Ghiță

-caracterizarea personajului-

Perioada marilor clasici, căreia îi aparține Ioan Slavici, alături de Eminescu, Caragiale și Creangă, este
una foarte importantă în evoluția literaturii române, prin modelele literare propuse. În proza acestor scriitori
se remarcă varietatea atât la nivel tematic (banul, ascensiunea socială, dezumanizarea individului,
satirizarea unor moravuri), cât și la nivelul particularităților stilistice și al orientării estetice, prin împletirea
romantismului cu clasicismul și a realismului cu naturalismul. Slavici abordează direcția realismului
social, fiind atras nu doar de voluptatea concretului, ci și de judecățile morale, în virtutea cărora imprimă
scrierilor sale o valență moralizatoare.

Publicată în 1881 în volumul „Novele din popor”, „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este cea mai
elaborată dintre nuvelele sale, iar problematica acesteia poate fi urmărită pe mai multe niveluri: social, etic
și psihologic. Caracterul psihologic al nuvelei este susținut de temă, modalitățile de caracterizare a
personajului principal și de investigare psihologică, accentul pus pe conflictul de natură interioară. Este o
nuvelă realistă, prin prezentarea veridică a realității și prin construirea unor personaje ce-și pot afla
corespondent în viața reală. Este o nuvelă socială deoarece subliniază trăsăturile burgheziei, ale clasei
sociale din care face parte și Ghiță.

Titlul nuvelei este un element paratextual, ce ascunde o ironie amară, întrucât toposul ales, cârciuma
Moara cu noroc se asociază cu ghinionul, așa cum demonstrează crucile din preajma hanului și sfârșitul
tragic al protagonistului. Astfel, norocul este unul înșelător și de scurtă durată, deoarece traiul bun dobândit
la început prin muncă onestă ajunge să ceară un alt preț, ducând la zbucium și frământări.

Conflictul operei este unul complex, fiind specific unei opere realiste de factură psihologică. Conflictul
social este cel care se manifestă între personajul principal și gura lumii, întrucât normele morale sunt fixate
de colectivitate, iar individul trebuie să le accepte necondiționat. Conflictul moral are în vedere
comportamentul protagonistului, care s-a îndepărtat de normele morale tradiționale și devine violent. Din
perspectivă psihologică, opera prezintă conflictul interior trăit de Ghiță, care este sfâșiat de două dorințe
puternice și contradictorii: pe de o parte, dorința de a rămâne un om cinstit și, pe de altă parte, dorința de
înavuțire.

Tema nuvelei o reprezintă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de îmbogățire, ceea ce susține
caracterul psihologic al textului.

Ghiță este personajul principal al nuvelei, fiind considerat un personaj „rotund” prin complexitatea lui.
Personajul este surprins în evoluție, procesul dezumanizării din cauza patimii pentru bani fiind descris pas
cu pas, ceea ce duce la un sfârșit tragic.

În mod direct, Ghiță este caracterizat de Lică. Acesta își dă seama că Ghiță este om de nădejde și îi spune
acest lucru: „Tu ești om, Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău, și ești om cu minte: dacă te-aș avea
tovarăș pe tine, aș râde și de dracu și de mumă-sa”. Alteori, Lică recunoaște cu sadism: „Tu ești om
cinstit, Ghiță, și-am făcut din tine un vinovat”. Ana, soția lui, asistă neputincioasă la degradarea morală a
acestuia, ajungând să-l considere „o muiere îmbrăcată în haine bărbătești”.
Caracterizarea indirectă reiese din fapte gesturi, limbaj, comportament, relații cu alte personaje. La
început, Ghiță apare în ipostaza unui om cinstit, preocupat de afacerea sa. Hotărăște să renunțe la meseria
de cizmar și, ambițios, ia în arendă moara cu noroc. Bun meseriaș, om harnic, blând și cumsecade, Ghiță
se dovedește un om de acțiune, cu inițiativă, iar lucrurile merg cum trebuie. Față de familie, se comportă ca
un soț și tată iubitor, plăcându-i să petreacă momentele libere alături de soția și copiii săi. Apariția lui Lică
Sămădăul la moara cu noroc tulbură echilibrul familiei, dar și pe cel interior al lui Ghiță. El nu se poate
sustrage influenței malefice pe care Lică o exercită asupra lui, iar tentația îmbogățirii se transformă în
obsesie. Cu toate acestea, el încearcă să se opună: își cumpără câini, pistoale și chiar o slugă despre care,
mai târziu, se află că este omul lui Lică.

Treptat, Ghiță se îndepărtează de familie, iar transformarea sa interioară se reflectă și în reacțiile lui: devine
„de tot ursuz”, „se aprindea pentru orice lucru de nimic”, „râdea cu hohot încât îți venea să te sperii de
el”. Devine violent, are gesturi de brutalitate față de Ana, ajungând chiar să regrete la un moment dat că
are familie și copii.

Ghiță devine laș, fricos și subordonat în totalitate Sămădăului, devenind complicele acestuia în jefuirea
arendașului și uciderea unei femei. La proces, jură strâmb, apărându-l pe Lică.

Două secvențe semnificative pentru construcția personajului, pentru firea slabă și degradarea sa morală
severă, sunt mărturia mincinoasă a lui Ghiță de la proces și uciderea Anei.

Scena procesului este semnificativă în economia nuvelei, criza morală atingând cote maxime, prin
mărturia fiecăruia dintre inculpați: Lică neagă tot ceea ce declaraseră ceilalți, iar Ghiță își dă seama că
depoziția sa devine decisivă pentru stabilirea verdictului în cadrul procesului de la Ineu. Deși este convins
de nevinovăția lui Buză-Ruptă și a lui Săilă Boarul, el nu le ia apărarea. Mai mult, cârciumarul susține în
fața autorităților că Lică și-a petrecut noaptea la han. Declarația lui mincinoasă contribuie semnificativ la
eliberarea Sămădăului și la condamnarea subalternilor acestuia.

O altă ipostază, atingând suprema imoralitate, apare când Ghiță este dispus să-și sacrifice soția pentru a-l
da pe Lică pe mâna lui Pintea, la sărbătorile Paștelui. Dezgustată de lașitatea soțului, pe care îl consideră
„o muiere îmbrăcată în haine bărbătești”, Ana i se dăruiește Sămădăului. În acest timp, Ghiță se întâlnește
cu Pintea, pentru a-i da banii însemnați și a-l anunța că Lică este la moară. Întorcându-se acasă, Ghiță este
cuprins de remușcări pentru că o aruncase pe Ana în brațele Sămădăului și-i mărturisește că plecase să-l
caute pe Pintea, pentru a-l prinde pe Lică cu banii arendașului ucis. Aflând ce se întâmplase cât timp fusese
plecat, o ucide, chinuit de vinovăție. La rândul său, este ucis de Răuț, din ordinul lui Lică. Nuvela
ilustrează în acest punct teza conform căreia încălcarea normelor morale atrage pedeapsa destinului.

Prin comportamentul său, Ghiță devine un personaj reprezentativ pentru ilustrarea efectului pe care patima
înavuțirii o are asupra omului, sfârșitul lui și al celor care-l înconjoară fiind tragic.