestibulo-palatinală, la început de amplitudine mică, insistând în mod egal atât de vestiblar, cât și
palatinal.
-Pe măsură ce dintele se mobilizează, va fi crescută amplitudinea mișcărilor de basculare , în special
vestibular. Dacă creasta zigomatoalveolară este joasă și se prelungește până la marginea liberă a
alveolei ,mișcările de basculare vor fi mai ample palatinal.
- Sunt absolut contraindicate mișcările de rotație ,ca și smuciturile bruște ,care pot determina fracturarea
uneia dintre rădăcini.
Molarul 2 superior
Anatomia : este mai puţin voluminos decât primul, prezentând de asemenea trei rădăcini — una palatinală
şi două vestibulare. Rădăcina palatinală, turtită la nivelul coletului în sens mezio-distal. Uneori, cele trei
rădăcini sunt unite într-un singur corp radicular, care capătă o formă gobuloasă, rotunjită; alteori, din acest
corp radicular unic se desprind mici porţiuni apexiene, foarte frecvent încurbate, care se fracturează uşor.
Osul are o structură spongioasă: tabla osoasă vestibulară este subţire, cu rezistenţă redusă.
Poziția bolnavului și a operatorului: aceeași ca pentru extracția primului molar superior.
Anestezie : plexală vestibulară și tronculară periferică la gaura palatină mare.
Instrumentar :același ca extracției primului molar superior.
Tehnică:gingia din jurul coletului este decolată cu elevatorul drept sau "in baioneta" sau cu sindesmotomul.
- Se aplică cleștele, adaptând mai întâi falca palatinală, apoi cea vestibulară.
-Pintenul vestibular se insinuează între cele două rădăcini, pentru a realiza o priză perfectă.
- Luxația se începe lent, prin mișcări de basculare vestibulo-palatinală.
- Tabla osoasă vestibulară fiind mai subțire, se va insista mai mult vestibular
-Extracția se face tractionând dịntele în jos și vestibular.
24. Instrumentarul necesar pentru extracţia dinţilor arcadei inferioare.

Instrumentele necesare:
 Cleste
 Elevator
 Sidesmotom
 Chiureta
 Ac, portac si fire de sutura
 Pensa chirurgicala
Incisivii centrali inferiori – elevatoare curbe cu cioc lateral — unul care acţionează pe faţa linguală, altul
care acţionează pe faţa vestibulară — sau sindesmotoame curbe; cleşte pentru incisivii inferiori, îndoit pe
muchie în unghi drept faţă de mâner, cu fălci apropiate, subţiri, uşor concave în plan transversal şi
longitudinal.
Incisivii laterali inferiori – elevatoare curbe cu cioc lateral — unul care acţionează pe faţa linguală, altul
care acţionează pe faţa vestibulară — sau sindesmotoame curbe; cleşte pentru incisivii inferiori, îndoit pe
muchie în unghi drept faţă de mâner, cu fălci apropiate, subţiri, uşor concave în plan transversal şi
longitudinal.
Canini inferiori – elevatoare cu cioc lateral pentru mandibulă; cleşte îndoit muchie, cu făl- cile puternice şi
spaţiate intre ele, făcând un unghi obtuz cu mânerul; porţiunea activă este rotunjită, prezentând concavităţi
accentuate atât în plan transversal, cât şi în plan longitudinal.
Premolarul 1 inferior – elevatoare cu cioc lateral sau sindesmotoame cudate, cleşte îndoit pe muchie în
unghi obtuz, cu fălci puternice, rotunjite.
Premolarul 2 inferior – elevatoare cu cioc lateral sau sindesmotoame cudate, cleşte îndoit pe muchie în
unghi obtuz, cu fălci puternice, rotunjite.
Molarul 1 inferior – elevatoare curbe mandibulare cu cioc lateral sau sindesmotoame curbe; cleşte pentru
extracția molarilor, cu fălcile îndoite pe muchie sau pe lat, acestea făcând cu mânerul un unghi drept sau
uşor obtuz. Fălcile cleştelui sunt scurte şi puternice, spaţiate între ele, pentru a putea cuprinde coroana
molarului. Porțiunea activă a fălcilor este prevăzută cu pinteni — atât vestibular, cât şi lingual — pentru a
se putea insinua între rădăcinile dintelui.
Molarul 2 inferior – elevatoare curbe cu cioc lateral sau sindesmotoame curbe; cleşte îndoit pe muchie, la
fel ca pentru extracția primului molar; în cazul în care deschiderea gurii este limitată sau părţile moi
geniojugale sunt puţin extensible, se folosesc cleşti îndoiţi pe lat, ale căror fălci puternice sunt de asemenea
prevăzute cu pinteni ce se insinuează interradicular. Bascularea în cazul cleş- tilor îndoiţi pe lat se face prin
mişcări de supinaţie şi pronaţie.
25. Metode de anestezie utilizate la maxilarul inferior.

Incisivii centrali inferiori – tronculară periferică bilaterală la spina Spix sau la găurile mentoniere,
bilateral, asociată cu infiltraţia mucoasei versantului gingival lingual sau cu infiltraţie plexală, vestibular şi
lingual.
Incisivii laterali inferiori – tronculară periferică la spina Spix sau infiltraţie plexală, vestibular şi lingual.
Instrumentar: acelaşi ca şi în cazul extracţiei incisivului central inferior.
Canini inferiori – tronculară periferică la spina Spix.
Premolarul 1 inferior – tronculară periferică la spina Spix.
Premolarul 2 inferior – – tronculară periferică la spina Spix.
Molarul 1 inferior – tronculară periferică la spina Spix a nervului alveolar inferior şi a nervului lingual;
este necesar să fie completată cu anestezia nervului bucal, care se va face fie troncular, fie prin infiltraţia
mucoasei vestibulare, în dreptul dintelui care urmează a fi extras,
Molarul 2 inferior – tronculară periferică la spina Spix a nervului alveolar inferior şi a nervului lingual;
este necesar să fie completată cu anestezia nervului bucal, care se va face fie troncular, fie prin infiltraţia
26. Particularităţile extracţiei incisivilor inferiori (poziția medicului și a pacientului, tipul de

INCISIVII CENTRALI INFERIORI

Anatomie: incisivii centrali inferiori sunt dinţii cei mai mici. Rădăcinile lor, cu o lungime de
aproximativ 12 mm, sunt turtite în sens mezio- distal, pe secţiune apărând ovale. La colet, diametrul
vestibulo-lingual este aproximativ 5,5 mm, ia cel mezio-distal, de aproximativ 3,4 mm. Pe feţele aproximale,
rădăcinile prezintă un şanţ care începe de la colet, pierzându-se în apropierea apexului. În raport cu corpul
mandibulei, direcţia de implantare a rădăcinilor este linguo-vestibulară. Apexul este în general drept, dar
poate prezenta uneori o curbură distală. Osul are o structură spongioasă; atât corticala linguală, cât şi cea
vestibulară sunt subţiri către marginea liberă a alveolei şi mai groase către treimea inferioară a rădăcinii.
Mezial, se găseşte simfiza mentonieră, care conferă osului o rezistenţă mai mare.
Poziţia bolnavului şi a operatorului: fotoliul dentar este coborât, astfel încât capul bolnavului să
ajungă la nivelul cotului operatorului. Spătarul fotoliului este drept, iar tetiera este astfel plasată, încât capul
să fie în continuare coloanei cervicale. Operatorul stă la dreapta şi în faţa bolnavului.
Anestezie: tronculară periferică bilaterală la spina Spix sau la găurile mentoniere, bilateral, asociată
cu infiltraţia mucoasei versantului gingival lingual sau cu infiltraţie plexală, vestibular şi lingual.
Instrumentar: elevatoare curbe cu cioc lateral — unul care acţionează pe faţa linguală, altul care acţionează
pe faţa vestibulară — sau sindesmotoame curbe; cleşte pentru incisivii inferiori, îndoit pe muchie în unghi
drept faţă de mâner, cu fălci apropiate, subţiri, uşor concave în plan transversal şi longitudinal.
Tehnică: gura pacientului larg deschisă; operatorul, aşezat în faţă şi în dreapta, cu indexul plasat
vestibular şi policele lingual, fixează creasta alveolară în dreptul dintelui care urmează să fie extras,
îndepărtând în acelaşi timp buza inferioară şi limba. Se decolează gingia de pe dinte cu elevatorul sau
sindesmotomul. Fălcile cleştelui se aplică pe colet, insinuându-se subgingival (mai întâi va fi aplicată falca
linguală). Porțiunea activă a fălcilor fiind subţire şi ascuţită, se va urmări realizarea unei prize pe dinte, şi nu
pe creasta alveolară.
Luxaţia se face prin mişcări de basculare vestibulo-linguală, insistându-se îndeosebi vestibular (fig.
3-54). Chiar dacă rădăcina este dee sunt indicate mişcările de rotaţie, atât datorită făp- tului că frontalii sunt
înghesuiți şi separați de sep- turi osoase subţiri — ceea ce poate determi luxaţia dinţilor vecini —, cât şi
datorită fragilităţ rădăcinii implantate în imediata vecinătate a sim- fizei, în acest caz existând riscul
fracturării. Trac- ţiunea se face în sus şi în sens vestibular în di- recţia axului rădăcinii.
INCISIVII LATERALI INFERIORI
Anatomie:Lungimea este de aproximativ 12,5 mm. La colet, diametrul vestibulo-lingual este de
aproximativ 6,2 mm, iar cel mezio-distal, de 4 mm. Direcţia de implantare a rădăcinii este linguo-
vestibulară, apexul fiind uşor distalizat. Țesutul osos are o structură spongioasă, cu corticalele linguală şi
vestibulară subţiri. Către marginea bazilară a mandibulei, grosimea osului alveolar este mai mare.
Poziţia bolnavului şi a operatorului: fotoliul dentar este coborât, astfel încât capul bolnavului să
ajungă la nivelul cotului operatorului. Spătarul fotoliului este drept, iar tetiera este astfel plasată, încât capul
să fie în continuare coloanei cervicale. Operatorul stă la dreapta şi în faţa bolnavului.
Anestezie: tronculară periferică la spina Spix sau infiltraţie plexală, vestibular şi lingual.
Instrumentar: elevatoare curbe cu cioc lateral — unul care acţionează pe faţa linguală, altul care
acţionează pe faţa vestibulară — sau sindesmotoame curbe; cleşte pentru incisivii inferiori, îndoit pe muchie
în unghi drept faţă de mâner, cu fălci apropiate, subţiri, uşor concave în plan transversal şi longitudinal.
Tehnică: operatorul fixează creasta alveo- lară între index şi police. După decolarea gingiei cu
ajutorul vârfului elevatorului sau cu sindesmotomul, se aplică cleştele subgingival, până la marginea
liberă a alveolei. Se controlează priza, dintele trebuind să facă corp comun cu cleştele. Mişcările de luxaţie
se fac prin basculare vestibulo-linguală, insistând mai mult vestibular. Nu se efectuează mişcări de rotaţie
în ax, pentru a nu luxa incisivul central. Tracţiunea se face în sus şi vestibular, putându-se imprima. şi o
uşoară în- clinare distală, datorită orientării apexului în aceas- tă direcţie.
27. Particularităţile extracţiei caninilor inferiori (poziția medicului și a pacientului, tipul de
Anatomie: caninul inferior este un dinte puternic, cu rădăcina lungă de aproximativ 15 mm. Pe secţiune este
turtit în sens mezio-distal; diametrul vestibulo-lingual este de aproximativ 6,8 mm, iar cel mezio-distal, de
5.2 mm. Rădăcina prezintă pe feţele aproximale un şanţ care porneşte de la colet, este mai accentuat către
mijloc, ştergându-se în apropierea apexului. Apexul este de obicei drept, putând prezenta uneori o uşoa- ră
înclinare distală. Cu totul excepţional, apexul poate fi însă şi bifid. În raport cu corpul mandibulei, rădăcina
are o înclinare vestibulară. Osul alveolar este spongios, cu corticala lin- guală mai groasă decât la nivelul
incisivilor; corticala vestibulară este mai subțire, putându-se palpa, prin grosimea ei, conturul rădăcinii.
Poziţia bolnavului şi a operatorului: fotoliul dentar este coborât iar pacientul este rugat să stea
cu capul drept şi gura larg deschisă. În vederea extracţiei caninului din dreapta, operatorul stă în dreapta şi
înapoia bolnavului, mâna stângă a sa înconjurând capul bolnavului. Cu policele situat lingual şi indexul
vestibular, operatorul va fixa creasta alveolară, celelalte degete cuprinzând marginea bazilară a mandibulei.
În cazul extracţiei caninului din stânga, operatorul va sta în dreapta şi în faţa bolnavului. Creasta
alveolară este menţinută între medius — situat lingual — şi index — situat vestibular —, policele fixând
marginea bazilară a mandibulei
Anestezie: tronculară periferică la spina Spix.
Instrumentar: elevatoare cu cioc lateral pentru mandibulă; cleşte îndoit muchie, cu fălcile puternice
şi spaţiate intre ele, făcând un unghi obtuz cu mânerul; porţiunea activă este rotunjită, prezentând concavităţi
accentuate atât în plan transversal, cât şi în plan longitudinal.
Tehnică: se decolează gingia cu elevatoarele sau sindesmotoamele. Fălcile cleştelui vor fi insinuate
profund, până la marginea liberă a alveolei, urmărindu-se adaptarea lor perfectă la colet. Luxaţia se face
prin mişcări de basculare vestibulo-linguală. Rădăcina fiind puternică şi com- pacta osoasă groasă, la
început mişcările de basculare sunt de amplitudine redusă, egale atât vestibular, cât şi lingual. Pe măsură ce
dintele se mobilizează, amplitudinea mişcărilor de basculare va fi crescută, insistându-se mai mult
vestibular. Dacă radiografic se constată că rădăcinile sunt drepte, mişcărilor de basculare li se pot asocia
rotaţii în ax, făcute însă cu grijă, deoarece dintele are pe secţiune o formă eliptică. Extracţia se realizează
prin tracţiune lentă în sus şi vestibular, asociată eventual cu o uşoară rotaţie în ax.
28. Particularităţile extracţiei premolarilor inferiori (poziția medicului și a pacientului, tipul de

PREMOLARUL 1 INFERIOR
Anatomie: dinţi cu rădăcină unică, puter- nică, lungă de aproximativ 14,8 mm, ovalară pe secţiune,
turtită în sens mezio-distal; la colet, diametrul mezio-distal este de aproximativ 5 mm, iar cel vestibulo-
lingual, de aproximativ 6 mm. Pe feţele aproximale, rădăcina are un şanţ longitudinal care se întinde de la
colet până la apex. De obicei, apexul rotunjit este în continuare a rădă- cinii şi cu totul excepţional poate fi
bifid. Direcţia de implantare este aproape verticală, prezentând o discretă înclinare vestibulară. Tabla osoasă
este groasă atât vestibular, cât şi lingual. Corticalele sunt de asemenea groase. Infe- rior şi distal de fundul
alveolei se găseşte gaura mentonieră, cu emergenţa pachetului vasculo-nervos omonim.
Poziţia bolnavului şi a operatorului: aceeaşi ca şi în cazul extracţiei caninului.
Instrumentar: elevatoare cu cioc lateral sau sindesmotoame cudate, cleşte îndoit pe muchie în unghi
obtuz, cu fălci puternice, rotunjite.
Tehnică: operatorul fixează creasta alveo- lară între degetele mâinii stângi, care în acelaşi timp
îndepărtează limba şi părţile moi labiojuguale, fixând şi mandibula Se face decolarea gingiei; se adaptează
mai întâi falca linguală, apoi cea vestibulară a cleştelui, controlându-se priza. Luxaţia se face la început prin
mişcări de basculare vestibulo-linguală reduse ca amplitudine. Pe măsură ce dintele se mobilizează,
amplitudinea mişcărilor de basculare poate fi crescută, tabla osoasă cedând de obicei la acest nivel
vestibular. Dacă rădăcina este dreaptă, se pot asocia, cu pru- denţă însă, şi mişcări de rotaţie în ax. Extracţia
se face prin tracţiune în sus şi vestibular, cu grijă, pentru ca în momentul eliberării complete a dintelui din
alveolă cleştele să nu scape lovind dinţii antagoniști.
PREMOLARII 2 INFERIORI
Anatomie: dinţi cu o rădăcină puternică, lungă de aproximativ 15,5 mm, turtită în sens mezio-distal; la
colet, diametrul mezio-distal este de 4,7 mm, iar cel vestibulo-lingual, de 6,5 mm. Forma rădăcinii este
conică, uneori efilată spre apexuri, fără şanţuri pe feţele aprximale. Uneori, alta linguală — separate printr-
un sept osos. Apexul prezintă o înclinare distală. Osul alveolar este gros, cu corticale puternice, egale
vestibular şi lingual. Inferior şi mezial de apex se găseşte gaura mentonieră.
Poziţia bolnavului şi a operatorului: aceeaşi ca în cazul extracţiei caninului şi a primului premolar.
Instrumentar: elevatoare cu cioc lateral sau sindesmotoame cudate, cleşte îndoit pe muchie în unghi obtuz,
cu fălci puternice, rotunjite.
Tehnică îndepărtând cu degetele părţile moi labiojugale şi limba, operatorul fixează în ace- laşi timp creasta
alveolară şi mandibula; urmează decolarea gingiei cu elevatorul sau sindesmotomul. Se aplică cleştele în
axul de implantare a dintelui, care este vertical în raport cu mandibula. Luxaţia se face la început prin
mişcări lente de basculare vestibulo-linguală şi, pe măsură ce alveola se dilată, se insistă în special
vestibular. Tracţiunea sc face în sus şi vestibular; dacă apexul este recurbat distal, sensul tracţiunii va fi
distal.
29. Particularităţile extracţiei primilor doi molari inferiori (poziția medicului și a pacientului, tipul
de anestezie şi instrumentarul utilizat).
MOLARUL 1 INFERIOR
Anatomie: sunt dinţii arcadei inferioare dotați cu cea mai voluminoasă coroană şi două rădăcini — una
mezială şi alta distală. Lungimea rădăcinilor este de aproximativ 13,3 mm şi sunt turtite în sens mezio-
distal. Ambele rădăcini pre- zintă pe feţele lor aproximale câte un. şanţ astfel încât pe secţiune apar
strangulate. Rădăcina me- zială este mai robustă decât cea distală. Direcţia rădăcinilor este de obicei uşor
distalizată. Ele pot fi uneori convergente, blocând între ele septul interradicular (“rădăcini barate”), sau
divergente, diametrul la colet fiind mai mic decât distanţa dintre rădăcini. La colet, molarul apare
strangulat, pe feţele sale (vestibulară şi linguală) desenându-se un şanţ (zone de bifurcaţie), care este în
continuarea spa- ţiului interradicular. Osul alveolar este compact, cu, tablele osoase (vestibulară şi
linguală) îngroşate de liniile oblice internă şi externă. Pe sub alveola molarilor trece canalul mandibular,
în care se găsesc nervul, artera şi vena alveolară inferioră. Uneori, în urma unor procese patologice
periapicale, tavanul canalului mandibular este erodat, realizându-se, după extrac- ţia dintelui, o
comunicare între cavitatea bucală şi canalul mandibular.
Poziţia bolnavului şi a operatorului: fotoliul dentar va fi coborât, iar capul bolnavului, bine fixat
în tetieră. Pentru extracția primului molar din stânga, capul bolnavului va fi rotat spre dreapta, opera-
torul aflându-se în dreapta şi puţin în faţa acestuia. În cazul extracţiei primului molar din dreapta,
capul bolnavului este drept, medicul așezându-se în dreapta şi puţin în spatele său.
Anestezie: tronculară periferică la spina Spix a nervului alveolar inferior şi a nervului lingual; este
necesar să fie completată cu anestezia nervului bucal, care se va face fie troncular, fie prin infiltraţia
Instrumentar: elevatoare curbe mandibulare cu cioc lateral sau sindesmotoame curbe; cleşte pentru
extracția molarilor, cu fălcile îndoite pe muchie sau pe lat, acestea făcând cu mânerul un unghi drept sau
uşor obtuz. Fălcile cleştelui sunt scurte şi puternice, spaţiate între ele, pentru a putea cuprinde coroana
molarului. Porțiunea activă a fălcilor este prevăzută cu pinteni — atât vestibular, cât şi lingual —
pentru a se putea insinua între rădăcinile dintelui.
Tehnică: dintele fiind foarte puternic, se impune ca, pe lângă îndepărtarea limbii şi a obrazului,
degetele să fixeze bine mandibula. În vederea extracţiei molarului din stânga, mediusul operatorului va
fi plasat lingual, indexul vestibular, iar policele pe marginea bazilară a mandibulei. Când este vorba de
molarul din dreapta, mâna stângă a operatorului înconjură capul bolnavului, policele fiind plasat
lingual, indexul vestibular, celelalte trei degete fixând marginea bazilară a mandibulei. Se face
decolarea gingiei de pe dinte până la marginea liberă a osului alveolar. Urmează aplicarea fălcii
linguale, apoi a celei vestibulare. Pin- tenii cleştelui se vor insinua profund în şanţul interradicular, la
zona de bifurcaţie, pentru a face o priză cât mai bună. Luxaţia se face la început prin mişcări lente
vestibulo-linguale, de amplitudine redusă. Alveola se dilată greu, iar forța necesară basculării va trebui
să fie destul de mare. Nu se va apăsa în mod exagerat pe mandibulă, existând riscul luxaţiei articulației
temporo-mandibulare. Pe măsură ce dintele începe să se mobilizeze, va fi crescută treptat amplitudinea
mişcărilor de basculare vestibulo-linguală.
Datorită faptului că tablele osoase sunt la fel de groase vestibular şi lingual, se va insista în mod egal,
şi nu într-o direcţie. Când dintele s-a mobilizat suficient, se exercită o tracţiune puter- nică, dar
controlată, în sus, scoţându-l din alveolă. Dacă radiologic se constată că rădăcinile sunt încurbate distal,
tracţiunea poate fi orientată în sus şi uşor înapoi. În cazul rădăcinilor convergente sau divergente, chiar
dacă se aplică tehnica cea mai riguroasă, fractura nu poate fi evitată, iar extracția va trebui continuată fie
cu elevatoarele, fie prin alveolotomie.
MOLARUL 2 INFERIOR
Anatomie: mai mici ca dimensiune decât primii molari, au de obicei rădăcini drepte sau încurbate distal.
Uneori, cele două rădăcini — mezială şi distală — pot fuziona într-un corp către colet, apexurile fiind
separate. Rădăcinile sunt turtite în sens mezio-distal, având lungimea de aproximativ 12 mm; rădăcina
distală este mai puţin tur- tită decât cea mezială. Şanţurile de pe feţele aproximale ale rădă- cinilor sunt
puţin pronunţate. Osul alveolar, compact, este îngroşat vestibular de linia oblică exter- nă. Lingual,
tabla osoasă este mai subțire.
Poziţia bolnavului şi a opera: torului: la fel ca pentru extracția primului molar, în cazul în care se
folosesc cleştii îndoiţi pe muchie. Dacă se folosese clești îndoiți pe lat, care se introduc paralel cu arcada
- atât pentru extracția molarului din dreapta, cât şi pentru a celui din stânga —, operatorul se va aşeza la
dreapta şi cât mai în faţa bolnavului.
Anestezie: tronculară periferică la spina Spix a nervului alveolar inferior şi a nervului lingual; este
necesar să fie completată cu anestezia nervului bucal, care se va face fie troncular, fie prin infiltraţia
Instrumentar: elevatoare curbe cu cioc lateral sau sindesmotoame curbe; cleşte îndoit pe muchie, la
fel ca pentru extracția primului molar; în cazul în care deschiderea gurii este limitată sau părţile moi
geniojugale sunt puţin extensible, se folosesc cleşti îndoiţi pe lat, ale căror fălci puternice sunt de
asemenea prevăzute cu pinteni ce se insinuează interradicular. Bascularea în cazul cleş- tilor îndoiţi pe
lat se face prin mişcări de supinaţie şi pronaţie.
Tehnică: când se folosesc cleşti îndoiţi pe muchie, după decolarea gingiei şi aplicarea cleştelui,
luxaţia se face prin mişcări de basculare vestibulo-linguală, insistându-se mai mult lingual. Cleştii
îndoiţi pe lat se introduc paralel cu arcada dentară, adaptarea făcându-se prin împingerea fălcilor
cleştelui subgingival. Întotdeauna se controlează priza. Bascularea în sens vestibulo-lingual, lentă şi de
amplitudine redusă la început, se face prin mişcări de supinaţie şi pronaţie. Pe mă sură ce dintele se
mobilizează, se va insista cu mişcarea de basculare spre lingual, unde tabla osoasă este mai subţire şi
cedează mai uşor.
Tracţiunea se face în sus şi uşor distal. Mişcarea de tracţiune este necesar să fie bine controlată, în
aceste cazuri fiind posibile derapările. cleştelui sau scăparea bruscă a dintelui din alveolă şi izbirea
arcadei antagoniste.
30. Indicaţii pentru extracţia molarilor 3 superiori și inferiori.
M3 SUPERIORI
 Dinți mult extruzați, cu devieri importante ale axului de implantare, care împiedică aplicarea unui
tratament protetic corect;
 Dinți în malpoziție care produc leziuni traumatice importante ale mucoasei jugale sau linguale;
 Dinți incluși, la care nu mai există posibilitatea de a erupe normal pe arcadă și de a-i redresa prin
tratamente ortodontice;
 Dinți care generează tulburări severe de erupție;
 Dinți supranumerari care produc tulburări funcționale;
 Dinți care provoacă iritații cronice locale, generând tumori de granulație nespecifice;
 M3 simptomatic, dacă a existat unul sau mai multe episoade de pericoronarită, celulită, abces, procese
patologice pulpare și periapicale netratabile.
 Carii în M3 și risc crescut de nereușită a acestui tratament.
 Prezența chisturilor dentigene, ameloblastom;
 Rezorbția externă a M3 sau a M2 cauzat de M3.
 Când se află în linia de fractură și încurcă la repoziția fragmentelor.
M3 INFERIORI
 M3 simptomatic, dacă a existat unul sau mai multe episoade de periocoronarită, celulită, abces,
procese patologice pulpare și periapicale netratabile;
 Carii în M3 și risc crescut de nereușită a acestui tratament;
 Boală parodontală caunzata de M3;
 Prezența chisturilor dentigere, a ameloblastom;
 Rezorbția externă a M3 sau a M2 cauzat de M3;
 În ortodonție pentru a preveni,limita sau vindeca anomaliile dinților anteriori mandibulari;
 Când se află în linia de fractură și încurcă la imobilizare.
 Dinți mult extruzați, cu devieri importante ale axului de implantare, care împiedică aplicarea unui
tratament protetic corect;
 Dinți în malpoziție care produc leziuni traumatice importante ale mucoasei jugale sau linguale;
 Dinți incluși, la care nu mai există posibilitatea de a erupe normal pe arcadă și de a-i redresa prin
tratamente ortodontice;
 Dinți care generează tulburări severe de erupție;
 Dinți supranumerari care produc tulburări funcționale;
 Dinți care provoacă iritații cronice locale, generând tumori de granulație nespecifice;
31. Contraindicaţii pentru extracţia molarilor 3 superiori și inferiori.

•Nu au erupt sau sunt incluși, dar există posibilități de erupție cu succes și vor avea un rol funcțional în
dentiție
•Pacienții cu diverse patologii locale și sistemice decompensate
•Când indicația către extracție are mai puține beneficii pentru sănătate și mai multe riscuri pentru starea
generală a pacientului.
32. Clasificarea molarilor 3 superiori (după poziție în plan sagital și transversal, după raportul cu
molarul 2, după raportul cu sinusul maxilar, după natura țesutului acoperitor).
M3 SUPERIORI
1. După poziție în plan sagital și transversal
- În plan sagital după Peterson se descriu:
Incluzii mezio-angulare- odontectomia relativ uşoară.
Incluzie orizontală - odontectomie dificilă
Incluzie verticală - odontectomie dificilă
Incluzie disto-angulară - odontectomia foarte dificilă
- În plan transversal:
- Molarul inclus aliniat pe arcadă chiar în spatele molarului de 12 ani.
- Molarul inclus deviat spre lingual sau spre vestibular
2. După raportul cu molarul 2
Clasificarea Pell şi Gregory folosită pentru adâncimea incluziei molarului 3 inferior este utilizată şi
pentru molarul de minte superior, fiind sistematizată astfel:
• Clasa A - suprafaţa ocluzală a molarului de minte superior este aproximativ la acelaşi nivel cu faţa
ocluzală a molarului de 12 ani superior;
• Clasa B - suprafaţa ocluzală a molarului de minte superior este între planul ocluzal şi linia cervicală a
molarului de 12 ani superior;
• Clasa C - molarul de minte superior este inclus sub nivelul liniei cervicale a molarului de 12 ani
superior.
3. După raportul cu sinusul maxilar
Raporturile apexurilor dentare cu sinusul maxilar pot fi :
- La distanţă de podeaua sinusală;
- Tangente cu podeaua sinusală;
- Penetrante sub mucoasa sinusală.
4. După natura țesutului acoperitor
- Incluzia în ţesutul moale (molar inclus submucos);
- In cluzia osoasă parţială;
- Incluzia osoasă totală (molar total inclus).
33. Tipuri și tehnici de efectuare a lambourilor mucoperiostale.

Tipuri de lambouri:
1. Lambou semilunar cu convexitatea spre fundul de sac vestibular (Pichler)
2. Lambou semilunar cu convexitatea spre coroana dintelui (Partsch)
3. Lambou triunghiular
4. Lambou rectangular (trapezoidal)
5. Lambou gingival (în anvelopă)
1. Lambou semilunar cu convexitatea spre fundul de sac vestibular (Pichler)
• Poate fi utilizat în orice zonă a vestibulului
• Indicat mai ales în zona frontală.
Avantaje: - Uşor de efectuat;
- Se decolează uşor;
- Nu modifică conturul gingiei ataşate de dinte;
- Bună acoperire a plăgii osoase;
- Efect fizionomic foarte bun.
Dezavanteje: - Vizibilitate redusă când se intervine pe un grup mare de dinţi.
- Repoziționarea și sutura se efectuează fără repere anatomice;
2. Lamboul semilunar cu convexitatea spre coroana dintelui (Partsch)

•Mai frecvent la arcada inferioară sau când se meşează cavitatea postoperatorie
•La maxilar se utilizează în special în zona laterală
Avantaje: - Uşor de efectuat;
- Se decolează uşor;
- Abord facil al apexului dentar
Dezavanteje: - Vizibilitate redusă când se intervine pe un grup mare de dinţi
- Incizia traversează proeminențele radiculare;
- Poate să nu includă întreaga leziune dacă este extinsă;
- Repoziționarea și sutura se efectuează fără repere anatomice;
- Vindecarea poate fi asociată cu cicatrice vizibilă pentrui grupul frontal superior;
- Favorizează apariția bridelor cicatriciale.
3. Lamboul triunghiular
•Pentru dinţi cu rădăcini scurte
•Intervenţii predilect în zonele distale ale arcadei
Avantaje: - Uşor de modificat după necesităţi atât vertical cât şi orizontal;
- Menţine integritatea aportului sangvin;
- Ușor de repoziționat
Dezavantaje: - Limitează accesul şi vizibilitatea în cazul rădăcinilor lungi;
- Lamboul menţinut în depărtător este sub tensiune;
- Incizia verticală interesează mucoasa alveolară;
- Incizia orizontală secţionează inserţia gingivală marginală.
4.1 Lamboul rectangular (trapezoidal) clasic:
•Leziuni periapicale la mai multi dinti;
•Leziuni de dimensiuni mari;
•Atât la dinţi cu rădăci ni lungi, cât şi scurte.
Avantaje:
•Acces şi vizibilitate maximă;
•Lamboul menţinut în depărtător nu este sub tensiune;
•Uşor de repoziţionat.
Dezavantaje:
•Încizia şi decolarea necesită un timp mai îndelungat;
•Secţionarea inserţiei gingivale marginale poate determina recesiune gingivală sau pungi parodontale;
•Sutura este mai dificilă.
4.2. Lamboul Ochsenbein-Luebke
Avantaje:
•Incizia și decolarea ușoară;
•Crește vizibilitatea și accesul în câmpul operator;
•Repoziționarea facilă;
•Menține integritatea inserției gingivale;
Dezavantaje:
•Incizia orizontală întrerupe aportul sanguin în porţiunea marginală a fibromucoasei gingivale
•Inciziile verticale traversează joncţiunea muco-gingivală şi pătrund în planul muscular subiacent
•Dificil de modificat dacă dimensiunile leziunilor o impun.
5. Lamboul gingival (în anvelopă)
Indicaţia de elecţie : amputarea rădăcinii palatinale a molarilor 1 şi 2 superiori.
Avantaje:
•Nu necesită incizii verticale;
•Ușor de repoziționat.
Dezavantaje:
•Vizibilitate şi acces limitat;
•Dificultate în decolare şi menţinere în poziţia dorită;
•Predispune la rupere la tracţiuni forţate;
•Secţionează inserţia gingivală marginală.
Tehnica
I) Incizia - se pot practica mai multe tipuri de incizie în funcție de poziția molarului, raportul cu
mandibula și molarul de 12 ani.
- 1. Incizie în anvelopă(plic) - pleacă de la papila gingivală mezială a molarului de 6 ani inferior
în jurul coletului molarului de 6 și 12 ani pînă la unghiul distovestibular al molarului de 12 ani și
apoi posterior și lateral în sus pe marginea anterioară a ramului ascendent.
- 2.Incizie cu decolarea unui lambou în trei colțuri(triunghiular): se folosește în incluzii
profunde. Incizia pleacă din dreptul rădăcinii distale a molarului de 6 ani, merge de-a lungul
coletului molarului de 12 ani, apoi în trigonul retromolar posterior și în sus, de-a lungul marginii
anterioare a ramului mandibulei.
- 3.Incizia în baionetă - pleacă printr-o incizie verticală situată de-a lungul marginii anterioare a
ramului mandibulei, coboară pe mijocul crestei în trigonul retromolar, înconjoară fața distală a
molarului de 12 ani și coboară vertical în vestibul în dreptul rădăcinii distale a molarului de 12 ani.
II. Decolarea lamboului muco-periostal - Se realizează cu decolatorul sau cu ajutorul unei comprese
îmbibate în ser fiziologic, expunându-se astfel tabla osoasă vestibulară. Lamboul trebuie să aibă o bază
largă, și va fi tracționat cu un îndepărtător.
III) Trepanarea osului alveolar - se poate efectua cu instrumentar rotativ în turație convențională și sub
răcire permanentă (ser fiziologic), cu ajutorul frezelor sferice sau cu dalta și ciocanul. Această trepanare
osoasă urmărește eliminarea unei rondele osoase pentru a evidenția coroana molarului inclus și a putea
aplica cleștele, sau pentru a permite insinuarea elevatorului.
34. Tehnici de extracţie a molarilor 3 superiori și inferiori. Instrumentarul utilizat.

Tehnici de extracţie a molarilor 3 superiori.
Molarul de minte superior (erupt pe arcadă)
Molarul trei maxilar erupt are de obicei rădăcini conice şi este extras cu cleştele special pentru molari
de minte superiori. De obicei, dintele este eliberat uşor din alveolă, deoarece osul vestibular este subţire,
iar rădăcinile pot fi fuzionate. Atunci când molarul trei superior prezintă rădăcini divergente sau
recurbate, bascularea vestibulo-palatinală se va practica prin mişcări de amplitudine redusă, pentru a evita
fracturarea rădăcinilor efilate sau a tuberozităţii maxilar.
Tehnica de extracție a molarului 3 superior este dificilă, atât datorită poziției posterioare, cât și
varietăților multiple de forme și orientate pe care le pot avea coroana și rădăcina,
Gura pacientului va fi intredischisă, pentru a nu pune în tensiune țesuturile moi ale obrazului și
pentru ca apofiza coronoidă să nu coboare și să înainteze prea mult, fapt care ar micșora vizibilitatea în
porțiunea disto-vestibulară a molarului de minte.
Extracția molarului 3 cu cleștele
Indexul și policele de la mâna stângă a operatorului îndepărtează comisura bucală și obrazul.
Cu elevatorul se decolează gingia de pe dinte; deoarece osul este spongios se va avea grijă ca
elevatorul să nu pătrundă prea profund intralveolar.
Se vor evita mișcările exagerate, pentru a nu fractura tuberozitatea.
Cleștele cu dubla curbură se aplică în axul dintelui, controlând priza corectă.
Luxația se face prin mișcări de basculare vestibulo-palatinală, amplitudinea fiind mai mare vestibular.
Extracția se face asociind bascularea cu mișcări de tracțiune lentă, pentru a nu fractura porțiunile
efilate din rădăcini.
Datorită variațiilor anatomice multiple pe care le prezintă rădăcina și osul spongios, extracția
molarului de minte superior poate fi extrem de simplă sau extrem de complicată când nu se lucrează cu
răbdare și se fac mișcări bruște sua de amplitudine exagerată.
Extracția molarului 3 cu elevatorul
Deseori molarul trei erupt poate fi extras doar cu ajutorul elevatoarelor, atunci când prezintă o singură
rădăcină, de formă conică. Se poate folosi în acest scop elevatorul drept, sau cel curb, cu partea activă
orientată spre distal.
Vârful elevatorului se va insera între molarul doi şi cel de minte, şi printr-o mişcare de rotaţie, se va
luxa şi extrage dintele spre în jos şi posterior.
Este foarte important un control perfect al direcţiei şi forţei mişcării elevatorului, pentru a nu împinge
dintele în sinusul maxilar şi pentru a evita fractura tuberozităţii maxilare.
Instrumentarul utilizat:
• Elevatoare „în baionetă„
• Clește cu dublă curbură și cu fălci rotunjite.
Tehnici de extracţie a molarilor 3 inferiori. Instrumentarul utilizat.

Incluzie verticală
Clasificarea incluziei verticale a molarului de minte inferior în relație cu marginea anterioară a ramului
ascendent mandibular și profunzime. Gradul de dificultate a extracției crește în următoarea ordine
A<B<C și 1< 2< 3 .
1. Se va aplica și adapta cleștele. Dacă acestea s-au realizat, prin mișcări de basculare vestibulo-
linguale, se luxează dintele și apoi, prin tracțiune în ax, se extrage.
În cazul în care aplicarea corectă a cleștelui nu este posibilă se va face extracția cu ajutorul elevatoarelor
cu cioc lateral, însinuate vestibular sau al elevatoarelor „picior de ciută”, insinuat mezio-vestibular.
2. În incluzie verticală se poate practica o separație corono-radiculară a molarului secționând dintele în
două părți: mezială și distală. În cazul unei rădăcini fuzionate se secționează distal numai coroana, luxând
și extrăgând apoi porțiunea mezială.
Poziție mezio-angulară
Incluzia în această poziție a molarului de minte poate provoca distrucții coronare sau radiculare a
molarului de 12 ani și înghesuiri ale dinților de pe hemiarcada respectivă!
Clasificarea incluziei molarului de minte inferior în dependență de profunzime și gradul de înclinare
mediană. A-superficială, B-medie, C-profundă.
Se încearcă luxarea cu elevatoare insinuate cît mai profund sub coroana.
Dacă molarul de minte nu se mobilizează, nu se va insista, ci se secționează din coroana molarului
inclus,
Pentru aceasta se va face o secționare parțială cu freza, separarea completă a celor doua fragmente
efectuându-se fie cu un elevator introdus în șanțul creat, fie cu dalta și ciocanul. După îndepărtarea
porțiunii mezio-ocluzale a coroanei, molarul va fi extras cu ajutorul elevatoarelor, iar dacă adaptarea
fălcilor cleștelui este posibilă, se va exercita tracțiunea în sus și înainte.
În cazul în care coroana molarului de minte este proptită numai în coroana molarului de 12 ani se
insinuează vîrful unui elevator cu cioc lateral sau a unui elevator drept în unghiul pe care-l face fața
mezială a molarului de minte cu fața distală a molarului 2. Elevatorul, sprijinit pe marginea osoasă
vestibulară, va împinge molarul de minte în sus și înapoi.
Extracție ce necesită rezecție osoasă în porțiunea distală – când pe clișeul radiologic se observă
rezorbția osoasă în porțiunea distală a molarului de minte ne indică posibilitatea extracției dintelui fară
secționarea coroanei. Cu ajutorul dălții cu lama rotungită, se va rezecționa o portine mica de os ce
împedica extracția molarului. Apoi cu ajutorul elevatorului se vor efectua mișcări în potriva acelor
ceasornicului și înlăturarea molarului.
Poziția orizontală
Clasificarea incluziei orizontale a molarilor de minte în dependență de profunzime și relația cu
marginea anterioară a ramul mandibulei. După pofunzime A-superficială; B-medie; C-profundă.
1. Molar de minte inclus superficial: luxația se face după următoarele procedee: cu elevatorul drept sau
cu elevator cu cioc lateral, insinuat dinspre vestibular sau coroana dentară, luând punct de sprijin pe
marginea osoasă, se exercită o mișcare de basculare de jos în sus, până când coroana molarului de minte
este degajată de molarul 2.
Cu cleștele de molar de minte superior, ale cărei fălci insinuate înapoi molarului de 12 ani sunt aplicate
vestibulo-lingual, exercitându-se apoi mișcările de rotație spre vestibular .
2. Molar de minte inclus mediu: pentru a evita lezarea molarului 2 este necesar secționarea dintelui
inclus și extracția separată a fragmntelor. Secționarea se face realizînd un șanț de 3-4 mm la nivelul
coletului cu freza diamantată, care apoi se completează însinuând dalta în acest lăcaș și aplicând 1-2
lovituri de ciocan.
3. Molar de minte inclus profund: coroana molarului de minte fiind în contact strins cu rădăcina
molarului de 12 ani doar secționarea dintelui la colet nu este suficient pentru a evita lezarea molarului 2.
Dintele va fi secționat în trei fragmente prin doua secționări transversale. Se extrage mai întâi fragmentul
mijlociu apoi fiind posibilă împingerea spre înapoi a porțiunii ocluzale a coroanei.
Incluzie disto-angulară
Clasificarea incluziei oblice distale a molarului de minte inferior în dependență de profunzimea
înclinării și localizarea marginii anterioare a ramului ascendent mandibular. Gradul de dificultate a
extracției crește de la A<B<C și 1 < 2<3.
Molarul de minte clasa A-2 poate fi extras relativ ușor după ce se va rezecționa o cantitate neesențială
de os în porțiunea distală.
Molarul de minte care face parte din clasa A-3 poate fi înlăturat după rezecția osului în porțiunea
distală și secționarea suprafeței distale a coroanei.
Molarul de minte care coincide cu clasa B-3 se poate înlătura după o eventuală rezecție osoasă ulterior
secționarea dintelui în trei părți.
35. Tipuri de sutură.

Sutura cu fir întrerupt
Cel mai frecvent utilizată. Introdusă individual prin partea laterală a plăgii și legat cu un nod chirurgical.
Avantaje
 Firele sunt plasat la distanță de 4-8 mm, deci este posibilitatea de a închide plăgi mari, reducând
tensiunea
 Fiecare fir este independent și slăbirea unuia nu va produce slăbirea din altă parte
 În infecție sau hematom se pot îndepărta câteva suturi
 Ușor de curățat.
Sututră cu fir continuu
 Firele sunt plasate și reintroduse într-un mod continuu, astfel încât sutura trece perpendicular pe mai jos
de linia de incizie și oblic în sus. Sutura se încheie prin trecerea unui nod pe la sfârșitul nestrâns al firului.
 Tehnică rapidă și distribuie uniform tensiunea
 Sunt necesare numai 2 noduri
 O altă formă a suturii cu fir continuu presupune retragerea firului prin propria buclă.
Avantaje
 Va evita multe noduri
 Distribuie uniform tensiunea
 Previne strângerea excesivă.
Sutura „în saltea”
 Special concepută pentru a fi utilizată pe tegumente. Se suturează la 2 nivele, primul – adânc, pentru a
oferi sprijin și aducțiune a suprafețelor plăgilor și al doilea nivel – superficial, pentru a trage
marginile împreună.
Sutura în „8„
 Folosită pentru închiderea alveolei postextracționale și de adaptare a papilei gingivale din jurul dintelui.
Suturarea începe de pe mucoasa vestibulară, cu 3-4mm de la vârful papilei, astfel încât să prevină
ruperea de papilei.
 Acul se introduce mai întâi în mucoasa vestibulară, apoi în cea orală. Apoi, acul se introduce din nou în
același mod, la o distanță orizontală și apoi ambele capete se leagă printr-un nod.
36. Accidentele intraoperatorii în timpul extracției molarului 3 superior și inferior.

1. Leziuni dentare:
1. Fracturi coronare sau radiculare ale dintelui de extras;
2. Fractura dinților antagoniști sau vecini;
3. Luxarea dintelui vecin.
2. Leziuni ale părților moi:
1. Plăgile gingivale liniare;
2. Plăgi ale limbii și ale planșeului bucal;
3. Plăgile gingivale întinse cu expunerea unor suprafețe alveolare.
3. Leziuni osoase:
1. Fracturile procesului alveolar;
2. Fractura mandibulei;
3. Împingerea unui rest radicular în canalul mandibular;
4. Luxarea mandibulei
5. Fractura tuberozității maxilarului superior;
4. Accidente sinusale per-extracționale:
1. Cu impingerea unui rest radicular sub mucoasa sinusalā;
2. Cu impingerea unui rest radicular in sinusul maxilar .
5. Împingerea perextracțională: Împingerea per-extractională a dinților in spațile perimaxilare;
6. Leziuni nervoase: Leziunea n. alveolar inferior, n. omonim, n. lingual.
7. Alte accidente:
1. Aspirarea de corpi străini
2. Fractura unor instrumen-te chirurgicale folosite in extracția dentarã cu retenția fragmentului
1 Fracturi coronare sau radiculare ale dintelui de extras
Etiologie: - Distructii coronare și radiculare prin proces carios;
- Pereți osoși alveolari de consistență scăzută sau cu anchiloză;
- Utilizarea unui instrument neadecvat sau utilizarea incorectă a acestuia (aplicarea unor forțe
excesive).
Profilaxie: Acest accident poate fi evitat prin evaluarea clinică și radiologică pre-extracțională și alegerea
unei tehnici de extracție adaptată situației clinice.
1.2 Fractura dinților antagoniști sau vecini
Etiologie: - dinți vecini sau antagonisti cu leziuni carioase sau cu obturații de mari dimensiuni (factor
favorizant);
- aplicarea unei forțe neadecvate in timpul manoperelor de extracție cu deraparea instrumentului;
- exercitarea necorespunzătoare față de axul dintelui de extras. În acest mod, instrumentul de
extracție se poate sprijini pe dinții vecini sau antagonisti în timpul manevrelor de luxație.
Profilaxie: - poziționarea corectă a medicului și pacientului in timpul manevrelor de extracție;
- utilizarea instrumentelor adecvate dintelui de extras;
- utilizarea unei tehnici corecte adecvate dintelui de extras,
- folosirea unei forțe corect dimensionate manoperei efectuate.
1.3 Luxarea dintelui vecin
Etiologie: - incongruență dento-alveolară cu înghesuire; datoritä spațiului redus, dinții vecini celui de extras
pot fi afectați in timpul manevrelor de basculare vestibulo- orală;
- valoare dento-parodontalá redusa prin afectarea parodontala a dinților vecini;
- utilizarea necorespunzătoare a instrumentelor pentru extracție.
2.1 Plăgile gingivale liniare.
Etiologie: - deraparea accidentală a elevatoarelor;
- folosirea inadecvată a forței în timpul extracției;
- alegerea inadecvată a unui punct de aplicare a instrumentului.
2.2 Plăgile mucoasei palatinale

Etiologie: - Se produc prin folosirea necorespunzătoare a elevatoarelor în cursul extracției dinților de la
nivelul maxilarului
3.1 Fracturile procesului alveolar
Etiologie : - Aplicarea excesivä a forței in timpul extracției;
- Utilizarea necorespunzatoare a instrumentelor pentru extracție;
- Procese osteitice extinse ce reduc rezistența unui perete alveolar.
3.2 Fractura tuberozității maxilarului superior
Etiologie : - Malformații radiculare ale molarului 3 maxilar (rădăcini de mari dimensiuni sau cu anomalii
anatomice);
- Aplicarea incorectă a cleștelui de extractie cu pensarea pereților osoşi tuberozitari;
- Aplicarea unei forte orientate posterior in cursul extracției cu elevatorul;
- In unele situații clinice există riscul deschiderii sinusului maxilar
4. Accidente sinusale per-extracționale
Etiopatogenie: - Alegerea și utilizarea necorespunzātoare a instrumentelor de extracție, mai ales a
elevatorului drept (elevator subtire și ascuțit, inserat cu e forță exagerată).
- Particularitati anatomice ale planșeului sinusal ce coboară spre apexurile dinților laterali,
premolari şi molari. De multe ori, raporturile apexurilor dinților laterali se reduc la o lamā subțire de os ce
coafează practic zona apexului, mai mult, în unele situații clinice acest os lipseste, iar apexul este acoperit
strict de mucoasa sinusală.
- Evoluția extensiva a unor leziuni periapicale ce submineaza rezistența osului planşeului
sinusal.
- Intervenții chirurgicale orale pentru procese patologice periapicale sau chisturi maxilare
(extracție, rezecție apicală, chiuretaj periapical, chistectomie etc) ce necesită indepärtarea de țesut osos sau
acesta a fost desființat prin evoluția extensivă a procesului patologic;
- Infectii osoase nespecifice (osteite, osteomielite) și specifice (sifilis, TBC)
Cu impingerea unui rest radicular sub mucoasa sinusalā:
Etiologie: In general etiologia este aceeași cu deschiderea per-extracțională a sinusului maxilar. Restul
radicular esté împins sub mucoasa sinusalā care rämâne integră. Această situație clinică este destul de rară,
de obicei restul radicular perforează mucoasa sinusală și inițial râmâne in zona de perforare.
Cu impingerea unui rest radicular in sinusul maxilar:
Etiologie: Este aceeasi cu cea prezentată la deschiderea per-extracțional a sinusului maxilar. Fragmentul
apical este deplasat datorita fortei aplicate instrumentului de extracție, perforează planşeul osos, mucoasa
sinusala supraiacentă și este împins în plină cavitate sinusală.
5. Împingerea per-extractională a dinților in spațile perimaxilare
Este un accident destul de grav ce necesită localizarea poziției exacte a dintelui și transferul pacientului
într-un serviciu de chirurgie OMF pentru indepărtarea dintelui retenționat.
Se recomandă aplicarea distal de molarul trei a unei presiuni digitale a operatorului, pentru a evita acest
incident.
6.1 Aspirarea de corpi străini (fragmente dentare sau osoase)
Accident foate grav ce constă in pätrunderea unor fragmente dentare sau osoase in laringo-faringe prin
poziționarea incorecta a pacientului și greșeli de tehnica operatorie.
Profilaxie: - Pacientul va fi aşezat in fotoliul stomatologic întotdeauna in poziția corectă;
- Se va utiliza o priză corectă, fermă a clestelui de extracție pe dintele de extras;
- In momentul producerii acestui accident se întrerup manevrele de extracție și se aspiră toate
secrețiile endobucale.
6.2. Fractura unor instrumente chirurgicale folosite in extracția dentarã cu retenția fragmentului
Etiologie: Defecte structurale ale instrumentelor chirurgicale și utilizarea acestora cu o forță neadecvată.
37. Clasificarea molarilor 3 inferiori (după poziție în plan sagital și transversal, după
raportul cu molarul 2, după poziția față de ramul ascendent, după raportul cu canalul
mandibular, după natura țesutului acoperitor).
1. După topografie, incluziile pot fi:
- Incluzii dentare intraosoase;
- Incluzii dentare submucoase;
- Incluzii dentare simetrice sau asimetrice.
2. După angularea axului molarului de minte inclus raportată la axul M2, în plan sagital şi
transversal
În plan sagital după Peterson se descriu:
- Incluzii mezio-angulare(35%) - odontectomia relativ uşoară.
- Incluzie orizontală (35%) - odontectomie dificilă.
- Incluzie verticală(38%) - odontectomie dificilă
- Incluzie disto-angulară(6-8%) - odontectomia foarte dificilă.
În plan transversal:
- Molarul inclus aliniat pe arcadă chiar în spatele molarului de 12 ani;
- Molarul inclus deviat spre lingual sau spre vestibular.
3. În raport cu ramul ascendent

Pell şi Gregory descrie după gradul de acoperire osoasă a molarului inclus:
Clasa I: Diametrul mezio-distal al coroanei este complet liberă faţă de marginea anterioară a ramului
mandibular.
Clasa II: Jumătatea distală a coroanei este acoperită de marginea anterioară a ramului mandibular.
Clasa III: Coroana molarului inclus este total acoperită de ramul mandibular.
4. După raportul cu canalul mandubular

Clasa I: canalul mandibular se localizează pe partea apicală (poziția apicală).
Clasa II: canalul mandibular se localizează pe partea bucală (poziția bucală).
Clasa III: canalul mandibular se localizează pe latura linguală (poziția linguală).
Clasa IV: canalul mandibular se localizează între rădăcini (poziție interradiculară).
5. După profunzimea dintelui inclus raportată la planul ocluzal al molarului de 6 şi 12 ani care
permite evaluarea dificultăţii de extracţie care este determinată de grosimea osului crestal
Clasa A: molarul de minte este la nivelul planului ocluzal al molarului doi ( sau uşor sub acesta).
Clasa B: faţa ocluzală a molarului trei este între planul ocluzal şi linia verticală a molarului 2.
Clasa C: faţa ocluzală a molarului 3 este sub linia cervicală a molarului.
6. După natura țesutului acoperitor:

- Incluzia în ţesutul moale (molar inclus submucos);
- In cluzia osoasă parţială;
- Incluzia osoasă totală (molar total inclus).
38. Alveolotomia. Definiția. Indicații.

Alveolotomia - reprezintă o metoda chirurgicală de extracție prin expunere parțiala a rădăcinile după
trepanarea corticale osoase vestibulare sau rezecția unei părți din peretele vestibular.Distingem alveolotomie
parțiala și totala.
Instrumentarul necesar
+ trusa de consultatie stomatologica;
+ mâner de bisturiu și lama (Nr. 1l sau 15);
+ pense anatomice și chirurgicale;
+ foarfece chirurgicale de diferite dimensiuni;
+ depărtătoare de diferite modele;
+ decolatoare;
+ pense ciupitoare de os (Gouge);
+ chiurete drepte şi curbe de diferite dimensiuni;
+ fiziodispenser prevázut cu piesa dreaptă și contra- unghi la care se pot ataşa freze chirurgicale diferite
+ ser fiziologie pentru irigația continul a plāgii,
+ instuimente de extracție sindesmotoame, elevatoare și clești pentru resturi radiculare;
+ instrumente şi materiale de sutura;
+ aspiratoare chirurgicale,
+ soluții dezinfectante pentru tegumente și mucoasa bucala;
+ cimpuri sterile petru protecția pacientului și a mesei de operație.
Indicații către alveolotomie.
 rădăcini situate profund intraalveolar,ce nu pot fi extrase cu elevatoarele
 rădăcini deformate prin procese de hipercimentoza
 Dinți sau rădăcini cu anchiloza dento-alveolita
 Dinți cu rădăcini foarte divergente /dinte barat
 Dinți cu rădăcini convergente care cuprind un sept interradicular gros (dinte barat)
 resturi radiculare profunde,rămase mult timp intraosos
 rădăcini situate sub lucrări protetice conjuncte,la care sedoreste conservarea respectivei lucrări protetice
 resturi radiculare situate in zone unde spațiul s-a îngustat prin migrarea dinților vecini.
 in caz de prezenta in vecinătate a odontoamelor
 alveolotomia poate constitui o alternativa de axtr atunci cind tehnicile uzuale nu au dat rezultate.
39. Tipurile de alveolotomie (parțială, totală). Definiția. Tipurile de incizii.
In raport cu marimea si profunzimea la care se gasesc radacinile se pot folosi tehnicile de alveolotomie
partiala sau totala.
Alveolotomia parţială- reprezintă o metoda chirurgicală de extracție prin expunere parțiala a rădăcinilor
după trepanarea corticale osoase cu rezecţie marginală limitată a tablei osoase vestibulare
Alveolotomia totală- reprezintă o metoda chirurgicală de extracție prin expunere parțiala a rădăcinilor după
trepanarea corticale osoase cu rezecţie totală a tablei osoase vestibulare.
Extracţia pe cale alveolară înaltă (tehnica Wassmundt) pentru resturile radiculare împinse sub
mucoasa sinusală
Uneori, în timpul extracţiei rădăcinilor premolarilor sau molarilor superiori cu elevatorul, când podeaua
sinusală este subţire sau absentă, rădăcina poate fi împinsă submucos în cavitatea sinusală
TIPURI DE INCIZII
1. LAMBOUL SEMILUNAR -incizie curba,convexa spre marginea gingivala.Incizia incepe de la limita
mucoasa fixa-mobila, urmeaza un traseu semilunar, convexitatea maxima spre marginea gingiei
libera.Extremitatile inciziei-la cel putin un dinte de locul de abord, convexitatea maxima la 5-10mm
deasupra/dedesubt de capetele inciziei. Inciziaeste unica, in formă de semilunar, cu concavitatea apicală și
plasată la nivelul mucoasei alveolare.
Avantaje:
1.este ușor de creat printr-o singură incizie
2.se realizează foarte rapid
3.permite un acces visual destul de bun asupra zonei operatorii
4.dupa decolare si reclinarea lamboului se expun apexurile
5.nu necesita anestezie locala extinsa
6.nu se intervine asupra marginii gingivale libere
7.insertia gingiei nu e modificata
8.pacientul poate mentine o igiena orala buna
2. LAMBOUL INTRASULCULAR TRIUNGHIULAR (“L”)- Este format dintr-o incizie orizontală și
una verticală - de relaxare. Aceasta din urma se practica in spatial dintre eminentele radiculare, lateral de
leziune, la o distanta de 1-2 dinti de leziune, ajumgind pina la unghiul disto-vestibular al dintelui respective.
Incizia orizontala se practica in santul gingival, interesind festonul gingival si papilele interdentare.
Lamboul va fi astfel creac, incit baza sa sa fie situate mai spre fundul de sac vestibular si lateral de leziune.
Aceasta se intinde pina la 2-3 dinti fata de leziune, de partea opusa inciziei vertical. Incizia de relaxare
pornește de obicei de la capătul medial al inciziei orizontale pentru a favoriza vascularizația lamboului și a
facilita sutura. A treia latură a triunghiului este aceea prin care lambouri este decolat și de obicei este
menționată drept axul de rotație de a lungul căruia este ridicat lamboul. Accesul obținut prin lamboul
triunghiular este foarte larg și poate fi mărit după necesitate în timpul intervenției prin prelungirea distală a
inciziei orizontale, sau se poate transforma într-un lambou trapezoidal prin adăugarea unei alte incizii de
relaxare plasate distal.
Avantaje:
1. Prezintă o bună vascularizare
2. dacă este decolat corect oferă o bună vizibilitate asupra câmpului operator
3. este ușor de realizat pe zona donatoare
4. se poate modifica ușor pentru o mică incizie de relaxare sau se poate alungi cu o mică incizie orizontală
5. facil chiuretajul parodontal si alveoloplastia
6. repozitionarea lamboului nu ridica planșeul bucal
7. ofera acces favorabil,pentru chirurgia parodontala
3. LAMBOUL INTRASULCULAR TRAPEZOIDAL - Este delimitat de o incizie orizontală și două
incizii verticale plasate la capete mai scurte și orientate oblic pentru a asigura o vascularizație adecvată.
Acest tip de lambou este frecvent utilizat în regiunea anterioară pentru expunerea caninilor incluși în poziție
vestibulară sau în general pentru abordarea oricărei formațiuni intramaxilare. Accesul pe care îl oferă acest
lumbou poate fi deplasat apical față de poziția sa inițială. Se utilizează chiar și pentru inserarea implanturilor
dentare deoarece permite o planificare preoperatorie a poziției de inserție și nu mai este necesară
modificarea ulterioară a arhitecturii lamboului.
Avantaje:
1. Oferă posibilități maxime pentru un acces în zona apicală chiar și când extensia miezio- distală este
limitată
2. corect dimensionat și decolat oferă un acces excelență asupra câmpului operator
3. permite abordul chirurgical pe mai mulți dinți
4. nu produce tensiuni tisulare
6. permite o repozitionare precisă pe zona donatoare
7. cicatrizarea este rapidă în cazul suturii corecte
4. LAMBOUL OCHSENBEIN-LUEBKE - Este un lambou trapezoidal, la care incizia orizontală se
practică la distanță de marginea gingivală liberă. Prezintă două incizii oblice de descărcare. Se realizează
întâi incizia orizontală, paralel cu conturul festonului gingival. Incizille verticale, plasate între eminențele
radiculare ale dinților vecini Leziunile acestea converg spre festonul gingival, ajungând până la 3-5 mm de
marginea gingivală liberă. Inciziile verticale formează întotdeauna un unghi obtuz cu cea orizontală, astfel că
baza lamboului este mai largă.
Avantaje:
1. lamboul este uşor de realizat de decolat;
2. accesul este favorabil, după decolarea lamboului;
3. festonul gingival nu este interesat, ceea ce scade semnificativ riscul unei retracții
gingivale, ceea ce constituie și un avantaj;
4. evita astfel dehiscențele non-patologice, deşi totuşi acestea se pot produce;
5. corticala osoasă este bine evidențiată;
6. repoziționarea lamboulul nu ridică probleme, existând puncte de referință;
7. pacientul poate menține bună igienā orală;
5. LAMBOUL GINGIVAL IN PLIC(ABORD PALATINAL)
- Este delimitat de o singură incizie orizontală plasată în general marginal la nivelul șanțului gingival sau la
nivelul crestei edentate. Cu acest tip de Lambru se poate obține un acces relativ mare în cazul în care creasta
este curbă chiar pe partea sa concave. Acest tip de lambou este indicat la nivelul bolții palatine și în zona
linguală unde arcul de cerc al arcadei este mai mic decât pe exterior, iar lamboul se poate deschide ca un plic
și astfel poate permite accesul dintre ocluzal către versantul osos fără tensiuni excesive. Dacă zona
intervenției este situată pe o porțiune relativ dreaptă, cum ar fi regiunea premolarilor incizia se va extinde
anterior către linia mediană pentru a permite o deschidere suficientă a plicului.
Avantaje:
1. lamboul - plic permite un acces bun chiar și în zonele edentate, când este posibilă prelungirea inciziei
în spatele dinților adiacent
2. poate fi suturat rapid și relativ ușor și de aceea este frecvent utilizat în vedere expunerii caninilor
maxilar incluși în poziția palatinală
3. evita efectuarea unor incizii verticale la relaxare
4. permite repoziționarea ușoară după efectuarea intervenției chirurgicale
5. permite extinderea inciziei atât miezial cât și distal chiar și în timpul intervenției în cazul
neprevăzute
6. de regula sutura este usor de efectuat
40. Alveolotomia parțială. Indicații. Tehnica. Instrumentarul.

Rezectia marginala parțiala a tablei vestibulare
INDICATII:
- radacinile ajung pina aproape de nivelul marginii libere a alveolei, fara ca apexurile
TEHNICA:
- Se rezectă tabla osoasă vestibulară din aproape în aproape, pornind de la marginea liberă a alveolei,
până când rădăcinile sunt descoperite suficient, permițând aplicarea elevatoarelor şi efectuarea
manoperelor de luxație.
- Rezecția osoasă se face cu dalta şi ciocanul, desprinzând aşchii mici din peretele alveolar, până când
rădăcina se evidențiază şi poate fi extrasă.
- Pentru rezecția marginală osoasă se pot folosi şi freze sferice de mărimi potrivite, cărora li se imprimă o
turație extrem de lentă, fără presiune exagerată, pentru a nu produce necroze. Rezecția cu freza se face tot
din aproape în aproape, începând de la marginea liberă a alveolei.
- Pentru a răci osul şi a îndepărta rumeguşul rezultat din frezaj, se indică spălarea plăgii cu soluție de ser
fiziologic la temperatura de 15-20°.
- În momentul trepanării cu freza, piesa de mână va fi bine fixată, luând în mod obligatoriu un punct de
sprijin foarte sigur, pentru a evita deraparea.
* La multiradiculari, în cazul divergentelor sau al convergențelor accentuate ale rădăcinilor, sacrificiul
osos poate fi diminuat, asociindu-se separarea rădăcinilor pentru a facilita
INSTRUMENTARUL=-cel obisnuit pentru extractii +freza cilindrica sau sferica pentru os +freza
Lindeman + dalta si ciocanul.
Rezecția parțială a peretelui alveolar vestibular la nivelul apexului (alveolotomia apicală).
INDICATII:
- în cazul resturilor radiculare mici, profunde, rămase după extracții vechi
- în cazul rădăcinilor situate sub punți dentare.
TEHNICA:
- Prin incizia curbă de la nivelul limitei dintre mucoasa fixă şi mucoasa mobilă se descoperă tabla osoasă
vestibulară în dreptul rădăcinii ce urmează a fi extrasă.
- Se reperează locul de trepanație, în funcție de datele obținute prin examenul radiografic
- În cazul în care rădăcina prezintă un proces infecțios cronic, tabla osoasă vestibulară de la nivelul
apexului va fi mai congestionată sau va prezenta chiar o zonă de eroziune în care se patrunde cu vârful
sondei.
* Trepanarea se face cu dalta şi ciocanul sau cu freza, realizând o fereastră osoasă prin care se descoperă
vârful rădăcinii, aşa cum se procedează în cazul rezecției apicate.
* După ce rădăcinile au fost evidențiate, dacă este necesar, se lărgeşte breşa osoasă cu dalta sau freza sau
se creează spații în jurul rădăcinilor, în care se pot insinua elevatoarele.
41. Alveolotomia totală. Indicații. Tehnica. Instrumentarul.

Rezectia totală a peretelui alveolar vestibular
INDICATII:
+ rădăcini deformate la apex prin procese de hipercementoză sau care prezintă odontoame ce fac corp
comun cu rădăcina;
+ rădăcini sudate la osul alveolar prin procese de anchiloză alveolo-dentară;
+ rădăcini fragile cu procese carioase avansate, care se fracturează foarte uşor.
TEHNICA:
- Trepanarea se poate face cu dalta şi ciocanul, rezecându-se osul în așchii de la margine spre fundul
alveolei. Această tehnică este mai greu suportată de bolnavi, datorită loviturilor date cu ciocanul, care se
transmit în tot craniul. La nivelul molarilor inferiori şi al primului molar superior, unde tabla osoasă
vestibulară este groasă, trepanarea cu dalta şi ciocanul este și mai dificilă. De aceea, la mandibulă, s-a
recomandat crearea, cu ajutorul unei freze sferice, bineînțeles la o turație mică, a unei serii de orificii la 2
mm distanță unul de altul, de-a lungul peretelui alveolar vestibular, circumscriind astfel porțiunea de os
care urmează a fi rezecată. Apoi, aceste orificii se unesc, desființând punțile osoase dintre ele cu ajutorul
dălții. În acest mod se îndepărtează în bloc peretele vestibular al alveolei în care se găsesc rădăcinile ce
urmează a fi extrase.
- În cazurile în care rădăcina este situată foarte profund, se poate rezecta peretele alveolar cu ajutorul
pensei ciupitoare de os, până se ajunge la nivelul zonei de secțiune radiculară.
INSTRUMENTARUL=-cel obisnuit pentru extractii +freza cilindrica sau sferica pentru os +freza
Lindeman + dalta si ciocanul
42. Revizia plăgii postextracţionale dentare, chiuretajul periapical. Indicaţii. Instrumentarul.
REVIZIA PLĂGII POSTEXTRACȚIONALE reprezintă ansamblul de manopere îndreptate spre
îndepartarea tuturor țesuturilor patologice (țesut de granulație, granuloame, membrana de la foliculul de
erupție, etc.), așchiilor oasoase, țesutului osos alveolar rămolit ,cu scopul de a evita recidivele, de a asigura o
vindecare corespunzatoare și asigurarea condițiilor septice pentru vindecare.
- Dupa extracție, în mod obligator, se va examina atent dintele extras, pereții alveolari și a gingivomucoasei;
- La nivelul rădăcinii se examinează eventuala existență a unor procese de rizaliză, necroză a cementului,
hipercementoză, care presupun un focar infecțios endoalveolar ce urmează a fi îndepărtat;
- Se controlează mărginile alveolei, dacă se constată eșchile mici osoase desprinse de periost, ele vor fi
îndepartate.
- Se controlează ca septurile interradiculare să nu fie mai sus de creasta alveolară (rezecția lor).
- În caz de extracții multiple se urmărește ca septurile interdentare să nu depășească marginile crestei
alveolare, în caz contrar, favorizează o cicatrice a mucoasei improprie protezării.
CHIURETAJUL PERIAPICAL (postextractional) - este o intervenție chirurgicală prin care se

îndepărtează țesuturile altarate circumscrise apexului (din jurul vârfului) rădăcinii dintelui fără a realiza
rezecția apicală. Intervenția se realizează sub anestezie loco-regională.
Indicații:
- În cazul în care după extracția dinților cu procese periapicale cronice rămân în alveolă țesut de
granulație, resturi de membrană chistică;
- Pereții osoși sunt moi, osteitici
Instrumetar:
- Se folosesc chiurete de dimensiuni și forme adecvate în raport cu localizarea și intinderea țesuturilor ce
trebuie înlăturate prin chiuretaj;
- Pentru leziuni limitate strict la o alveolă, se folosesc chiurete mici: DREPTE la maxila și CURBE la
mandibulă.
Mod de manevrare:
* Se raclează cu chiureta dinspre fundul spre marginea alveolei, insistând să se desprindă de pe os toate
țesuturile patologice.
* Chiuretajul se face în cea mai mare măsură pe baza senzației tactile, perceptând cu chiureta pe toată
întinderea alveolei.
43. Ciupirea septurilor interdentare şi a marginilor alveolare. Indicaţii. Instrumentariul.
Ciupirea septurilor interdentare - reprezintă o denivelare a continuităţii crestei alveolare (prin fenomene
osteolitice). Aceasta se efectuează deoarece, de multe ori, după extracție, creasta alveolară prezintă mărgini
sau zone ascuțite, acestea trebuie îndepartate pentru a oferi condiții bune pentru protezare, a evita necesitatea
ulterioară de a supune pacientul tratamentului proprotetic.
Indicații:
- Septurile interdentare depășesc în sens vertical nivelul crestei alveolare;
- Septurile interdentare subțiat cu pericol de fracturare;
- Septurile interdentare cu țesut osos rămolit la nivelul sau (procese inflamatorii periapicale extinse la
nivelul dat);
- Creasta alveolară la nivelul septului interdentar, de multe ori, după extracție, prezintă mărgini sau zone
ascuțite - acestea trebuie îndepartate pentru a oferi condiții bune pentru protezare, a evita necesitatea
ulterioară de a supune pacientul tratamentului proprotetic.
Instrumetar:
- Pensa ciupitoare de os - 2 fălci cu arc între părțile mânerului (se deschide singur și se utilizeazaă prin
secționări repetate). Este de 3 tipuri:
* una care taie doar la virf;
* una care taie pe margini
* mixt
44. Suturarea plăgii postextracţionale. Indicaţii. Contraindicaţii. Metode.

Suturile aplicate pe plaga postextracțională pot avea urmatoarele varietăți:
- Sutura simplă;
- Sutura cu fir continuu;
- Sutura în X (cea mai potrivită sși cel mai frcvent utilizată).
INDICATII:
- La extracțiile multiple;
- În caz de extracții complexe, cu alveolotomie
- Atunci când postextracțional, se adaugă careva biomateriale pentru regenerare osoasă sau pentru
hemostază;
- La extracția dinților cu alveole voluminoase
- La extracția molarilor de minte;
- Când pacientul dat face parte din grupa de persoane cu predispunere la deficiențe de vindecare a plăgii
postextracționale;
- La pacienții necooperanți care nu pot să respecte toate recomandările postoperatorii.
45. Recomandările postextracţionale.

* Să mențină compresul strâns timp de 1 oră;
* Să nu mânânce timp de două ore:
* Timp de 24 h să evite alimentele și băuturile fierbinți, baia fierbinte;
* Să nu clateasca puternic timp de 24-48 de ore
* Să nu fumeze in ziua extractiei
* După indepartarea tampoanelor de protectie nu se va suge plaga alveolara.
* Pentru calmarea durerilor poate administra analgezice si pentru prevenirea unei reactii inflamatorii severe
la trauma sa bea antiinflamatorii ( nu neaparat)
* Să mentina compres rece exobucal in regiunea extractiei
* Spălatul pe dinti se poste relua incepind cu a doua zi,evitind periajul pe hemiarcada unde se afla alveola
postextractionala
* Să nu consume alune,susan,miez de nuca etc care sa farimiteaza si pot patrunde in plaga postextractionala
* Dacă apare hemoragie postextractionala sa se adreseze la medicul stomatolog
46. Vindecarea plăgii postextracţionale dentare.

Procesul de vindecare a plăgii postextracționale este complex, întrucat prin îndepartarea dintelui alveola
va suferi un proces de reconstrucție osoasă, iar gingia din vecinatate va acoperi defectul rămas
Laskin stabileste 6 factori care influențează vindecarea unei plăgi postextracționale: dimensiunea plăgii,
prezența infecției, vascularizația alveolei, corpii străini intraalveolari, repausul zonei în care s-a intervenit și
starea pacientului.
Când practicianul stabilește momentul intervenției și tehnica folosită nu urmărește numai îndepărtarea
dintelui, ci caută să asigure condiții normale de desfășurare a procesului de vindecare, prevenind apariția
unor complicații imediate sau tardive.
Vindecarea unei plagi postextracționale (necomplicata) dupa Burlibașa se realizează în 5 stadii:
 Primul stadiu: Elementul primar prin care începe procesul de vindecare este cheagul endoalveolar. Sângele
provenit prin ruperea vaselor apicale și parodontale se coagulează în câteva minute până la o jumatate de
ora. În primul moment cheagul asigură protecția soluției de continuitate gingivomucoasă, constituind în
același timp o barieră biologică împotriva agresiunii microbiene din mediul bucal. În primele 24-48h în
țesuturile înconjuratoare se instalează un process inflamator asociat cu hiperemie.
 Al doilea stadiu: Are loc în a doua și a treia zi de la intervenție și se caracterizează prin crearea de rețele
capilare de neoformație. Apariția vaselor de neoformație constituie un moment important al procesului de
vindecare, prin faptul că, se realizează circulația sanguină în interiorul cheagului.
Cheagul sanguin este înlocuit cu țesut de granulație în aproximativ 7 zile. În același timp începe și resorbția
crestei alveolare.
 Al treilea stadiu: Se caracterizează prin înlocuirea țesutului de granulație cu tesut conjunctiv imatur
începând cam în a 3 zi de la extracție, proces care durează aproximativ până în a 12 zi. Tot în aceeași
perioadă încep să apară primele trabecule osoase, foarte fine de os imatur. Acestea apar în fundul alveolei, în
timp ce la nivelul mărginii alveolare se continuă activitatea de resorbție (de reducere a dimensiunii crestei
alveolare). Concomitent, în a 4 zi de la extracție, începe să prolifereze și țesutul epitelial de la nivelul
mărginii gingiei, care va acoperi însă complet alveola numai după 25-35 zile. Pe masură ce alveola este
ocupată de os, epiteliul se deplasează superior, spre creasta și poate ajunge la același nivel cu mucoasa fixă
adiacentă.
 Al patrulea stadiu: Începe aproximativ în a 35-a zi de la extracție, prin umplerea alveolei (al carui volum s-
a redus cu 1/3), cu țesut fibros tânăr, în același timp continuând și proliferarea de țesut osos imatur. Astfel la
6-8 săptămâni după extracție chiar dacă alveola pare clinic cicatrizată, radiologic osul nu apare restructurat,
datorită mineralizării incomplete prin care s-a realizat vindecarea primară.
 Al cincilea stadiu: Refacerea secundară a țesutului osos alveolar are loc în urmatoarele 5-6 luni. Singurul
semn vizibil la nivelul alveolei la 1 an de la extracție este o bandă de tesut fibros slab vascularizat
(cicatricea) situată la nivelul crestei alveolare edentate
47. Particularităţile extracțiilor dentare la pacienţii cu afecţiuni ale aparatului respirator (astmul
bronşic, bronhopneumopatia cronică obstructivă).
A. ASTMUL BRONȘIC:
Reprezintă un sindrom inflamator cronic al căilor aeriene, care se manifestă prin: obstrucţie bronşică – reversibilă, parţială
sau completă;hiperreactivitate bronşică.
Astmul bronşic este un sindrom caracterizat prin:
• crize de dispnee paroxistică, predominant expiratorie
• edemul mucoasei
• hipersecreţie bronşică.
În funcţie de factorii determinanţi şi predispozanţi, se descriu următoarele forme clinice:
a. Astmul EXTRINSEC:
Bronhospasmul este rezultatul unor alergo-geni extrinseci: praf, polen, păr de animal, alimente, medicamente.
Este mediat de IgE şi apare frecvent la copii.
Este frecvent asociat cu rinita alergică sau cu exema atopică.
b. Astmul INTRINSEC:
Bronhospasmul este cauzat de factori non-alergici:infecţioşi (bronşite cronice, sinuzite), fumat, noxe toxice,
medicamente, stres.
Apare mai frecvent la adulţi.
Tratamentul de fond în astmul bronşic se realizează în funcţie de severitatea, frecvenţa şi etiologia crizelor,
administrându-se:
• bronhodilatatoare inhalatorii parasimpati- colitice
• bronhodilatatoare inhalatorii ß-adrenergice: terbutalină, fenoterol, salbutamol
• metilxantine: teofilină, aminofilină
• cromoglicat de sodiu
• inhibitori de leucotriene
• corticoizi inhalatori și sistemici
Atitudinea terapeutică în cabinetul de medicină dentară:
• identificarea pacienților cu risc sau cu astm bronșic diagnoosticat
• identificarea factorilor declanșatori, frecvența și gravitatea crizelor, medicația folosită și răspunsul la
aceasta
• continuitatea medicaţiei de fond;
• temporizarea tratamentului stomatologic dacă pacientul prezintă wheezing
• prezenţa inhalantului (Salbutamol) la îndemâna medicului stomatolog
• la necesitate - premedicaţie cu midazolam 7,5 mg peros
• De evitat:!!!
- folosirea a n e s t e z i c e l o r c u vasoconstrictor, deoarece acestea conțin sulfiți (conservanți pentru prevenirea oxidării
vasoconstrictorului), care pot declanșa crize severe de astm
- adm. antiinflamatoarelor nesteroidiene (aspirină), deoarece pot accentua bronhospasmul
- şedinţele prelungite (peste 70-75 minute) de tratament stomatologic
- evitarea macrolidelor (efect toxic la asocierea cu metilxantinele)
Criza de astm bronşic
Criza de astm bronşic realizează o insuficienţă respiratorie acută de tip obstructiv prin bronşiolo-stenoză:
1.spasm
2.insuficienţă
3.edem.
Apariţia crizelor poate fi favorizată de:
• efortul fizic
• expunerile repetate la frig, ceaţă, umezeală
• trecerile bruşte de la aer cald la aer rece.
Apariţia crizelor poate fi:
• lentă sau brutală
• precedată de: tuse uscată, cefalee, agitaţie, transpiraţii, anxietate.
Simptomatologia cuprinde:
– dispnee predominant expiratorie
– wheezing
– tahicardie
– hipertensiune arterială
– cianoză
– torace destins, puţin mobil (semn patognomonic).
Starea de rău astmatic este stadiul clinic cel mai sever al astmului bronşic, refractar la tratamentul cu bronhodilatatoarele
obişnuite.Criza se instalează brutal, putând dura ore sau zile, caracterizându-se prin:
• absenţa tusei şi a expectoraţiei
• cianoză
• semn de insuficienţă respiratorie marcată
• torace imobil (semn patognomonic)
Atitudinea terapeutică în criza de astm bronşic:

• întreruperea tratamentului stomatologic
• aşezarea pacientului în poziţie şezândă
• administrare de O2 (2-3 l/min)
• se administrează un bronhodilatator inhalator
• monitorizarea TA şi pulsului pacientului
• dacă după 5 minute dispneea nu se remite:
– se poate administra Aminofilină 240-250 mg IV foarte lent (în circa 10 minute)
– se monitorizează pulsul
– se înterupe injectarea în cazul apariţiei ex- trasistolelor
• administrare de Hidrocortizon hemisuccinat 200 mg în bolus
• dacă dispneea se prelungeşte: se administrează Clemastinum 2-4 mg i.v, se solicită Ambulanţa.
B. BRONHOPNEUMOPATIA OBSTRUCTIVĂ CRONICĂ (BPOC)

Reprezintă o combinaţie de bronşită cronică şi emfizem pulmonar.
Bronşita cronică este caracterizată prin:
• producţie excesivă de mucus
• tuse productivă persistentă
• durată mai mare de 3 luni pe an, timp de 2 ani consecutiv.
Emfizemul pulmonar apare prin dilatarea şi distrugerea alveolelor, distal de bronhiolele terminale.
Simptomatologia BPOC cuprinde:

• tuse cu expectoraţie vâscoasă, mai ales dimineaţa
• dispnee de efort, care poate deveni permanentă
• infecţii bronşice recidivante
În stadiile avansate, bolnavul mai poate prezenta:
 semne de insuficiență respiratorie (tahipnee, dispnee, cianoza)
 semne de hipercapnie (tremurături, dilataţie venoasă)
 semne de hipertensiune intracraniană
 alte semne (cefalee, somnolenţă, ameţeli, nervozitate,inapetenţă cu scădere în greutate)
Se utilizează următoarele mijloace terapeutice: antibiotice, fluidifiante ale sputei, expectorante, bronhodilatatoare.
Conduita în cabinetul stomatologic
– tratamentele stomatologice se temporizează dacă aceşti pacienţi prezintă infecţii respiratorii active
– la pacienţii aflaţi în tratament de fond cu bronhodilatatoare inhalatorii, acestea se administrează profilactic
înaintea terapiei stomatologice
– la pacienţii cu BPOC, corticodependenţi, se realizează o dublare a dozei de corticoizi, în colaborare cu
medicul curant în ziua în care se efectuează o intervenţie stomatologică sângerândă
– se vor folosi cu prudenţă sedativele, deoarece multe dintre ele deprimă funcţia respiratory
– dacă tratamentul de fond cuprinde bronhodilatatoare (aminofiline sau ß2-agoniste) şi tonice cardiace pentru
anestezia loco-regională se vor evita:
vasoconstrictoarele adrenergice (acestea conţin sulfiţi care pot declanşa şi accentua un bronhospasm şi cresc efectele
aritmogene ale digitalicelor)
48. Particularităţile extracțiilor dentare la pacienţii cu afecţiuni ale aparatului cardiovascular

(angina pectorală, infarctul miocardic, insuficiența cardiacă cronică, hiper/hipotensiunea
arterială).
ANGINA PECTORALĂ – incapacitatea temporară a arterelor coronare de a furniza miocardului o

cantitate suficientă de sânge oxigenat.
Etiologie: obstrucția vaselor sangvine prin depozitarea grasimilor (ateroscleroză)!!!
Clasificare:
*AP stabilă – durerie retrosternale sunt stabile ca frecvență și severitate
* AP instabilă – manifectările clinice progresează sau apr și în repaos
Criza de angină pectorală

Angina pectorală reprezintă o formă clinică particulară a cardiopatiei ischemice, caracterizată prin apriţia de crize dureroase
paroxistice:
• localizate retrosternal
• durată de câteva minute
• dispar după administrarea unor compuşi ni- trici (nitroglicerină).
Simptomatologie:Elementele caracteristice ale durerii anginoase sunt următoarele:
• localizare tipică retrosternală
• frecvent poate avea alte localizări: precordială, epigastrică, interscapulară
• uneori poate determina iradiere în: centura scapulară, membrul superior, până la nivelul ultimelor două degete
• senzaţia dureroasă are caracter constrictiv
• accesul dureros are de regulă o durată de 3-5 minute.
Atitudinea terapeutică:
În cazul apariţiei durerii coronariene în timpul tratamentului stomatologic, se vor aplica următoarele măsuri
terapeutice:
• întreruperea tratamentului stomatologic
• aşezarea pacientului în poziţie semişezândă, cu membrele inferioare dispuse paralel cu planul orizontal
• administrarea pe cale orală a unei ½ de comprimat de aspirină, care va fi masticat
• administrarea de oxigen 100% pe mască
• administrarea de Nitroglicerină sublingual: se pot administra până la trei doze de 0,5 mg la intervale de
aproximativ 5 minute; administrarea de nitroglicerină trebuie evitată la pacienţii cu tensiune arterială sistolică scăzută
(< 100 mm Hg)
• psihoterapie anxiolitică.
Dacă simptomatologia dureroasă persistă peste 20-30 de minute după instituirea măsurilor terapeutice de urgenţă:
• se suspicionează instalarea unui infarct miocardic acut
• se iau măsuri adecvate
Precauţii pre-anestezice
• asigurarea analgeziei optime pre-anestezie
• realizarea anxiolizei cu 30 minute - 1 oră înaintea anesteziei, prin administrarea unui comprimat de 7,5 mg Dormicum
(Midazolam)
Precauţii legate de anestezia locală

• asocierea la soluţia anestezică locală de vasoconstrictori în concentraţie de 1:200 000.
• nu se va depăşi doza de 0,04 mg adrenalină (8 ml sol 1:200.000).
INFARCT MIOCARDIC – necroza miocardului ca urmare a ischemiei acute, cauzata de ocluzia completă
sau parțială a unei artere coronariene.
Simptomatologie:
Durerea reprezintă simptomul principal, având caracter similar cu cea din criza anginoasă dar este de regulă: mai
severă, cu durată mai mare.
Tipic durerea:
• se localizează în regiunea centrală a toracelui şi/sau epigastru
• ocazional poate iradia uneori superior, până la regiunea occipitală
• niciodată nu iradiază inferior de ombilic.
• este adesea însoţită de: slăbiciune, transpiraţie, greaţă, vărsături, anxietate, senzaţie de moarte iminentă.
• durerea nu este neapărat întotdeauna prezentă, aşa cum se întâmplă la pacienţii în vârsta, unde infarctul se poate instala
cu dispnee apărută brutal, ce poate evolua spre edem pulmonar acut.
• rar se poate manifesta prin: pierderea bruscă a conştienţei, stare confuzională, aritmie, scăderea brutală a TA
Atitudine terapeutică:
• solicitarea ambulanţei antişoc
• continuarea adminstrării de oxigen
• monitorizarea funcţiilor vitale: Rs, Ps, TA
• administrarea a ½ de comprimat de aspirină;
• administrarea de analgetice:algocalmin, ketorolac, tramadol
• dacă apare stopul cardiac: se iniţiază manevrele de resuscitare până la sosirea echipajului specializat.
Infarctul miocardic în ultimele 2-3 luni constituie contraindicaţie formală pentru orice tratament
stomatologic sau chirurgical. Dacă un pacient nu a avut un accident coronarian în ultimii 2 ani, el poate fi
considerat normal, dar se recomandă câteva precauţii importante: se cere avizul medicului cardiolog şi se
verifică dacă bolnavul are la îndemână medicaţia corono- dilatatoare: Nitroglicerină, Nitroderm, Corinfar,
etc. în preziua şi ziua intervenţiei, se pretinde pacientului să evite prânzurile copioase, situaţiile conflictuale,
de stress. În sala de intervenţie se urmăreşte crearea unui confort deosebit, o atmosferă calmă, relaxată.
Premedicaţia sedativă este obligatorie, anestezia locală prin injecţie este de dorit să se administreze numai
după o anestezie de contact, încet, lent, netraumatizant.
INSUFICIENŢA CARDIACĂ CRONICĂ – sindrom clinic sau stare fiziopatologică datorită incapacității
inimii de a asigura debitul circulatornecesar activității metabolice tisulare sau acesta se poate realiza numai
in conditiile unei presiuni de umplere cardiaca crescută.
Insuficienţa cardiacă este definită ca incapacitatea miocardului de a furniza circulaţiei periferice un volum sanguin
suficient, fenomen caractersitic mai multor afecţiuni cardiace, cele mai frecvente fiind:HTA, boala coronariană.
Simptomatologia insuficienţei cardiace include următoarele semne şi simptome:
A. Insuficienţa cardiacă stângă: dispnee de repaus, dispnee de efort, astm cardiac, ortopnee predominant nocturnă
B. Insuficienţa cardiacă dreaptă: edeme ale părţilor declive, stază venoasă la nivelul gâtului, ficat de stază, cianoză
periferică
În general, bolnavii cu insuficienţă cardiacă urmează un tratament medicamentos cu: tonicardiace digitalice, diuretice,
inhibitori de enzimă de conversie.
Tratamentele stomatologice simple, de scurtă durată, se pot efectua în siguranţă în condiţii de ambulator doar în cazul
bolnavilor cu insuficienţă cardiacă compensată (clasele I şi II NYHA), dacă există acordul explicit al medicului specialist
curant.
Pentru tratamentele în ambulator se vor lua următoarele măsuri:
• nu se întrerupe tratamentul de fond
• evitarea stresului (așteptării prelungite)
• psihoterapie
• şedinţe scurte
• analgezie bună (nu se folosesc vasoconstrictori în cazul bolnavilor digitalizaţi deoarece pot
apărea tulburări de ritm grave!)
• premedicaţie sedativă (Midazolam 7,5 mg per os.)
• tratament în poziţie semişezândă
• profilaxia endocarditei bacteriene (dacă există valvulopatii asociate).
MALADIA HIPERTENSIVĂ (HTA) – reprezintă o stare patologică cronică, de cele mai multe ori
progresivă ce se caracterizează printr-o creștere mai mult sau mai puțin constantă a TA, apărută primitiv
în lipsa oricaror afecțiuni ale organelor interne
Este un sindrom complex caracterizat prin creşterea constantă a tensiunii arteriale sistolice şi a celei diastolice peste valorile
normale pentru grupa de vârstă, sexul pacientului, etc.
O.M.S. consideră valori normale pentru tensiunea arterială maximă 140 - 160 mm Hg (inter- pretate în raport cu vârsta,
sexul şi greutatea), iar pentru minimă 90 - 95 mm Hg.
• consultul cardiologic efectuat înaintea intervenţiei stomatologice cu cel mult o lună - trebuie să confirme
oportunitatea tratamentului stomatologic şi eventualele precauţii perianestezice
• administrarea fără întrerupere a medicaţiei de rutină, cu excepţia medicaţiei anticoagulante
• temporizarea intervenţiei stomatologice,dacă valaorea TA depăşeşte 160 mmHg
• asigurarea analgeziei de calitate prin asocierea imediat înaintea anesteziei a: analgeticelor, antiinflamatoarelor de
tip nesteroidian.
Anestezia locală în hipertensiunea arterială compensată
• asocierea de vasoconstrictori la substanţa anestezică este permisă doar în concentraţia de 1:200 000.
• se contraindică categoric depăşirea dozei de 0,2 mg adrenalină asociată soluţiei anestezice
• se contraindică absolut utilizarea soluţiilor anestezice locale cu corectivi de tip noradrenalină.
Criza hipertensivă
Criza hipertensivă defineşte statusul clinic generat de creşterea dramatică şi bruscă a valorilor tensiunii arteriale, cu riscul
consecutiv de apariţie a unor leziuni severe ale organelor ţintă: cord, rinichi, creier, circulaţia retiniană.
Simptomatologie:
• tulburări ale stării de conştienţă, cu: stări confuzionale, agitaţie
• cefalee puternică
• cu predominenţă occipitală
• cu predominanţă frontală
• dispnee
• tulburări vedere
• ameţeală
• greţuri
• creşteri ale valorii T.A. sistolice cu peste 20 mm Hg faţă de cele obişnuite ale T.A..
Atidudinea terapeutică:
• se întrerupe tratamentul stomatologic
• suplimentarea analgezei prin:
*suplimentarea anesteziei locale, având în vedere controlul strict al administrării, astfel încât să nu se
depăşească doza maximă de soluţie anestezică
*administrarea de analgetice
• pacientul este aşezat în poziţie semi- şezândă, cu elevarea extremităţii cefalice la 40° faţă de planul orizontal
• administrarea de oxigen 100% pe mască
• monitorizarea continuă a semnelor vitale (TA, puls)
• în cazul menţinerii tensiunii arteriale la valori ridicate:
– se administrează Nifedipin, o capsulă de 10 mg pe cale orală
– efectul Nifedipinului se instalează relativ rapid (5-10 minute)
– administrarea sublinguală se evită, întrucât poate induce scăderea bruscă şi brutală a tensiunii arteriale, cu:
• tahicardie reflexă consecutivă
• apariţia ischemiei în teritoriul miocardic
• apariţia ischemiei în teritoriul vascular cerebral
• apariţia ischemiei renale - se poate repeta administrarea Nifedipinului după 30 de minute de la prima doză, dacă
valorile tensionale nu se normalizează
• se reevaluează tensiunea arterială:
– dacă valoarea tensiunii se normalizează se poate tenta finalizarea tratamentului stomatologic de urgenţă,
dacă se anticipează că intervenţia va avea o durată redusă, ulterior pacientul fiind transportat într-un serviciu
specializat.
– dacă valoarea tensiunii se menţine crescută:
• se solicită asistenţa medicală de urgenţă (servicul de Ambulanţă)
• cu prudenţă se administrează Furosemid o fiolă (20 – 40 mg), utilizând calea i.m.
• chiar dacă valoarea TA scade, este obligatorie reevaluarea pacientului într-un servicu de Cardiologie sau
Medicină Internă.
• HTA. Conduita în cabinetul stomatologic
• > nu se întrerupe medicația de fond;
• > programările se vor face în cursul dimineții;
• > şedințele vor fi scurte;
• > monitorizarea TA pe durata tratamentului;
• > soluții anestezice cu adrenalină 1:200.000.
•
• HIPOTENSIUNEA ARTERIALA reprezinta scaderea tensiunii arteriale. O valoare a tensiunii arteriale
mai mica de 90 milimetri de mercur (mm Hg) pentru numarul de varf (sistolic) sau 60 mm Hg pentru
numarul inferior (diastolic) este in general considerata tensiune arteriala scazuta. Pentru unii oameni
afectiunea nu provoaca probleme, dar, pentru majoritatea, tensiunea arteriala anormala poate provoca
ameteli si lesin.
• Simptome: Ameteli sau greturi; Lesin (sincopa); Vedere neclara; Oboseala; Lipsa de concentrare; Piele
rece, palida; Respiratie rapida, superficiala; Impulsuri slabe si rapide
49. Particularităţile extracțiilor dentare la pacienţii cu afecţiuni ale sistemului endocrin (diabetul
zahatat).
DIABETUL ZAHARAT - este un sindrom polivalent din punct de vedere etiopatogenetic și clinic
caracterizat prin hiperglicemie cronica, însoțită sau nu de semne clinice, produs de insuficiența secreției
de insulina sau de rezistența mărită la insulină.
DZ tip I (insulino-dependent, juvenil)

* apare la orice vârstă, însă predomină la copii si adulți tineri;
* reprezintă 5-10% din totalul cazurilor de diabet: determinată de distrugerea autoimună a
* este o boală autoimună celulelor beta-pancreatice (celule secretoare de insulină);
* nu se mai produce insulina, iar glucoza, în loc să fie distribuită către celule (unde este transformată în
energie), se acumulează în sânge.
* manifestari: poliurie, polidipsie, polifagie, scadere ponderala, astenie pronuntata, hiperglicemie,
glucozurie,
DZ tip 2 (non-insulino-dependent)
* apare de regulă după vârsta de 40 de ani:
* reprezintă 85-90% din totalul cazurilor de diabet:
* predispoziție genetică + stilul de viață (obezitatea, sedentarismul);
* pancreasul continuă să producă insulină, uneori chiar mai multă decât în mod natural. Insă organismul
dezvoltă rezistentă la efectele insulinei, astfel încât în realitate există un deficit insulinic
DZ se caracterizează prin: tulburări metabolice, microangiopatie difuză, complicații tardive la nivelul

organelor țintă (cristalin, SN, retina, sistem cardiovascular, rinichi, sistem imun)
Manifestări bucale: candidoze, gingivite, parodontopatii, carii multiple, xerostomii, vindecarea tardivă a
plăgilor, halenă cu miros de acetonă, hipervâscozitate salivară, refar=cerea rapidă a tartrului.
Complicații:
*Acute – până la comă: hipo-, hiperglicemia, cetoacidoza
*Cronice – retinopatie, cataractă, neuropatii, angiopatii periferice și coronariene, nefropatii,
imunodepresie, parodontopatii.
* Complicaţiile diabetului zaharat care pot interfera cu tratamentul stomatologic sunt:
– hiperglicemia perioperatorie (imediat preoperator şi în primele 10 zile postoperator) de peste 250 mg/dL poate
duce la: vindecarea tardivă a plăgilor, deprimarea funcţiei leucocitare (imunode presie)
– neuropatia diabetică, ce poate creşte riscul de lezare a trunchiurilor nervoase la efectuarea anesteziei locale (edem,
ischemie)
DZ. Conduita în cabinetul stomatologic

> programarea se va face la orele de dimineață în aşa fel încât să nu modificăm orarul de masă al
pacientului;
> înaintea tratamentelor programate, pacientul va fi informat să ia micul dejun și pastilele corespunzătoare;
> şedințele vor fi strict la timpul programat (<2 ore postprandial);
> la necesitate – de apreciat nivelul glucozei cu ajutorul glucozometrului
> şedințele vor fi scurte pentru a reduce la minimum interferențele cu regimul alimentar;
> zahărul, bumboanele, sucurile și soluția de glucoză să fie la îndemână;
> de redus preoperator stresul, frica, anxietatea;
> anestezic local cu vasoconstrictor 1:200.000 sau fără vasoconstrictor (risc de ischemie și necroză în
anestezia palatinală, adrenalina are efect antagonist față de insulină);
> Dacă nivelul hemoglobinei glicolizate (HBA1C) > 8-9% – consultarea endocrinologului.
 consult de specialitate, cu adaptarea tratamentului asociat: menţinerea glicemiei între 80-250 mg/dl, menţinerea
HbA1c de 4%–6%
 tratamentul de fond: nu se întrerupe, nu va fi modificat decât cu acordul medicului nutriţionist
 dacă pacientul nu se poate alimenta, nu va fi administrată doza de antidiabetice orale sau insulină corespunzătoare
mesei eliminate
 programarea se va face în aşa fel încât să nu modifice orarul de masă al pacientului
 nu vor fi utilizate soluţii de anestezic local cu concentraţii crescute de vasoconstrictori (> 1/200 000)
 nu se vor administra sedative
 manoperele terapeutice stomatologice se vor practica cu fotoliul în poziţie cât mai aproape de orizontală (bolnavii au
risc de hipotensiune ortostatică, secundară neuropatiei)
 antibioprofilaxia complicaţiilor infecţioase
 adaptarea tratamentului de fond de către medicul nutriţionist, în funcţie de modificările metabolice postoperatorii.
50. Particularităţile extracțiilor dentare la pacienţii cu afecţiuni ale aparatului digestive (hepatita
și ciroza hepatică).
HEPATITA reprezintă un proces inflamator distructiv persistent al ficatului, care se caracterizeaza prin proliferarea difuză a țesutului
parenchimatos, dezorganizarea fibrinoasă a structurii lui specifice lobulare și vasculare, toate fiind moderate și parțial reversibile. Clinic
se maifestă prin urmatoarele sindroame:
+ astenovegetativ – astenie, fatigabilitae, reducerea capacității de concentrare și a potențialului de lucru, insomnie, cefalee, labilitate
emoțională
+ dispeptic – reducerea poftei de mincare, greață, vomă, eructații, senzație de greutate și lenitudine în epigastru, balonare, intoleranța
alimentelor grase, a alcoolului și a fumului de țigară
+ de colestază – icter, prurit cutnat, modificarea culorii urinei și scaunului
+ hemoragic - epistaxis, rectoragii, gingivoragii, hemoragii gastrointestinale
+ fizicale – hepatomegalia
+ alte simptome – eritem palmar și plantar, mirosul hepatic (se simte în respirația pacientului )
Cunoaștem o varietate larga de hepatite: hep autoimună, cronica A,B,C,D, cronică drog-indus, criptogenică, virală, etc.
Tratamentul consta in adm: interferoanelor (Roferon, Viferon), hepatoprotectoarelor, homeopaticelor, etc.
CIROZA HEPATICĂ – este cauzată cel mai frecvent de hepatitele cronice și criptogene, boala alcoolică a ficatului și reprezintă o
boală hepatică difuză progresiva, care din punct de vedere morfologic se caracterizeaza pron fibroza și dezorganizarea arhitectonicii
ficatului cu formarea nodulilor de regenerare.
Indiferent de etiologia hepatitei cronice/cirozei hepatice (virală, alcoolică, biliară), sunt prezente o serie de modificări patologice
specifice:
–reducerea ratei metabolice
– reducerea clearance-ului plasmatic al diferitelor substanţe circulante (de ex. anestezicele locale)
– risc de hipoglicemie
– tulburări de hemostază cu sângerare abundentă şi prelungită: în timpul intervenţiei, în primele ore după aceasta,
reapariţia la câteva ore .
Conduita în cabinetul stomatologic:
* evaluarea stării sistemului hemostatic (anamneza hemoragipară);
* se vor evita intervențiile ample, traumatice;
* se vor evita intervențiile de lungă durată (tendință crescută la hipoglicemie). Pacientul va mânca
preextracțional!
* intervențiile pe mai multe cadrane se vor face în şedințe separate, pentru a reduce riscul apariției
intoxicației cu anestezice locale;
* de efectuat o hemostază riguroasă;
* pentru profilaxia recidivelor hemoragice: băi bucale din 6 în 6 ore, timp de 2-3 zile cu o soluție de acid
aminocaproic de 5%;
* la pacienții cu dereglări pronunțate a sistemului hemostatic - extracția dentară în staționar
51. Particularităţile extracțiilor dentare la pacienţii cu afecţiuni renale (insuficiența renală

cronică).
INSUFICIENȚA RENALĂ (IR) se definește prin scăderea rapidă (insuficiență renală acută) sau lentă
(IR cronică) a funcției renale,rezultatul fiind incapacitatea de a menține echilibrul hidroelectrolitic și de a
excreta produșii azotați.
Insuficiența renală cronică. Stadiile evolutive
1. Debut
2. Oligoanurie
3. Restabilirea diurezei (poliurie)
4. Recuperare (vindecare).
Insuficiența renală cronică. Stadiile evolutive
1. Complet compensată - deși funcția renală este diminuată, rinichiul menține pacientul fără simptome. E
posibilă HTA.
2. Retenție azotată compensată - cjeşterea valorilor de retenție azotată, fără manifestări clinice de uremie
(anemie).
3. Retenție azotată decompensată - apar primele manifestări de uremie.
4. Insuficiență renală terminală.
Insuficiența renală cronică. Simptomatologie
În stadiile 1 și 2 apare o indispoziție, astenie, inapetență, grețuri, anemie, piele uscată, diepnee, poliurie
cu nicturie. In fazele avansate ale IRC (stadiile 3 şi 4 uremice) apar umătoarele manifestări clinice:
> manifestări generale: alterarea stăni generale şi de nutriție, hipotemie (rar);
> infarct miocardic, atac vascular cerebral hemoragic; insuficiență cardiacă congestivă: pericardită; tulburări
de ritm cardiac; calcificări miccardice; ateroscleroză accelerată,manifestări cardiovasculare: HTA secundară
(poate detemina hipertrofie ventriculară stângă, edem pulmonar acut,
> manifestări respiratorii: halenă amoniacală a respirației; tuse, expectorație, dispnee (pe fond de bronsită
și de astm uremic); plămân uremic (deteminat de infiltrate edematoase ce pleacă de la hil spre periferie);
dispnee marcată (predominant noctumă); hemoptizii;
> manifestări digestive: greturi, vărsături, anorexie, gastroenterită, ulcer peptic, hepatite, ascită refractară la
hemodializă, hematemeză, melenă diaree sangvinolentă, sughit, sialoree, xerostomie, infecții orale frecvente;
> manifestări neurologice:

* centrale: astenie, apatie, sommolență, obnubilare, comă sau stări de agitație, crize
convulsive prin edem cerebral, hemoragii cerebrale, necroză cerebrală, tulburăni psihice;
* periferice: polineuropatie, atrofie musculară, fasciculații musculare, crampe în muşchii
gambei, abolirea reflexelor osteo- tendinoase, convulsii epileptice;
> manifestări cutanate: tegumente galben-pământii (datorită hemocromatozei), paloare (datorită anemiei),
peteşii şi echimoze (datorită hemostazei deficitare), tegumente şi mucoase uscate (datorită deshidratării),
prurit cu leziuni de grataj (datorită depozitelor de calciu şi hiperparatiroidismului secundar), uree pe
tegumente (datorită eliminării prin transpirație), hipotermie uremică;
> manifestări hematologice și imunologice: anemie, anomalii ale hemostazei, creşterea susceptibilității la
infecții (apar in special infecții urinare şi pulmonare, care, de regulă, nu sunt însoțite de febră, iar tratamentul
este dificil), limfocitopenie, leucopenie; > tulburări ale fluidelor şi electroliților;
> tulburări metabolice endocrine: osteodistrofie renală, osteomalacie, hiperparatiroidiam secundar,
hiperuricemie, hipermagnezemie, infertilitate şi disfuncție sexuală, hipertrigliceridemie, malmutriție protein-
calorică, hipotermie, diminuarea creşterii şi dezvoltării, amenoree;
> manifestări orale: modificări ale senzațiilor de gust şi miros, hemoragii gingivale, gingivo-stomatite acute
ulcero- necrotice, ulcerații ale mucoasei, sialoree sau xerostomie, parotidită uremică
CONDUITA:
Pentru pacienții care beneficiază de terapie conservativă sau dializă peritoneală
> obligatoriu colaborarea cu medicul nefrolog;
> controlul hemostazei, mai ales la pacienții anemici;
> se reduce la minimum administrarea de AINS (afectează funcția renală și pot determina sângerări la
nivelul tractului gastrointestinal);
> menținerea igienei orale (irigații antiseptice cu clorhexidină 0,2%).
Pentru pacienții care beneficiază de hemodializă
> obligatoriu antibioticoprofilaxie, datorită riscului de infectare a şuntului arteriovenos (arteră radială →
venă cefalică) prin bacteriemii tranzitorii;
> nu se va utiliza şuntul pentru acces decât în situații de urgență;
> intervențiile stomatologice să se efectueze la cel puțin 7 ore de la şedința de hemodializă (hemodializa
necesită utilizarea heparinei ce are efecte anticoagulante până la 7 ore de la administrare);
> este necesară instituirea unor măsuri de protecție de către medicul stomatolog, pacientul dializat fiind
potențial purtător de HBV, HCV, virus citomegalic, HIV.
52. Particularităţile extracțiilor dentare la pacienţii cu epilepsie.
EPILEPSIA – activitatea neoronală anormală, ce apare în crize paroxistice, de durată limitată și
intermitentă, cu revenire spontană la normal.
Clasificarea:
* Forme localzate sau parțiale (afectează doar o parte din encefal)
* Forme generalizate (neconvulsive, convulsive)
La pacienții cu: epilepsie, boală Parkinson, tulburări motorii şi psihice severe(encefalopatii, sindrom
Down,etc) anestezia loco-regională nu asigură linişte operatorie corespunzătoare. Se recomandă anestezie
generală chiar şi pentru tratamente stomatologice de scurtă durată.
Pacienţii epileptici sub tratament continu şi crize rare ( mai puţin de una pe lună) pot fi trataţi în condiţii
de ambulator, sedaţi preoperator. Se contraindică utilizarea soluţiilor anestezice cu vasoconstrictor.
În cazul epilepticilor cu crize convulsivante repetate sub tratament anticonvulsivant se recomandă
anestezia generală în condiţii de spitalizare.
La pacienţii cu afecţiuni neurologice de tipul miastenia gravis, distoniile miotonice, cu interesarea
contracţiei musculare se preferă tratamentele stomatologice sub anestezie loco-regională.
CRIZA EPILEPTICĂ ÎN FOTOLIU. Tratamentul de urgență
> întreruperea tratamentului:
> aşezarea pacientului în clinostatism cu capul în pozitie .„de siguranță" (rotat lateral) pentru a elibera căile
aeriene, a prevenii căderea limbii în faringe și aspirarea eventualelor vărsături;
> curățirea cavității orale și a faringelui de sânge, meșe, resturi dentare, materiale de amprentă, proteze
mobile, etc.;
> desfacerea hainelor strâmte (curea, cravată etc.); dacă convulsiile durează > 15-20 sec.- Diazepam i.v.
fractionat, 15-20 mg în bolusuri de 2,5 mg (2-4 ml - 0,5%). Numai dacă clinica are dreptul la păstrarea
acestui preparat!!! Doza poate fi repetată, dacă este necesar, după 30-60 de minute;
> în caz de stop cardio-respirator: RCP + apelăm 112.
53. Particularităţile extracțiilor dentare la pacienţii aflați pe fondal de tratament antitrombotic.

Anticoagulantele orale (sintrom, trombostop) şi injectabile (clexan, fraxiparină ) împiedică
mecanismul prin care vitamina K participă la sinteza hepatică a complexului protrombinic. Nivelul oprim al
anticoagulantelor orale este apreciat prin monitorizarea timpului de protrombină, repezetat de coeficientul
international de normalizare, denumit: International Normalized Ratio (INR). Acest INR trebuie să fie
apreciat în termen de 24h înainte de orice intervenție chirurgicala orala.
Norma INR la om sănătos- 0,7-1,3

La persoanele pe anticoagulante – 2-4
* dacă este mai mic de 2 – risc de hemoragie
* dacă este mai mare de 4 – risc de hemoragie
Ele se administrează pacienţilor cu următoarele afecţiuni: fibrilaţie atrială paroxistică, stenoză mitrală
strânsă, proteză valvulară biologică sau mecanică, trombembolis.
Antiagregantele plachetare (plavix, trombex, aspenter, aspirină) se administrează pacienţilor cu
accidente vasculare cerebrale în antecedente sau pentru profilaxia trombozelor intravasculare.
La pacientii aflaţi sub tratament cu anticoagulante sau antiagregante se temporizează intervenţia
sângerândă şi se întrerupe tratamentul anticoagulant/antiagregant până la revenirea testelor de coagulare la
normal.
Decizia de întrerupere a terapiei anticoagulante/ antiagregante şi protocolul pre şi postoperator vor fi
luate în colaborare cu medicul curant al afecţiunii de bază.
Se intervine chirurgical doar dacă INR în ziua intervenţiei este mai mic de 1,5 iar celelalte constante ale
coagulogramei (APTT, numărul de trombocite) sunt în limite normale.
Pacienţii la care nu poate fi întrerupt tratamentul anticoagulant (purtătorii de valve mecanice) vor fi
trataţi numai în condiţie de spitalizare, deoarece anticoagulantul oral trebuie înlocuit cu heparină cu masă
moleculară mică (fraxiparină, clexan) sub monitorizarea continuă a coagulării.
Pentru intervenţii scurte se recomandă anestezie terminală de contact sau infiltraţie locală. Se evită
anesteziile tronculare în lojele bogat vascularizate, iar anestezia generală de scurtă durată este de elecţie.
54. Indicații către efectuarea extracțiilor dentare în condiții de staționar.

Indicații către efectuarea extracțiilor dentare în condiții de staționar:
> Pacienții cu boli somatice decompensate;
> Pacienții cu risc major de șoc anafilactic;
> Pacienții cu risc major de hemoragii severe;
> Pacienții cu tulburări psihice severe;
> Pacienții în stare de ebrietate care nu percep corect realitatea;
> Gravidele cu toxicoze tardive, eu risc de iminență de întrerupere a sarcinii sau gravidele în ultimele
săptămâni de sarcină;
> Pacienții din grupul ASA 3 (afectiune sistemică severă, care limitează activitatea pacientului, dar nu
invalidizează) sau ASA 4 (afectiune sistemică severă, invalidantă, ce pune viața în pericol).
Clasificarea Internațională a riscului anesteziologic ASA
ASA 1. Pacient sănătos.
ASA 2. Afecțiune sistemică moderată.
ASA 3. Afectiune sistemică severă, care limitează activitatea pacientului, dar nu invalidizează
ASA 4. Afectiune sistemică severă, invalidantă, ce pune viața în pericol.
ASA 5. Pacient muribund, care poate deceda timp de 24h.
55. Antibioticoprofilaxia. Definiția. Indicații. Grupele de risc.

Antibioticoprofilaxia reprezintă totalitatea mijloacelor de prevenire a diseminării bacteriene prin torentul
sangvin, determinate de traumatismul sau manoperele stomatologice/chirurgicale de la nivelul ţesuturilor
oro-maxilo-faciale.
In linii generale aceasta presupune utilizarea antibioticelor înainte, în timpul sau după un act chirurgical în
scopul prevenirii complicațiilor infecțioase.
Indicațiile către antibioticoprofilaxie.
- ca tratament pentru infecții odontogene acute;
- ca tratament pentru infecțiile non-odontogene;
- ca profilaxie împotriva infecției focale la pacienții cu risc (endocardită și proteze articulare);
- ca profilaxie împotriva infecție locală și răspândire sistemică în chirurgia orală
Grupele de risc.
Profilaxia cu antibiotice se i-au sub atentie sporita urmatoarele grupe de persoane:
- Purtatorii de PaceMaker ( stimulator artificial);
- Care au suferit transplant de inima
- Boli cardiac congenital
- In sarcina si alaptare ( se administreaza numai daca atibioticoprofilaxia data sporeste cu mult beneficiile)
, alergii preexistente la antibiotice ;
- Cu disfunctie renala( apare riscul restarii antibioticului in organism pentru o perioada prea lunga de
timp );
- Cu disfunctie hepatica ( risc de toxicitate pentru intregul organism );
56. Regimurile de profilaxie antibacteriană.
• Cele mai folosite antibiotice sunt beta-lactaminele (se opteaza pentru Amoxicilina , mai putin pentru
Penicilina ), de aceea este foarte importantă anamneza pacientului privind alergia la aceste antibiotice.
Cefalexin sau Amoxicilina 2g PO cu o ora anterior interventiei stomatologice.
Antibioticul pentru profilaxie se administrează în doză unică înainte de procedura.
Dacă doza de antibiotic este omisa inainte de procedura, ea poate fi administrată până la două ore după
procedura. Administrarea dozei după este procedura se face numai atunci când pacientul nu a primit doza
preprocedural.
Unii pacienți care sunt programati pentru o procedura invaziva pot avea o endocardita întâmplătoare.
Prezența de febră sau alte manifestări ale infecției sistemice ar trebui să alerteze medicul de posibilitatea
unei EI. In aceste circumstanțe, este important să se obțină hemoculturi si alte teste relevante înainte de
administrare de antibiotice. Nerespectarea acestei recomandari poate duce la întârzieri în diagnostic sau
tratament.
• Amoxicilina este alegerea preferată pentru tratamentul pe cale orală, deoarece este bine absorbita in
tractului GI și realizeaza concentratii serice ridicate și susținute.
• Pentru pacienții care sunt alergici la peniciline sau amoxicilina, se recomanda utilizarea de cefalexin sau o
alta cefalosporine orala de prima generație, clindamicina, azitromicină sau claritromicina.
• Datorită posibilelor reacții încrucișate, o cefalosporină nu trebuie administrata la pacienții cu antecedente
de anafilaxie, angioedem sau urticarie după tratamentul cu orice formă de penicilină, inclusiv ampicilina sau
amoxicilina.
• Pacientii care nu pot tolera un antibiotic oral pot fi tratati cu ampicilina, ceftriaxona sau cefazolina
administrate intramuscular sau intravenos.
• Pentru pacienții care sunt alergici la ampicilina și sunt în imposibilitatea de a tolera un agent oral, se
recomandă tratament intravenos cu cefazolin, ceftriaxona sau clindamicina.
Momentul administrarii profilaxiei
• Recomandarea este ca antibioticul sa se administreze inainte de procedura cu 30-60minute. Acest lucru
este important deoarece permite antibioticului sa atinga un nivel adecvat in sange.
• Cu toate acestea, recomandările pentru a preveni EI: "Dacă doza de antibiotic este nu se administrează
accidental înainte de procedură, doza poate fi administrată până la două ore după procedură."
57. Clasificarea accidentelor extracției dentare.

A. Leziuni dentare
a..fracturi coronare sau radiculare a dintelui extras;
b. fractura dinților vecini sau antagoniști
c. luxația dintelui vecin
d. smulgerea sau lezarea mugurilor dintilor permanenti
e. extractia unui alt dinte decit cel extras
B. Împingerea per-extracțională a dinților în spațiile perimaxilare
C. Aspirarea de corpi straini (fragmente dentare sau osoase)
D. Fractura unor instrumente chirurgicale folosite în extracția dentară cu retenția fragmentului
E. Leziuni ale părților moi perimaxilare
a. plagi gingivale liniare
b. plagi gingivale intinse cu expunerea unor suprafețe alveolare
c. plagi ale mucoasei palatine
d. plagi ale limbii
e.plagi ale planseului buccal
F. Leziuni osoase
a. fracturile procesului alveolar
b. fracturile tuberozității maxilarului superior
c. fractura mandibulei
G. Accidente sinusale per-extracționale
a. împingerea per-extracțională a unui rest radicular sau mucoasa sinusală
b. împingerea per-extracțională a unui rest radicular în sinusul maxilar
58. Leziuni dentare. Diagnostic, tratament, profilaxie.

- FRACTURA CORONARA A DINTELUI EXTRAS - se continua extractia resturilor radiculare.
Cauza: distructii mari corono-radiculare prin procese carioase, prezenta unor obturatii voluminoase,
radacini foarte convergente sau divergente “ in baioneta” sau radacini cu procese de hipercementoza; dinti
devitalizati; tehnici incorecte -priza incorecta a clestelui - manevre brutale in cursul luxarii dintelui; priza
incorecta; miscari de luxatie inafara axului longitudinal al dintelui.
Profilaxia: Examen clinic si radiologic complex, solutiile terapeutice la situatia locala; metode operatorii
adecvate; extractia prin alveolotomie a radacinilor curbate ; tehnici speciale de extractie .
- FRACTURA RADICULARA A DINTELUI EXTRAS - accident frecvent care poate sa apara chiar in
cazul utilizarii unei tehnici chirurgicale corecte;
* Finalizarea extractiei cu separatie radiculara si/sau alveolotomie, in aceeasi sedinta sau ulterior.
- FRACTURA CORONARA A DINTELUI VECIN
* finalizarea indepartarii dintelui de extras;
* restaurarea dintelui vecin fracturat, de catre medicul dentist.
- LUXATIA DINTELUI VECIN
* Luxatii cu mobilitate redusa: nu necesita un tratament specific (eventual monitorizarea vitalitatii
pulpare de catre medicul dentist);
* Luxaţie cu mobilitate mai mare/avulsie partiala: readucere in pozitie corecta si imobilizare; este
necesara monitorizarea vitalitatii pulpare, de catre medicul dentist.
* Avulsii complete: se poate incerca replantarea imediata.
Cauza: Folosirea incorecta a instrumentului de extractie : falci foarte late, aplicarea defectuasa sprijininduse pe
dintele vecin;
Profilaxie: Înghesuirile dentare se vor folosi clestii de radacini .
- FRACTURA CORONARA A DINTILOR ANTAGONISTI
* Finalizarea extractiei dintelui de extras.
* Restaurarea dintelui antagonist fracturat, de catre medicul dentist.
Cauza: Obturatii voluminoase sau cu un proces carios extins,prin deraparea elevatorului sau clestilor
Profilaxie: instrumentul nu va fi sprijinit pe dintele vecin asigurind priza corecta dozind forta de tractiune in ax
in momentul avulsiei.
- EXTRACTIA UNUI ALT DINTE DECAT A CELUI DE EXTRAS
* Se poate incerca replantarea imediata a dintelui extras accidental
- SMULGEREA SAU LEZAREA MUGURILOR DINTILOR PERMANENTI:
* Daca s-a lezat numai sacul folicular si/sau mugurele dintelui permanent: se va practica sutura
mucoasei supraiacente;
* Daca s-a produs smulgerea mugurelui dentar subiacent: acesta se va reintroduce in alveola si se va
practica sutura mucoasei supraiacente;
*În ambele cazuri daca apare supuratie: extractia mugurelui dintelui respectiv.
Cauza: extractia cu clestele a dintilor temporari pluriradiculari,cu radacini neresorbite sau resorbite partial
59. Leziuni ale părţilor moi perimaxilare. Diagnostic, tratament, profilaxie.
Cauza: forța excesivă, necontrolată
- Plagi gingivale liniare
Cauza: deraparea elevatorului, aplicarea incorecta a clestelui peste mucoasa; apare hemoragie ambundenta.
Tratament: suturarea plagii cind lambourile rezultate sunt viabile sau excizia fragmentelor de mucoasa
mici, devitale cu sutura plagii
- Plagi intinse cu decolari osoase importante
Cauza: in timpul extractiilor laborioase, margini mucozale dilacerate, zdrobite, os alveolar descoperit
partial.
Tratament: regularizarea marginilor osoase, excizia tesuturilor moi devitale, repozitionarea prin sutura a
partilor moi cu acoperirea osului alveolar, daca nu atunci osul se va proteja cu o mesa iodoformata
- Plagi ale mucoasei palatine
Cauza: deraparea elevatoarelor in timpul extractiei molarilor superiori; daca se lezeaza artera palatina apare
hemoragie in jet efectuindu-se ligaturarea vasului distal de plaga
- Plagi ale limbii
Cauza: deraparea eleatoarelor in timpul extractiei molarilor inferiori; insotite de hemoragii importante a
vaselor linguale uneori cu aparitia hematomului disecat; se sutureaza masa plagii deoarece hemostaza nu
este eficienta
- Plagi ale planseului bucal
Cauza: ințeparea mucoasei cu hemoragii masive , hematom, complicatii ca asfixia cu obstructia cailor
aeriene superioare, suprainfectarea hematomului.
Tratament: asigurarea permeabilitatii cailor respiratorii superioare si trimiterea de urgenta intr-un serviciu
de chirurgie OMF
60. Leziuni osoase. Diagnostic, tratament, profilaxie.

Fracturi alveolare:
Etiologie: - aplicare excesivă a forței în timpul extracției
- utilizare necorespunzătoare a instrumentelor pentru extracție
- procese osteolitice extinse ce reduc existența unui perete alveolar
Tratament: Este întotdeauna chirurgical și individualizat în funcție de starea fragmentului osos fracturat:
- fragmentele osoase mici, lamelare, desprinse de periost se îndepărtează, iar marginile de os se
regularizează. Sutură cu fire separate.
- fragmentele osoase mari, aderente de periost se repoziționează, iar plaga este suturată.
Fracturarea tuberozității maxilarului superior

Etiologie: - malformații radiculare a molarului 3 maxilar
- aplicare incorectă a cleștelui de extracție cu pensarea pereților osoși tuberozitari
- aplicarea unei forțe orientate posterior în cursul extracției cu elevatorul. În unele situații clinice
există riscul deschiderii sinusului maxilar
Tratament: Este întotdeauna chirurgical și individualizat dar conduita asupra fragmentului osos fracturat
este
foarte conservatoare. Clinic se pot întâlni mai multe situații:
- fragmente osoase tuberozitare mici, desprinse de periost. Acestea se vor îndepărta, marginile osoase se
netezesc, iar plaga este suturată.
- fragmente osoase tuberozitare mari, aderente de periost. Acestea se repoziționează correct, iar mucoasă
este suturată pentru a menține fragmentul osos în poziție fixă. La nevoie se poate utiliza conformator
chirurgical.
- linia de fractură detașează complet tuberozitatea maxilară. În acest caz fragmentul osos individualizat și
neacoperit de periost se va îndepărta. Se efectuează o reevaluare a plăcii care va fi suturată cât mai etanș
- în urma fracturării tuberozității se poate deschide sinusul maxilar. Comunicarea buco-sinusală rezultată va
fi închisă prin sutura mucoasei de vecinătate.
Fracturarea mandibulei
Etiologia: Alegerea și folosirea inadecvată a unui elevator pentru extracția unui molar mandibular cu
rădăcini
drepte
Tratament: - se finalizează extracția dintelui prin procedeul și cu instrumentarul adecvat. În timpul acestei
manopere se va evita presiunea excesivă pentru a nu depărta și mai mult capetele osoase
- fractură mandibulară este redusă și imobilizată de urgență. Pacientul va fi transferat într-un
serviciu de chirurgie BMF.
Luxația mandibulei
Etiologie: - deplasarea anterioară exagerată a condililor în cavitățile glenoidale
- aplicarea unei forțe exagerate asupra mandibulei în timpul extracției dentare
- laxitate ligamentară anormală preexistentă consecutivă unor disfuncții articulare
Tratament: Reducerea imediată a luxației temporomandibulare și imobilizarea intermaxilară pentru
protecția temporară a articulației.
Împingerea unui rest radicular în canalul mandibular

Etiologia: - exercitarea unei forțe neadecvate pentru extracția rădăcinilor molarilor mandibulari
- scăderea rezistenței osului prin procese patologice periapicale
Tratament: Se practică extracția restului radicular prin alveolotomie cu menajarea nervului alveolar
inferior și a arterei care îl însoțesc. În cursul extracțiilor dentare, dinții sau resturile radiculare pot fi
deplasate accidental în spațiul pterigo-maxilar (molarii 3 maxilari), în spațiul pterigo-mandibular sau în
zona posterioară a traseului mandibular( molarii 3 mandibulari).
61. Accidente sinusale. Diagnostic, profilaxie, tratament.

Accidentele sinusale constau in:
- Deschiderea sinusului maxilar după extractia completa a dintelui;
- Împingerea radacinilor sub mucoasa sinusala;
- Comunicarea oro-sinusala cu impingerea radacinilor in plina cavitate sinusala.
Deschiderea sinusului maxilar:

Cauza: extracția dintelui sinusa; chiuruetaj alveolar; ducând la sângerare; contraindicată manevra Vasalva,
care poate mări breșa mucoasei când se ralizează explorarea sinusului cu stiletul și suprainfectând sinusul.
Tratament: cicatrizarea alveolei; toaleta plăgii; când alveola este mare se face rezecția mărginii osoase,
decolarea către fundul de sac vestibular, apoi sutura; pacienții timp de 2-3 săptămâni nu suflă nasul, mențin
igiena bucală și antisepsia nazală riguroasă.
Împingerea rădăcinilor sub mucoasa sinusală sau în plina cavitate sinusală

Cauza: Acțiunea cu instrumente către fundul alveolei în timpul extracției; împingând rădăcina fie sub
mucoasa sinusală, fie în cavitate .
Tratament: radiografie pentru a vedea sediul rădăcinii.
* Submucoasa - extracție pe cale alveolară largită, tehnica Wassmundt ( incizie dublă, decolare, rezecția,
extragerea, regularea mărginilor osoase; sutura, meșă iodoformă cu ligături de sârmă în 8 sau placa de
protecție din acrilat când nu sunt dinții vecini);
* În plina cavitate - extracția urgentă maxim 48h cu trepanarea sinusului la locul de elecție ( metoda
Cladwel-Luc)
62. Împingerea dinților în spațiile perimaxilare. Diagnostic, tratament, profilaxie.

Cauza : Forțe exagerate, necontrolate, ducând la perforarea structurii osoase și împingerea dintelui în
spațiile periaxilare.
Tratament: se va efectua doar în Secţie / Compartiment de Chirurgie Oro-MaxiloFacială, în funcţie de
situaţia clinică:
- Împingerea molarului de minte superior în spaţiul pterigomaxilar:
* Dacă dintele este vizibil la examenul clinic se poate tenta îndepărtarea acestuia.
* Explorarea chirurgicală a spaţiului pterigo-maxilar şi extracţia dintelui după stabilirea prin investigaţii
radiologice a poziţiei acestuia.
- Împingerea molarului trei inferior în planşeul bucal:
Îndepărtarea dintelui se realizează prin:
* Abord oral, dacă molarul este împins deasupra muşchiului milohioidian;
* Abord cutanat, dacă molarul este situat sub acesta.
Cauza: forța exagerată cu elevatorul spre posterior și lingual cu corticala subțire sau absentă.
63. Leziuni nervoase. Diagnostic, tratament, profilaxie.

În general apar dupa extractiile dintilor arcadei inferioare, interesand nervii: alveolar inferior, mentonier,
lingual
• Nervul alveolar inferior, fie în interiorul canalului mandibular (de obicei la nivelul alveolei molarului
de minte), fie la nivelul găurii mentoniere, la nivelul molarului de minte, prin perforarea tavanului
canalului mandibular în timpul extracției rădăcinilor sau al chiuretajului profund alveolar, poate fi
lezat nervul alveolar inferior; în momentul atingerii nervului, pacientul acuză o durere vie, care
iradiază în tot hemicraniul – poate fi vorba de o simplă contuzie a nervului, care este urmată de
obicei de dureri cu caracter nevralgic şi parestezii ce se remit în câteva zile; uneori, nervul poate fi
chiar secționat și atunci se instalează o anestezie, care poate fi definitivă;
• N omonim (mentonier) La nivelul găurii mentoniere, nervul omonim poate fi lezat prin incizia
mucoasei sau în timpul trepanării osoase practicate în vederea alveolotomiei; pentru a preveni acest
accident în timpul inciziilor verticale, va fi evitat spațiul dintre cei doi premolari;
• Nervul lingual, care are traiectul la nivelul feței orale a alveolei molarului de minte inferior. Acesta
poate fi lezat în cazul fracturării peretelui oral al alveolei acestuia când se realizează îndepărtarea
fragmentului osos detașat și regularizarea plăgii osoase. Accidentul poate fi prevenit dacă se cunosc
raporturile nervului cu alveola şi manoperele tehnice se fac cu multă grijă.
Tratamentul este nespecific neurotrofic, fiind recomandabil consultul interdisciplinar cu chirurgul
Oro-Maxilo-Facial si medicul neurolog.
64. Luxația articulației temporo-mandibulare. Diagnostic, tratament, profilaxie.

Luxațiile mandibulare reprezintă modificarea raporturilor anatomice normale între cavitatea gienoidă și
condilul mandibular sub acțiunea unei forțe fiziologice disproporționate sau a unui agent traumatic extern.
Luxațiile pot fi:
- Complete când condilul mandibular părăsește complet cavitatea articulară;
- Incomplete (subluxații) când condilul mandibular se deplasează peste limitele fiziologice ale elementelor
articulare cu menținerea contactului interosos.
Se descriu trei forme anatomo-clinice de luxații ale articulației temporo-mandibulare (ATM):
- ANTERIOARE. Sunt cele mai frecvente forme clinice de luxații ale ATM produse în cabinetul de
medicină dentară. Condilul mandibular efectuează o excursie anterioară exagerată și astfel depăşeşte
anterior tuberculul articular.
a. Acută - traumatism direct cu cadere de menton; indirent la extractia unui dinte , cascat larg; spasm
muscular ,gura deschisa timp indelungat )
Diagnosticul : la examenul clinic si radiologic
Tratament: reducere imediata a luxatie cu sau fara anestezie ; radiografie prereducere pentru a evita
fractura;
b. Cronică - tratament: injectarea intraarticulara a unei sol sclerozante pentru a stringe capsula ; rezectie
modelanta a tuberculului articular.
- POSTERIOARE. Sunt mai rar prezente în cabinetul de medicină dentară și se datorează mai mult unor
factori traumatici accidentali.
Cauza: traumatism direct; anomalii de formal; lipsa molarilor ; tulburari de ocluzie
Diagnostic: semne clinice , radiografii, diagnostic diferential cu cavitatea glenoida
Tratament: reducerea cu aplicarea policelor in santul vestibulat cu o presiune in jos apoi anterior tractiune;
aplicarea bandajului mentocefalic sau ligaturi interdentare 24h ; alimentatie pe semilichide cu limitarea
miscarilor
- LATERALE. Apar prin deplasarea laterală și anterioară a condilului mandibular în exersarea voluntară
a mişcărilor de lateralitate.
- Poziția medicului, a mâinilor acestuia și a instrumentelor chirurgicale să fie cât mai corecte, iar forța
utilizată să fie aplicată cât mai judicios.
- Prin respectarea acestor principii, forța aplicată instrumentelor de extracție (sindesmotoame, elevatoare și
cleşti de extracție) va fi compensată și nu va determina mişcări exagerate ale condilului mandibular.
Pentru extracția dinților situați pe hemiarcada mandibulară dreaptă medicul se va poziționa în
spatele pacientului iar mâna stângă va înconjura mandibula astfel:
- indexul mâinii stângi va fi introdus întotdeauna vestibular;
- policele mâinii stângi va fi introdus întotdeauna lingual;
- celelalte degete înconjoară corpul mandibulei și fixează marginea bazilară dreaptă.
Pentru extracția dinților situați pe hemiarcada mandibulară stângă medicul se va poziționa lateral
și în fața pacientului, iar mâna stângă va fi poziționată astfel:
- indexul mâinii stângi va fi introdus întotdeauna vestibular;
- mediusul va fi introdus întotdeauna lingual;
-policele înconjoară corpul mandibulei şi fixează marginea bazilară stângă.
65. Hemoragia postextracțională dentară. Definiția. Clasificarea.

Hemoragia postextracțională - Îndepărtarea dintelui din alveolă este urmată de o sângerare
gingivoosoasă care în mod normal se oprește după 15-20 min, timp în care se formează cheagul sangvin.
Clasificare:
DUPĂ MOMENTUL PRODUCERII
1. Hemoragia imediată prelungită: sângerarea continuă mai mult de 20 min
2. Hemoragia precoce: se produce la câteva ore după extracție
3. Hemoragia tardivă: se produce la 3-4 zile după extracție
DUPĂ FELUL VAZULUI LEZAT:
1. Hemoragii arteriale în jet
2. Hemoragii venoase continue
3. Hemoragii capilare care au aspectul unei sângerări în masă
4. Hemoragii mixte
DUPĂ CANTITATEA DE SÂNGE PIERDUT:
1. Hemoragii mici (până la 100 ml)
2. Hemoragii mijlocii (150-300 ml)
3. Hemoragii grave ( peste 30% din sângele circulant)
DUPĂ CAUZA CARE LE-A GENERAT:
1. Hemoragii care au drept cauză factori locali
2. Hemoragii care au drept cauză factori generali
66. Factorii etiologici implicați în apariția hemoragiei postextracționale dentare.

Conform datelor din literatura de specialitate, hemoragiile postextracţionale dentare (HPD) se întâlnesc de la
0,25% până la 5% din pacienţi, iar între toate complicaţiile extracţiei dentare ele constituie 15,9%.
HPD apar din cauza unor factori locali şi/sau generali care fie se opun formării cheagului, fi e favorizează
liza prematură a acestuia.
Factori locali implicaţi în apariţia HPD pot fi
- Plăgi mucoase întinse cu delabrări importante ale gingivomucoasei;
- Fractura procesului alveolar sau a oaselor maxilare;
- Lezarea unor vase importante (de exemplu: artera alveolară inferioară);
- Vasodilataţia secundară (paralitică), apărută în urma administrării, împreună cu anestezicul, a unor
substanţe vasoconstrictoare (adrenalina, noradrenalina);
- Persistenţa în alveolă a unor procese patologice inflamatorii cronice;
- Prezenţa unor eschile sau proeminenţe osoase, resturi dentare în alveolă care produc iritaţii locale;
- Lezarea unui vas situat anormal intraosos sau în ţesuturile gingivale moi;
- Prezenţa unor anomalii ale vaselor alveolare (anevrisme, angioame) în jurul rădăcinii dintelui extras;
- Liza cheagului sangvin şi a trombilor din capilare în cadrul alveolitei, atunci când creşte esenţial
activitatea fibrinolitică în alveolă;
- Nerespectarea de către pacient a indicaţiilor privind îngrijirile postextracţionale (băi abundente ale
cavităţii bucale, consumul de alimente fierbinţi, “sugerea” alveolei etc.), care pot provoca liza cheagului
urmată de hemoragii.
Factorii generali implicaţi în apariţia HPD pot fi:
• Deficitul ereditar al unuia dintre factorii de coagulare (hemofilia, boala von Willebrand, afecţiunile
pseudohemofilice – hipofibrinogenemii, hipoprotrombinemii, hipoproconvertinemii etc.);
• Afectarea peretelui vascular în cadrul telangiectaziei hemoragice ereditare, vasculitei hemoragice,
avitaminozei C, PP, lupusului eritematos sistemic, în
unele boli infecţioase – febra tifoidă, tifosul exantematic, scarlatina etc.)
• Insuficienţa funcţională şi/sau cantitativă a trombocitelor în cadrul purpurei trombocitopenice,
leucemiilor etc.;
• Hipertensiunea arterială (HTA);
• Pacienţii aflaţi sub medicaţie antitrombotică (acid acetilsalicilic, acenocumarol, warfarină, heparină
etc.);
• Patologiile hepatice cronice (ciroza hepatică,hepatitele infecţioase);
• Afecţiuni ale sistemului endocrin.
67. Tabloul clinic al hemoragiei postextracționale dentare.

Clinic, la pacienții ce prezintă hemoragie postextracțională dentară (primară sau secundară, predominant
cea secundară), se pot atesta următoarele semne:
 Prezența sângelui necoagulat în gură + gust de sânge
 Fenomene dispeptice în urma înghițirii sângelui;
 Paliditate
 Slăbiciune
 Greață
 Vertij
 Senzație de panică din partea pacientului
De asemenea, aceste semne depind de ce tip de hemoragie se atestă la pacientul în cauză: arteriala (care
este în jet, pulsatoare, de culoare roșu-deschis), venoasă (de culoare roșu-închis, cu scurgere lentă, dar
constantă).
Aceste semne pot fi evitate dacă pacientul respectă recomandările medicului și se va ruga ca acesta să nu
scuipe tamponul mai devreme deoarece este riscul de a elimina totodată și cheagul sau sa îl sugă, facând
presiune.
68. Metodele hemostatice locale.

I - metoda - aplicarea tamponamentului deasupra alveolei supraalveolare ( usor, necompresiv); se
curata intii cavitatea bucala de cheaguri, apoi plaga alveolara se spala cu apa oxigenata si ser fiziologic, cu
aplicarea tamponamentului.
II - metoda - daca nu functionaza I atunci se efectuiaza tamponament compresiv intraalveolar din cauza
hemoragiilor abundente profunde; apoi mesa se indeasa de la fundul alveolei spre afara; la dintii
pluriradiculari fiecare alveola se tamponeaza separat ( in forma de zig zag); aceasta metoda se foloseste cind
singerarea este atit din gingivomucoasa cit si din os; daca exista cioburi se inlatura si se face si regularitatea
osului cu chiureta . Aceasta metoda prevede mai multe metode de mentinere a tamponamentului compresiv:
1) introducerea unui strat de comprese aplicate peste tampon ce acopera plaga, recomandind pacientului
sa stringa dintii; imobilizind mandibula cu bandaj metocefalic.
2) ligaturi de sirma in 8 pe dintii vecini
3) mulaje confectionate din mase termoplastice (kerr sau stents); materiale siliconate (Dentaflex,
Optosil) din acrilate;
4) la purtatorii de proteze se pot folosi protezele proprii completate cu stents, sau acrilat
autopolimerizabil
5) in caz de edentatii intinse, neprotezate se confectioneaza de urgenta placi de protectie din acrilat
!!! I si II metoda nu se mentine mai mult de 48-72 h provoaca ischemie; leziuni necrotice; cicatrici
III - metoda - aplicarea suturilor ( nu este indicata doar cind mucoasa este inflamata, tumefiata, sau in
procese septice cu evolutie endoalveolara, pentru inlocuire la aceasta metoda alti autori recomanda
electrocuagularea marginilor singerinde , dar poate reaparea singerarea. )
IV - metoda - aplicarea buretilor hemostatici ( hemostatice locale necaustice- antipirina 20% in pulbere
de trombina care se aplica in plaga sub forma de pulbere , imbibata in mese sau bureti de fibrina sau
gelatina. Pe linga buretii de gelatina ( Gelaspon, Gelfoam) se utilizeaza si fibrina sub forma de bureti; La
hemofilitici - se efectuiaza trombina liofilizanta ( ca pastila) o dizolvam in 2 ml de sol fiziologica si apoi
intraalveolar lent fara presiune ( nu intramucos) apoi aplicam o mesa imbibata in acid aminocaproic 5%
supraalveolar necompresiv; pacinetul poate sa aplice singur 1 data la 3-4 h mesa respectiva ; sau
recomandam bai bucale cu acid aminocaproic 5% de 6 ori pe zi ( Met. a fost preinventata in 2009 de catre
Dm Zanoaga Oleg si Topala Valentin)
V - metoda - combinata ( agenti hemostatici + suturare) exemplu: burete + sutura ; burete + tampon
compresiv.
69. Tratamentul general al pacienților cu sindrom hemoragipar.
Hemoragiile postoperatorii endobucale, reprezentând în foarte multe cazuri manifestarea clinică locală a
unor stări generale care tulbură mecanismul hemostazei, este indispensabil ca îngrijirile locale să fie asociate
cu un tratament general adecvat.
Tratamentul general va urmări:
- restabilirea condițiilor normale ale hemostazei spontane,
- oprirea hemoragiei, tratând cauza generală care a favorizat-o.
Până la concretizarea factorului etiologic al hemoragiei poate fi administrat:
 Intravenos, lent 10 ml soluţie clorură de calciu (gluconat de calciu) de 10%.
 Intravenos sau intramuscular soluţie Etamsilat (Dicinon) de 12,5% 2-4 ml la prima injecţie, apoi la
fiecare 4-6 ore câte 2 ml sau 2 comprimate (500 mg).
Etamsilatul posedă efect angioprotector şi procoagulant prin stimularea formării
tromboplastinei, fără a modifica indicele protrombinic.
Efectul hemostatic se manifestă după introducerea:
- i/v peste 5-15 minute,
- i/m – 30-40 minute, cu efect maxim la 1-2 ore, menţinându-se 4-6 ore şi treptat diminuând până la 24 ore.
- După ingerarea orală efectul maxim se manifestă peste 3 ore.
Concomitent cu aceste medicamente, este necesar de administrat intravenos 2-4 ml soluţie acid ascorbic
de 5%
In hipotrombinemii se indică preparate din grupul vitameniei K:
 Fitomenadiona (vitamina K ) administrat pe cale orală, la 30 minute postprandial, câte 0,01-0,02 g de 3-4
ori pe zi (până la 6 ori pe zi)
 Vicasol (vitamina K ,menadionă) oral câte 0,015-0,03 g de 2-3 ori pe zi sau i/m câte 1-2 ml de 1% pe
zitimp de 3-4 zile.
În cazul activităţii fibrinolitice crescute a sângelui se indică câte 100 ml de acid aminocaproic de 5% în
perfuzie, lent, i/v.
În cazul permeabilităţii vasculare crescute se indică rutină câte 1 comprimat (0,02-0,05 g) de 2-3 ori pe
zi sau ascorutin (conţine acid ascorbic şi rutină câte 0,05 g şi 0,2 g de glucoză).
La pacienţii cu hipertensiune arterială – antihipertensive.
În hemoragiile grave se impune de urgenţă refacerea masei circulante prin administrarea de plasmă, soluţii
macromoleculare şi sânge.
Metoda de bază de tratament al hemofiliei constă în substituţia factorului deficitar de coagulare. Astfel,
la pacienţii cu hemofilie se administrează plasma
antihemofilică sau crioprecipitat de plasmă antihemofilică.
Crioprecipitatul, în afară de factorul VIII, fibrinogen, factorul Willebrand, factorul fibrinstabilizator,
conţine în cantităţi mici şi alţi factori de coagulare a sângelui, inclusiv şi factoriiVII şi X.
Necesită menţionare faptul, că tratamentul general în cadrul hemoragiilor apărute pe un teren hemoragipar
reprezintă o problemă extrem de complexă, foarte costisitoare şi care se realizează numai în echipă
interdisciplinară, în condiţii
obligatorii de spitalizare, succesul acesteia depinzând de coordonarea reciprocă a acţiunilor medicului
stomatolog, terapeutului şi/sau a hematologului.
70. Profilaxia hemoragiei postextracționale dentare.

 Cea mai importantă din acest punct de vedere este o anamneză completă şi corect condusă, pentru a
identifica potenţialii factori de risc sau eventuale tulburări de hemostază în antecedentele personale
patologice.
 În primul rând, înaintea unei extracţii dentare, pacientul va fi întrebat dacă a avut vreodată fenomene de
hemoragie persistentă (în contextul altor extracţii dentare, a amigdalectomiilor sau în urma unor plăgi
accidentale, etc.). Trebuie diferenţiată din anamneză o tulburare a hemostazei de sângerările
postoperatorii normale.
 De exemplu, o mică sângerare pe o durată de 12-24 de ore postextracţional este normală. Dacă pacientul
relatează însă că sângerarea postextracţională a durat mai mult de 24 de ore şi au fost necesare
îngrijiri medicale, atunci există o suspiciune.
 În al doilea rând, se vor obţine informaţii privind eventuala medicaţie a pacientului, care poate interfera
cu sângerarea.
 Hemostază este influenţată de substanţele din grupul celor 5 “A”: Aspirină, Anticoagulante,
Antibiotice, Alcool şi Antitumorale (citostatice).
 Nu se vor efectua extracţii dentare la pacienţii aflaţi în tratament cu anticoagulante orale, fără un
consult interdisciplinar. Principial, medicul care a prescris respectivul anticoagulant va indica
pacientului întreruperea administrării de anticoagulante orale şi, dacă este nevoie, înlocuirea acestora
cu derivaţi heparinici injectabili. Nu se va întrerupe tratamentul cu anticoagulante sau citostatice fără
consultul medicului care le-a prescris.
 În al treilea rând, se vor identifica din anamneză bolile care se asociază cu un risc crescut de sângerare.
Dacă se decelează o tulburare a hemostazei, de origine vasculară, plachetară sau plasmatică, se vor
lua toate măsurile de precauţie în vederea extracţiei dentare, dacă aceasta nu se poate temporiza până
la corectarea deficitului de hemostază.
 La pacienţii cu risc, extracţia se va realiza cât mai atraumatic posibil, mai ales fără a se face lezări sau
dilacerări ale părţilor moi. Hemostază prin compresie este de obicei insuficientă. Se suturează plaga
postextracţională şi aplicarea unui pansament supraalveolar compresiv ar trebui să fie eficientă.
 Se recomandă ca pacienţii să rămână sub supraveghere încă o perioadă de timp (30-60 de minute),
pentru a fi siguri de obţinerea hemostazei.
 În unele situaţii, la pacienţii cu risc, pentru a diminua riscul de hemoragie postextracţională, se
recomandă realizarea în prealabil a unor gutiere conformatoare, care vor fi aplicate peste creasta
alveolară, având efect de compresie mecanică şi limitare a hemoragiei sau hematomului, precum şi de
protecţie a alveolei.
71. Agenții hemostatici locali. Definiția. Clasificarea.

Agenții hemostatici locali - sunt medicamente capabile să oprească sângerarea. Efectul lor se datoreşte fie
influenţei asupra vaselor sanguine, provocând vasoconstricţie sau creşterea rezistenţei capilare, fie
favorizării procesului de coagulare.
Modalităţi locale de asigurare a hemostazei:
 Prin tamponament compresiv supra- şi/sau intraalveolar;
 Aplicarea suturilor;
 Utilizarea agenţilor hemostatici activi (trombina şi produsele în care trombina este inclusă ca
component hemostatic-adezivul fibrinic);
 Utilizarea agenţilor hemostatici pasivi (produse pe bază de colagen, celuloza oxidată, bureţii resorbabili
din gelatină).
Clasificarea agenților hemostatoici locali:
- Vasoconstrictoarele - Epinefrina (adrenalina), norepinefrina (noradrenalina), policrezulina. Se folosesc
în soluţie 1/100 000-1/2000 pentru prima şi 1/5000 pentru a doua utilizare. Acţiunea vasoconstrictoare,
responsabilă de oprirea sîngerării, durează 1/2-2 ore.
- Preparate astringente - Substanţe care provoacă o coagulare a proteinelor de suprafaţă: Clorura ferică,
în soluţie 5-20%.
MATERIALE HEMOSTATICE ABSORBABILE (matrice pentru coagularea locală)

 Fibrina umană sub formă de burete îmbibat în soluţie de trombină.
 Gelatina, sub formă de burete, se aplică pe suprafeţe sîngerînde, ca atare sau îmbibată în soluţie salină
izotonă sterilă, soluţie de trombină sau soluţie de antibiotic.
 Pulberea sterilă de gelatină, sub formă de pastă preparată cu soluţie salină izotonă, se aplică pe
suprafeţele sîngerînde exercitând acţiune hemostatică.
Celuloza oxidată, venind în contact cu sîngele de pe suprăfaţa plăgii formează cheag iar după 1-2 zile masa
coagulată devine gelatinoasă şi se poate îndepărta
72. Agenţii hemostatici activi (trombina și adezivul fibrinic). Mecanismul de acțiune.

Agenţii hemostatici activi sunt preparate hemostatice care au o activitate biologică şi participă
direct la sfârşitul cascadei de coagulare pentru a induce formarea cheagului sangvin la locul de sângerare.
De exemplu: trombina şi produsele în care trombina este inclusă în calitate de component hemostatic.
Trombina-Trombina iniţiază efectul trombogenezei, utilizând fibrinogenul ţesuturilor subiacente ca al
doilea component. Trombina converteşte fibrinogenul nemijlocit în fibrină (fundamentul unui cheag de
sânge), activând concomitent factorul XIII. Acesta din urmă facilitează împletirea şi stabilizarea
filamentelor de fibrină, ceea ce corespunde fazei de transformare a fibrinei solubile în insolubilă. În afară
de aceasta, trombina stimulează agregarea trombocitelor, care, la rândul său, conduce la eliberarea
factorilor trombocitari, activatori ai sistemului de coagulare.
Adezivul fibrinic este ambalat într-o seringă cu cameră dublă, care permite introducerea simultană a
trombinei şi fibrinogenului la nivelul zonei sângerânde. Trombina descompune fibrinogenul în
monomeri de fibrină cu polimerizarea ulterioară şi convertirea fibrinei solubile în insolubilă, fapt ce
formează un cheag stabil. Produsele comercializate disponibile includ Tisseel® şi Evicel®.
73. Agenţii hemostatici pasivi (produsele pe bază de colagen, celuloza oxidată, bureţii
resorbabili din gelatin, ceara osoasă).
-Produsele pe bază de colagen - (Collaplug® , Collatape® , Helistat® etc), în afara presiunii mecanice
pe care o realizează, întreţin hemostaza printr-o activare de contact şi de promovare a agregării
plachetare, ceea ce apare în urma contactului direct dintre sânge şi colagen.
Produsele se vor menţine la nivelul plăgii postextracţionale timp de 2-5 minute pentru obţinerea
hemostazei şi apoi vor fi îndepărtate, repuse sau lăsate. Toate materialele pe bază de colagen se vor
resorbi după 14-56 de zile.
Deşi sunt fabricate din colagen de origine bovină, C. G. Stelea, M. Voroneanu, C. Popa (2008)
menţionează că acest produs nu prezintă fenomene de alergizare şi nu sunt toxice.
Totuşi, M.Gabay (2006) consideră că colagenul bovin are potenţialul de a provoca reacţii alergice
sau imune.
Mai mult ca atât, unii autori (A.K. Lynn, I.V. Yannas, W. Bonfield, 2004) menţionează că
aproximativ 2%-4% din toată populaţia are o alergie la colagenul bovin, deşi această incidenţă este
relativ scăzută în comparaţie cu alte manifestări alergice răspândite. Un alt dezavantaj al produselor
pe bază de colagen constă în faptul că acestea nu trebuie folosite în plăgile infectate deoarece
potenţează multiplicarea bacteriană şi pot servi ca suport pentru apariţia abceselor.
- Celuloza oxidată - celuloza oxidată este în prezent comercializată sub denumirea Surgicel® (Johnson
& Johnson).
Sub formă uscată, aplicată în alveola dintelui extras, celuloza oxidată în contact cu sângele devine o masă
brună şi adezivă, formând un cheag din săruri ale acidului polianhidroglucuronic şi hemoglobină.
Suprafaţa sa electronegativă accelerează formarea cheagului, dând fibrinei o matrice valabilă la care
aderă.
Avantajele utilizării produselor pe bază de celuloză sunt:
 Ușor de manipulat;
 Nu se lipesc de instrumente;
 Pot fi tăiate în conformitate cu dimensiunile plăgii sângerânde;
 Nu provoacă nici iritaţii locale, nici reacţii alergice.
Aceste produse se supun resorbţiei într-o perioadă care durează de la 7 la 40 de zile.
Dezavantaje:
- Se estimează că aceste produse inhibă epitelizarea plăgilor, au capacitatea de a întârzia osteoformarea şi
de a da naştere la chisturi.
- Un alt neajuns al celulozei oxidate este costul scump al acesteia.
ActCel® este un agent hemostatic topic nou realizat din celuloză tratată şi
sterilizată şi disponibil într-o formă asemănătoare Surgicel-ului deşi este uşor
mai friabil. Acest material nu conţine aditivi chimici, trombină sau colagen şi
este hipoalergenic.
În contact cu sângele se măreşte de 3-4 ori faţă de dimensiunea iniţială şi
este aproape imediat convertit în gel.
Disoluţia completă a produsului se produce în 1-2 săptămâni.
Mecanismele de acţiune a ActCel®-ului sunt multiple, stimulând procesul de coagulare biochimic prin
stimularea agregării plachetare şi fizic prin stabilizarea tridimensională a cheagului.
O altă caracteristică specială a ActCel® -lui o reprezintă proprietăţile sale bacteriostatice.
Această caracteristică este importantă pentru aplicarea în plăgile contaminate sau în cavităţi unde este
dificil de menţinut un câmp steril.
Indicaţiile de utilizare a ActCel®-ului sunt controlul sângerării şi protecţia
plăgilor din cavitatea orală. Acestea includ hemoragii minore, prevenirea
osteitei alveolare în momentul extracţiei molarilor de minte mandibulari sau
ca adjuvant pentru controlul hemoragiei arteriale (la început se opreşte
hemoragia arterială prin alte metode, iar apoi se plasează ActCel®
în scopul stabilizării cheagului).
-Bureţii resorbabili din gelatină au fost introduşi pentru prima dată în anii
1940 pentru intervenţiile neurochirurgicale. Produsele pe bază de gelatină sunt
disponibile sub formă de bureţi de origine bovină sau porcină.
Gelfoamul® (Pharmacia) este unul din cei mai comuni agenţi utilizaţi
pentru controlul sângerărilor minore. Este un burete poropliabil, realizat din
gelatină de la nivelul pielii de porc, uscată şi sterilizată.
Modul de acţiune a Gelfoamului nu este pe deplin înţeles, dar, spre deosebire
de colagen, se pare că este legat de formarea unei matrici mecanice care
facilitează coagularea mai mult decât să afecteze mecanismul de formare a
cheagului. Atfel, acest agent poate absorbi de 45 de ori mai mult decât greutatea
sa proprie şi să se extindă la aproximativ 200% din volumul său iniţial.
Gelfoamul se lichefiază într-o săptămână şi este complet resorbit în 4-6 săptămâni.
Dezavantaje:
- Gelatina înmuiată în sânge tinde să se lipească de instrumentele chirurgicale, ceea ce creează
dificultăţi în manipulare.
- Bureţii de gelatină sunt uşor de dislocat, deoarece aceştea nu formează o legătură strânsă cu sursa
sângerândă
-Ceara osoasă - (Ethicon) este un amestec steril de ceară de albine, parafină şi isopropil palmitat (un
agent de înmuiere) împachetat în ambalaje individuale.
Ea este utilă atunci când sângerarea îşi are originea într-un canal vascular
local vizibil din os şi cunoscut sub denumirea de „bone bleeder”. Sîngerarea are
loc în general după extracţia molarilor de minte mandibulari. Ceara este
suficient de pliabilă astfel încât să fie plasată în canalul vascular, tamponând
sursa hemoragică. Ceara osoasă nu este resorbabilă
74. Metoda de asigurare a hemostazei postextracţionale dentare prin aplicarea locală a

trombinei umane şi acidului aminocaproic de 5%.
Pulberea uscată de trombină, eliberată in flacoane in doza de 125 UI sau 250 UI, se dizolvă nemijlocit
înainte de utilizare in circa 2 ml de soluție fiziologică sterilă.
 Injectarea andoalveolară a trombinei umane lent și fără presiune, prin spațiul dintre marginea cheagului
sangvin și marginea alveolei;
 Protejarea ulterioară a cheagului de acșiunea fibrinolitică a plasmei este obținută prin aolicarea locală,
necompresivă, de 4-5 ori pe zi, a meșei îmbibate în soluția de acid aminocaproic de 5%.
NOTĂ! Metoda respectivă este ineficientă la pacienţii cu afibrinogenemie, situație rar întâlnită (un caz la
un milion de oameni), la pacienţii cu HPD pe un fondal hipertensiv moderat/sever si prezenta hemoragiei
de tip arterial in jet.
** Acidul aminocaproic - este un inhibitor al fibrinolizei. Se administrează un flacon de acid aminocaproic
la fiecare 6 ore. Principiul activ este la fel de eficient atât oral sau parenteral. Doza maximă este de 8-16
g/zi.
75. Proprietăţile agentului hemostatic ideal.

 Rapide şi eficiente în controlul hemoragiei;
 Capacitatea de a lua contact eficient cu suprafaţa sângerândă;
 Un profil acceptabil de reacţii adverse;
 Uşor de manevrat;
 Simple în preparare;
 Disponibile în multiple forme de livrare corespunzătoare pentru diferite tipuri de sângerări;
 Active şi compatibile cu particularităţile fiziologice ale pacienţilor.
76. Alveolita postextracţională. Definiția. Etiopatogenie.

Alveolita postextracțională este o formă de osteită locală, care poate apărea ca o complicaţie specifică
extracţiei dentare (complicație septică localizată la nivelul pereților alveolari). Există 2 tipuri de alvelită:
umedă și uscată.
Etiopatogenie: Au fost incriminate tulburările vasomotorii loco-regionale, provocate pe o parte de
traumatismul operator, care acționează asupra termenațiunilor nervoase, produce pe cale reflexă un spasm
vascular și, pe de altă parte, de acțiunea adrenalinei din soluția anestezică, care produce vasoconstricția
intensă și prelungită, cu apariția unor tulburări de metabolism la nivelul osului alveolar.
Factori locali favorizanți:
a) Extracțiile labrioase și prelungite, cu zdrobiri ale mucoasei și ale pereților osoși.
b) Utilizarea nejudicioasă, la turații mari, a instrumentelor rotative, în vindecarea creării accesului asupra
rădăcinii, care încălzește osul și îl necrozează.
c) Existența în alveola postextracțională a unor fragmente detașate de os sau dinte, care împiedică procesul
de cicatrizare normală.
d) Extracțiile incomplete, cu rămânerea în alveolă a unor resturi radiculare.
e) Procesele infecțioase periradiculare acute sau cronice care se pot exacerba în timpul extracției, producând
însămânțări microbiene, atât generale – pe cale sanguină, cât și locale – în pereții osoși ai alveolei.
f) Aplicarea în alveola postextracțională a diverselor substanțe în scop hemostatic sau antiseptic, care
împiedică organizarea unui cheag viguros, ce poate fi astfel ușor lizat de flora microbiană locală, al cărei
echilibru ecologic se modifică după extracție, devenind patologică.
g) Meșele îndesate în alveole și ținute multă vreme, în scopul protejării osului sau al drenajului.
h) Nerespectarea condițiilor de asepsie în pregătirea și conducerea actului operator.
i) Nerespectarea de către pacient a prescripțiilor privind îngrijirile postextracționale.
j) În ultimii ani s-a depistat în salivă un ferment proteolitic inactiv asemănătorfibrinolizinei, care, în anumite
condiții, poate fi activat și produce liza cheagului alveolar.
k) Starea deficitară, cu scăderea rezistenței organismului la infecții.
77. Formele anatomo-patologice a alveolitei postextracționale.

Se descriu două forme anatomo-patologice ale alveolitei postextracționale:Alveolita UMEDĂ (supurată) se
produce o inflamatie a alveolei in totalitate . Manifestari:
- Inflamaţie a alveolei în totalitate
- Marginile alveolei tumefiate, turgescente
- Gingivomucoasa cu stază marcată
- Cheag murdar, cu depozite purulente
- Ţesut de granulaţie burjonat, care sângerează uşor la atingere
- Pereţi infiltraţi
- Vasele de neoformaţie sunt dispuse anarhic, prezentind pereți fragili, corticala endoalveolară este infiltrată cu
vasodilatație ce se extinde către pereții externi și periostul de acoperire
- În alveolă se gaseste țesut de granulație burjonat care sângerează foarte ușor, printre mugurii inflamatori se
evidențiază o secreție purulentă.
- Țesutul de granulație are o structură celulară dezordonată, cu pereții capilari fragili.
- Daca în alveolă avem corpi straini atunci infiltratul limfocitar este mare, uneori țesutul de granulație poate
burjona inafara alveolei depașind limitele acesteia și căpătând aspectul de polip gingival.
Alveolita USCATĂ (“dry socket”) nu prezintă aspect inflamator

Manifestari:
- Se produce mai frecvent la nivelul mandibulei și este lipsită de congestie.
- Gingia este palidă, atonă.
- În interiorul alveolei lipseste total cheagul endoalveolar, se observă doar un mic cheag brun-cenușiu ce se
desprinde ușor.
- Pereții endoalveolari sunt albicioși, cu sechestre mici, lameliforme, care se detașsează.
- Capilarele gingivale și osoase prezintă trombi care obliterează complet lumenul,ceea ce antrenează
necroza osoasă.
- În Alveolita uscată factorul etiologic prezintă vasoconstricția prelungită a capilarelor care favorizează
trombozarea și necroza.
78. Simptomatologia alveolitei postextracționale.

 Durerea este manifestarea dominantă, apare la 3-4 zile postextracţional, este spontană, de intensitate
mare, lancinantă, mai ales la alveolita uscată, iradiază în hemiarcadă şi hemicraniu, capătă caracter de
nevralgie de trigemen, nu cedează la antialgice uzuale.
 Starea generală este influenţată, pacienţii putând prezenta astenie, inapetenţă, insomnie.
 Febră moderată, limfonoduli loco-regionali măriţi de volum, dureroşi la palpare
 În alveolita umedă cheagul sângereaza foarte uşor la atingere. Cheagul endoalveolar este murdar,
acoperit cu depozite purulente urît mirositoare. Pereții osoși alveolari sunt înmuiați, rugoși; periostul este
îngroșat și extrem de dureros la presiune.
 În dry socket, la explorare cu sonda, de pe peretele osos se desprind sechestre mici, lameliforme fără ca
sângerarea să apară
79. Tratamentul și profilaxia alveolitei postextracționale.

Cel mai bun tratament al alveolitei postextractionale este prevenirea cauzelor ei.
Tratamentul preventiv consta in : se vor lua toate masurile care sa reduca la maximum pericolul aparitiei
necrozei si infectarii osului.
- Se va alege cel mai potrivit moment pentru extractie pentru ca apararea locala si generala a organismului
sa poata face fata traumatismului operator diminuand riscul infectiei si favorizand procesul normal de
cicatrizare.
- Extractiile traumatizante vor fi urmate in mod obligatoriu de toaleta ingrijita a plagii, inlaturarea zonelor
de mucoasa rupta, regularizarea osului si acoperirea pe cat posibil cu mucoasa a zonelor osoase ramase
denudate(descoperite).
- Extractia dintilor cu procese infectioase cronice periapicale va fi urmata de chiuretajul riguros al zonei
afectate.
Tratamentul curativ
Tratamentul curativ urmareste combaterea durerii, combatere a infectiei si stimularea procesului de
regenerare tisulara si de cicatrizare. In general terapia consta in:
–Indepartarea din alveola a cheagului infectat, a corpilor straini si a si a portiunilor de os necrozat;
– Aplicare locala de substante anestezice si antiinfectioase;
–Tratament general antiinfectios si antialgic;
–Tratament local si general de stimulare a cicatrizarii.
Alveolita umeda intr-o prima etapa se face indepartarea cheagului infectat si a corpilor straini cu apa
oxigenata sau ser fiziologic caldut, dupa care se aplica in alveola un con cu antibiotice.
Daca fenomenele se amelioreaza dupa 24 de ore se continua acest tratament pana la completa
remitere a simptomelor.
Daca fenomenele nu se amelioreaza acesta este un indiciu ca infectia alveolei este intretinuta de
elemente patologice endoalveolare, fie de corpi straini, fie de o necroza avansata a peretelui osos.
Examenul radiologic poate evidentia existenta unor eventuali corpi straini endoalveolari sau un grad de
liza difuza cu caracter osteitic a peretilor ososi.
In acest caz este indicat sa se faca chiuretajul alveolar: sub anestezie loco-regionala cu chiurete de
marimi potrivite se indeparteaza intai continutul alveolei(resturi de cheag alterat, tesut de granulatie,
sechestre osoase) apoi se chiureteaza peretii alveolari.
Chiuretajul peretilor alveolari se face cu miscari blande indepartand tesutul necrotic superficial.
Dupa chiuretaj este bine ca in alveola sa nu se introduca mese sau substante antiseptice pentru a
permite formarea cheagului.
Alveolita uscata este mult mai greu de tratat intrucat necroza osoasa este mult mai extinsa, reactivitatea
locala este redusa si durerile care o insotesc sunt de o intensitate mai mare.
La inceput se face o irigare bogata a alveolei cu solutii slab antiseptice(rivanol, apa oxigenata) sau ser
fiziologic, toate caldute pentru a favoriza vasodilatatia. Irigatiile se vor efectua cu ajutorul unei seringi
pentru ca jetul de lichid antiseptic sa poata antrena lamelele osoase necrozate detasabile.
Uneori dupa aceasta irigatie peretii alveolei pot sa sangereze usor, fapt ce va favoriza procesul de
vindecare. Chiar daca nu s-a produs o sangerare in alveola se vor introduce conuri cu antibiotice sau mese
imbibate in solutie de xilina 2% si antibiotice.
La aceasta terapie locala se pot asocia infiltratiile regionale de-a lungul arterei faciale cu solutie de
novocaina 1%, terapia cu agenti fizici de tratament general de sustinere cu vitamine(B1 si C). Se
administreaza de asemenea pe cale generala analgetice.
Daca fenomenele clinice nu se amelioreaza dupa 2-3 zile de tratament local, osul mentinandu-se in
continuare uscat, este necesar sa se recurga la chiuretaj.
Prin chiuretaj se indeparteaza sechestrele lameliforme de pe peretii alveolari, iar aparitia sangerarii
este un indiciu ca s-a ajuns in os sanatos. Alveola va fi protejata la suprafata cu mesa iodoformata.
Profilaxia alveolitei postextracționale.
- Măsuri pentru reducerea apariţiei necrozei şi infectării osului prin alegerea momentului optim pentru
extracţie
- reducerea septicităţii cavităţii bucale înainte de extracţie,
- extracţie cu un traumatism cât mai redus,
toaleta plăgii postextracţionale şi tratamentul corect al plăgii postextracţionale zdrobite sau infectate,
- respectarea de către pacient a indicaţiilor postextracţionale.
80. Insuficiența respiratorie acută. Definiția. Factorii etiologici.

INSUFICIENTA RESPIRATORIE - incapacitate, acuta sau cronica, a plamanilor de a asigura functia
lor, care se traduce printr-o diminuare a concentratiei de oxigen in sange si uneori printr-o crestere a
concentratiei sangvine de dioxid de carbon.
Insuficienta respiratorie acuta (I.R.A.) - este o scadere busca sisevera a functiei respiratorii, care
compromite schimburile gazoase intre aer si sange si care poate antrena moartea.
Insuficienta respiratorie cronica (I.R.C.) - este o insuficienta respiratorie permanenta ce rezulta din
evolutia a numeroase afectiuni respiratorii.
Factori etiologici:
- insuficienta respiratorie acuta prin hipoventilatie poate fi provocata printr-o obstructie a cailor aeriene
(bronhopneumopatie cronica obstructiva severa, astm, tumora bronsica), printr-un traumatism toracic, prin
deformatii rahidiene importante (cifoscolioze) sau printr-o atingere neurologica centrala (coma) sau
periferica (poliomielita).
- insuficienta respiratorie acuta prin alterarea membranei alveolo-capilare (locul schimburilor gazoase
aer-sange) poate fi provocata de o inhalare de gaze sufocante, de o pneumopatie virala, de
o insuficienta ventriculara stanga.
Insuficienta respiratorie acuta prin decompensarea unei insuficiente respiratorii cronice este de cele mai
multe ori de origine infectioasa.
Semnele comune tuturor insuficientelor respiratorii acute sunt consecintele alterarii schimburilor
gazoase: tulburari de ritm respirator, cianoza, tahicardie cu hipertensiune artificiala, tulburari neuropsihice
variate putand merge la coma.
Diagnosticarea este, in principal, clinica se impune spitalizarea de urgenta intr-un serviciu de reanimare.
81. Obstrucția parțială a căilor respiratorii. Tabloul clinic. Conduita.

Cauze:
• Trauma
• Corpii străini
• Căderea posterioară a limbii
• Edemul şi spasmul laringelui — Edemul laringian (Angioedemul sau Edemul angioneurotic) — Grupul
spasmodic (Laringita striduloasă, Pseudocrupul)
• Infecţiile — Abcesul periamigdalian — Epiglotita — Abcesul sau flegmonul retrofaringian
 Tumori
Conduita: In caz de obstructie partiala victima va fi indrumata sa adopte o pozitie aplecata in fata si sa
tuseasca, pana ce corpul strain va fi eliminat. Aceeasi atitudine trebuie adoptata si in cazul in care victima
este singura si nu exista alta persoana care s-o ajute; in acest caz victima isi poate aplica singura o
compresiune la nivelul abdomenului, aplecandu-se peste spatarul unui scaun si apasand puternic pana ce
corpul strain este eliminat.
82. Obstrucția totală a căilor respiratorii. Tabloul clinic. Conduita.

• semnul de bază: Sufocarea
• Întreabă “ Te-ai înecat cu ceva?”
• 5 lovituri interscapulare
• Dacă nu s-a obţinut dezobstrucţia prin lovituri interscapulare vor fi efectuate 5 compresiuni abdominale –
Manevra Heimlich
Compresiile abdominale cresc presiunea în abdomen și torace, favorizînd eliminarea corpului străin care
obstruează căile aeriene. Fiecare mişcare (străngere) va elimina obiectul.
Semnele de eficacitate :
• Corpul străin poate fi deblocat în mod progresiv în decursul a mai multor tentative.
• Eficacitatea acestor manevre poate fi evaluată în funcţie de expulzarea corpului străin,
• Apariţia accesului de tuse,
• Reluarea respiraţiei.
Persoana ce se sufocă devine inconştientă.
VICTIMA INCONȘTIENTĂ : COMPRESIUNI STERNALE--30:2 cu frecventa 100-120min
Grad de severitate
• Obstrucţie severă, completă
Inconştient
•Start RCP
Conştient
• 5 compresiuni abdominale
• Obstrucţie medie, parţială
• Încurajaţi să tuşească
• Observaţi îmbunătăţirea
• deteriorarea stării victimei
83. Traheotomia. Indicații. Avantaje. Dezavantaje.

Traheotomia reprezintă actul chirurgical care are drept scop principal şuntarea căilor aerodigestive
superioare şi realizarea unei comunicări directe a lumenului traheal cu aerul atmosferic
Principii:
- O traheotomie poate fi realizată atât prin intermediul unei incizii efectuate orizontal, cât şi vertical.
Abordul traheal se face având în vedere cele 3 posibilităţi în ceea ce priveşte anatomia
locală: supraistmic, transistmic, subistmic (istmul tiroidian) .
- Pentru ca această manevră medicală sa fie o reuşită, canula pentru traheotomie trebuie să fie adaptată
dimensiunilor (lungime şi diametru) traheii, să nu se sprijine în peretele traheal (în viitor acest lucru va
determina tuse persistentă şi stenoze ce vor necesita eforturi medicale suplimentare de recorectare).
- De asemenea, trebuie avute în vedere dimensiunile gâtului pacientului, alte intervenţii chirurgicale la
acest nivel.
Indicații:
Sunt numeroase, printre acestea existând 3 mari categorii de situaţii:
1) Când este necesară şuntarea căilor respiratorii superioare
2) Când este necesară ventilaţia mecanică cu presiune pozitivă
3) Controlul secreţiilor de la nivelul arborelui traheobronşic
1) Când este necesară şuntarea căilor respiratorii superioare:
- corpi străini la nivel traheobronşic care împiedică respiraţia;
- edem al corzilor vocale, laringelui sau glotei;
- tumori laringiene, dar şi în cazul tumorilor de vecinătate ale faringelui, traheii, esofagului cervical ce
determină compresiune şi invazie;
- polipii corzilor vocale;
- paralizia bilaterală de nerv recurent care determină paralizia corzilor vocale;
- malformaţii congenitale, atât ale căilor respiratorii cât şi ale căii digestive;
- traumatisme la nivelul laringelui sau traheii;
- traumatisme maxilo-faciale asociate cu fractură de mandibulă (în această situaţie se blochează căile
respiratorii superioare, atât din cauza tumefacţiei ţesuturilor moi cât şi din cauza fracturii) ;
- arsuri ale căilor respiratorii superioare (datorită edemului mucoasei ce determină îngustarea, până la
blocarea lumenului respirator) .
2) Când este necesară ventilaţia mecanică cu presiune pozitivă
Ventilaţia mecanică nu este prima indicaţie pentru traheotomie, dar se recomandă utilizarea acesteia în
momentul în care este necesară ventilaţia mecanică pe o perioadă mai mare de 7 zile, deoarece, în această
situaţie, în cazul unei intubări oro-traheale, apar leziuni la nivelul corzilor vocale şi la nivelul laringelui prin
compresiune.
3) Controlul secreţiilor de la nivelul arborelui traheobronşic
a) secreţii apărute datorită tusei ineficiente:
- în chirurgia toracică sau abdominală;
- în bronhopneumonie;
- vărsături cu aspirarea lichidului gastric;
- arsuri ale feţei, gâtului şi căilor respiratorii;
- precoma;
- coma.
b) ventilaţie alveolară insuficientă:
- intoxicaţie medicamentoasă;
- intoxicaţie cu pesticide;
- traumatisme închise ale toracelui însoţite de fracturi costale;
- paralizia muşchilor respiratori;
- obstrucţie pulmonară cronică cum ar fi cea din emfizemul pulmonar, bronşita cronică obstructivă,
bronşiectazie, astm bronşic, atelectazie.
c) blocarea prin secreţii ce au ca rezultat ventilaţia alveolară insuficientă din:
- afecţiuni ale sistemului nervos central: encefalită, poliomielită;
- eclampsie (sindrom clinic specific sarcinii caracterizat prin hipertensiune arterială cu valori constant
crescute, edeme periferice, proteinurie, eventual tulburări de vedere sau tulburări neurologice, la care se
adaugă edemul papilar şi convulsiile generalizate) ;
- traumatisme grave ala capului, gâtului, toracelui;
- coma postoperatorie neuro-chirugicală;
- embolia gazoasă.
Contraindicații: Acestea sunt reprezentate în marea lor majoritate de discraziile sangvine, în acest caz
fiind necesară o pregătire prealabilă manevrei chirurgicale. Alte contraindicaţii sunt reprezentate de
afecţiuni ce contraindică orice manevră agresivă medicală (cum ar fi tetanosul), şocul septic.
84. Cricotirotomia. Indicații. Contraindicații. Avantaje. Dezavantaje.

Cricotirotomia este o procedură chirurgicală de maximă urgență. Se efectuează când un pacient devine
hipoxic (cianotic, din cauza deficitului de oxigen de la nivelul plămânilor), ca urmare a blocării căilor
respiratorii, când alte metode de eliberare a acestora sau de restabilire a respirației au eșuat.
Tehnica: pe linia mediană, mai jos de cartilajul tiroid, stratigrafic, vertical incizăm cartilajul cricoid şi
membrana cricotiroidea unimomentan. În plaga formată se introduce pensa şi se deschid branşele. Această
manevră permite pătrunderea aerului în căile respiratorii. După instalarea unei respiraţii satisfăcătoare se
efectuiază traheostomia din cauza că crico-conicotomia se poate complica cu condropericondrita, care mai
apoi traumatizează aparatul vocal şi formează o stenoză laringiană.
Indicații:
• Obstrucția acută a căilor respiratorii superioare cu sufocare,
care nu poate fi rezolvată cu ajutorul manevrei Heimlich (exercitarea din spate a unei presiuni puternice în
partea superioară a abdomenului) și în absența oricărui echipament de intubație;
• Edemul feței din cauza arsurilor sau a unei alergii;
• Forme extreme de infecție traheală, ca de pildă difterie sau epiglota
• Cand este necesara restabilirea respiratie dar gatul nu poate fi intins ca. de exemplu in cazul suspicionarii
unei fracturi cervicale
85. Stopul cardiac. Definiția. Cauzele.

Stopul cardiac, denumit și stopul cardiocirculator, constă în încetarea spontană a activității cardiace, adică
oprirea funcționării inimii și antreneaza o oprire a perfuzarii organelor vitale.
Cauze: Oprirea spontană a bătăilor inimii poate avea mai multe cauze, cele mai frecvente fiind fibrilația
ventriculară (activitate cardiacă anarhică), asistolia (absența unei activități electrice) și disociația
electromecanică, manifestată prin activitate electrică persistentă, dar fără eficacitate a inimii asupra
circulației, tulburare majoră a ritmului (bradicardie sau tahicardie) sau dintr-o mare perturbație circulatorie
(hemoragie masivă, embolie pulmonară).
86. Semnele de alarmă ale stopului cardiac.

În 15-20 secunde după instalarea unui stop cardiocirculator, se manifestă o pierdere a conștienței și se
oprește comanda respiratorie. În prima fază a stopului cardiac pot surveni convulsii, cu pierderea urinei,
dispariția pulsului. Mișcările respiratorii sunt absente sau înlocuite prin secuse respiratorii intermitente.
Cianoza buzelor și a urechilor traduce anoxia tisulară și midriaza (dilatația fixă a pupilelor).
87. Moartea clinică. Recunoașterea semnelor premonitorii.

Moartea CLINICĂ – durează 5-7 minute, după stoparea funcţiilor sistemelor nervos central, respirator şi
cardiovascular. În această perioadă este posibilă reanimarea tuturor funcţiilor organelor de importanţă vitală,
deoarece încă nu au apărut schimbări ireversibile ale celulelor organismului. Hipotermia corpului poate
prelungi cu mult perioada morţii clinice (20 min.).
Semne: Lipsa respiraţiei evidenţiată prin:
- inspecţie – absenţa mişcărilor respiratorii;
- auscultare – absenţa murmurului vezicular; cu ajutorul unui fulg în dreptul narinelor;
- cu ajutorul unei oglinzi în faţa orificiului nazal şi bucal; cu ajutorul unui vas cu apă aşezat pe torace.
- lipsa activităţii cardio-circulatorii, evidenţiată prin:
- lipsa pulsului;
- la auscultare – lipsa zgomotelor cardiace;
- traseul plat al electrocardiogramei;
- transluminarea mâinii – degetele devin opace;
- la incizia pielii – lipsa hemoragiei;
- la ligatura degetului – lipsa cianozei;
- în puncţia cardiacă, lipsa sângerării pe ac, imobilitateaacului;
- lipsa activităţii sistem nervos central:
- lipsa reflexelor- ultimul dispare reflexul cornean (dispare în coma profundă);
- semnul arsurii la aplicarea flăcării pe tegument (în cazul morţii aparente se formează o flictenă cu lichid
înconjurată de o reacţie inflamatorie;
88. Semnele patognomonice ale morții clinice.

 Absența unui puls asupra arterei carotide este semnul principal al arestului circulator;
 Absența respirației poate fi verificată prin mișcările vizibile ale toracelui în timpul inhalării și exhalării
sau prin punerea urechii la piept, se aude sunetul respirației, se simte (mișcarea aerului în timpul
expirației este resimțită de obraz) și, de asemenea, ridicarea unei oglinzi, a unui pahar sau a unei sticle de
veghe la buze, precum și a unei fleece sau ață prin ținerea lor cu pensete. Dar nu este necesar să pierdeți
timp cu definiția acestei caracteristici, deoarece metodele nu sunt perfecte și nesigure și, cel mai
important, necesită mult timp prețios pentru determinarea lor;
 Semnele pierderii cunoștinței sunt lipsa de reacție la ceea ce se întâmplă, la stimuli de sunet și durere;
 Pleoapa superioară a victimei este ridicată și dimensiunea pupilei este determinată vizual, pleoapa scade
și se ridică imediat. Dacă pupila rămâne largă și nu se îngustează după ridicarea repetată a pleoapei,
atunci putem presupune că nu există nicio reacție la lumină.
 Dacă unul dintre primele două este determinat din cele 4 semne de deces clinic, atunci resuscitarea
trebuie începută imediat. Deoarece numai resuscitarea a început în timp util (în 3-4 minute după stop
cardiac) poate readuce victima la viață. Nu resuscitați numai în cazul morții biologice (ireversibile),
atunci când apar modificări ireversibile în țesuturile creierului și în multe organe.
89. Moartea clinică. Diagnosticul diferențial.

Moartea clinică – durează 5-7 minute, după stoparea funcţiilor sistemelor nervos central, respirator şi
cardiovascular. În această perioadă este posibilă reanimarea tuturor funcţiilor organelor de importanţă vitală,
deoarece încă nu au apărut schimbări ireversibile ale celulelor organismului. Hipotermia corpului poate
prelungi cu mult perioada morţii clinice (20 min.).
Moartea biologică se caracterizează prin încetarea proceselor metabolice celulare, condiţionând modificări
ireversibile ale organelor vitale. La această etapă acţiunile de reanimare nu sunt eficiente. Moartea poate fi
cauzată de îmbătrânirea organismului, când funcţiile vitale se sting lent. În aceste cazuri se depistează
moartea naturală (fiziologică). Mult mai frecvente avem de afacere cu moartea patologică din cauza
diferitelor maladii.. O formă de moarte patologică este moartea subită, care se instalează în scurt timp la
persoane sănătoase. Categoria de moarte condiţionată de acţiunile factorilor externi (mecanici, fizici,
chimici, termici) asupra organismului uman este numită moarte violentă. Există trei genuri de moarte
violentă: accidentară, sinucidere, omucidere.
90. Măsurile elementare de susţinere a funcţiilor vitale (Basic Life Support): (Airway,
Breathing, Circulations).
A. Airway – asigurarea libertăţii căilor aeriene.
B. Breathing – asigurarea respiraţiei.
C. Circulations – asigurarea circulaţiei.
A. AIRWAY- Evaluarea starii si permeabilitatii cailor respiratorii

- Recunoasterea obstructiei CA
- prevenirea aspiratiei continutului gastric
- asigurarea schimburilor gazoase adecvate
MANEVRE DE DESCHIDERE A CĂILOR AERIENE
• Hiperextensia capului / ridicarea mandibulei
• Nu se va efectua în caz de suspiciune de leziune de coloană vertebrală cervicală
• Subluxaţia mandibulei
B . BREATHING – Evaluarea respiratiei ,recunoasterea semnelor de insuficienta respiratorie:
- frecventa respiratorie
- mecanica respiratorie
- culoarea tegumentelor si mucoaselor
- Respiraţie gură-la-gură, gură-la-nas, gură-la-gură-şi-la-nas, gură-la-mască, gură-latub Safar sau stomă.
Respiraţie cu balonul portabil AMBU
Ventilarea adecvată este confirmată prin :
• Prezenţa mişcărilor respiratorii de expansiune a cutiei toracice
• Auscultarea şi sesizarea aerului expirator
Respiraţia artificială:
• Pensaţi nasul victimei
• Ţineţi-i bărbia ridicată
• Inspiraţi adânc
• Încercaţi să aplicaţi cât mai etanş buzele pe cele ale victimei
• Expiraţi continuu în gura victimei (o insuflaţie timp de 1 sec)
• Verificaţi dacă i se ridică pieptul
• Păstraţi-i bărbia ridicată
• Apoi mai efectuaţi încă o insuflaţie
Algoritmul tratamentului obstrucţiei căilor aeriene la copii prin corpi străini. Obstrucţia căilor aeriene
superioare
• Se va verifica obţinerea dezobstrucţiei după fiecare lovitură
• Dacă nu s-a obţinut dezobstrucţia prin lovituri interscapulare vor fi effectuate
• 5 compresiuni abdominale Compresiuni abdominale în serie a câte 5
C . CIRCULATION – Evaluarea functiei circulatorii
- frecventa cardiaca
- puls periferic
- tensiunea arteriala
- perfuzia tisulara – culoarea tegumentului
- temperatura
- timp de recolorare capilara
Determinarea Pulsului: Determinarea pulsului. Pulsul se determină la copii în vârsta de 1 an şi adulţi la
artera carotidă, cu două degete (arătător şi mediu) prin alunecare de pe cartilajul tiroid în profunzime între
marginea muşchiului sternocleidomastoideu şi cartilajul tiroid.
Masajul cardiac extern: Ocupaţi poziţia lângă bolnav în aşa fel ca mâinile să cadă perpendicular pe
suprafaţa cutiei toracice. În timpul compresiunilor mâinile nu se flectează în articulaţia cotului. Sunt două
modalităţi de aplicare a palmelor, prin formarea unui lacăt sau a simplei aplicări palmă peste palmă.
91. Semnele morții biologice și constatarea decesului.
- Primul care inceteaza activitatea este sistemul nervos central - măduva spinării și creierul, acest lucru se
întâmplă la aproximativ 5-6 minute de la debutul morții adevărate. Moartea altor organe poate dura
câteva ore sau chiar zile, în funcție de circumstanțele decesului și de condițiile de ședere a trupului
decedat. Anumite țesuturi, cum ar fi părul și unghiile, păstrează capacitatea de a crește mult timp.
Diagnosticul de deces constă în orientarea și semne fiabile.
- Semnele de orientare includ o poziție nemișcată a corpului, cu lipsa respirației, pulsului și a bătăilor
inimii.
- Semnele morții biologice includ pete cadaverice și rigoare mortis.
- Există, de asemenea, simptome precoce de moarte biologică și întârziere.
Simptomele precoce ale morții biologice apar la o oră de la moarte și includ următoarele:
- Lipsa răspunsului elevului la iritații sau presiuni ușoare.
- Apariția petelor Larchet - triunghiuri ale pielii uscate.
- Debutul simptomului „ochiului pisicii” - atunci când ochiul este stors din ambele părți, elevul ia o formă
alungită și devine similar cu pupila unei pisici. Simptomul „ochiului pisicii” înseamnă absența presiunii
intraoculare, care este direct legată de arterial.
- Uscarea corneei ochilor - irisul își pierde culoarea inițială, ca și cum ar fi acoperit cu un film alb, iar pupila
devine tulbure.
- Uscarea buzelor - buzele devin dense și încrețite, dobândesc o culoare maro.
- Semnele precoce ale morții biologice indică faptul că este deja inutil să se efectueze măsuri de resuscitare.
Semnele târzii ale morții biologice ale unei persoane apar în termen de 24 de ore de la momentul morții.
Apariția petelor cadaverice este de aproximativ 1,5-3 ore după diagnosticul morții adevărate. Petele sunt
localizate în părțile inferioare ale corpului și sunt de culoare marmură.
Rigor mortis este un semn de încredere al morții biologice care apare din cauza proceselor biochimice din
organism. Rigor mortis se dezvoltă pe deplin în aproximativ o zi, apoi slăbește și după aproximativ trei zile
dispare cu totul.
Răcirea cadaverică - pentru a stabili debutul complet al morții biologice este posibilă dacă temperatura
corpului a scăzut la temperatura aerului. Viteza de răcire a corpului depinde de temperatura ambiantă,
dar, în medie, scăderea este de aproximativ 1 ° C pe oră
92. Istoricul dezvoltării chirurgiei OMF în lume şi în Republica Moldova.

Catedra chirurgie OMF a fost fondata in anul 1961. Pina la 1 iulie 1968 sef al catedrei a fost Nicolai
Fetisov, doctor habilitat in medicina, professor universitar. In aceasta perioada, cu suportul
conferentiarilor Arsenie Gutan si V.Titarev,V.Ocusco au fost puse bazele clinice ale catedrei.
Din 1968 pina in 1994 catedra s fost condusa de profesorul Arsenie Gutan. A fost perfectionat procesul
de studii, au fost modernizate bazele clinice.
In perioada 1995-2012 catedra a fost condusa de Dumitru Scerbatiuc, doctor habilitat in medicina.
In anul 2013 catedra a fost condusa de Valentin Topalo, doctor habilitat in medicina, professor universitar.
Dumitru Scerbatiuc si Valentin Topalo sunt membrii ai Asociatiilor Europene si Mondiale a chirurgilor
oro- maxilo-faciali.Profesorul universitar V. Topalo este membru titular al Asociatiei Europene de
Osteointegrare.
93. Clasificarea proceselor inflamatorii în regiunea oro-maxilo-facială.

A. Infectii nespecifice
1. Infectii periosoase: • spatiul vestibular • spatiul palatinal • spatiul corpului mandibular
2. Infectiile spatiilor fasciale: a) primare maxilare: • bucal • canin • infratemporal
b) primare mandibulare: • bucal • submandibular • submentonier • sublingual
c) secundare: • maseterin • pterigomandibular • temporal • laterofarigian • prevertebral • parotidian
d) localizari particulare: • abcesul limbii • abcesul orbitei
2. Supuratii difuze: • flegmonul planseului bucal • flegmonul difuz hemifacial
1. Fasciite necrozante
2. Limfadenite: • acute • cornice
3. Infectii osoase: • osteoperiostita • osteita • osteomielita • osteonecroza
B. Infectii specifice
1. Actinomicoza 2. Sifilis 3. TBC
94. Etiologia proceselor inflamatorii în regiunea oro-maxilo-facială.
Etiopatogenie: Factori favorizanti: -locali -generali
Factorii favorizanti locali:
1. Leziuni traumatice osoase care de cele mai multe ori sunt fracture deschise in cav.bucala
2. Tumorile maxilarelor, mai ales chisturile ce se pot suprainfecta si insaminta partile moi peiosoase
3. Corpi straini patrunsi accidental prin mucoasa
4. Complicatiile extractiei dentare, in cazul in care nu s-a ales momentul cel mai potrivit: extractia “la
cald”, fara posibilitatea drenarii alveolare a colectiei,sau cind dupa extractive nu s-au indepartat
elementele patologice din alveola ori chiar in urma extractiilor traumatizante
5. Complicatiile anesteziei locoregionale, cind nu-s respectate regulile strict a asepsiei intimpul
punctiei anestezice, in special spina spix sau tuberozitate.
6. Complicatiile diferitor tratamente stomatologice:obturatii coronare cu mortificari pulpare ,obturatii de
canal cu depasire, coroane incorrect adaptate cu iritari ale paradontiului marginal,tratamente
ortodontice cu exercitari de presiuni exagerate ce duc la mortificarea lenta a dintelui.
Factori favorizanti generali:

1. Virsta,supuratiile fiind mai frecvente in perioada in care sist dentoparadontal este mai afectat.
2. Reactivitatea naturala diminuata a organismului pacientului, caracterizata printr-o scadere
profunda sau prabusire a activitatii sistemului imunitar
3. Starile de emaciere, casexie,stari de denutritie in bolile cornice si carentiale.
4. Afectiunile neurologice,neuropsihice in care pacientul nu poate sa-si asigure un minim de igiena
bucala.
5. Tratament indelungat cu antibiotice sau corticosteroizi pe cale orala.
Factori determinanti
Acestia activeaza local in sfera oromaxilara si sunt reprezentati de:
1. Leziunile dentoparadontale,dintre care cele mai frecvente sunt:
a) Gangrene pulpare complicate cu paradontite apicale acute sau cornice reacutizate
b) Pungi paradontale adinci cu traiect serpinginos
c) Fracture dentare
d) Accidente de eruptive a dintilor temporari si permanenti
2. Exacerbarea virulentei germenilor patogeni,prin selectionarea unor tulpini bacteriene in urma
tratamentului indelungat cu antibiotic,corticosteroizi,citostatice.
95. Patogenia şi anatomia patologica a proceselor inflamatorii în regiunea oro-maxilo-facială.

Mecanismele patogene care stau la baza supuraţiilor perimaxilare sau ale spaţiilor fasciale sunt6:
1. caleatransosoasă prin care un process patologic periapical migrează de-a lungul canalelor Hawers,
ajungând subperiostal. După decolarea şi erodarea periostului apare tabloul clinic de supuraţie periosoasă
sau de supuraţie a spaţiilor fasciale primare. Procesul supurativ difuzează întotdeauna transosos, pe calea
minimei rezistenţe, respectiv pe direcţia în care procesul alveolar are dimensiunea cea mai redusă.
2. calea submucoasă care este întâlnită în parodontopatiile marginale profunde sau în accidentele de
erupţie dentară. Colecţia supurată difuzează între os şi fibromucoasă acoperitoare, dând naştere
supuraţiilor periosoase sau de spaţii fasciale primare.
3. calea directă care este întâlnită în traumatismele cu retenţie de corpi străini precum şi în cazul
“puncţiilor septice".
4. calea limfatică în care infecţiile faringoamigdaliene şi dento-parodontale difuzează direct în
ganglionii locali sau loco-regionali.
96. Evoluţía clinică a proceselor inflamatorii regiunii OMF.

Procesul supurativ initial periapical erodeaza corticala osoasa cea mai subtire si ajunge la nivelul
partilor moi periosoase. Evolutia spre o supuratie periosoasa sau spre o supuratie a spatiilor fasciale este
influentata de relatia topografica dintre locul in care procesul supurativ a erodat corticala osoasa si
insertiile musculare de la nivelul maxilarului sau mandibulei.
Manifestari clinice locale :
-rubor (hiperemie) - dilatarea vaselor sangvine cu aparitia rosetei locale
-calor(hipertermie) - accelerarea reactiilor catabolice si eliminarea caldurii
.-tumor(edem) - dereglarea permeabilitatii peretilor vasculari, are loc extravazarea lichiduui in tesuturi cu formarea
edemului.
-dolor (durere) - apare din cauza comprimarii terminatiunilor nervoase de catre edem
-functio lesae (dereglarea functiei)
Mafestari generale:
Subiectiv (acuze) : frisoane cu transpiratii, cefalee, inapetenta, slabiciune
Obiectiv : febra, tahicardie, tahipnee, paliditate
97. Periodontită apicală acută: etiologia,clasificarea, tabloul clinic.

Etiologia:
Infecțioasă: microorganismele (streprococul hemolitic nehemolitic, veillonela, fungi)
Căile de pătrundere:
1) canalul radicular, pungi parodontale
2) hematogen, limfogen (gripa, tifos, alte infecții)
3) traumatica- contuzii lovituri microtraume obiceiuri vicioase de a tine obiecte in gură
4) medicamentoasă-tratarea incorecta a pulpitei, sub chimice, pasta arsenicala, formalina, fenol.
CLASIFICARE după IMSM (Lukomski)
I. PERIODONTITA APICALĂ ACUTĂ:
1. faza de intoxicaţie;
2. faza de exudaţie: a) seroasă; b) purulentă.
Clasificarea după Groșikov
A. Periodontită acută
a. apicală
b. marginală
Clasificarea parodontitelor după școala română
 acută
 hiperemică
 seroasă
 purulentă
Tabloul clinic variază în funcție de:
● stadiul de inflamatie
● de topografia dintilor (mai zgomotoasa la dinții mandibulari, mai ales la molari)
● de structura osului
● de reactivitatea individuala
Periodontită apicală acută hiperemică
În funcție de etiologie:
- Într-o pulpită acută totală, semne de periodontită apicală sunt mai slab manifestate față de semnele pulpare.
Există o sensibilitate la percuția în ax, la atingere pacientul poate localiza dintele cauzal.
- Într-o complicație a necrozei pulpare, este o sensibilitate mare la atingerea dintelui,
apare și senzația de egresiune a dintelui, ca urmare a edemului inflamator.
- În cea de cauză mecanică produsă de corpi străini (ace rupte, obturații de canal cu
depășire, resturi de meșe de vată, conuri de hârtie), manifestări sunt dureroase. Durere
e acută, intensivă și permanentă, fiind localizată sau cu iradieri
Periodontita apicală acută seroasă
Subiectiv
- Durerea are caracter ascendent, de la simplă jenă până la dureri insuportabile. Trecerea se face timp de 24-
48 ore.
- Dacă trecerea e mai rapidă, durerea e brutală de la început, violentă, iradiată în
regiunile dentare învecinate și spre orbită, regiunea temporală, auriculară,
mandibulară, cervicală.
- Durerea are caracter lancinant, permanentă, nu este redusă de calmante obișnuite.
- Este exacerbată de căldura pernei, căldura locală, aplecatul înainte. Pacientul nu
zâmbește, evită să miște capul, rigiditatea feței
- Starea generală afectată (febră, frisoane, inapetență, insomnie)
Obiectiv
- Congestia mucoasei în dreptul rădăcinii
- Durere la percuție în ax
- Lipsa semnelor de vitalitate dentară
- Depresibilitate și durere la palpare cu degetul pe mucoasa orală sau vestibulară
- Adenopatie regională, cu ggl indurați și măriți în volum- Edem de vecinătate, cu tumefierea regiunii în care
este situat dintele, dacă exsudatul se
extinde. Regiunea afectată are tegumente destinse, lucioase, albicioase.
- Dinți frontali sup. - buza superioară
- Canini superiori – aripa nasului și regiunea palpebrală
- Premolari și molari sup – regiunea geniană
- Arcada inferioară - buza inferioară, regiunea mentonieră sau regiunea mandibulară și
submandibulară
Periodontită apicală acută purulentă
Subiectiv:
- durere mare, care atinge apogeul la faza subperiostala
- atingerea dintelui este intolerabilă
- durerea este spontana, continua, foarte intensa, cu caracter pulsatil, exacerbată de
creșterea fluxului sangvin, de trepidatii, mers, aplecarea capului, stranut, tuse, pozitie
orizontala, caldura pernei, orice efort fizic ce crește tensiunea locală
- ține gura intredeschisa, fata este rigidă, evita atingerea dintelui, evita mișcările capului
- în faza endoosoasa, durerea iradiaza în tot hemimaxilarul
- în faza subperiostala, datorită durerii foarte puternice la atingerea dintelui, pacientul
localizeaza dintele, deși durerea are caracter iradiant
- în faza submucoasa, durerea se reduce foarte mult
- stare generală alterată, febră înaltă, frisoane, cefalee, insomnie, inapetență
Obiectiv:
Stadiul endoosos:
- mucoasa din dreptul dintelui poate fi intens colorata, roșie, usor tumefiata, dureroasa
la palpare
Stadiul subperiostal:
- mucoasa deformata pe o distanță mai mare
- edem de vecinătate cu asimetria feței (după topografia dintilor cauzali)
- aspectul tesuturilor moi: edem mai redus, bine conturat
- poate sa apară trismus (dacă dintele este în legătură cu muschii deschizatori inchizatori ai mandibulei)
- tulburări de deglutiție- ganglionii submandibulari crescuti in volum, durerosi, mobili
- stare generala alterata
- simptomatologia este influențată de poziția dintelui în os –un dinte cu radacina în
centrul osului mandibular va produce o simptomatologie mai zgomotoasa decat un
dinte maxilar (osul este mai compact)
Stadiul submucos
- durere redusă, tumefactie redusă, care se concentrează în jurul dintelui cauzal;#
infectia se localizeaza, devine depresibila și fluctuenta la palpare, capătă aspect de
abces, îi crește mobilitatea
- uneori poate sa abcedeze spontan – și fenomenele dureroase scad spectaculos
- prin fistula iese puroi
- fistula se închide spontan sau în urma tratamentului sau poate persista cand se
instalează o PAC fistulizata; în acest caz, fistula poate fi in legatura cu dintele sau la
distanța de el, caz în care se numește fistula serpiginoasa și care induce în eroare.
98. Periodontită apicală acută: diagnosticul diferential, tratamentul.

Periodontita apicală acută hiperemică:
- Pulpită acută seroasă totală: teste de vitalitate pozitive
- Pulpită acută purulentă totală: teste de vitalitate pozitive
- Parodontita apicală acută seroasă (difuză), în care există semne locale foarte
pregnante. În afara sensibilității mult mai mari la percuția dintelui apar și senzații de
egresiune, edem de vecinătate, tumefacția regiunii în dreptul dintelui respectiv,
alterarea stării generale
- Parodontita apicală cronică exacerbată: parodontita apicală cronică preexistentă cu
evoluție asimptomatică între puseele de acutizare
Periodontita apicală acută seroasă (difuză)
- Pulpitele acute: sângerare și durere la deschiderea camerei pulpare, teste de vitalitate
pozitive, lipsa semnelor de vecinătate în țesuturile moi, lipsa adenopatiei
- Parodontita apicală acută supurată: durerea cu caracter pulsatil, tumefierea regională
mai puțin întinsă și mai conturată, iar presiunea cu degetul în regiunea apicală
respectivă evidențiază existența unei colecții purulente- Nevralgia esențială de trigemen, care persistă și
după tratamentul corect al leziunilor
dentare, iar durerea survine în crize spontane sau provocate
- Foliculita acută a dinților incluși: lipsa dintelui pe arcadă și examenul radiologic sunt
concludente
Periodontita apicală acută purulentă
- Abcesul parodontal marginal: formă circumscrisă, localizat mai aproape de marginea
gingivală a pungii parodontale; în acest caz, testele de vitalitate sunt pozitive, starea
generală și semnele clinice nu sunt așa de intense, se observă albirea mucoasei după
badijonarea cu soluție de ZnCl2
- Osteomielitele maxilare: starea generală e mult mai alterată, examenul radiologic
evidențiază extinderea inflamației pe zone mai largi, cu necrozarea tipică a osului
- Foliculita dinților incluși: lipsa dintelui pe arcadă și examenul radiologic sunt
concludente
Tratamentul periodontitei acute apicale:
- Tratament endodontic
- Tratament chirurgical (extracția dentară, rezecția apicală, chiuretajul periapical,
amputațiile radiculare, osteotomia transmaxilară)
- Uneori e necesară combinarea metodelor conservative cu cele chirurgicale.
Principii de tratament ale periodontitelor apicale acute

- Lichidarea focarului de inflamație (combaterea durerilor, drenarea spațiului periapical cu eliminarea
lichidului inflamator, delimitarea răspândirii infecției în țesuturile înconjurătoare, tamponarea infecției în
sistemul microcanaliculelor dentinare)
Tehnica și consecutivitatea
1. Radiografia dintelui
2. Prepararea cavității carioase
3. Crearea accesului spre cavitatea dintelui
4. Înlăturarea țesuturilor dezagregate cu excavatorul sau prin spălarea cu jet de apă,
soluții antiseptice (hipoclorit de Na, clorhexidină)
5. Lărgirea orificiilor canalelor radiculare cu freze GG6. Eliberarea canalului radicular de mase putrefiate cu
pulpoextractor cu antiseptice
7. Determinarea lungimii de lucru a canalului
8. Prelucrarea biomecanică și medicamentoasă a canalului radicular
9. Tratamentul medicamentos al canalului radicular (la cele infecțioase se folosesc
antiseptice, la cele arsenicale – unitiol, la cele provocate de acizi - soluții alcaline).
Mai des se utilizează: sol. 3% H2O2, sol. 0,1-0,2% CHX, hipoclorit de Na 2,5-5%
10. Trepanarea apexului pentru a da posibilitatea de a se elimina exsudatul din fanta
periodontală
11. Se recomandă pe 1-2 zile de lăsat în canal meșă cu antibiotic, antiseptic + pansament
provizoriu
12. Dacă apar semne toxicoinfecțioase, se indică antipiretice antiinflamatoare, analgetice, antibiotice
(eritromicina, benzilpenicilină), desensibilizante (difenhidramină, clemastin, cloropiramină).
99. Periodontită apicală cronică: etiologia, clasificarea, tabloul radiologic.

Etiologia:
Infecțioasă: microorganismele (streprococul hemolitic nehemolitic, veillonela, fungi)
Căile de pătrundere:
1) canalul radicular, pungi parodontale
2) hematogen, limfogen (gripa, tifos, alte infecții)
3) traumatica- contuzii lovituri microtraume obiceiuri vicioase de a tine obiecte in gură
4) medicamentoasă-tratarea incorecta a pulpitei, sub chimice, pasta arsenicala, formalina, fenol.
Clasificare (Lukomski):
 fibroasă
 granulantă
 granulomatoasă
Clasificarea parodontitelor apicale după h. Taaz, 1975
Parodontita apicala cronica:
 îngroșarea edematoasă a parodontiului
 ostită resorbtivă difuză
 ostită resorbtivă limitată (granulom)
 granuloasă progresivă
 chist radicular
 ostită sclerozată
Clasificarea după Groșikov
Periodontită cronică
a. fibroasă
b. granulantă
c. granulomatoasă
d. chist radicular
Clasificarea parodontitelor după școala română
Cronică:
Leziuni ale parodonţiului apical cu imagine radiologică conturată:
1. parodontita cronică fibroasă,
2. granulomul simplu conjunctiv,
3. granulomul epitelial,
4. granulomul chistic,
5. parodontia cronică cu hipercimentoză,
6. abcesul cronic apical,
7. osteita parodentară (Melcior),
8. parodontitele apicale cronice specifice.
Leziuni ale parodonţiului apical cu imagine radiologică neconturată:
1. parodontita apicală cronică difuză progresivă Partsch,
2. parodontita apicală cronică condensată.
Diagnosticul radiologic:
Periodontită apicală cronică fibroasă - deformarea fantei periodontale sub formă de dilatare a acesteia în
regiunea periapicală; contururile lamelei compacte a osului alveolar sunt clare, fără schimbări;
hipercementoză. + cauza (obturație de canal incompletă, corpi străini în canal, etc.)
Periodontită apicală cronică granulantă - focar de osteoporoză în regiunea apicală cu contururi neclare, în
formă de linie frântă, care delimitează focarul de distrucție a osului (în formă de para focului).
Periodontita apicală cronică granulomatoasă - osteoliză de mărimea până la 0,5 cm cu margini strict
delimitate de formă sferică sau ovală; uneori înconjurată de o zonă sclerozată (mărimea de la 0,5 până la 0,8
cm corespunde chistogranulomului).
Imaginea radiologică în formele descrise de școala românească

Periodontită apicală cronică fibroasă - deformarea fantei periodontale sub formă de dilatare a acesteia în
regiunea periapicală; contururile lamelei compacte a osului alveolar sunt clare, fără schimbări;
hipercementoză. + cauza (obturație de canal incompletă, corpi străini în canal, etc.)
Granulomul simplu conjunctiv - existența unei zone radiotransparente, care înconjoară apexul, de culoare
ănchisă, cu contur rotund, de dimensiuni variabile, delimitată de osul învecinat. La periferie, totdeauna
formațiunea se continuă cu spațiul desmodontal. Dacă e în curs de reacutizare, în jurul lui apare tendință de
demineralizare. În jurul lui poate apărea un halor, ”abces Phoenix”.
Granulomul epitelial – imaginea radiologică aceleași caractere ca în granulomul simplu conjunctiv, la fel de
bine delimitată, dar este mai bine dezvoltată. Formațiunea se continuă cu spațiul periodontal, iar în centru
poate prezenta o radiotransparență mai intensă datorită existenței lichidului.
Granulomul chistic - radiotransparență de mărime variabilă, chiar mai accentuată în centru. În cazul
puseelor repetate, în formele incipiente se poate observa un halou de demineralizare.
Parodontita apicală cronică cu hipercimentoză - deformări a conturului radicular ca urmare a unei depuneri
excesive de cement radicular, ori de-a lungul rădăcinii, ori numai în zona apicală.
Parodontita apicală cronică difuză progresivă Partsch – imagine de osteoliză periapicală cu contur difuz,
centrul imaginii fiind mai închis la culoare. Imaginea se întinde și în zonele limitrofe (spre dinții învecinați),
iar pe alocuri se poate recunoaște structura trabeculară a osului.
Parodontita apicală cronică condensantă - osul periapical cu aspect mai albicios datorită
hipermineralizării; imagine difuză și cu spații intertrabeculare mărite în volum; spațiul periodontal periapical
are tendința să fie desființat de zona hipermineralizată.
100. Periodontită apicală cronică: tabloul clinic, diagnosticul diferetial.

Parodontita apicala cronica fibroasa
Semnele subiective:
 afectiunea este nedureroasa- rareori pacientul acuza dureri de tip nevralgiform si senzatie de
agresiune a dintelui în special dimineața care dispar după câteva presiuni exercitate pe dinte
Semnele obiective:
 dintele este modificat de culoare
 cu proces carios profund
 camera pulpara deschisa, sensibila si nedureroasa la palpare cu sonda, chiar și în profunzimea
canalele radiculare
 percutia in ax este negativă
 probele de vitalitate sunt negative
Parodontitele apicale cronică granulantă

Subiectiv:
 senzații neplăcute în regiunea rădăcinii dintelui
 senzații de distensie, lacerare, jenă, disconfort
 uneori senzații de dureri ușoare la apăsarea pe dinte
 prezența unei fistule care uneori dispare, eliminări de puroi
Obiectiv:
 proces carios profund
 semnele gangrenei sau obturatie coronara masiva
 modificarea de culoare a dintelui
 percutie in ax puțin sensibilă
 probele de vitalitate negative
 gingie hiperemiată, se observă fistule sau mici cicatrici
 simptom vasoparezei pozitiv = la compresia mucoasei cu fuloarul apare la început o pată albă, care
trece în roșie-violacee
 ggl regionali măriți, senzații de durere
Periodontita apicală cronică granulomatoasă
Subiectiv:
 Asimptomatic
Obiectiv
 Dinte schimbat în culoare, matitatea smalțului, cavitate carioasă mare- Comunicare cu cavitatea
dintelui
 Sondare, teste termice negative
 Percuția sensibilă
 Simptomul proeminării (nodul) în regiunea rădăcinii
 Tremorul rădăcinii în dinții monoradiculari
 Dureri la compresare în regiunea rădăcinii dintelui
 Defectul țesutului osos cu simptomul de crepitație
Granulomul simplu conjunctiv, granulomul epitelial

Subiectiv:
 Ștearsă, inexistentă
 Jenă ușoară, senzație de alungire a dintelui
Obiectiv:
 Proces carios care interesează și camera pulpară, obturații vechi
 Palparea în regiunea pexului poate da o sensibilitate
 Uneori se întâlnesc fistule sau cicatrici
 lipsa sensibilității la teste de vitalitate și sondare
Granulom chistic
Subiectiv:
 la fel ca celelalte granuloame
Obiectiv:
 Modificări de culoare a dintelui
 Prezența sau nu a procesului carios
 Teste de vitalitate negative
 Lipsa sensibilității și a sângerării pe canal
 La palpare se poate constata o consistență redusă cu osul depresibil
 Deformarea regiunii și bombarea mucoasei în faze avansate
Periodontita apicală cronică difuză progresivă Partsch

Subiectiv:
 Inițial asimptomatic, apoi sensibilitate la presiunea masticatorie, apoi jenă dureroasă
Obiectiv:
 La început, semne clinice absente- Apoi apare hiperemie ușoară a mucoasei, uneori este prezent un
nodul care deformează suprafața mucoasei
 Apariția fistulei, poate fi și la distanță de apexul cauzal.
 prin fistulă poate apărea fie țesut de granulație roșu care sângerează ușor, fie o picătură de puroi.
 Palparea mucoasei e dureroasă
 Percuția în ax e dureroasă
 Teste de vitalitate negative
 Adenopatia regională cu ggl indurați, măriți în volum, dar nedureroși
Diagnostic diferențial
Periodontita apicală cronică fibroasă:
 Gangrena pulpară simplă: nu prezintă semne radiologice de modificări patologice în țesuturile
apicale
 Pulpite cronice: la pătrunderea în camera pulpară și canale se constată sensibilitate și apare
sângerare. Teste de vitalitate sunt pozitive la intensități mari
 Alte forme de periodontite apicale cronice: pe baza imaginii radiologice
Granulomul simplu conjunctiv, epitelial, chistic
 Alte forme de periodontite apicale cronice, pe baza aspectului diferit al imaginii Rx
Periodontita apicală cronică difuză progresivă Partsch
 Granulomul chistic: radiologic contur regulat, rotund, de intensitate uniformă
 cu osteomielita: zone de opacitate mai mult sau mai puțin intense, alternând cu zone de structură
osoasă normală, se observă și delimitarea unui sechestru osos
 Actinomicoză: fistule multiple în stropitoare, puroi de aspect caracteristic cu grunji galbeni de
culoarea sulfului
Adenopatii supurate: nodul cu rămolire centrală, edem perinodular, localizare în zona ganglionară.
101. Periodontită apicală cronică: metode de tratament chirurgical.

Tratamentul chirurgical:
Apicoectomia
Etapele:
 Anestezia
 Incizia (semiluna)
 Descoperirea tablei osoase verticale
 Trepanarea osoasa
 Rezecția apexului
 Chiuretajul procesului periapical
 Obturarea canalului retrograd după necesitate
 Obturarea cavității osoase cu materiale osteoplastice
 Suturare plăgii
Amputatia-extirparea totala a unei rădăcini a morarului 1-2 superior inferior cind tratamentul endodontic nu
poate fi realizat
Tipuri:
Amputarea rădăcinii propriu-zisa cu pastrarea integrala a coroanei
Amputarea in care rădăcina e îndepărtată cu porțiunea corespunzătoare a coroanei
Replantarea-reproducerea in alveola sa a unui dinte sau mugure dentar
Tehnica:
 Extracția dentară (dintele introdus in ser fiziologic cald)
 Pregătirea alveolei (chiuretajul, spălarea cu ser fiziologic cald)
 Pregătirea dintelui
 Replantarea nu mai tirziu de 30 de minute
Imobilizarea dintelui replantat cu ligaturi și gutiere-suficient 3 săptămîni
102. Bolile de erupţie a dinţilor: etiologia, tabloul clinic, diagnosticul, tratamentul.
Tulburari cronologice de erupţie:

• erupţia precoce;
• erupţia tardivă;
Tulburari topografice de erupţie:
• ectopia
• heterotopia
• transpoziţia
Tulburări de dinamică a erupţiei:
• incluzia
• reincluzia
Tulburări asociate erupţiei dentare şi/sau incluziei dentare:
• septice
• mecanice
• trofice
• nervoase
• tumorale
Tulburarile cronologice: factori generali:
• rahitism; sifilis congenital; rubeola prenatala => produc intârzieri mari in erupţia dentară;
• anomalii cromozomiale (in special sindromul Down) => secvenţă neobişnuită de erupţie şi intârzieri in
erupţie;
• febrele eruptive => erupţia accelerată a grupelor dentare.
Tulburări topografice de eruptie:
 Ectopia dentară reprezintă anomalia caracterizată prin erupţia unui dinte la distanţă de locul său
normal de erupţie, de o parte sau de alta a liniei arcadei dentare (ectopie vestibulară sau ectopie
orală).
 Transpoziţia dentară reprezintă erupţia cu inversarea locului de pe arcadă a doi dinţi vecini. Cele
mai frecvente sunt transpoziţiile canin-incisiv lateral şi canin-premolar unu.
 Heterotopia este anomalia de sediu a unui dinte ce se află inclus sau erupe la distanţă de arcada
alveolară; de exemplu, molarul de minte inferior inclus heterotopic in ramul ascendent mandibular
sau chiar in condil.
Pentru ectopie şi transpoziţie, in majoritatea cazurilor se aplică o terapie ortodontică de redresare a poziţiei
dintelui, cu o eventuală terapie chirurgicală asociată de tipul: extracţii dentare, alveolotomie etc.
În cazul heteropiei se practică extracţia dintelui interesat.
Tulburări de dinamica:
Etiologia:
Factori locali:
 neregularitatea poziţiei şi presiunii dintelui adiacent;
 densitatea osului inconjurător;
 inflamaţii cronice de lungă durată care au ca rezultat creşterea densităţii mucoasei acoperitoare;
 lipsa spaţiului pe arcadă datorat nedezvoltării mandibulei sau maxilarului;
 persistenţă de lungă durată a dinţilor temporari;
 necroza datorată proceselor infecţioase locale.
Factorii generali:
a) cauze pre- si pastnatale:
 rahitismul;
 anemiile;
 sifilisul congenital;
 tuberculoza;
 disfuncţiile endocrine;
 malnutriţia.
b) cauze rare:
 disostoza cleidocranană;
 oxicefalia;
 despicăturile labio-maxilo-palatine.
Tratamentul:
In cazul incluziei se descriu: odontectomia (ca metodă radicală), sau metode
conservatoare - redresarea chirurgical-ortodontică sau transplantarea
Tulburari nervoase: pot să apară:
Tulburări senzitive, cum ar fi:
• nevralgii dentare;
• sinalgii dento-cutanate;
• otalgii;
• algii cervico-faciale.
Tulburări motorii:
• trismus;
• contracturi musculare ale muşchilor feţei;
• paralizii faciale.
Tulburările trofice-gingivostomatita
Tulburări mecanice:
 prin presiunea exercitată de coroana molarului de minte pe faţa distală a molarului de 12 ani pot să
apară leziuni carioase
 mortificări pulpare şi resorbţii radiculare ale molarului de 12 ani prin acelaşi mecanism.
 incongruenţă dento-alveolară cu Înghesuire În regiunea frontalilor inferiori;
 deplasări dentare cu rotaţie linguală sau ves-tibulară;
 factor de blocare a evoluţiei molarului doi;
 malocluzii datorită incongruenţei dento alveolarw
 factor de recidivă a proalveoliilor.
Tulburări septice:
 pericoronarita congestiva
 pericoronarita septica
103. Pericoronarita seroasă: diagnosticul, tabloul clinic, tratamentul.
Pericoronarita - reprezintă inflamația țesuturilor moi pericoronare. Reprezintă cea mai

frecventă și cea mai importantă complicație a erupției molarului de minte. Are la origine impulsul de erupție
a molarului de minte, care, în ascensiunea sa pune în tensiune capișonul de mucoasă pe care îl fisurează și
traumatismul ocluzal al antagonistului, la care se adaugă infecția din mediul bucal. Pătrunderea infecției în
sacul folicular se face cel mai des consecutiv, prin desprinderea capișonului de fața distală a molarului 2.
Flora microbiană e reprezentată de streptococi, stafilococi, fuzobacterii.
Pericoronarita congestivă
- Este şi leziunea iniţială a complicaţiilor septice sau „accident de alarmă”
Clinic:
Semne subiective
 dureri spontane sau provocate de intensitate variabilă, jenă în deglutiţie şi discret trismus
 iradieri otice și temporale
Semne obiective
 distal de molarul de 12 ani, în regiunea retromolară, o mucoasă hiperemică, congestivă, tumefiată.
 La presiune, de sub capuşonul de mucoasă apare o secreţie serosanguinolentă, iar la palparea cu
sonda dentară se poate percepe coroana molarului de minte.
 Este prezentă adenita submandibulară
Starea generală
 poate fi ușor alterată cu indispoziție, subfebrilitate, fatigabilitate
Evoluția
 Fenomenele inflamatorii pot retroceda după câteva zile, fie spontan, fie printr-un tratament antiseptic
local. De multe ori însă, această fază congestivă evoluează către o formă supurativă, instalându-se
pericoronarita supurată.
Tratamentul
 medicamentos - local antiinflamator, antiinfecțios, spălături, spray-uri, badijonare cu solușie ClZn
10%, tratament cu antibiotice nu e recomandat
 tratamentul chirurgical conservator (decapișonarea) - anestezie infiltrativă, de contact, incizia
circumscrie coroana mol 3, îndepărtăm capișonul cu o pensa, tamponăm plaga cu meșa iodoformată,
cauterizarea plagii
 tratamentul chirurgical radical - extracția dintelui cauzal se face după tehnica similară ca la incluzia
dentară
Drenajul sacului pericoronar (incizie) este un procedeu chirurgical de urgenţă în cazul

pericoronaritei supurate. Se urmăreşte drenarea colecţiei supurate de sub capuşonul de
mucoasă. Drenajul se poate realiza printr-o incizie care interesează toate straturile sacului pericoronar pe
toată lungimea acestuia, plaga fiind menţinută deschisă cu ajutorul unei meşe iodoformate.
Sub anestezie locală, se practică o incizie de aproximativ 1, 5 cm, cu direcţie
anteroposterioară, folosind bisturiul, forfecuţă de plastie sau electrocauterul. Incizia va
interesa toată grosimea capuşonului de mucoasă până la molarul de minte. Plaga este irigată apoi cu o soluţie
antiseptică iar drenajul se realizează cu o meşă iodoformată. Pe cale generală se administrează antialgice şi
antiinflamatorii. Se realizează astfel drenajul supuraţiei de sub capuşonul de mucoasă, permiţând astfel
erupţia molarului de minte.
Decapușonarea - procedură chirurgicală care constă în excizia capușonului de
fibromucoasă ce acoperă coroana molarului de minte.
Indicata în situaţiile care permit erupţia ulterioară a molarului de minte:
• capuşon de mucoasă subţire, care acoperă faţa ocluzală a molarului de minte /
incluzie submucoasă;
• incluzie verticală;
• spaţiu suficient pe arcadă pentru erupţia ulterioară.
Contraindicaţiile legate de factorii care îngreunează erupţia normală a molarului 3:
• spaţiu retromolar insuficient;
• anomalii de formă sau de volum ale coroanei sau/şi rădăcinilor molarului de minte;
• capuşon de mucoasă gros;
• incluzie osoasă parţială sau totală;
• incluzii ectopice.
Tehnica - după anestezie locală, se face o incizie de pe fata disto-linguală a molarului
de 12 ani până la limita porțiunii orizontale a spațiului retromolar și revine de-a lungul
versantului vestibular până la fața disto-vestibulară. După secționare capușonul se ridică și se eliberează, se
excizează și se îndepărtează resturile sacului pericoronar. Se irigă cu o soluție antiseptică. Marginile sunt
împinse spre coletul dintelui și sunt menținute cu o meșă de iod.
Trepanarea osului alveolar, secţionarea, luxarea şi extracţia dintelui

Se face cu instrumente rotative pentru os cu turații și răcire permanentă cu freze sferice.
Pentru a elimina o rondea osoasa și a evidentual coroana molarului inclus (în caz de incluzia mezio-angulară
se va secționa coroana). Se insinuează apoi elevatorul pe fața mezială și prin rotație - ridicare se extrage
molarul.
104. Pericoronarita purulentă: diagnosticul, tabloul clinic, tratamentul.
Pericoronarita supurată
Clinic:
Semne subiective
 dureri vii în zona molarului de minte, durerile au un caracter pulsatil și iradiază de-a lungul
mandibulei, în ureche, regiunea temporală sau pterigoidiană, dificultăți masticatorii și disfagii,
trismus accentuat
Semne obiective
 exooral la inspecție putem constata la început un edem care apoi se însoțește de congestia
tegumentelor periangulomandibular, la palpare se atestă mărirea ganglionilor limfatici, trismus
 Cu sonda dentară se poate palpa coroana molarului de minte.
 tumefierea și congestia capușonului mucos și a mucoasei din jur
 de sub capușon se scurge puroi
Evoluție
 procesul infecţios întreţinut de pericoronarită duce la apariţia unor complicaţii septice în părţile moi
perimaxilare, în oasele maxilare, în ganglioni sau la distanţă. Difuzarea procesului septic în spaţiile
fasciale primare sau secundare mandibulare poate duce la apariţia unor infecţii ale acestor spaţii
Tratamentul
 medicamentos - local antiinflamator, antiinfecțios, spălături, spray-uri , badijonare cu solușie ClZn
10%, tratament cu antibiotice nu e recomandat
 tratamentul chirugical conservator - prevede etapele de drenaj a sacului pericoronar care se face prin
ridicarea capișonului cu o pensă, urmată de spălături cu soluții antiseptice. În alte cazuri se practică
drenajul prin incizia capișonului pericoronar cu tehnica elucidată la tratamentul conservativ
chirurgical al pericoronaritei congestive
 tratamentul chirurgical radical - se realizează când dintele nu se pretează la un tratament chirurgical
conservativ și constă în extracția dintelui cauzal
Molar de minte ce a provocat complicaţii sau accidente inflamatorii severe

- Pericoronarita congestivă şi mai ales cea supurată se pot complica cu procese septice
severe la nivelul părţilor moi, oaselor, ganglionilor sau la distanţă. în aceste cazuri, se
indică următoarea conduită terapeutică:
- timpul 1: se aplică un tratament local şi general (irigaţii antiseptice,
administrare de antibiotice şi antiinflamatoare);
- timpul 2: incizia şi drenajul colecţiilor supurative care pot apărea ca şi
complicaţii inflamatorii;
- timpul 3: după cedarea fenomenelor inflamatorii/infecţioase, se îndepărtează
cauza - se practică odontectomia sau extracţia molarului de minte.
105. Complicaţiile pericoronaritei şi profilaxia lor.

Complicatii locale:
Supuratii ale partilor moi: infiltrat, limfadenita, abces, flegmon, contractura inflamatorie, granulom,
stomatita.
Pericoronarita, prin procesul septic pe care îl întreţine, poate constitui punctul de plecare al osteitei şi/sau
osteomielitei mandibulare. Aceste complicaţii osoase rămân însă destul de rare.
Procesul septic se poate propaga la os pe cale:
 periostală - în urma unor infecţii ale ţesuturilor perimandibulare;
 ligamentară, infecţia propagându-se de-a lungul rădăcinilor, prin ligamentele alveolo-dentare
disociate;
 direct prin sacul pericoronar în incluziile profunde.
Sub incidenţa procesului infecţios cronic se poate produce o osteită hipertrofică cu reacţie proliferativă
osoasă sau chiar osteomielită.
Implicarea frecventă a ganglionilor submandibulari, genieni şi uneori pretragieni în procesul septic datorat
pericoronaritei supurate determină apariţia adenitelor acute sau cornice.
Complicatii generale:
Tromboflebita sinusului cavernos - este un accident relativ rar, apare mai frecvent în legătură cu supurația
spațiului infratemporal, procesul septic merge pe calea plexului venos pterigoidian, trecind prin partea
inferioara a sinusului cavernos.
Complicațiile pulmonare - reprezintă consecința aspirației din cavitatea bucală a conținutului septic ce-și are
originca în pericoronarita supurată. Flora microbiană este reprezentată de germeni anaerobi, fuzospiralare,
care pot provoca pneumonii grave sau chiar gangrene pulmonare.
Complicații generale - apar prin vehicularea sanguină a germeni lor microbieni, producînd: septicemii sau
septicopiemii, endocardite, nefrite uveite (inflamarea ochiului).
106. Abcesul retromolar: etiologia, tabloul clinic, diagnosticul, tratamentul.
107. Chisturile de erupție: etiologia, caracteristicile clinice, diagnosticul, tratamentul.

Chistul de eruptie este un chist odontogen localizat superficial in jurul coroanei unui dinte, cel mai adesea temporar,
aflat in eruptie.
Apare cel mai frecvent in contextul eruptiei dentitiei temporare, sau a incisivilor superiori sau a molarilor permanenti
(la copii de 6-8 ani).
Poate sa apara si la adulti, in contextul unui dinte semiinclus.
Caracteristici clinice:
 Se prezinta sub forma unei leziuni cu aspect chistic, localizata in dreptul dintelui in eruptie
 Mucoasa crestei alveolare, care il acopera, este intacta, dar intinsa si subtiata
 La palpare, are o consistenta fluctuenta si este discret dureros
 Deformarea mucoasei gingivale care acoperă coroana dintelui pe cale de erupție
Tratament:
 Incizia cu evacuarea conținutului chistic
 Excizia unei porțiuni mici de mucoasa
 Chiuretajul
108. Erupţia dificilă molarului 3 inferior și superior: etiologia, clinica, diagnosticul diferențial,
tratamentul.
Frecvența mare a accidentelor si complicațiilor determinate de erupția molarului de minte inferior este explicată în
mod diferit de diverși autori.
1. Insuficiența de spațiu retromolar prin diminuarea progresivă a dezvoltării mandibulei în cursul evoluției
filogenetice. Mulți savanți consideră că molarii de minte reprezintă grupa de dinți cu tendința către dispariție,
deoarece coroana este mai mică comparativ cu ceilalți molari, iar deseori au aspect rudimentar.
2. Independența genetică între dimensiunile maxilarelor și cele ale dinților. Un copil poate moșteni un maxilar
mic de la un părinte și dinți mari de la altul.Creșterea înapoi a mandibulei, în direcția gonionului, care antrenează
și rădăcinile necalcificate a M3, accentuând oblicitatea axului coroanei M3 față de cea a M2.
3. Țesuturile osoase și gingivale ale crestei alveolare structurate, dense, rezistente pe care molarul de minte le
are de traversat în momentul când trebuie să erupă.
Factori generali:
 Hipotiroidism;
 Avitaminoze, în special avitaminoza D;
 Tulburări metabolice;
 Factori ereditari;
 Cauze toxice (raze X);
 Anomalii cromozomiale (sdr. Down și Turner);
 Disostoza cleidocraniană;
 Procese de osteoscleroză cauzate de hipocalcemia și hiperfluoroza maxilarelor.
Factori locali:
Factori favorizanți:
a) topografia locului de erupție și morfologia molarului inclus
 Incluzia la locul normal de erupție;
 Incluzia ectopică cu erupția în unghiul mandibulei,ramul ascendent etc.;
 Erupția în poziția anormală cu inclinații în ax (mezial,distal) cu deviere linguală,sau vestibulară;
 Coroane globuloase asociate cu lipsa spațiului și erupție în poziție anormală.
b) capușonul de mucoasă (operculum) - Acesta reprezintă elementul principal favorizant, în apariția accidentelor și
complicațiilor septice ale incluziei molarului de minte inferior (în spațiul dintre suprafața ocluzală a molarului inclus
mucoasă apare retenție de resturi alimentare și se creează condiții optime de dezvoltare a germenilor patogeni.)
109. Erupţia dificilă a celorlalţi dinti: premolari, canini pe ambele maxilare: etiologia, caracteristicile
clinice, diagnosticul, tratamentul.
Cauzele erupției dificile: malpozitiile (distopii (ectopie/entopie), rotațiile, egresiunile), transpozitiile dentare,
heterotopiile, incluzia dentara.
Distopie dentara-dintele parțial sau complet este erupt însă este situat in afara (ectopie) sau înăuntru (entopie) arcade
dentare.
In transpozitiile dentare, 2 dinți vecini își schimba locul pe arcada. Cel mai frecvent sunt implicați incisivul lateral și
caninul sau caninul si premolarul prim.
Heterotopiile sunt situații rare in care dintele se găsește la distanța de locul normal de eruptie. Caninul superior se
poate dezvolta suborbitar.
Incluzia dentară- dintele care nu a erupt in cavitatea bucala fără sa fie obstrucționat de un alt dinte.
Etiologie:
Factori locali:
 sediul sau forma mugurelui dentar (sediu prea profund intraosos, mugure deformat sau anchiloza dentomaxila
 obstacole in calea de eruptie (persistenta dintelui temporar peste limita normala, cădere prematura sau extracț
precoce a dintelui temporar, malpozitiile dinților vecini deja erupti, formațiuni tumorale sau pseudotumorale i
calea dintelui inclus (chist radicular al dintelui temporar, chist pericoronar al dintelui in eruptie)
 lipsa spațiului pe arcadă
 tulburări osoase
 leziunile maxilarelor-traumatisme maxilo-faciale, despicături labio-maxilo-palatine, osteomielitele maxilarelo
Factorii generali:
 factorul ereditar (anomalii cromozomiale-sindromul Down)
 disendocrinii (hipotiroidie, hipopituitaritism)
 rahitism
 sifilis
 hipovitaminoze (D C)
Manifestările clinice:
 poate lipsi simptomatologia subiectiva proprie
 prezenta pe arcadă a unui dinte temporar după depășirea perioadei fiziologice de eruptie
 absenta dintelui permanent cu insuficienta sau nu a spațiului
 prezenta unei proeminente a planului osos
 prezenta tremelor sau diastemelor
 deplasări, migrații, rotații ale dinților vecini
 existența unui spațiu pe arcada
 procese inflamatorii ale mucoasei (pericoronarite, gingivi-stomatite)
 caninii superiori incluși pot determina deviații sau rotații in Ax ale lateralilor sau primilor premolari
 dereglări de ocluzie
Tratamentul:
 Pentru ectopie şi transpoziţie, in majoritatea cazurilor se aplică o terapie ortodontică de redresare a poziţiei
dintelui, cu o eventuală terapie chirurgicală asociată de tipul: extracţii dentare, alveolotomie etc.
 În cazul heteropiei se practică extracţia dintelui interesat.
 In cazul incluziei se descriu: odontectomia (ca metodă radicală), sau metode conservatoare - redresarea
chirurgical-ortodontică sau transplantarea,
Redresarea chirurgicală include 3 etape:
 menţinerea sau obţinerea spaţiului necesar pe arcadă;
 descoperirea chirurgicală a coroanei şi ancorarea dintelui;
 tracţionarea lentă şi progresivă până la alinierea caninului pe arcadă
Transplantarea caninului inclus:
Este o metodă rar folosită, care constă in extracţia caninului inclus şi introducerea sa imediată intr-o alveolă nou crea
in creasta alveolară sau in alveola rămasă după extracţia dintelui temporar, care insă va trebui lărgită şi adâncită in
funcţie de volumul rădăcinii.
110. Periostita (abcesul subperiostal) odontogenă: clasificarea, etiopatogenia, anatomia

patologică.
Periostita odontogenă acută (abcesul subperiostal) este o afecţiune inflamatoare abcedată a crestei
alveolare sau, mai rar, a corpului maxilarelor. Se localizează periostita pe unul din versantele crestei
alveolare, mai frecvent pe cel vestibular, mai rar pe cele lingual sau palatinal.
! reactia inflamatorie ale invelisului osos.
Clasificare:
Periostita acută:
 seroasă,
 purulentă.
Periostita cronică:
 osifiantă,
 rarefiantă.
 Din dintele cu gangrenă exudatul prin canalele folcman, gaverson şi vasele limfatice pătrunde
subperiostal. Sau prin fisurile formate patologic anticipat în pereţii alveolei;
 tumefacţia gingiei din cauza edemului;
 apoi infiltraţia periostului şi a mucoasei;
 colecţia de puroi este situată între os şi periost.
Etiologia: - microorganisme ca stafilococul auriu, streptococi, pneumococi.

Apare ca o complicatie a: periodontitei marginale si apicale; inflamatiei chisturilor radiculare; extractiilor
traumatice.
Anatomia patologica.
Din punct de vedere anatomopatologic, la nivelul osului se trece prin urmatoarele etape:
- etapa congestiva, caracterizata printr-o congestie puternica cu hiperemie si vasodilatatie, edem inflamator;
- etapa supurativa osoasa, in care fluxul sanguin este incetinit, favorizand dezvoltarea germenilor patogeni,
cu producerea de tromboze capilare, urmate de mortificarea tesutului medular si formarea de microabcese;
- etapa de necroza osoasa. Tulburarile circulatorii duc la instalarea necrozei osoase, osul necrozat fiind
inconjurat de o zona de os demineralizat;
- etapa reparativa. se instalează după evacuarea elementelor patologice și se caracterizează prin
proliferarea de țesut fibroconjunctiv și neoosteogeneză
111. Periostita (abcesul subperiostal) acută odontogenă: diagnosticul,clinica, tratamentul.
General: temperatura corpului 37,6-37,8°C, rar 38°C, se semnalează adinamie (astenie), curbatură pe fonul
unei stări generale insuficiente, inapetenţă, cefalee, frisoane.
Obiectiv: Se semnalează o asimetrie facială cauzată de edemul ţesuturilor moi în dependenţă de dintele în
cauză.
În cazurile când periostita este cauzată de dinţii distali apare un trismus puternic. În vestibul bombează o
tumefacţie se percepe fluctuenţă.
Abcesele anterioare (incisivii laterali) se prezintă sub formă de tumefacţii rotungite, cele posterioare
(molarii, şi mai rar premolarii) au forma de tumefacţii alungite, situate în şanţul palatin, ce pot evalua fie
spre linia mediană, fie spre marginea gingivală. Prezintă de obicei, o consistenţă mai fermă, din cauza
grosimii fibromucoasei. Când evoluează lateral, se pot fistuliza la nivelul marginii gingivale, în jurul
coletelor dinţilor cauzali.
Sediul focarului purulent situat unilateral (vestibular, palatinal sau lingual);

- Durere în dintele cauzal ce distare după apariţia tumefacţiei;
- Mobiltatea numai a dintelui cauzal
Diagnosticul diferential:
 Periodontita se caracterizează numai prin dureri dentare, lipsite de edemul părţilor moi vestibulare şi
faciiale.
 La osteomielită apofiza alveolară este atacată de proces din toate părţile. Fenomenele locale sunt
asociate cu o stare generală gravă, persistă mobilitatea unui grup de dinţi împreună cu cel cauzal.
 Flegmonul este caracterizat prin absenţa colecţiilor limitate şi tendinţa invadată a procesului septic,
aceasta infiltrând difuz ţesuturile.
 Tumorul malign apariţia lentă a edemului practic indolor, lipseşte dintele cauzal.
În cadrul tratamentului periostitei acute se vor rezolva două probleme de bază: evacuarea exsudatului din
colecţia purulentă şi extracţia dintelui cauzal, dacă acesta şi-a pierdut valoarea funcţională, sau tratamentul
endodontic nu face faţă.
În faza incipientă:
 deschiderea şi prelucrarea antiseptică a dintelui cauzal;

 fizioproceduri (raze ultraviolete, soliuxs);
 antibioticoterapia;
In faza purulentă:
 deschiderea şi prelucrarea antiseptică a dintelui cauzal;

 incizie cu prelucrarea antiseptică
antibioticoterapia
antihistamine;
 desensibilizate;
 Antidolorante.
Deschiderea chirurgicală a abcesului subperiostal se realizează sub anestezie loco-regională (infiltrativă sau
tronculară), iar în unele cazuri sub anestezie generală: pacienţi necooperanţi, copii, bolnavi excitaţi
psihomotor, etilici, epileptici, alergici la anestezicele locale.
Incizia trebuie efectuată conform următoarelor principii:
 se practică în zone declive pentru a permite drenajul gravitaţional;
 nu se practică in zonele centrale ale tumefacţiei, slab vascularizate;
 alegerea locului de incizie trebuie să ţină cont de spaţiile anatomice afectate, de o eventuală evoluţie
în spaţiile vecine, de structurile vitale prezente la acel nivel, de tipul de drenaj, de posibilele sechele
postoperatorii;
 incizia trebuie să faciliteze pătrunderea în spaţiile afectate, dar şi în spaţiile vecine ce ar putea fi
afectate de extensia supuraţiei.
Liniile de incizie:
Abcesul subperiostal anterior vestibular
- anestezie loco-regională;
- incizie la nivelul de bombare maximă;
- traiectul inciziei longitudinal;
- până la os, larg (1,5-2cm);
- drenare adecvată.
Abcesul subperiostal anterior palatinal:
- incizie longitudinală paralel cu artera palatinală sau incizia şi excizia unei porţiuni a fibromucoasei în
formă de triunghi.
Drenajul: Drenajul supuraţiei se asigură cu simple fîşii de cauciuc steril tăiate dintr-o mănuşă, lame de
cauciuc sub formă de jgheab sau cu tuburi subţiri de politilen cu diametrul de 2,5 mm. Drenul permite
evacuarea în continuare a secreţiilor purulente, păstrînd în acelaşi timp îndepărtate marginile plăgii. Acesta
se menţine 24- 48 de ore, pînă cînd se remit fenomenele loco-regional.
Dintele cauzal va fi extras cînd acesta nu poate fi supus tratamentului endodontic, nu are valoare protetică,
posedă o mobilitate ireversibilă, se află în focarul de infecţie sau provoacă complicaţii septice. Extracţia
dintelui care serveşte drept sursă de infecţie se realizează concomitent cu deschiderea colecţiei purulente,
însă în unele cazuri această operaţie se amînă pînă cînd fenomenele inflamatorii acute retrocedează (starea
generală gravă a bolnavului sau intervenţia poate întîlni dificultăţi tehnice). În celelalte cazuri dintele se
păstrează şi beneficiază de tratament conservator chirurgical care constă în chiuretajul periapical cu rezecţie
apicală, amputaţie radiculară, premolarizare sau reimplantarea dintelui. Acesta se aplică după remiterea
fenomenelor acute şi este precedat de drenajul endodontic ce se efectuează în timpul episodului acut. După
intervenţia chirurgicală se recomandă pacientului: băi bucale cu soluţii slab antiseptice (permanganat de
potasiu 1%-20ml, hidrocarbonat de Na 1-2% sau furacilină 1:5000 de 3-4 ori pe zi), preparate
medicamentoase (antibiotice, antifungice, analgezice, antihistaminice, vitamine), fizioproceduri.
Farmacoterapia:
Ţinînd cont de testările de laborator privind sensibilitatea la atibiotice a florei microbiene din supuraţiile
odontogene, dar şi de experienţa medicului, pentru tratamentul periostitei se folosesc, în ordine: peniciline
(oxacilina, ampicilina, amoxicilina), lincosamide 48 (lincomicina, clindomicina), macrolide (eritromicina,
azitromicina), cefalosporine, sulfamide şi metronidazol.
Pentru combaterea durerii postoperatorii se folosesc analgezice curente, care mai posedă efecte
antiinflamatorii şi antipiretice: acetaminofen, acid acetilsalicilic, ketorolac, indometacină, ibuprofen etc.
Pentru hiposensibilizarea organismului se recomandă preparatele de calciu (sol. de 10 % de clorură de
calciu, gluconat de calciu, calciu lactat) şi preparatele antihistaminice (difenhidramina, clemastina,
cloropiramina, prometazina, ceterizina).
Tratamentul de susţinere şi stimulare a organismului se va face în funcţie de starea generală a bolnavului.
Alimentaţia va fi la început uşoară, cu alimente lichide şi moi. Este necesară o bună hidratare a bolnavului,
iar atunci cînd deglutiţia nu permite, se va recurge la administrarea parenterală (perfuzii cu soluţie de
glucoză 5%, reopoliglucină). Se va asocia tratamentul vitaminic din care nu trebuie să lipsească vitamina C
şi complexul B. Din preparatele care stimulează rezistenţa specifică a organismului se administrază:
anatoxină stafilococică, serul antistafilococic, gama-globulina antistafilococică, bacteriofagul stafilococic.
Terapia cu agenţi fizicali sau fizioterapia işi găseşte rolul in contextul periostitelor odontogene după 2-3
zile de la tratamentul chirurgical şi in scop biotroficizant în fazele de evoluţie cronică. Electroterapia,
diatermia, magnetoterapia, laserterapia cu He-Ne, termoterapia, fototerapia (RUV, RIR cu lămpi Sollux),
electroforeza cu substanţe medicamentoase, sunt doar cateva dintre mijloacele terapeutice care furnizeaza
agenţi fizicali cu largă aplicabilitate asupra patologiei inflamatorii prezentate. Alegerea metodei de
fizioterapie depinde de stadiul de dezvoltare şi evoluţia clinică a procesului inflamator, precum şi de
reactivitatea generală a organismului şi afecţiunile asociate.
112. Periostita odontogenă cronică: diagnosticul, tabloul clinic, tratamentul.

Diagnosticul:
 acuzele bolnavului (apariția edemului, dureri)
 istoricul acutei maladii (etiologia)
 examenul clinic exo/endobucal
 examenul paraclinic (radiologic, de laborator, antibioticograma, termometria)
Tabloul clinic:
Semne generale:
 Slăbiciuni
 Indispoziție
 Insomnie
 Temperatura ridicată
 Pierderea poftei de mincare
Semne locale:
 Dureri spontane sau provocate de intensitate minima
 Hiperemie și edem al țesuturilor moi din cavitatea bucala cit și a țesuturilor feței
 Obiectiv-deformarea importantă a reliefului osos
Tratament:
În faza purulentă:
 deschiderea şi prelucrarea antiseptică a dintelui cauzal;
 incizie cu prelucrarea antiseptică;
 antibiotice osteotrope (augumentina, oxacilină, doxacilină).
 antihistamine (analgin, amidopiridină)
 desensibilizate;
 preparate pirazolonice (analgin, amidopiridină)
 clătituri zilnice multiple cu sol. permanganat de potasiu 1:3000 sau hidrocarbonat de natriu de 1-2 %.
În periostitele de origine traumatica sau chimica se urmărește creșterea imunității locale și generale a
organismului (vaccinuri polivalente, vitamine, agenți fizici).
113. Factorii determinanți în dezvoltarea osteomielitei odontogene.

 diseminarea hematogena de la un focar septic aflat la distanța
 însămânțarea directa de la procese infecțioase dento-parodontale, traumatism chirurgical sau
accidental
 flora microbiană responsabila de apariția osteomielitei este stafilococul alb și auriu, streptococul
hemolitic
 scăderea rezistentei organismului (diabet, agranulocitoză, leucemie, anemie, malnutriție, febre
eruptive)
 antibioterapia incorect condusă
 accidente de erupție a dinților
 extracții sau manopere chirurgicale nesterile
 focarele infecțioase din vecinătate-pericoronarita, pungile parodontale adinci și netratate, supuratiile
periosoase neglijate
 gangrenele pulpare complicate cu parodontita apicala, de unde infecția se extinde in țesutul osteo-
medular și mai departe.
114. Osteomielitele maxilarilor: clasificare, etiologie, patogeneză.

Osteomielita- este un proces infecţios cu caracter purulent - necrotic, care evoluează în os şi ţesuturile
înconjurătoare sub influenţa factorilor, de natură fizică, chimică şi biologică, pe fonul sensibilizării
preliminare şi a dereglărilor neurohumorale (A. I. Şargorodski, 1985).
Osteomielita odontogenă a maxilarelor – proces inflamator necrotico - purulent infectios in tesutul osos,
maduva osoasa si periost (deobicei si in tesuturile moi inconjuratoare) ca urmare a organismului
hipersensibilizat la factorul etiologic si imunitate slaba.
I.După factorul etiologic
 Osteomielită odontogenă. Constituie 98%
 Osteomielită hematogenă.
 Osteomielită traumatică:
- consecutivă unei plăgi prin armă albă;
- consecutivă unei plăgi prin armă de foc;
- consecutivă unei traume actinice (osteomielită actinică).
Osteomielită cu caracter specific:
- de natură actinomicotică;
- de natură tuberculoasă;
- de natură sifilitică.
II. După evoluţia clinică: necomplicată;
complicată (flegmon etc.).
III. După fazele inflamaţiei : acută;
subacută;
cronică.
IV.După localizare: maxilarul superior;
maxilarului inferior.
V.După gradul de răspândire a procesului: circumscrisă (limitată); invadantă(difuză).
Etiologie
• Osteomielita poate avea drept cauză diseminarea hematogenă de la un focar septic principal aflat la
distanţă. Ea poate avea multiple localizări la nivelul osului afectat.
• Un alt mecanism de producere al osteomielitei poate fi însămânţarea directă. În acest caz germenii
pătrund la nivelul osului prin extensie de la procese infecţioase dento-parodontale sau după un
traumatism chirurgical sau accidental.
• Flora microbiană responsabilă de apariţia osteomielitei este reprezentată de stafilococul alb şi auriu,
streptococul hemolitic şi Escherichia coli.
• Factorii favorizanţi ai apariţiei osteomielitei sunt reprezentaţi de scăderea rezistenţei organismului
(diabet, agranulocitoză, leucemie, anemie, malnutritie, etilism cronic, febre eruptive), virulenţa
crescută a florei microbiene dar şi o antibioterapie incorect condusă.
Patogeneza:
1)Teoria trombo-embolica
• Osteomielita apare in urma trombozei septice și a embolizării vaselor;

• Infecția și toxinele ei acționează in primul rind asupra vaselor țesutului medular;
• Ca consecință apare inflamația pereților vasculari
• Sectorul osos irigat este lipsit de circulația sangvina si se necrozează
2)Teoria alergică
• Osteomielita apare in organismul sensibilizat, sub influența unui iritant nespecificat și evoluează ca o
inflamatie hiperergica
3)Teoria neurotrofica
• Osteomielita apare la pacienții ch rezistența organismului dereglată
• In apariția osteomielitei o mare importantă are starea SNC
115. Osteomielita odontogenă a maxilarelor: clasificarea, etiopatogenia, anatomia patologică.
Osteomielita odontogenă a maxilarelor – proces inflamator necrotico - purulent infectios in tesutul osos,
maduva osoasa si periost (de obicei si in tesuturile moi inconjuratoare) ca urmare a organismului
hipersensibilizat la factorul etiologic si (deobicei) imunitate slaba. Preponderent afecteaza persoanele intre
20 si 40 de ani, barbatii prevaleaza.
Clasificarea:
Dupa evolutie: necomplicata; complicata.
Dupa localizare: maxilar, mandibular.
Fazele inflamatiei: acuta; subacuta; cronica.
Gradul de raspindire: limitat; difuz.
Etiologie: Osteomielita acuta se dezvolta in rezultatul patrunderii infectiei odontogene. Flacaii principali –
Stafilococul auriu si alb (albicans), streptococi si alti coci, bacili si bacterii putride deobicei in asociere, in
formele complicate se intilnesc si streptococi anaerobi si stafilococi patogeni. Un rol mare li se acorda
anaerobilor nesporogeni.
Patogenie: Cel mai des este afectata mandibula pe motivul structurii tisulare: canale havers mai putine si
mai inguste, tesut spongios mai bogat, astfel drenarea din maduva nu se efectuiaza eficient favorizind
mecanismele distrugatoare ulterior. Imunitatea locala scade, apar reactii alergice prin distrugerea vaselor
(reactii autoimune, de tip 3 preponderent) duce la ischemie, staza apoi la necroza. Pacientul devine alergic la
antigeni, endo/exo toxinele bacteriene si iaka. Osteomielita maxilara odontogena survine cel mai frecvent de
la inf. Primului molar, la mandibula M1>M de minte>M2.
Morfopat: Osteomielita deobicei are evolutie: acuta; subacuta; cronica, dar se poate instala si forma cronica
de novo care nu a avut initiere de osteomielita acuta (agent putin virulent si stabil la antibiotice, ori
imunitate redusa, reactie hipoergica).
ANATOMIE- PATOLOGICA:
4 etape:
- congestie
- supuratie
- necroza
- reparatie.
I) congestie osoasa: etapa reversibila a procesului inflamator.
clinic- congestie puternica, edem inflamator periostal.
histologic – hiperemie
- vasodilatatie.
- daca aceasta etapa este recunoscuta clinic si se instituie tratamentul cauzal si cel antibiotic se poate
suprima evolutia procesului inflamator.!!
II) supuratie osoasa: urmeaza congestiei osoase, daca nu s-a intervenit.
* sectorul microvascular:
- edemul existent compreseaza vasele sangvine.=> scade fluxul sangiv => este favorizata producerea de
tromboze capilare septice si dezvoltarea germenilor patogeni.
* sectorul medular:
- necroza tesutului medular => aparitia de microabcese, care se extind.
* sectorul periostal:
- apare edemul => decolari intinse si deperiostari largi, extinderea edemului spre partile moi periosoase =>
supuratii
- tulburari vasculare.
III) necroza osoasa (etapa de sechestrare):
- existenta tulburarilor de circulatie si a trombozelor vasculare va favoriza instalarea necrozei, astfel ca
sectorul de os ischemiat va fi izolat de organism ducand la aparitia „sechestrului” .Radiologic acesta apare
ca si o zona de radioopacitate, dat fiind faptul ca in aceasta zona nu mai exista vase si circulatie, ceea ce
duce la inactivarea proceselor de demineralizare.
- in jurul sechestrului functia vasculara exista => osul se demineralizeaza => zona va fi radiotransparenta,
inconjurand osul necrozat precum un sarcofag.
- daca sechestrul este complet delimitat, se va elimina la exterior prin intermediul fistulelor( tegumentara sau
la nivelul mucoasei), o data cu colectia purulenta.
IV) reparatie osoasa: se instaleaza posteliminare proces patologic(colectie si/sau sechestru)
- supuratia scade in dimensiuni.
Are 2 directii:
- din interiorul osului prin proliferarea tesutului fibroconjunctiv si de neoosteogeneza
- din exteriorul osului prin intermediul periostului, care dispune de o remarcabila capacitate osteogenetica.
!!proces hiperactiv de depunere osoasa la tineri poate duce la aparitia de deformari osoase care trebuie
diagnosticate diferential, avand aspect pseudotumoral.
116. Osteomielita odontogenă acută a maxilarelor: anatomia patologică, tabloul clinic,

diagnosticul.
Osteomielita maxilara acuta poate decurge normal, hipo si hiperergic.
Este seroasa si purulenta. Inflamatia seroasa se mentine un timp foarte scurt, fiind o etapa de tranzitie.
Tabloul clinic: Initial bolnavul acuza dureri vii intense in zona unui dinte, apoi a mai multor dinti, corpului
maxilarului, durerea radiaza aj la jiumate de cap.
General: intoxicatie: anorexie, slabiciune, temperatura, insomnie des, transpiratii, tahicardie, sunetele
cardiace sunt surde, incetinirea tranzitului intestinal (zapor) sau chiar diaree si in general pacientul e cam
trist. In osteomielita de focar, redusa - Temperatura subfebrila, 1-3 zile poate fi 39-40 C.
Osteomielita difuza: temperatura se mentine 38-40 grade. In primele trei zile palpator si inspectiv nu se
observa nimic, subiectiv durere prezenta in zona palpata, peste 3 zile apare inflamatia colaterala in tesuturile
moi, in urmatoarele zile palpator se ingroasa maxilarul pe contul inflamatiei in periost, obiectiv in cav.
Bucala se observa edemul inflamator al mucoasei, limbii, saliva devine viscoasa, aroma bucala e
formidabila, dintele cauza e mobil, inclusiv si vecinii, gingia inflamata atit vestibular cit si oral, percutia
dentara dureroasa, la afectarea nervului alveolar inferior mai ales cind de vina ii M1 si P2 apare semnul
VENSEN – pareza pe jumatate de mandibula. E prezenta limfadenita seroasa submandibulara,
submentoniera, cervicala, nu-i exclusa si cea purulenta. Inflamatia purulenta se poate raspindi si forma
flegmoane si abcese. Radiologic se observa de la 2 saptamini de boala – distructie osoasa si
hiperplasticitatea periostului, pina la doua saptamini – doar afectiunea osului (rezorbtie) periapical la
dintele/dintii cauza.
Ant. Patologica: In maduva apar zone rosii inchise de necroza care curind se transforma in galbene – puroi;
vasele devin afectate: staza, hiperemie, trombate din cauza inflamatiei ceea ce duce la necrotizarea unei zone
in expansiune a maduvei, se raspindeste si in vasele de alimentare a osului ducind la distrugerea lor si la
necroza purulenta a oaselor (tesutului osos), se raspindeste si asupra periostului (comunicarea prin vase si
canalele Havers, Volkmann), apre inflamatie purulenta si in tesuturile moi inconjuratoare prin colaterale si
comunicarea directa. Se formeaza abces subperiostal, care se poate fistuliza, asa apare abcesul sau
flegmonul!
Diagnosticul diferencial:
De periodontita acuta – nu e asemenea intoxicatie, dupa inlaturarea dintelui periostita dispare in 3-5 zile, nu
se raspindeste durerea si mobilitatea spre dintii vecini.
117. Osteomielita acută odontogenă a mandibulei: diagnosticul diferențial și tratamentul.

Diagnosticul diferențial osteomielitei odontogene acute
a. Periodontită acută - focarul de inflamație în periodontită este limitat la un singur dinte. starea generală a
bolnavului este satisfăcătoare
b. Periostită acută - focarul de inflamație localizat la suprafața procesului alveolar.
reacția generală a organismului mai puțin exprimată, inclusiv modificări în analiza de
sânge. fenomenele inflamatorii se instalează după un episod acut dento-parodontal. Rx
determină cauza localăc. Procese inflamatorii ale țesuturilor moi (abcese, flegmoane) - pentru flegmon nu e
caracteristică reacția inflamatorie exprimată a periostului. debutul inflamator este precedat de simptomele
procesului cauzal local, care sunt ușor de diagnosticat clinic și pe Rx. evoluția este mai scurtă, vindecarea
după suprimarea cauzei
d. Chisturi suprainfectate - pe măsura creșterii provoacă deformarea țesuturilor moi și a maxilarelor.
Suprainfecția decurge cu semne asemănătoare abcesului
Tratament
- bolnavul se internează în spital, osteomielita fiind o urgență chirurgicală.
- se înlătură dintele cauzal și imediat se instituie un tratament antibacterian.
- se susține starea generală și se tratează acidoza și deshidratarea. Bolnavilor anemiați li se administrează
transfuzii. Durerea se combae prin sedative.
- Drenajul chirurgical reduce resorbția toxinelor și răspândirea infecției și se efectuează cât mai curând
posibil, după prelucrarea prealabilă cu antibiotice.
- sechestrectomia este indicată după demarcarea sechestrului. Sechestrul se va localiza
prin examen radiografic. La mandibulă se intervine intraoral pentru sechestrele
alveolare, iar pentru cele situate la marginea bazilară - pe cale cutanată.
- Tratamentul posteporator: antibiotice, transfuzii, ser gluconat, vitamine, regim bogat
în proteine cu valoare calorică ridicată.
- Se previne fractura patologică, aplicând atele pe arcadele dentare.
- Tratamentul se efectuează conform patogeniei osteomielitei - hiposensibilizante
(difenhidramină, pipolfen), etizină, analgetice, bromide, vitamine C, D, B,
galascorbină în combinație cu antibiotice și CaCl2
- Pentru mărirea rezistenței organismului se recomandă sol. de glucoză, transfuzii de
sânge, fizioterapie. 30-50 ml/ kg masă corporală
- Ozonul, aplicat pe traiectoria fistulelor sau prin incizii, limitează producerea de
sechestre, grăbind procesul de vindecare.
- În formele rebele se folosește introducerea bolnavilor în încăperi cu oxigen sub
presiune (terapie hiperbară); oxigen 100% la 2 atmosfere, 25-26 ședințe
118. Tratamentul general al bolnavilor cu osteomielită odontogenă acută a maxilarelor.

Terapia antibacteriană:
• Antibiotice de spectru larg pînă la aprecierea sensibilităţii prin ATB-gramă
• Ceftriaxon 1g-2ori în zi
• Eritromicină 0,5x4 ori pe zi (din spectru ingust)
• Lincomicin 30% 2 ml i/m 3 ori pe zi, 7 zile
Dezintoxicaţie 30 – 60 ml de lichid/kg – corp
• Sol. Refortan 6%
• Sol. Guicosae10% (după controlul glicemiei)
• Sol.fiziologică
• Sol. Ringer
Tratament desensibilizant
• Dimedrol, suprastin, fencarol
• Antidoloranti.
Fizioterapia
 iradierea cu raze ultraviolete, raze infraroşii;
 electroforeza heparinei, K iodat, Ca clorat, sulfatului de Cusau Zn 2%;
 irigarea cu sol. antiseptice calde(clorhexidina, permanganatde K, hidrocarbonat de Na 1-2 %);
 ultrasunetul; nămolurile sterile, parafina, ozocherita;
 administrarea locală a ozonului aplicat prin traiectul fistulelor sau prin incizii;
 terapia hiperbară –introducerea bolnavilor în încăperi cu oxigen sub presiune (oxigen 100%la 2 atm,
25- 26 de şedinţe)
 Farmacoterapia suplimentară de menţinere dupa necesitate
- enzime: tripsina, lizina, himopsina;

- perfuzii cu sol. glucoza 5%, sol. NaCl 0.9%;
- vitaminoterapie (A, grupul B, C);
- analgezice: baralgina, dexalgin;
- hormoni
119. Tratamentul local al bolnavilor cu osteomielită odontogenă acută a maxilarelor.

În osteomielita acută tratamentul chirurgical urmăreşte drenarea procesului septic prin incizia
supuraţiilor şi lărgirea fistulelor, asociată cu irigaţii abundente cu soluţii antiseptice. Antibioterapia de
primă intenţie va folosi antibiotice cu spectru larg, rezultatul antibiogramei optimizând schema
terapeutică. Extracţia dinţilor cauzali se face cât mai precoce.
1) Rezolvarea problemei dintelui cauzal
Prin extractia la timp a dintilor cauzali se inlatura focarul de infectie si se asigura un drenaj eficient
endoosos, de asemenea se inlatura si alergenul, care provoaca sensibilizarea organisumului. Ceilalti
dinti mobili din vecinatate pot fi conservati si imobilizati deoarece, dupa remiterea procesului
inflamator, mobilitatea lor dispare.
2) Deschiderea abceselor (exo sau endobucal)
Deschiderea abceselor se face paralel cu extractia dintilor cauzali, se face pe versantele oral sau
vestibular. Inciziile sunt mari
3) Drenajul
4) Chiuretajul
5) Decorticarea osului (corticotomia)
Constă în îndepărtarea corticalei osoase externe din zona procesului inflamator, în faza subacută sau
cronică. Datorită prezenţei procesului inflamator, corticala este avasculară, iar germenii microbieni din
microabcesele medulare nu pot fi supuşi acţiunii antibioticelor administrate. Prin îndepărtarea corticalei
şi aplicarea lamboului vestibular, se asigură drenajul şi vascularizaţia zonei medulare, ceea ce grăbeşte
stingerea procesului septic. Intervenţiile sunt urmate de instalarea temporară a unui dispozitiv care să
asigure irigaţia – aspiraţia focarului septic. Obwegeser susţine că decorticarea parţială a osului scurtează
considerabil timpul de tratament.
6) Sechestrectomia:
Se practică numai după delimitarea completă a sechestrelor, in faza cînd acestea sunt mobile, după
aproximativ 3-5 săptămîni de la debut.
Intervenţia este preferabil să se practice pe cale endobucală, cu menajarea periostului, care are un rol
important în regenerarea osoasă.
Dinţii cu indicaţia majoră de extracţie sunt cei cauzali şi cei implantaţi pe sechestre, ceilalţi dinţi mobili
din vecinătate pot fi conservaţi deoarece, după remiterea procesului inflamator, mobilitatea dispare.
În caz de afectare limitată a maxilarului sau a crestei alveolare a mandibulei sechestrectomia poate fi
efectuată intraoral. Pe cînd în toate celelalte cazuri este utilizată calea cutanată. În toate cazurile
radicalismul va fi moderat.
Operaţia de sechestrectomie:
1. Aprecierea localizării, mărimii şi formelor sechestrelor dupa examenul radiologic;
2. Prelucrarea cîmpului operator, izolarea lui;
3. Anestezia cu sol. Lidocaină 2%;
4. Aprecierea locului şi mărimii inciziilor;
5. Accesul pe straturi la focarul purulent;
6. Sechestrectomia;
7. Chiuretajul osului demineralizat, granulaţiilor sechestrelor;
8. Prelucrarea cu soluţii antiseptice, antibiotice, enzime;
9. Regularizarea marginilor ascuţite;
10. La necesitatea cavitatea sechestrală se umple cu diferite substraturi: cheag de sînge, burete
hemostatic cu pulbere de AB, cartilaj conservat, os liofilizat şi alţi substituienţi de os;
11. Suturarea şi aplicarea drenului.
120. Osteomielita odontogenă subacută: anatomia patologică, tabloul clinic, diagnosticul,

tratamentul.
Faza subacută.
Pe măsura diminuării fenomenelor acute ale afecţiunii se poate observa limitarea terenului de
răspândire a procesului inflamator-septic în os şi în ţesuturile moi înconjurătoare şi formarea în jurul
focarului, pe marginile lui, a unui val de ţesut granulos.
Proces infectios cu caracter purulent, necrotic, ce evolueaza in os si tesuturile inconjuratoare sub
influenta factorilor de natura fizica, chimica si biologic ape fonul sensibilizarii preliminare si a
dereglarilor neuro-umorale.
Subacuta apare de la 14 la a 21-a zi, toate simptomele se diminueaza, are loc ingustarea terenului de
raspindire a procesului inflamator septic, in os si tesuturile inconjuratoare shi formarea in jurul focarelor
a tes granulos.
În faza subacută în caz de formă limitată starea generală se normalizează complet; înbforma difuză
starea generală se îmbunătățește.
Scade temperatura corpului și fluctuațiile acesteia pe parcursul zilei. Temp. De dimineață un pic mai sus
de 37. La unii e normală, iar seara poate fi subfebrilă.
După deschiderea focarelor subperiostale, abceselor perimaxilare și flegmoanelor țesuturilor, scad
semnele de inflamație. În locul deschiderii focarelor purulente se formează granulații pe margini, în
centru pot apărea fistule. Exsudat devinde din ce în ce mai puțin, dispare mirosul fetid
Diagnosticul:
- Anamneza si clinica
- Explorari paraclinice (radiologic, punctia, ECG, examenul de laborator, antibioticograma)
Diagnosticul diferential: se face cu osteita corticala (fenomene inflamatorii locale si generale mai putin
intense, pe radiograma se precizeaza cauza locale); cu supuratiile periosoase (evolutie mai scurta shi
vindecarea dupa drenaj).
121. Osteomielita odontogenă cronică a maxilarelor: anatomia patologică, clinica,

diagnosticul, tratamentul.
Faza cronică
• Osteomielita cronică a adultului este următorul stadiu evolutiv al unei osteomielite acute.
• Starea generală a pacientului nu este modificată, însă la examenul clinic se constată deformarea
ambelor corticale mandibulare, semnul Vincent este pozitiv (anestezie labiomentonieră) şi pot
apărea multiple fistule cutaneo-mucoase. La explorarea fistulelor cu stiletul butonat se
obiectivează un os moale, osteitic. Radiologic în osteomielita cronică a adultului se decelează
zone de radiotransparenţă având un contur neregulat ce înconjoară sechestrele osoase.
• În această fază se evidenţiază bine sectoarele de osteonecroză, în jurul cărora are loc resorbţia
osului “sănătos” adiacent după tipul aşa numitei resorbţii netezi şi sinusale. Se intensifică reacţia
de proliferare şi în periost, în formă de depoziţie de ţesut osteoid, şi în end-ost, unde se observă
formarea trabeculelor de ţesut osos tânăr.
Formarea sechestrelor – eliminarea completă a sectoarelor de os necrozat de la osul nelezat de
obicei se începe la 1-2 luni. Dimensiunile, numărul şi forma sechestrelor sunt diferite. Cavitatea
sechestrală se umple cu os nou format, cu ţesut granulos, are un duct fistular în ţesuturile
înconjurătoare.
• Sechestrele mici se pot resorba sau evacua de sinestătător.
Osteomielita cronica (ostreomielita productiva cronica, osteomielita hiperostozanta) este o forma rara
dar extrem de grava. Intilnita mai frecvent la virsta eruptiei dintilor temporari (in special molari). Este
localizata in special la nivelul corpului mandibular, inaintea unghiului
Tabloul clinic:
Faza cronica se instaleaza la patru-cinci saptaminii. Temperatura de obicei normala periodic poate sa se
ridice pina la 37-37,5 grade, sint cazuri de inrautatire a starii generale. Evolutia este indelungata (1-2
ani) cu prezenta de episoade infectioase subacute, urmata de fistule, uneori trenante, care se pot inchide
spontan, chiar cu retrocedarea integrala a procesului osteomielitic.
Examenul exobucal:
 osul este ingrosat difuz prin existenta unui proces inflamator cronic central si printro ingrosare
difuza cortico-periostala periferica, mandibula pare ingrosata marita in volum.
 durerea are un caracter spontan si progresiv, la inceput discontinua, apoi continua.
 pielea intinsa
 la afectarea unghiului si ramurilor mandibulei deschiderea gurii este limitata
 asimetria faciala la nivelul osului afectat datorata prezentei infiltratului inflamator
 prezenta fistulelor din care se elimina puroi
 ganglionii limfaticii se micsoreaza in volum devenind plati si mai putin durerosi la palpare.
Examenul endobucal:
 mucoasa bucala hiperemiata sau cianotica, deseori ingrosata.
 la persoanele tinere se observa formarea sechestrelor, la maxilarul superior se formeaza dupa
trei patru saptamini, iar la cel inferior la 6-7 saptamini. Sechestrele se formeaza din osul
alveolar cel mai des, dar chind se deprind de la corpul osului au aspectul unuor placute, la
maxilarul superior sechestratia poate afecta si peretle inferior al orbitei.
Diagnosticul:
Radiologic se observa mai multe focare de rezorbtie osoasa in centrul carora se pot observa sechestrele
osoase. Astfel portiunea osoasa afectata are un aspect cavitar, aceste lacune de rezorbtie osoasa cu tinpul
se pot incapsula sau sa dea nastere unor fistule.
In cazurile de tratamnet indelungat a osteomielitei cornice se pot forma si focare de ostoscleroza, care
odata cu trecerea timpului devine tot mai pronuntat.
In faza de osteomielita acuta, difuza, se face cu:
 osteita corticala (osteoperiostita)- fenomenele inflamatorii, locale si regionale, se instaleaza
dupa un episod acut dento-paradontal; ele sunt mai putin intense decit in osteomielita difuza, iar
examenul radiologic precizeaza cauza locala.
 supuratiile periosoase (celulita, abcesul) debutul inflamator este precedat de simptomele
procesului cauzal local, care sunt usor de diagnosticat clinic si radiografic; evolutia este de mai
scurta durat, iar vindecarea survine dupa suprimarea cauzei.
 Displaziile fibroase
 Tumorile benigne osoase centrale si periferice
 Tumorile maligne cu debut central
 Infectiile specifice endoosoase
Evolutia:
Netratata, afectiunea poate dura perioade indelungate de timp (luni, ani) in care dupa delimitarea
sechestrelor, aceastea se elimina prin fistulile mucoase sau tegumentare (foramina Troia), iar osul
regenereaza. De asemenea, procesul infectios se poate croniciza, inflamatia devine productiva,
implimind un aspect clinic pseudotumoral, care deseori impune biopsia.
Tratamentul medicamentos.
Tratamentul chirurgical:
 drenarea proceselor septice periosoase,
 daca au aparut fistule spontane, ele se vor largi pentru a facilita drenajul,
 suprimarea focarelor care au constituit punctul de plecare a infectiei,
 suprimarea firelor de osteosinteza sau a placutelor de impobilizare,
sechestromia dupa delimitarea completa a sechestrelor.
122. Complicațiile locale ale osteomielitelor odontogene.

Locale: supuratii ale partilor moi faciale, ale orbitei, sinusului maxilar, tromboflebita sinusului cavernos,
artrite temporo mandibulare, fracturi maxilare din cauza procesului de sechestrare. Dintii din veninatatea
focarului infectios se mobilizeaza, si sunt eliminati, fie spontan, fie odata cu eliminarea sechestrelor.
123. Complicațiile generale ale osteomielitei odontogene.

Generale: septicopiemii, bacteriemii (prezenta tranzitorie a unor bacterii in torentul sanguin, care se poate
manifesta cu sau fara simptome clinice), septicemii (boala infectioasa generala, determinata de
microorganisme patogene variate, caracterizata prin: poarta de intrare, focar septicemic, prezenta germenilor
in singe, metastaze septice,simptomatologie generala grava, febra cu caracter neregulat si evolutie severa),
endocardite bacteriene (localizarea bacteriilor la nivelul endocardului, care se manifesta prin febra inalta,
frisoane, distructia valvulelor cardiace etc), socuri infectioase, supuratii pulmonare, etc.
124. Particularităţile anatomice ale spaţiilor regiunii OMF, fasciile capului şi ale gâtului.
Fasciile capului:
 Aponevroza epicraniana acopera bolta craniana;
 Fascia temporala acopera muschiul temporal;
 Fascia maseterica inveleste muschiul maseter;
 Fascia pterigoidiana inveleste fata mediala a muschiului pterigoidian medial;
 Fascia interpterigoidiana este dispusa intre muschii pterigoidieni medial si lateral;
 Fascia bucofaringiana acopera muschiul buccinator
Fasciile gatului: superficiala si profunda
Fascia superficiala este un component al tesutului subcutan celulo adipos, care acopera capul si gatul
Fascia profunda a gitului se divizeaza in 3 categorii: Fascia proprie; fascia pretrahiala; fascia prevertebrala.
1.Fascia proprie a gitului complet inconjoara gitul si se extinde spre fata.
2.Fascia pretraheala: fascia cervicala medie-care acopera muschii atasati de osul hioid si cartilajul tiroid;
Fascia viscerala-acopera organele gitului; Fascia carotida-acopera vasele mari ale gitului.
3.Fascia prevertebrala sau stratul profund al fasciei cervicali-cuprind jumatatea posterioara a gitului.
125. Căile de răspândire a infecţiei în regiunea OMF.

Mecanismele patogene care stau la baza supuraţiilor perimaxilare sau ale spaţiilor fasciale sunt:
1. calea transosoasă prin care un proces patologic periapical migrează de-a lungul canalelor Hawers,
ajungând subperiostal.
După decolarea şi erodarea periostului apare tabloul clinic de supuraţie periosoasă sau de supuraţie
a spaţiilor fasciale primare. Procesul supurativ
difuzează întotdeauna transosos, pe calea minimei rezistenţe, respectiv pe direcţia în care procesul
alveolar are dimensiunea cea mai redusă.
2. calea submucoasă care este întâlnită în parodontopatiile marginale profunde sau în accidentele de
erupţie dentară.
Colecţia supurată difuzează între os şi fibromucoasă acoperitoare, dând naştere supuraţiilor periosoase
sau de spaţii fasciale primare.
3. calea directă care este întâlnită în traumatismele cu retenţie de corpi străini precum şi în cazul
“puncţiilor septice".
4. calea limfatică în care infecţiile faringoamigdaliene şi dento-parodontale difuzează direct în ganglionii
locali sau loco-regionali
126. Abcesele şi flegmoanele din regiunea OMF: clasificarea.
Abces-constituie supuratia circumscrisa sub forma unei colectii cu continut purulent.
Flegmon-forma difuza a proceselor supurative.
Abcesele sunt clasificate dupa Bernadskii:
1.Odontogene-diverse forme de periodontite
2.Intraosoase-in urma periostitei, osteomielitei, eruperii dificile a dintelui de minte, sinusite, etc.
3.Gingivale-in urma gingivitelor, parodontitelor marginale.
4.Muco-stomatogene-in urma stomatitelor, glositelor, afectiunii mucoase bucale.
5.Salivatorii-in urma sialodenitelor
6.Tonzilo faringiene
7.Rinogene
8.Otogene
9.Dermatogene
Flegmon se numeste inflamatie purulenta, acuta, difuza a tes. celulo-adipos (subcutan, intermuscular,
interfascial). Spre deosebire de abces flegmonul are tendinta de raspandire.
Abcese si flegmoane perimaxilare:
 Superficiale: - reg. infraorbitala - reg. Jugala (geniana, obrazului)
 Profunde: - reg. infratemporala - a fosei pterigopalatine
Abcese si flegmoane perimandibulare:
 Superficiale: - reg. submandibulare - reg. submentoniere - reg. parotido-maseterica - reg. maseterica
 Profunde: - reg. pterigo-mandibulara - reg. latero-faringiana - reg. sublinguala - reg. planseului bucal
Abcese si flegmoane ale regiunilor invecinate:
 Reg. zigomatica
 Reg. temporala
 Reg. orbitala
 Reg. retromandibulara
 Reg. cervicala
 si F. ale limbii
127. Caracteristica generală a abceselor şi flegmoanelor regiunii oro-maxilo - faciale.

Spre deosebire de abces flegmonul are tendinta de raspandire.
Abcesul - supuratie circumscrisa sub forma unei colectii cu continut purulent. Este constituit din tesuturi
necrotizate, celule partial sau total distruse, germani fagocitati sau chiar vii; in jurul supuratiei exista o
bariera biologica celulcara de origine histocitara (membrana piogena), alcatuita din histiocite, limfocite,
plasmocite, polinucleare, iar la periferie - fibroblasti. Consistenta si mirosul puroiului sunt in functie de
germenii patogeni si de terapia antibiotica instituita.
Clinic - tumefactie dureroasa, care intereseaza partile moi perimaxilare, deformind regiunea respectiva.
Pielea sau mucoasa de acoperire sunt hiperemiate, congestionate. La palpare apare senzatia de fluctuenta.
Simptome generale: febra, frisoane, tahicardie, uneori tublurari ale diurezei. Clinic, dupa incizie si drenaj se
vindeca. Daca nu se face tratamentul chirurgical adecvat, supuratia se poate deschide spontan, raminind o
fistula cu margini anractuoase, poate difuza in lojile vecine, cu care comunica, sau poate invada osul, din
vecinatate, producind osteomielita.
Abcesele regiunii OMF se pot clasifica in:
 ab. periosoase (perimaxilare si perimandibulare)
 ab. lojelor superficiale (submandibular, submentonier, maseterin, sublingual, lingual, genian,
temporal, al orbitei)
 ab. lojelor profunde (latero-faringian, abcesul fosei zigomatice)
Flegmonul - forma difuza a proceselor supurative. Se caracterizeaza prin absenta colectiilor limitate si
tendinta invadanta, extensiva a procesului septic, aceasta infiltrind tesuturile; tromboza septica vasculara,
urmata de necroza cu aparitia de bule gazoase datorita actiunii germenilor anaerobi si sfacele.
Clinic - tumefactii difuze, infiltrative, edematoase, pielea si mucoasa destinse, cianotice, neavind aspect net
inflamator. La palapare - un infiltrat dur, dureros, care se pierde difuz in tesutul sanatos. Uneori se percep si
crepitatii gazoase.
Starea generala - diminuarea sau absenta reactiei de aparare a organismului, aspect septicotoxic.
Etiopatogenia este la fel ca la abcese, iar ca factori favorizanti sunt: surmenajul, boli cașectizante, virulenta
deosebita a germenilor cauzali. La nivelul fetei, deosebim flegmonul difuz al planseului bucal si flegmonul
hemifacial.
128. Abcesul logelor superficiale: principii de tratament.

Principii generale de dignostic:
Diagnosticul se bazeaza pe un examen clinic si paraclinic corect.
 Examen clinic:
 subiectiv – acuzele pacientului;
 obiectiv – hiperemie, edematiere, fluctuenta etc.
 Examen paraclinic:
 Tomografia computerizata;
 Examen radiologic;
 Examen de laborator – antibioticograma, AGS
Exemplu de diagnostic: abces submandibular pe stinga de la dintele 8
Principii generale de tratament în supuraţiile oro-maxilo-faciale:

1. Supuraţia este o urgenţă medico chirurgicală, iar tratamentul trebuie să fie precoce şi complex
(chirurgical, antibioterapie, reechilibrare hidroelectrolitică).
2. Incizia se practică în zone declive pentru a permite drenajul gravitaţional. Excepţie fac cazurile în care
necesităţile estetice sunt mari, inciziile fiind practicate în zone estetice.
3. Incizia trebuie să faciliteze abordarea spaţiilor fasciale afectate, dar şi a spaţiilor fasciale vecine ce ar
putea fi afectate de extensia supuraţiei.
4. Inciziile cutanate sunt largi pentru a facilita accesul operatorului şi drenajul colecţiei purulente precum şi
evacuarea ţesuturilor necrozate.
5. Disecţia practicată pentru drenaj este boantă.
6. Drenajul supuraţiei se practică preferabil cu tuburi fixate la tegument sau mucoasă. Drenajul trebuie să
permită evacuarea colecţiei purulente dar şi spălăturile antiseptice. Tuburile de dren se menţin 24-72 de
ore, până când secreţia purulentă diminuează semnificativ sau nu mai este prezentă în plagă.
7. Spălăturile antiseptice efectuate sunt unidirecţionale.
8. Tratamentul cauzal poate fi conservator sau radical, în funcţie de amploarea procesului supurativ, dar şi
de starea dintelui cauzal ce se apreciază în urma examenului clinic şi radiologic. Tratamentul
conservator al dintelui causal constă în chiuretajul periapical cu rezecţie apicală şi sigilarea suprafeţei de
secţiune a rădăcinii, el se aplică numai după remiterea fenomenelor inflamatorii acute. Această
procedură terapeutică este precedată de drenajul endodontic ce se efectuează în timpul episodului acut.
Tratamentul radical constă în extracţia dintelui cauzal şi îndepărtarea prin chiuretaj a leziunii periapicale.
9. Tipul de anestezie pentru incizia supuraţiilor se alege după anumite criterii:
 Anestezia loco-regională este indicată în următoarele situaţii:
 abcese periosoase fără implicarea spaţiilor fasciale secundare;
 în cazul pacienţilor care refuză anestezia generală;
 în cazul supuraţiilor la pacienţi cu stare generală alterată, când anestezia generală este
contraindicată, tratamentul chirurgical fiind o urgenţă;
 Anestezia generală este indicată în următoarele situaţii:
 abcese de spaţii fasciale;
 în supuraţii cu evoluţie extensivă şi rapidă, când este necesară explorarea spaţiilor
fasciale învecinate;
10. Antibioterapia de primă intenţie utilizează antibiotice uzuale, de preferinţă în asociere eficace pe flora
aerobă şi anaerobă.
11. Antibioterapia ţintită conform antibiogramei se indică În următoarele condiţii:
 tratamentul iniţial antibiotic ineficient;
 evoluţie rapidă severă, după antibioterapia de primă intenţie şi tratament chirurgical;
 supuraţii care interesează spaţiile fasciale secundare, profunde, multiple;
 pacienţi cu alergie la antibioticele uzuale administrate empiric;
 pacienţii in vârstă, imunocompromişi sau cu afecţiuni sistemice;
 supuraţii perimandibulare (risc de osteomielită);
 supuraţii trenante, cu evoluţie îndelungată, cu repetate tratamente antibiotice in antecedente;
12. Vindecarea plăgilor chirurgicale se va realiza per secundam.
129. Abcesul logelor profunde: principii de tratament. (128 mai sus)
130. Abcesul şanţului mandibulo-lingual: topografia, etiopatogenia, tabloul clinic şi tratamentul.

Șanțul mandibulo-lingual este localizat în regiunea planșeului bucal, posterior de
plica sublinguală, între mandibulă și rădăcina limbii.
Delimitare:
• Superior – șanțul m/l limitat de mucoasa planșeului bucal
• Inferior – diafragma bucală
• Medial – suprafața inferioară a limbii
• Lateral – suprafața internă a corpului mandibulei
În șanțul m/l se află țesutul celulo – adipos, ce reprezintă locul de acumulare a puroiului.
Prin el trece n.lingual, ductul Warton, lobulul superior al glandei s/m, n,sublingual, atera și vena
sublinguală.
Etiologie:
- Periodontite cronice apicale exacerbate ale M inf.
- Pericoronarite ale M 3 inf.
- Osteomielita mandibulei
- Chisturi supurate ale dinților laterali inf.
- Procese inflamatorii acute ale mucoasei bucale
- Traume, corpi străini
Puroiul inițial se acumulează în limitele acestui spațiu, necrotizând țesutul celulo –

adipos și creând o presiune mare. În consecință, n.lingual este compresionat, se supune
inflamației cu apariția durerilor ce se intensifică la orice mișcare a limbii. În caz de avansare
a procesului pe fon de adresare tardivă a bolnavului, diagnostic sau tratament incorect –
puroiul necrozează țesutul adipos, mușchii, iar pe traiectul pachetului vasculo – nervos, al
ductului, pătrunde în triunghiul s/m spre spațiul pterigo – mandibular. M.pterigoidian intern
alăturat procesului se contractă, ceea ce determină apariția trismusului.
Tabloul clinic:
- Dureri pronunțate în regiunea sublinguala, submandibulara, care survin în timpul
alimentației, deglutiției, fonației.
- Exobucal: examenul exobucal nu e informativ, edemul pronunțat al reg. s/m se
dezvoltă când puroiul difuzează în spațiul s/m și țesuturile învecinate.
- Endobucal: deschiderea limitată și dureroasă a cavității bucale – an.mandibulară
exoorală.
* La inspecția vestibulului bucal nu se determină modificări. Deplasând limba în
partea opusă se inspectează șanțul m/l, cu mucoasa hiperemiată, conturul șanțului șters.
* În spațiul dintre limbă și suprafața internă a mandibulei apare o proeminență.
* Aspectul mucoasei planșeului bucal nu este modificat, posterior de șanț, mucoasa de la
baza arcului palatoglos este puțin hiperemiată.
* Palparea regiunii edemațiate produce durere. Deseori se determină fluctuație.
- Examenul general: insomnie, febră, frisoane.
Tratament:
- Anestezia infiltrativă sau mandibulară exobucală,
- Incizia endobucală cu lungime de 2 – 3 cm,
- La nivelul maximei bombări a infiltratului,
- La jumătatea distanței dintre șanț și suprafața internă a mandibulei.
- Se evită incizia la nivel de șanț, unde se pot leza n.lingual, a.linguală și ductul Warton.
- Plaga postoperatorie obligator se drenează pe 2 – 3 zile. După deschiderea și drenarea
focarului se indică irigări frecvente cu sol.antiseptice calde timp de 5 – 6 zile.
- Profilaxia prevede tratamentul precoce al dinților afectați și lichidarea altor focare.
Diagnostic diferențial:
- Flegmonul planșeului buccal
- Abcesul lojei submandibulare
- Abcesul perimandibular intern sublingual, submucosa
- Wartonita și periwartonita
- Ranula și chistul dermoid al planșeului bucal
- Tumorile maligne ale planșeului buccal
- Procese inflamatorii acute ale mucoasei bucale
131. Abcesul lojei submandibulare: topografia, etiopatogenia, clinica şi tratamentul.

Spațiul submandibular face parte din lojile planşeului bucal şi este situată înăuntrul ramului
orizontal al mandibulei, fiind limitată:
• medial: m. milohioidian, m. hioglos, m. stiloglos;
• lateral: tegument şi m. platisma;
• superior: mandibula, m. milohioidian, m. maseter;
• inferior: osul hioid;
• anterior: pântece le anterior al m. digastric, spaţiul submental;
• posterior: pântecele posterior al m. digastric, m. stilohioidian;
Porţiunea posterioară a spaţiului submandibular, cunoscută şi sub denumirea de "recesus" este
plasată distal de m. milohioidian şi despărţită de cavitatea orală doar prin mucoasa planşeu lui bucal.
Etiologie:
- Infecţiile dentoparodontale ale molarilor inferiori (mai rar de la rădăcina mezială a molarului
unu, aceasta fiind situată în general deasupra inserţiei m. milohioidian).
- Supuraţiile spaţiilor vecine (sublingual, genian, parotidian, infratemporal) se pot extinde şi
ele la nivelul spaţiului submandibular.
- Litiaza salivară submandibularăsuprainfectată;
- Adenitele supurate submandibulare.
Aspecte clinice:
- Tumefacţie plasată submandibular, ce se extinde anterior submentonier şi posterior până la
nivelul marginii anterioare am. sterno-cleido-mastoidian, mascând marginea bazilară a
mandibulei în treimea sa posterioară.
- Tegumentele acoperitoare sunt congestionate, destinse şi lucioase, decelânduse fluctuenţă la
palpare.
- Mucoasa hemiplanşeului bucal este congestionată şi edemaţiată, procesul inflamator
extinzându-se şi în pilierul amigdalian anterior.
- În "recesus", situaţie în care colecţia bombează strict la nivelul şanţului mandibulo-lingual.
- Pacientul acuză dureri spontane şi la palpare, disfagie cu odinofagie precum şi limitarea
deschiderii gurii.
- Starea generală este alterată cu febră, frison şi tahicardie.
Tratament:
Pentru supuraţiile spaţiului submandibular cu evoluţie cutanată, incizia tegumentară este
plasată decliv, la două lăţimi de deget sub marginea bazilară, pentru a evita astfel lezarea ramului
marginal al mandibulei din nervul facial. După deschiderea spaţiului submandibular se plasează
două tuburi de dren fixate la tegument pentru 48-72 de ore, şi se practică irigaţii cu soluţii
antiseptice.
Incizia orală se face numai în cazul abcesului submandibular cu evoluţie în "recesus". Ea este
plasată în şanţul mandibulo-lingual la nivelul bombării maxime în dreptul molarilor inferiori. După
evacuarea secreţiei purulente se plasează o lamă de dren pentru 24-48 de ore.
Se asociază tratamentul medicamentos reprezentat de antibiotice, analgezice.
Diagnosticul diferenţial:
- Adenita supurată- care are un debut nodular, cu limfonoduli mobili, neaderenţi de os. Trismusul
şi disfagia sunt mai puţin accentuate.
- Submaxilita litiazică acută supurată- bolnavii acuză în antecedente crize dureroase repetate, cu
tumefierea glandei(colică salivară).
- Abcesul “în semilună”- care este localizat strict în jurul marginii bazilare a mandibulei.
- Abcesul de lojă sublinguală- în care fenomenele exoorale sunt mult mai şterse, iar mucoasa
planşeului bucal anterior este edemaţiată, congestionată.
- Abcesul de lojă submentonieră- în care lipsesc complet fenomenele endoorale, iar tumefacţia
exoorală este localizată anterior.
- Flegmonul de panşeu bucal- în care sunt interesate atât loja submandubulară, cea sublinguală, cât
şi spaţiul laterofaringian, iar starea generală este mai accentuată.
- Actinomicoza- care prezintă placardul şi fistulele caracteristice.
- Adenopatiile specifice(luetice sau bacilare)- caracterizate prin lipsa semnelor de inflamaţi acută
132. Abcesul lojei submentoniere: topografia, etiopatogenia, tabloul clinic şi tratamentul.

Spațiul submentonier - aici se află – ţesut grăsos, ţesut conjunctiv lax, precum şi limfonodul
Delimitare
• superior: m. milohioidian;
• inferior: fascia cervicală superficială, platysma;
• posterior: osul hioid
• lateral: pântecele anterior al m. Digastric
Etiologie:
- Infecţiile dentoparodontale ale frontalilor inferiori;
- Infecțiile stafilocociile cutanate labio-mentoniere;
- Extinderea proceselor supurative din spaţiile învecinat.
Aspecte clinice:
- Tumefacţia este cantonată submentonier;
- Tegumentele acoperitoare fiind congestionate, destinse şi lucioase;
- La palpare se decelează o zonă centrală de f1uctuenţă.
Principii de tratament
Incizia cutanată este plasată submentonier decliv de colecţia supurată urmărind conturul
arcului mentonier. După evacuarea colecţiei supurate, se drenează spaţiul submentonier cu tuburi de
dren pereche fixate la tegument pentru 24-48 de ore.
Tratamentul chirurgical este asociat cu antibioterapie, analgezice.
Diagnosticul diferenţial
- Abcesul lojii sublinguale- în care sumt prezente semnele endoorale.
- Adenitele supurate- a căror evoluţie este caracteristică.
- Piodermitele cu localizare submentonieră- care se însoţesc de edem al părţilor moi
înconjurătoare.
133. Abcesul lojei sublinguale: topografia, etiopatogenia, tabloul clinic şi tratamentul.

Spaţiul sublingual este plasat în partea anterioară a planşeu lui cavităţii orale, deasupra m.
milohioidian.
Delimitare:
• superior: mucoasa sublinguală;
• inferior: m. milohioidian;
• anterior: faţa internă a arcu\ui mentonier;
• posterior: osul hioid;
• medial: muşchii genioglos şi geniohioidian;
• lateral: arcul mentonier;
Spaţiul sublingual conţine glanda sublinguală, canalul Warthon, nervul şi vasele linguale, nervul
hipoglos şi ţesut conjunctiv lax.
Etiologie:
- Procesele patologice periapicale ale frontalilor, premolarilor şi molarilor primi inferiori.
Aspecte clinice:
- Dureri spontane şi provocate în timpul masticaţiei, deglutiţiei şi fonaţiei;
- Trismusul este prezent doar dacă procesul supurativ are ca punct de plecare molarii inferiori.
- Tumefacţia submentonieră este limitată, iar examenul oral relevă o bombare a planşeului
anterior ce ridică plica sublinguală.
- Mucoasa este congestionată, edemaţiată şi acoperită cu depozite de false membrane.
- Palparea bimanuală decelează un planşeu anterior împăstat difuz, cu o zonă de fluctuenţă.
Tratament
Având în vedere că această supuraţie reprezintă punctul de plecare al flegmonului de planşeu,
ea este în mod frecvent abordată pe cale cutanată.
- Incizia tegumentară este plasată la jumătatea distanţei între marginea bazilară şi hioid,
urmărind conturul arcului mentonier de partea colecţiei supurate. După secţionarea
planurilor superficiale şi traversarea prin disociere a fibrelor m. milohioidian se ajunge la colecţia
supurată.
- Drenajul se realizează cu două tuburi de politen fixate la tegument, pe care se efectuează
irigaţii cu soluţii antiseptice.
- Incizia orală se practică numai în cazul unor colecţii strict limitate, superficializate la
mucoasă. Ea este plasată cât mai aproape de faţa internă a mandibulei în zona de reflexie
mucozală. După evacuarea colecţiei supurate, se plasează o lamă de dren sau o meşă
iodoformată laxă.
Diagnosticul diferenţial:
- Flegmonul planşeului bucal- care este de obicei bilateral, prezentând fenomene septicotoxice
caracteristice.
- Abcesul lojii submandibulare- în care tumefacţia mucoasei e localizată în jumătatea distală a
planşeului bucal, iar fenomenele exoorale sunt mai accentuate.
- Abcesul perimandibular intern sublingual submucos- care prezintă o tumefacţie mult
superficializată, iar la palpare planşeul este liber.
- Wartonita şi periwartonita- care prezintă semnele caracteristice anamnestice şi clinice.
- Ranula şi chistul dermoid al planşeului bucal- care sunt lipsite de semne inflamatorii.
- Tumorile maligne ale planşeului bucal- care sunt lipsite de semne inflamatorii şi funcţionale
locale şi fenomenele septice generale.
134. Abcesul lojei maseterine: topografia, etiopatogenia, tabloul clinic şi tratamentul.

Muschiul maseter porneste de pe suprafata externa a unghiului mandibular si se insera pe marginea
inferioara a osului zigomatic.
Glanda parotida are ductul Stenon.
In regiunea data sunt ganglioni limfatici.
Limite:
 Spatiul submaseter este localizat intre suprafata laterala a ramului mandibular si m. maseter
 Puroiul se poate acumula in spatiul expus in doua suprafete: sub si supramuscular (des are loc in
cazul inflamarii ganglionilor limfatici jugali si supramandibulari)
Etiologie:
 Procese inflamatorii la nivelul molarului trei inferior
 Osteomielita mandibulei
 Traume (hematoame e.t.c)
 Piodermite diverse
 Deseori aprecierea factorului odontogen este dificila
Tabloul clinic:
Exobucal:
 Dureri vii, pronuntate in reg. m. maseter,
 Cav. bucala limitata in miscari.
 Asimetrie faciala in urma edemului raspindit spre partea inferioara a reg. parotido-maseterice.
 Edemul deseori se raspindeste spre reg. jugala, temporala si submandibulara.
 Pielea hiperemiata, intinsa, lucioasa.
 Ganglionii limfatici submandibulari mariti, durerosi, imobili.
Endobucal:
 Deschidera gurii limitata pina la trism de gr. 2-3.
 Edemul se observa si endobucal la nivelul mucoasei marginii anterioare a ramului ascendent
mandibular.
 Palpator se determina un infiltrat dur, brusc dureros in reg. m. maseter, fluctuenta se determina
numai in cazurile avansate sau la localizarea puroiului superficial.
 Starea generala a b-lui de gravitate medie, febra inalta (38-39C). In singe apar schimbari
caracteristice proceselor inflamatorii purulente.
 Un asa infiltrat dur se poate intilni si confunda in cazul:
 Actinomicozei
 Tuberculozei
 Luesului (sifilis)
 Cancerul cu asocierea infectiei banale sau fara ea
 Osteomielita (odontogena sau traumatica)
 Trauma
 A.si F. din reg. alaturate etc.
Exemplu de diagnostic: abces submaseterin pe stinga de la dintele 37

Se efectueaza OPG sau Radiografia de focar a dintelui in cauza
Radiografia de profil a mandibulei
Analiza generala a singelui
Tratament:
 Extractia dintelui in cauza, deschiderea si drenarea abcesului
 Acces chirurgical exobucal si endobucal (mai rar)
 Se deschide pe straturi (pielea, stratul subcutanat, platysma, dupa se merge bont, vom observa
marginea mandibulei si tendoanele m maseter (anterior de m maseter trece a. si v. faciala) acestea 2
se ligatureaza
 Mai rationala este incizia sub unghiul mandibulei, dar dupa indicatii se poate aplica incizia in punctul
maxim fluctuent.
 Incizia endobucala - pe marginea anterioara a ramului ascendent mandibular.
 Plaga se dreneaza (se aplica 2 tuburi de cauciuc pentru drenare si lavaj, se face tamponament pentru
hemostaza)
 Tratament general complex.
Pacientul va stringe buzele pentru a verifica daca nu sa lezat n. facial ramul marginal al mandibulei.
135. Abcesul lojei pterigomandibulare: topografia, etiopatogenia, tabloul clinic şi tratamentul
Loja pterigomandibulară este un compartimentul extern al lojii infratemporale, care este

delimitată de compartimentul intern(loja pterigomaxilară) prin muşchiul pterigoidian intern şi
fascia interpterigoidiană.
Delimitare:
• medial: m. pterigoidian medial;
• lateral: faţa internă a ram ului mandibular;
• inferior: chinga pterigomaseterină;
• anterior: rafeul pterigomandibular;
• posterior: glanda parotidă;
Etiologie:
- Procesele infecţioase ale molarilor inferiori, ce erodează corticala internă deasupra inserţiei
m. Milohiodian;
- Puncţii anestezice "septice" (injectite) la spina Spix.
- Supurațiile abceselor regiunii sublingule, submandibulare, planșeul bucal.
Aspecte clinice:
- Trismusul intens;
- Deschiderea forţată a gurii determină deviaţia mentonului de partea sănătoasă;
- Medial de plica pterigomandibulară se constată o tumefacţie fluctuentă la palpare, acoperită
de o mucoasă congestionată.
- Dureri puternice la actul de deglutiţie;
- Ganglionii limfatici submandibulari măriţi în volum, dureroşi la palpare.
Tratament
- Incizia cutanată este asemănătoare cu cea practicată pentru deschiderea supuraţiilor de spaţiu
maseterin.
- După disecţia planurilor superficiale se secţionează chinga pterigomaseterină, pătrunzând cu
pensa între m. pterigoidian medial şi faţa internă a ramului mandibular.
- Drenajul este realizat cu două tuburi de dren fixate la tegument.
Supuraţiile strict limitate în porţiunea anterioară a spaţiului şi care bombează de-a lungul
marginii anterioare a ramului mandibular, se pot drena şi pe cale orală. Incizia este plasată
vertical între marginea anterioară a ramuluimandibular si rafeul pterigomandibular. Se pătrunde apoi
cu pensa între m. pterigoidian medial şi faţa internă a ramului mandibular, drenajul fiind asigurat de
două tuburi de politen fixate la mucoasă pentru 24 -48 de ore.
Evoluţia nefavorabilă a supuraţiilor spaţiului pterigomandibular abordate pe cale orală necesită
completarea drenajului pe cale externă tegumentară.
- Tratamentul medicamentos este similar celorlalte supuraţii ale spaţiilor descries anterior.
Îndepărtarea cauzei dentare este obligatorie după rezoluţia fenomenelor inflamatorii acute.
Diagnostic diferenţial:
• Supuraţii ale spaţiului laterofaringian (compartimentul anterior), în care există o îngustare
marcată a ismului faringian, pacientul acuzând un torticolis dureros;
• Osteomielita de ram mandibular, unde evoluţia bolii este ăndelungată, semnul Vincent d'Alger
pozitiv, iar examenul radiologic confirmă diagnosticul;
• Formaţiuni tumorale de spaţiu pterigomandibular, unde simptomatologia inflamatorie este absentă.
136. Abcesul lojei laterofaringiene: topografia, etiopatogenia, clinica şi tratamentul.

Delimitare şi conţinut
• medial: muşchii constrictori superior şi mijlociu al faringelui;
• lateral: m. pteriogoidian medial şi capsula parotidiană;
• superior: baza craniului;
• inferior: osul hioid;
• anterior: rafeul pterigomandibular, spaţiul sublingual şi submandibular;
• posteri or: spaţiul retrofaringian.
Buchetul Riolan·Haller segmentează spaţiul laterofaringian într-un compartiment
anterior în care este plasată prelungirea faringiană a glandei parotide şi un compartiment posterior în
care se află artera carotidă internă, vena jugulară internă, ganglionul cervical simpatic superior,
nervii cranieni IX, X, XI, XII.
Etiologie
- Pericoronaritele supurate ale molarilor de minte;
- Amigdalite;
- Otite medii;
- Parotidite supurate ce au efracţionat capsula, cuprinzând întregul spaţiu parotidian .
Aspecte clinice
Supuraţiile compartimentului anterior (prestilian) duc la bombarea peretelui lateral al
faringelui spre linia mediană, deviind uvula de partea controlaterală. Tumefacţia localizată
subangulomandibular semnifică extinderea procesului infecţios spre regiunea inferioară a
compartimentului anterior.
Trismusul este uneori accentuat ca urmare a interesării m. pterigoidian medial. Dispneea apare
prin pensarea căilor aeriene superioare existând cazuri clinice când se poate constata şi devierea
traheei.
Sunt prezente de asemenea febra şi frisonul. Disfagia şi odinofagia sunt consecutive îngustării
istmului faringian.
Implicarea compartimentului posterior este semnalată prin prezenţa tumefacţiei peretelui
postero-lateral al faringelui şi a pilierului amigdalian posterior. Trismusul este discret (neexistând
muşchi masticatori cu traiect în compartimentul posterior), dar apare torticolis dureros prin
implicarea nervului accesor.
Sindromul Horner reprezentat de ptoză palpebrală (datorită enoftalmiei), mioză şi anhidroză
(dată de tulburările vasomotorii) este semnul implicării ganglionului cervical superior. Starea
generală este alterată cu febră, frison, tahicardie şi cefalee accentuată.
Tratament
Supuraţiile compartimentului anterior sunt deschise prin incizii orale. Incizia va fi plasată
vertical, paralel cu rafeul pterigomandibular joncţiunea dintre m.constrictor superior al faringelui şi
m. buccinator).
Se pătrunde cu pensa în spaţiul dintre m. pterigoidian medial şi m. constrictor superior al
faringelui.
În acest compartiment este prezentă artera faringiană ascendentă, ram din carotida externă, lezarea
ei ducând la hemoragii cu risc vital. Cele două compartimente sunt separate de aponevroza
Zukerkandl-Testut formată din confluarea fasciilor alare, bucofaringiene şi stilomandibulare. Ea
reprezintă o barieră în calea extinderii supuraţiilor din compartimentul anterior în cel posterior. Din
acest motiv,
supuraţiile localizate în compartimentul posterior sunt drenate pe cale cutanată, incizia fiind plasată
submandibular.
Ori de câte ori se impune completarea inciziei orale cu o incizie cutanată, după drenajul
compartimentului anterior, pensa va fi orientată spre unghiul mandibulei printre m. constrictor
superior al faringelui şi m. pterigoidian medial. Vârful pensei va fi reperat prin palpare la nivel
cutanat, fiind plasat între unghiul mandibulei şi marginea anterioară a m.sternocleidomastoidian.
După incizia submandibulară prin disecţie boantă, se deschide regiunea inferioară a
compartimentului posterior, urmând traiectul creat în prealabil de pensă şi se identifică m. digastric
şi procesul stiloid.
Explorarea acestui spaţiu se va face ţinând cont de prezenţa nervilor cranieni IX,X,XI,XII, artera
carotidă internă şi vena jugulară internă.
Drenajul se realizează cu două tuburi de politen fixate la tegument pentru 24-72 de ore, pe care
se fac irigaţii cu soluţii antiseptice. Tratamentul medicamentos va include antibiotice, analgezice si
AINS. Suprimarea factorului cauzal dentar este obligatorie.
Diagnostic diferenţial
• flegmonul amigdalian, în care amigdala este în totalitate mărită şi prezintă cripte
purulente;
• abcesul de spaţiu submandibular cu evoluţie în recessus, în care peretele lateral al faringelui nu
este afectat;
• tumori laterofaringiene, care au o evoluţie mult mai lentă şi nu prezintă semne
inflamatorii.
137. Abcesul lojei jugale: topografia, etiopatogenia, tabloul clinic şi tratamentul.

Limite:
• Superior – arcul zigomatic
• Inferior – baza mandibulei
• Anterior – muschii rezorius
• Posterior – marginea anterioara a maseterului
• Interior – mucoasa bucala
• Exterior – pielea obrazului
• In regiunea data este localizat muschiul buccinator, corpul adipos Bisa, artera maxilara
superficiala, vena faciala anterioara, tesut adipos subcutan, ganglioni limfatici si retea
dezvoltata de vase sangvine.
• Postero-anterior prin reg. jugala trece canalul Stenon.
Etiologie:
• Traume
• Furuncule
• Inflamarea nodulilor limfatici
• Litiaza salivara a ductului Stenon
• Infectia odontogena, mai ales de la dintii superiori posteriori
• Stomatite ulceroase
Tabloul clinic:
• Durere, edem in regiunea jugala
• Asimetrie faciala
• Pielea in regiunea afectata este hiperemiata, intinsa, in cuta nu se stringe
• Edemul se raspindeste spre alte regiuni: pleoapa inferioara, regiunea temporala,
suprafata laterala a nasului, buza inferioara, regiunea parotido-maseterica
• Pleoapa inferioara si buza superiara sunt temporar paralizate
• Plica nazo-labiala stearsa
• Nasul se situeaza catre partea sanatoasa
• Palpator se determina infiltrat dur, fluctuent . Raman amprente digitale.
• Noduli limfatici regionali mariti, durerosi la palpare
• Deschiderea cavitatii bucale este limitata
• Endobucal – edemul proemina in vestibulul cav. bucale, plica de trecere este stearsa, pe
mucoasa jugala se determina amprente dentare.
Evolutie:
• Decurge mai mult sau mai putin satisfacator
• Mai acut decurge flegmonul jugal, cind in proces se implica stratul submucos, subcutan sau
tes. adipos intermuscular.
• Un tablou grav apare in cazul inflamarii corpului adipos Bisa, puroiul usor se raspindeste in
alte regiuni, cu febra 39-40C , tromboza venelor faciale, poate aparea stare septica.
Tratament:
Tratamentul chirurgical implică incizia şi drenajul colecţiei supurate precum şi suprimarea factorului
cauzal dentar, Drenajul optim se realizează pe cale cutanată submandibulară, incizia este plasată sub
rebordul mandibular cu
două lăţimi de deget şi paralel cu acesta, pentru a evita lezarea ramului marginal mandibular al
nervului facial. Drenajul oral al colecţiei suppurate are indicaţii restrânse şi poate fi efectuat plasând
incizii În vestibulul superior respective în cel inferior. Incizia plasată în vestibulul superior nu trebuie
să lezeze canalul Stenon,
Abordul oral nu permite un drenaj eficient al spaţiului bucal. Indiferent de calea de abord aleasă, drenajul
se realizează cu tuburi de politen pereche fixate prin sutură şi menţinute 24 - 72 ore. Tratamentul implică
de asemenea suprimarea factorului causal dentar, antibioterapie, analgezice.
138. Abcesul lojei parotidomaseterine: topografia, etiopatogenia, tabloul clinic şi tratamentu

Este o regiune peribucala profunda, pereche, situata in partea postero-laterala a fetei.
Superficial ii corespund urmatoarele limite:
 anterior: marginea anterioara a m. maseter,

 posterior: procesul mastoidian si marginea anterioara a m. SCM
 inferior: linia care uneste m.SCM cu marginea inferioara a mandibulei,
 superior: incizura mandibulei.
In profunzime ii corespunde peretele lateral faringian si diafragma stiliana.
 are doua parti cu ajutorul unui plan care trece prin marg. post.a ramului mandibular
I. Partea anterioara: loja maseterina care contine m. si fascia maseterina, superficial de care se gaseste
prelungirea anterioara (partea superficiala) a glandei parotide.
II. Partea posterioara: fosa retromandibulara (loja parotidiana) care contine partea profunda a glandei
parotide.
Etiologie
Abcesul spaţiului parotidomaseterina recunoaşte drept cauze supuraţiile glandei parotide de tipul
parotiditelor supurate sau litiazelor parotidiene supurate ce pot efracţiona parenchimul glandular,
extinzându-seîn întreg spaţiul fascial. O altă cauză o reprezintă adenitele intraparotidiene ce însoţesc
stafilococii cutanate
localizateîn zona parieto-occipitală. Supuraţiile spaţiilor maseterin, pterigomandibular,
laterofaringian se pot extinde la nivelul spaţiului parotidian ca şi infecţiile mastoidiene şi ale
conductului auditiv extern.
Aspecte clinice
Pacientul prezintă o tumefacţie plasată iniţial între mastoidă şi marginea posterioară a ramului
mandibular ce se extinde rapid spre obraz şi regiunea submandibulară. Tegumentele acoperitoare sunt
destinse, lucioase şi congestionate. La palpare se percepe iniţial renitenţă apoi fluctuenţă. Bolnavii
acuză limitarea antalgică a deschiderii gurii, torticolis şi disfagie cu odinofagie. Secreţia salivară ce se
elimină prin Ostiumul canalului Stenon la presiune pe glanda parotidă este modificată doar dacă
abcesul spaţiului parotidian are ca punct de plecare o parotidită supurată. Starea generală este alterată
cu febră, frison şi tahicardie.
• parotidite acute supurate - prezintă o secreţie salivară modificată, iar tegumentele regiunii
parotidiene nu sunt modificate inflamator;
• tumori parotidiene suprainfectate, în
care deformarea loco-regională precede episodul supurativ;
• abcesul spaţiului maseterin, ce are o
evoluţie mai anterioară şi se asociază cu trismus marcat
Tratament
Tratamentul constă în incizia şi drenajul colecţiei supurate asociată cu antibiotice, analgezice şi AINS.
Incizia cutanată este plasată subangulomandibular la două lăţimi de deget sub marginea bazilară menajând astfel
nervul facial. Drenajul se realizează cu tuburi de politen pereche fixate la tegument şi menţinute 48-72 ore până la 5-
zile, perioadă necesară eliminării ţesutului glandular necrozat şi sfacelizat. Irigaţiile cu soluţii antiseptice pe tuburile
dren favorizează acest proces
139. Abcesul palatinal: etiologia, clinica, tratamentul.

Topografie: mai des la nivelul palatului dur, mai rar valul palatin.
-cranial : palatal dur, caudal de periost. Evolutia limitata de arcadele dentare ant si lat, rafeul
median impiedica extinderea infectiei contralaterale.
Etiologie:
-ca punct de plecare incisivul lateral maxilar, rad palatinale a premol si mol.maxilari.
- chisturi radiculare
- chisturi foliculare suprainfectate
Tabloul clinic:
- la nivelul palatului dur tumefactie hemisferica, elastica extreme de dureroasa , cu fluctuenta la palpare
in zona centrala.
-evolutie nefavorabila: extinderea supuratiei spre valul palatin , cind pacientul va prezenta disfagie,
disfonie, si alterarea starii generale.
• chistul maxilar suprainfectat, în care simptomatologia acută se supraadaugă unei
deformări care a evoluat timp îndelungat, iar imaginea radiologică evidenţiază o radiotransparenţă
bine delimitată;
• formaţiuni tumorale ale fibromucoaseipalatinale sau ale osului maxilar -
nu prezintă semne inflamatorii;
• goma luetică - se Încadrează În simptomatologia generală a afecţiunii de bază, examenele
serologice confirmând diagnosticul;
Tratament:
-incizia si drenajul abceselor palatinale sunt grevate de riscul lezarii arterei palatine si arterei incisive.
Traiectul inciziei va menaja vasele date.
-incizia marginal la nivelul festonului gingival , daca colectia supurata evolueaza spre marginea libera a
mucoasei . dupa cu decolatorul se patrunde pin la nivelul colectiei suppurate.
-evolutia supuratiei spre linia mediana necesita o incizie cu excizia unei portiuni din mucoasa palatine “in
felie de portocala” . va fi plasata spre linia mediana evitind lesarea pachetului vasculo-nervos palatinal
mare.
- se dreneaza cu o mesa iodoformata pentru a evita acolarea premature a marginilor inciziei.
-in supuratii platine produse de chisturi radiculare sau foliculare suprainfectate de dimensiuni mari incizia
in felie de portocala favorizeaza aparitia unei comunicari buco-nazale sau buco-sinusale.
-un drenaj eficient nu necesita antibioterapia, cu exceptia unor pacienti cu afectiuni generale
associate. tratamentul include si suprimarea factorului causal dentar.
140. Abcesul lojei infraorbitale: topografia, etiopatogenia, tabloul clinic şi tratamentul.

Delimitarea:
 medial: oasele nazale, parte laterala a nasului
 lateral: osul zigomatic
 superior: marg.infraorbitala
 inferior: fundul de sac vestibular
 anterior: tegument
 posterior: os maxilar
ETIOLOGIE:
 procesele periapicale ale caninilor maxilari
 traume
 chisturi suprainfectate
 flebite
 tromboflebite
 fact. dermatogen
 canin, prem.II
Tabloul clinic:
Local:
 tumefactie ce sterge santul nazo-genian
 extinderea pana la nivelul m.infraorbitale
 durere la palpare
 eddem inflamator (determinind), inchiderea partiala sau totala a fantei palpebrale
 teg.congestionate, destinse, lucioase
endoral: # este prezent o tumefactie
General:
 febra
 frisoane
 tahicardie
 insomnii
 inapetenta
Tratament:
 incizia in vestibulul superior in dreptul dintelui cauzal, cu grija pentru nu a leza n.infraorbital, cu ramurile sal
nazale, orbitale si labiale.
 Drenajul: cu tub de politilen la mucoasa 24-72 h.
 Antibioticoterapia:din cauza diseminarii orbitale sau crebrale a infectiei.
141. Abcesul lojei temporale: topografia, etiopatogenia, tabloul clinic şi tratamentul.
Delimitarea spaţiului temporal superficial
• medial: m. temporal;
• lateral: fascia temporală superficială;
• superior: periostul cranian;
• inferior: spaţiul maseterin;
Delimitarea spaţiului temporal profund
• medial: osul temporal;
• lateral: m. temporal;
• superior: inserţia m. temporal pe creasta temporală inferioară;
• inferior: spaţiul infratemporal;
Etiologie
- Extinderea proceselor supurative ale spaţiile vecine (în special de la nivelul spaţiului
infratemporal);
- Posttraumatic;
- După stafilococii cutanate localizate temporal.
Aspecte clinice
Tabloul clinic este asemănător supuraţiilor celorlalte spaţii, ce intră în alcătuirea spaţiului
masticator.
Trismusul este intens, iar tumefacţia este plasată suprazigomatic şi temporal în supuraţiile
spaţiului temporal superficial.
În supuraţiile spaţiului temporal profund se asociază alături de o discretă tumefacţie temporală, o
tumefacţie perituberozitară decelată în timpul examenului oral.
Tratament
Incizia cutanată este plasată suprazigomatic sau temporal paralel şi anterior de vasele temporale
superficiale.
După disecţia planurilor anatomice se pătrunde în spaţiul temporal superficial prin traversarea
fasciei temporale.
Pentru a drena spaţiul temporal profund este necesară depăşirea barierei reprezentată de m.
temporal ajungând astfel în contact direct cu osul temporal şi sfenoid.
Drenajul se realizează prin două tuburi de dren fixate la tegument şi menţinute 48-72 de ore.
Calea orală este indicată în supuraţiile localizate ale spaţiilor temporale superficiale şi profunde.
Incizia este plasată perituberozitar, iar pensa pătrunde lateral de procesul coronoid pentru spaţiul
temporal superficial sau medial de coronoidă pentru spaţiul temporal profund.
Drenajul se realizează cu tuburi de politen fixate la mucoasă şi mentinute 24-48 de ore.
Frecvent cele două căi se asociază, tuburile de dren sunt plasate cu un capăt la nivelul inciziei
cutanate şi cu unul oral, realizând un "sifonaj". Tratamentul chirurgical va fi asociat cu
antibioterapie, analgezice şi AINS, iar după rezoluţia fenomenelor inflamatorii acute se îndepărtează
dintele cauzal.
142. Abcesul lojei infratemporale: topografia, etiopatogenia, tabloul clinic şi tratamentul.
Anatomia topografică(infratemporal):
- Loja infratemporală sau groapa zigomatică este limitată:
• lateral de ramul ascendent mandibular şi arcada temporozigomatică,
• înăuntru de apofiza pterigoidă mediană, constrictorul superior al faringelui şi peretele
faringian,
• în sus de baza craniului cu aripa mare a sfenoidului înăuntru şi osul temporal înafară,
• anterior de tuberozitatea maxilarului,
• posterior de glanda parotidă.
Topografie:
• -lateral: partea interna a ramurei mandibulei
• -medial: apofiza pterigoida a os sfenoid si peretele lateral a faringelui
• -anterior: tuberozitatea maxilei
• -posterior: apofiza stiloida a, muschii si ligamentele ce pleaca de la ea.
• -sup: arcada zigomatica ,de la limita data spatiu infratempora comunica liber cu spatiu temporal
inferior, fascia bucofaringiana interna, fosa infatemporala liber comunica cu fosa pterigopalatina.
Etiopatogenie:
• Procesele septice dentare, osoase, sinuzale;
• Infecţia de la dinţii superiori (în deosebi molarul III);
• Lojile vecine infectate cu care comunică;
• Traumatismele;
• Puncţia septică în cazul anesteziilor la tuberozitate şi spina Spix;
• Puncţiile sinuzale defectuoase.
Tabloul clinic:
-cefalee pronuntata, febra 39-40 grade
-dureri pronuntate de partea afectata a fetei
-trismus pronuntat
-tesuturile moi a fetei de partea afectata putin schimbata, palida
-palpato un infiltrat dureros posterior de ramul ascendent a mandibulei
-edem in regiunea jugala si temporala
-simptomul ceasului de nisip in cazui avansate
-endobucal: edem si hiperemia plicii de trecere la nivelul tuberozitatii maxilare, palpator brusc dureros.
-stare generala grava
-schimbari din partea sistemului sanguin, devierea formulei leucocitare spre stinga, VSH marit, leucocitoza,
indice de intoxicatie marit
Evolutie:
-depinde de starea generala a pacientului, virulenta microorganismelor
-simptoamele apar in dependenta de aparitia si avansarea noilor grupe de toxine in tesutul inconjurator
-procesele se pot complica cu inflamatia membranei cerebrale, abces cerebral, septicemie, tromboza sinus
Tratament:
-accesul catre fosa infratemporala si pterigopalatina endobucal, pe plica vestibulara, posteior de
tuberozitatea maxilei
-exobucal: regiunea angulara a mandibulei,
-sub arcada zigomatica cu acces pin incizie semilunara a ramurei mandibulei
-plaga obligatoriu se dreneaza
-des necesita unimomentan deschiderea si drenarea.
143. Abcesul fosei pterigopalatine: topografia, etiopatogenia, tabloul clinic şi tratamentul.
Limite:
Lateral -partea interna a ramului mandibulei
Medial - apofiza pterigoida a osului sfenoid si
peretele lateral al faringelui
Anterior - tuberozitatea maxilei
Posterior - apofiza stiloida, muschii si ligamentele ce pleaca de la ea
Limita superioara - corespunde nivelului arcului zigomatic, de la limita data spatiul infratemporal comunica
liber cu spatiul temporal
Inferior - fascia buco-faringiana
Intern - fosa infratemporala liber comunica cu fosa pterigopalatina
Etiologie:
- Apare in urma raspindirii exudatului din reg. si spatiile invecinate (pterigo-mandibular, para-
faringian, retromandibular, jugal e.t.c.)
- Infectia de la molarii superori (molarul 3)
- Anestezia tuberala incorecta (hematom postinjectional suprainfectat)
- Nerespectarea regulelor de asepsie in timpul anesteziei (ac nesteril, neprelucrarea cimpului opertor)
Tabloul clinic:
- Cefalee pronuntata, febra 39-40 C, insomnie
- Durere pronuntata pe partea afectata a fetii
- Limitarea deschiderii cavitatii bucale (trism pronuntat)
- Tes. moi a fetii pe partea afectata putin schimbate, palide
- Palpator se determina un infiltrat dureros posterior de ramul ascendent al mandibulei
- Edem al regiunii jugale si temporale
- Simptomul “ceasului de nisip”- uneori, in cazuri avansate
- Endobucal – edem si hiperemia plicii de trecere la nivelul tuberozitatii maxilare (molarilor 3),
palpator brusc dureros.
- Stare generala grava
- Schimbari din partea sistemului sangvin (devierea formulei leucocitare spre stinga, VSH marit, leucocitoza
e.t.c.), indicele de intoxicatie marit.
Evolutie:
- Depinde de starea generala a bolnavului, de virulenta microorganismelor.
- Siptoamele apar in dependeta de aparitia si avansarea noilor grupe de toxine in tesuturile
inconjuratoare
- Procesul se poate complica cu inflamatia membranelor cerebrale, abces cerebral, septicemie, sinus trombos
e.t.c.
Diagnostic:
- Pentru determinarea exudatului in spatiul infratemporal necesita, mai des de a decurge la punctie a focarului
(endobucal pe punctul bombarii maxime a plicii vestibulare posterior de tuberozitatea maxilei).
Tratament:
Accesul catre fosa infratemporala poate fi efectuat din trei directii:
1. endobucal - pe plica vestibulara posterior de tuberozitatea maxilara
2. exobucal - reg. angulara a mandibulei
3. sub arcul zigomatic cu acces prin incizura semilunara al ramului mandibulei
Mai rational si comod sunt primele doua cai
Plaga obligator se dreneaza (tuburi)
Deseori necesita unimomentan deschiderea si drenarea focarului prin acces endo si exobucal
SAU
Tratament
Intraoral (calea orala)
 Incizia orala perituberozitar, pastrandu-se contactul cu osul.
 Drenarea cu tuburi de dren sau lama de cauciuc 14-72h.
Incizie exorala:
 se face in supuratii cu character extensive
 cu trismus persistent
O incizie craniana si una caudala

 incizia craniala- localizata temporal suprazigomatic sau subzigomatic
 se patrunde cu pensa PEAN in directive antero-inferioara, ghidat de fascia temporala, pana la nivelul
sp. infratemporal.
 Aceasta cale nu poate asigura un drenaj sufficient de aceea se fac plus incizii orale plasate pe
vestibularul superior si cu incizii cutanate (submandibular), care comunica intre ele.
 Drenarea cu tubul de cauciuc fixate cu o extremitate la nivelul inciziei temporale si cealalta.
Extremitate la nivelul inciziei vestibulare, realizand un “sifonaj”
Incizia caudala: se face submandibular, sub marginea bazilara pentru a menaja ramul marginal al
mandibulei din m. facial
1.sectionarea tesutului,
2.indepartarea tesutlui +plarisma
3.se exploreaza sp. submandibular si laterofaringian
4.apoi se deschide sp. infratemporal, dand pensei PEAN o directive supero-mediala
5.drenarrea cu tutburi de politilen pereche fixate la tegument pentru fiecare sp. deschis.
6.irigarea cu sol. antispetice 48-72 h
7.administrare de antobiotice: cefazolin, augmentin, lincomycin
8.antiinflmatoare
9.analgezice: analgin, dexalgin, Ketanov,
10.antihistaminice: dimedrol, suprastin
Tratament- incizie, drenaj.

-pe cale endoorala-pterigomandibulara-incizie de a lungul marginii anterioare a ramului ascendant
mandibular de la trigonul retromolar la baza apofizei coronoide
-retromaxilara-incizie perituberozitara
-cale cutanata-incizie submandibulara; incizie supra si subzigomatica; incizie temporala
144. Abcesul retromandibular: topografia, etiopatogenia, tabloul clinic şi tratamentul.
145. Flegmonul planşeului bucal: topografia, etiopatogenia, tabloul clinic şi tratamentul.
146. Flegmonul Ludwig: topografia, etiopatogenia, tabloul clinic şi tratamentul.
147. Abcesul orbitei: topografia, etiopatogenia, tabloul clinic şi tratamentul.
148. Abcesul limbii: topografia, etiopatogenia, tabloul clinic şi tratamentul infecţie în ţesuturile moi a
regiunii oro-maxilo-facială.
Etiologie
- Leziuni traumatice cu sau fără retenţie de corp străin;
- Suprainfectarea unui hematom;
- Formaţiuni tumorale;
- Difuzarea unor procese septice din spaţiile fasciale vecine.
Aspecte clinice
Supuraţia poate fi cantonată la nivelul celor două treimi anterioare (partea mobilă) ale limbii sau
în treimea posterioară a acesteia, fiind plasată superficial sau profund în plin parenchim lingual.
Uneori, supuraţia poate avea un caracter limitat, cu prezenţa semnelor de supuraţie pe o zonă
relativ bine delimitată.
De cele mai multe ori însă, supuraţia interesează difuz parenchimul lingual.
La examenul clinic limba este tumefiată în totalitate pe marginile ei se decelează amprentele
dinţilor laterali.
Central sau periferic se poate decela o zonă de maximă bombare în funcţie de sediul abcesului.
În cazul abceselor profunde ale limbii nu se poate decela o zonă de bombare maximă, limba fiind
mărită în totalitate, infiltratul inflamator extinzându-se şi la nivelul planşeu lui cavităţii orale.
Datorită macroglosiei bolnavii ţin gura întredeschisă.
Orice mişcare a limbii este extreme de dureroasă, deglutiţia şi fonaţia fiind extrem de dificile.
Bolnavii sunt agitaţi datorită tulburărilor funcţionale iar starea lor generală este alterată. Insuficienţa
respiratorie obstructivă periferică poate evolua în cazuri grave până la asfixie.
Tratament
Incizia va fi plasată oral sau cutanat în funcţie de localizarea colecţiei supurate.
Incizia orală este indicată în supuraţiile celor două treimi anterioare ale limbii (partea mobilă). Ea
va fi precedată de o puncţie care va dirija o incizie corectă a colecţiei.
Inciziile orale sunt longitudinale, paralele cu linia median respectiv cu marginea limbii plasate la
locul de bombare maximă.
Drenajul va fi asigurat prin lame de cauciuc sau tuburi de politen fixate la mucoasă.
Incizia cutanată este folosită în cazul abceselor bazei limbii.
Incizia arcuată paralelă cu marginea bazilară va fi plasată între menton şi hyoid.
Cu pensa Pean se traversează muşchii planşeului cavităţii orale până se deschide colecţia supurată.
Drenajul se face cu tuburi de politen pereche fixate la tegument şi menţinute 48-72 ore.
Tratamentului chirurgical i se asociază o terapie medicamentoasă (antibiotice, analgezice,
AINS).
Diagnostic diferenţiat
• chisturi dermoide ale bazei limbii suprainfectate;
• tumori maligne ale limbii suprainfectate
149. Flegmonul hemifacial: topografia, etiopatogenia, tabloul clinic şi tratamentul.
150. Metodele de anestezie utilizate în infecţiile regiunii oro-maxilo-faciale.
151. Particularitățile pregătirii bolnavilor cu inflamații a regiunii OMF către intervenție chirurgicală
152. Tactica de tratament a dintelui cauzal în inflamaţia regiunii OMF.

153. Tratamentul chirurgical al abceselor şi flegmoanelor regiunii oro-maxilo-faciale.
154. Tratamentul general al abceselor şi flegmoanelor regiunii oro-maxilo-faciale.
155. Recuperarea pacienților cu procese inflamatorii.
156. Terapia intensivă în tratamentul abceselor şi flegmoanelor regiunii oro-maxilo-faciale.
157. Complicaţiile generale ale afecţiunilor inflamatorii ale regiunii oro-maxilo-faciale:
tabloul clinic şi diagnocticul.
158. Mediastenita odontogenă: etiopatogenia, tabloul clinic, diagnosticul, tratamentul.
159. Meningita, meningoencefalita odontogenă: etiologia, tabloul clinic, diagnosticul, tratamentul.
160. Tromboflebita venelor faciale: etiologia, tabloul clinic, diagnosticul şi tratamentul.
161. Tromboza sinusului cavernos: etiologia, tabloul clinic, diagnosticul şi tratamentul.
162. Septicemia: etiologia, tabloul clinic, diagnosticul şi tratamentul.
163. Limfadenita: topografia vaselor limfatice şi ganglionilor în regiunea OMF.
164. Limfadenita: etiologia, patogenia, anatomia patologică, clasificarea.
165. Limfangita: etiologia, patogenia, tabloul clinic, tratamentul.
166. Limfadenita acută: etiologia, tabloul clinic, diagnosticul diferențial, tratamentul.
167. Limfadenita acută în regiunea parotidiană: etiopatogenia, tabloul clinic, diagnosticul
diferențial tratamentul.
168. Limfadenita acută în regiunea submandibulară: etiologia, tabloul clinic, diagnosticul
diferțial, tratamentul.
169. Limfadenita cronică: etiopatogenia, tabloul clinic, tratamentul.
170. Adenoabcesul: etiologia, tabloul clinic, diagnosticul diferențial, tratamentul.
171. Adenoflegmonul: etiopatogenia, tabloul clinic, tratamentul.
172. Furunculul: etiologia, clasificarea, tabloul clinic, diagnosticul, tratamentul.
173. Carbunculul: etiopatogenia, tabloul clinic, diagnosticul, tratamentul.
174. Complicaţiile furunculelor şi carbunculelor: tabloul clinic, diagnosticul, tratamentul.
175. Tratamentul conservativ şi chirurgical al furunculelor şi carbunculelor.
176. Clasificarea infecţiilor specifice ale regiunii OMF.
177. Actinomicoza cervico-facială: etiopatogenia, tabloul clinic, tratamentul.
178. Tuberculoza cervico-facială: etiopatogenia, tabloul clinic, tratamentul.
179. Sifilisul regiunii cervico-faciale: etiopatogenia, tabloul clinic, tratamentul.
180. Sinuzita maxilară odontogenă: etiopatogenia, clasificarea.
181. Sinuzita odontogenă maxilară acută: etiopatogenia, tabloul clinic,diagnosticul
diferențial, tratamentul.
182. Sinuzita odontogenă maxilară cronică: etiopatogenia, tabloul clinic,diagnosticul
183. Comunicarea oro-sinusală. Mecanizmul aparitiei, tabloul clinic.
184. Comunicarea oro-sinusală: metode de tratament.
185. Fistula oro-sinusală: etiologia, tabloul clinic, tratamentul.
186. Afecţiunile glandelor salivare: etiopatogenia, clasificarea.
187. Sindromul Mikulicz: etiopatogenia, tabloul clinic,diagnosticul diferențial, tratamentul.
188. Sindromul Sjögren: etiopatogenia, tabloul clinic,diagnosticul diferențial, tratamentul.
189. Parotidita acută banală: etiopatogenia, tabloul clinic, diagnosticul diferențial,
tratamentul.
190. Parotidita acută epidemică: etiopatogenia, tabloul clinic, diagnosticul diferențial,
tratamentul.
191. Parotidita cronică interstiţială: etiopatogenia, tabloul clinic, diagnosticul diferențial,
tratamentul.
192. Parotidita cronică parenchimatoasă: etiopatogenia, tabloul clinic, diagnosticul
193. Sialoadenita acută submandibulară: etiologia, tabloul clinic, diagnosticul diferențial,
tratamentul.
194. Sialodochitele: etiopatogenia, tabloul clinic, diagnosticul diferențial, tratamentul.
195. Sialoadenita cronică specifică (actinomicotică, luetică, tuberculoasă): etiopatogenia,
tabloul clinic, diagnosticul diferențial, tratamentul.
196. Sialolitiaza: etiopatogenia, definiţia, clasificarea.
197. Sialolitiaza: tabloul clinic, diagnosticul diferențial, tratamentul.
198. Fistulele salivare: etiopatogenia, tabloul clinic, tratamentul.
199. Metodele imagistice utilizate în diagnosticul proceselor inflamatorii.
200. Selectarea metodei de anestezie la pacienţii cu proces inflamator.

Examen Odontectomie Omf

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Examen Odontectomie Omf

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

EXAMEN ODONTECTOMIE ANUL 3

1. Istoricul instrumentarului utilizat în chirurgia oro-maxilo-facială.

2. Clasificarea instrumentarului utilizat în chirurgia oro-maxilo-facială.

3. Clasificarea și structura cleştilor.

 Cleste pentru exctractia incisivilor si caninilor superiori:

 Cleste pentru exctractia premolarilor superiori in forma

 Cleste pentru exctractia molarilor superiori

 Cleste pentru exctractia molarilor din minte

 Cleste pentru exctractia radacinilor dintilor superiori cu

 Cleste pentru exctractia incisivilor inferior: falcile

 Cleste pentru exctractia caninilor si premolarilor

 Cleste pentru exctractia molarilor inferiori indoit pe

 Cleste pentru exctractia molarilor de

Cleste pentru exctractia radacinilor dintilor inferiori, indoit pe

4. Clasificarea și structura elevatoarelor.

▪ In afara de rolul de inmobilizarea dintelui, elevatoarele au si rolul de a dilata osul alveolar.

2. Elevator drept “in flacara” : partea active este

3.Elevator “in baioneta”, folosit pentru exctractia

Elevator cu cioc lateral cu lama efilata si lunga

Elevatoare cu cioc lateral, cu lame scurte, foarte

Elevator “picior de ciuta- in jgheab” : partea active

utilizat pentru extracţia rădăcinilor dinţilor mandibulari, nu

5. Instrumentarul suplimentar utilizat pentru

6. Extracţia dentară ca intervenţie chirurgicală. Definiţia. Istoricul.

7. Indicaţiile extracţiei dentare.

Indicaţii legate de patologia pseudotumorală sau tumorală de cauză dentară:

Indicaţii legate de patologia traumatică oro-maxilo-facială:

Indicaţii de extracţie în cadrul tratamentului preprotetic:

Indicaţiile de extracţie a dinţilor temporari

8. Contraindicaţiile extracţiei dentare.

9. Pregătirea pacientului către extracţia dentară.

10. Pregătirea medicului către extracţia dentară.

11. Principii generale de tehnică în extracţia dentară.

12. Indicaţii pentru utilizarea cleştilor.

13. Indicaţii pentru utilizarea elevatoarelor.

14. Etapele de bază în extracţia dentară cu ajutorul cleștilor.

15. Etapele de bază în extracţia dentară cu ajutorul elevatoarelor.

16. Etapele auxiliare în extracţia dentară.

17. Tehnici de extracții minimal invasive cu ajutorul periotomului, piezotomului și sistemului

18. Instrumentarul necesar pentru extracţia dinţilor arcadei superioare.

19. Metodele de anestezie utilizate la maxilarul superior.

2. Anestezia locala de contact: pulverizare, inbibitie, badijonare.

20. Particularităţile extracţiei incisivilor superiori (poziția medicului și a pacientului, tipul de

Incisivii laterali superiori

21. Particularităţile extracţiei caninilor superiori (poziția medicului și a pacientului, tipul de

22. Particularităţile extracţiei premolarilor superiori (poziția medicului și a pacientului, tipul de

24. Instrumentarul necesar pentru extracţia dinţilor arcadei inferioare.

25. Metode de anestezie utilizate la maxilarul inferior.

26. Particularităţile extracţiei incisivilor inferiori (poziția medicului și a pacientului, tipul de

INCISIVII CENTRALI INFERIORI

28. Particularităţile extracţiei premolarilor inferiori (poziția medicului și a pacientului, tipul de

31. Contraindicaţii pentru extracţia molarilor 3 superiori și inferiori.

33. Tipuri și tehnici de efectuare a lambourilor mucoperiostale.

2. Lamboul semilunar cu convexitatea spre coroana dintelui (Partsch)

34. Tehnici de extracţie a molarilor 3 superiori și inferiori. Instrumentarul utilizat.

Tehnici de extracţie a molarilor 3 inferiori. Instrumentarul utilizat.

35. Tipuri de sutură.

36. Accidentele intraoperatorii în timpul extracției molarului 3 superior și inferior.

2.2 Plăgile mucoasei palatinale

3. În raport cu ramul ascendent

4. După raportul cu canalul mandubular

6. După natura țesutului acoperitor:

38. Alveolotomia. Definiția. Indicații.