Particularități unui text poetic studiat aparținând lui Mihai
Eminescu
Floare albastră De Mihai Eminescu
RI: Poezia ,,Floare albastră” de Mihai Eminescu este o
capodoperă a liricii sale din etapa de tinerețe și constituie ,,primul mare semn al operelor viitoare”, așa cum afirma Vladimir Streinu. Poezia a fost publicată în Epoca Marilor Clasici la 1 aprilie 1873 în revista ,,Convorbiri literare”. Textul este reprezentativ pentru estetica romantismului prin tematica abordată: condiția omului de geniu și iubirea, prin valorificarea unor motive literare specifice precum ,,floare albastră” , ,,codrul” , ,,luna” și prin amestecul registrelor stilistice. Limbajul poetic este expresiv prin îmbinarea a două registre stilistice prin care se conturează un lirism al vocilor și măștilor. Primul este înalt,reflexiv, meditativ, iar al doilea iudic,popular, cu influențe folclorice.
,,Floare albastră” este o idilă dialogată, dar și o meditație
asupra condiției omului de geniu și a iubirii surprinsă din două perspective diferite. Poezia are caracter filosofic și anticipează idei profunde,sintetizate ulterior de poet în capodopera ,,Luceafărul”, prin tema meditației asupra condiției omului de geniu, privit în antiteză cu omul comun, concepte inspirate din filosofia lui A. Schopenhauer. RII: Titlul poeziei conține un grup nominal care anticipează latura descriptivă a textului și abordarea temei naturii. Sensul denotativ al structurii din titlu este caracterizat prin simplitate: substantivul și adjectivul denumesc împreună o plantă, mai rară prin coloritul ei, probabil floarea de nu-mă-uita, considerată în tradiția populară floarea despărțirii. Sensul conotativ este în contrast cu cel denotativ, fapt datorat complexității simbolului romantic preluat de Eminescu de la Novalis , cu semnificații modificate. Exprimă iubirea ideală, dificil de atins, dar și tinerețea, prospețimea, puritatea, sacralitatea.
Imaginarul poetic este specific romantismului și ilustrează
teme și motive ale liricii românești din a doua jumătate a sec. XIX-lea plasate într-un concept filosofic pesimist. În centrul imaginarului poetic este situată feminitatea, ipostază a senzualității, a trăirii în ritmul naturii a lui ,,carpe diem”. Îndrăgostitul este un spectator fascinat de spectacolul feminității, având, în același timp, conștiința tragică a efemerității.
Discursul conține o meditație amară a omului de geniu
prins între două chemări: tentația absolutului și cea a împlinirii prin iubire. Mesajul poetic este creat prin alternarea a două nuclee ideatice generate de prezența unor motive filosofice opuse: vanitas vanitatum, respectiv carpe diem. Imaginile se împlinesc în planuri diferite ale poeziei corespunzătoare celor două lumi create din cuvinte( una masculină, alta feminină) ,deși par rostite de aceeași conștiință care-și reproșează că se îndepărtează de fericire și noroc.
Din punct de vedere compozițional, textul este alcătuit din
14 strofe dispuse în patru secvențe poetice, prin alternanța a două planuri cosmic-terestru, în dialogul a două voci lirice: geniul, vocea masculină și iubita. Textul se caracterizează prin originalitate compozițională și structurală. Evidentă este opoziția dintre cele două apelative care apar în poezie: ,,mititica” , ,,iubite” care se asociază vocilor textului și determină structura compozițională.
Geniul este contemplativ, detașat, se definește prin
inteligență, rațiune pură, are capacitatea de a-și depăși sfera și puterea de a se sacrifica, precum și aspirația de a cunoaște absolutul. Spre deosebire de geniu, omul comun se caracterizează prin pasiune, instinct, sensibilitate. Condiția sa este limitată, el neavând capacitatea autodepășirii și fiind stăpânit de dorința de a fi fericit.
Prima secvență reprezintă monologul fetei și ia forma
reproșului, tânăra folosind simbolurile eternității pentru a configura imaginea lumii reci, a ideilor abstracte.
Meditația bărbatului , din strofa a-IV-a, constituie cea de-a
doua secvență poetică și conține reacția îndrăgostitului la reproșurile fetei.
Secvența a-III-a este cea mai amplă și continuă monologul
fetei din prima secvență. De această dată,ea adresează bărbatului chemarea la împlinirea iubirii în spațiul terestru, în cadrul naturii feerice.
Ultima secvență poetică este a doua intervenție a vocii
lirice din strofa a-IV-a și reprezintă o continuare a meditației bărbatului asupra iubirii trecute pe care o proiectează, de data aceasta în ideal.
RIII: Mesajul poeziei este transmis prin configurarea a
două imagini reprezentative: enumerația ,,în stele/ Și în nori și-n ceruri nalte” și ,,codrul cu verdeață”. Fiecare dintre acestea desemnează o concepție despre lume. Prima este imaginea lumii apolinice, puse sub semnul vanității și al îndoielii, situate ,, în depărtare”, prezența adverbului ,,iar” și a verbelor ,,te-ai cufundat” și ,,grămădești” ; enumerația elementelor cosmice: stele-nori- ceruri exprimă seninătatea lumii astrale, contemplative. A doua imagine este specifică fiecărui om, fiind sensibilă la viața naturii ocrotitoare, aceasta fiind descrisă printr-o succesiune de motive poetice, desprinse din imaginarul eminescian: izvoare care plâng, valea, stânca, prăpastia, pădurea, trestia, balta.
Structura ,,în lună” din comparația ,,ca un stâlp eu stam în
lună” reia ideea enumerației ,,în stele/ Și în nori și-n ceruri nalte” ,pentru a sugera eternitatea și înălțimea gândirii, a spiritului. Lumea astrală, luminată rece de lună, amintește de finalul Luceafărului, în care ființa genială își consolidează poziția în nemurire, înțelegându-și unicitatea. Pronumele și verbul la pers.I ,,eu stam” sunt mărci ale atitudinii orgolioase: geniul rămâne să stăpânească înălțimile spiritului, rod al dorinței nelimitate de cunoaștere. Epitetul ,,dulce” descrie un gest de tandrețe, după care eul liric tânjește în închipuire, precum și dulceața dragostei, ce dă armonie visului, exprimă ,totodată, sufletul îndrăgostiților, fremătând de fericire și noroc și sărutându-se cu drag. Muzicalitatea deosebită este conferită de rimele rare, dar și de asonanțe: nalte-încalte ; soare-mare; gândire-asire; întunecime-nime; prag-drag.