Particularități de structură și de compoziție ale basmului cult

„O adevărată carte de învăţătură comentată" (Pompiliu Constantinescu),

aceasta ar fi cea mai potrivită accepțiune pentru basmul lui Ion Creangă. Urmărind
să transmită un mesaj moralizator, fundamentat din perspectiva înţelepciunii
populare, Creangă devine „un arhivar al științei săteşti" (George Călinescu),
punându-şi definitiv amprenta asupra structurii de adâncime a acestei specii
literare, în literatura română. Basmul este opera epică în proză, având ca temă lupta
dintre bine și rău, încheiată cu victoria binelui, în care personajele şi întâmplările
sunt fabuloase. După apartenenţa la literatura cultă sau la folclor, basmele pot fi
populare sau culte, între aceste categorii existând asemănări și deosebiri. Astfel, în
timp ce basmul popular are caracter anonim (autorul a rămas necunoscut), colectiv
(este rodul imaginației mai multor autori, care intervin asupra textului, în procesul
de transmitere), oral (este transmis din generație în generație), este preponderent
narativ şi înfăţişează personaje unilaterale, fie pozitive, fie negative, basmul cult
reuneşte toate modurile de expunere, pentru a prezenta eroii în toată complexitatea
lor, reprezentativă pentru universul uman. Totuşi, în structura basmului cult se
manifestă un întreg corolar tematic, desprins din sfera folclorului - călătoria,
motivul fraților, vicleşugul, ajutorul viețuitoarelor, probele, răsplata, trocul, cifrele
magice, împăratul fără urmași, apa vie sau moartă, calul năzdrăvan, obiectele
miraculoase, probele -, iar forma este stereotipă, ca și cea a basmului popular,
aspect datorat prezenței formulelor tipice; finalul este optimist, fie că este vorba de
basmul cult, fie că este vorba de cel popular, limbajul este marcat de oralitate în
ambele cazuri, aşa cum elementele reale se îmbină cu cele fabuloase şi miraculoase
(uriașii, dracii, tărâmul celălalt, puterile neobișnuite, zmeii, sfintele, zânele etc.).
Mult mai complex decât oricare dintre „poveştile" lui Creangă, basmul Povestea
lui Harap-Alb dă o notă originală fiecărei trăsături a acestei specii. Deşi pare mai
apropiat de modelul popular, textul se distanțează subtil de tipare atât în ceea ce
priveşte structura, cât mai ales prin construcția personajelor. Pompiliu
Constantinescu scrie chiar că textul este o sinteză a basmului nostru şi cel mai
frumos basm românesc", considerându-l un model
- Avându-l ca autor pe Ion Creangă, opera „Povestea lui Harap-Alb" este un basm
cult, care se înscrie în tradiția acestei specii literare datorită temei - lupta dintre
bine şi rău, încheiată cu victoria binelui.

Cu toate acestea, în centrul poveştii stă evoluţia raportului dintre cele două
personaje centrale, reprezentante ale celor două forțe, Harap-Alb şi Spânul,
determinate îndeaproape de Crai ori de Sfânta Duminică. Textul are în deschidere
o dezbatere asupra binelui și răului, nedespărțite în viața omului, după cum se
exprimă Craiul: „în călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi, şi de buni", îi spune
fiului. A căuta binele înseamnă a împlini o aspirație sau destinul însuși. „Norocul
îți surâde din toate părțile și nu ai de ce să fii supărat", „mare norocire te așteaptă”
sau „ție a fost scris de sus să-ţi fie dată această cinste" sunt doar câteva din
cuvintele de înţelepciune ale Sfintei Duminici. Prin analogie, a învinge răul
înseamnă a îndepărta tot ce îngrădește destinul, a cunoaşte piedicile pentru a le
putea trece. Împlinirea destinului nu este singurul aspect secundar al temei. Relația
dintre bine și rău generează alte cupluri subordonate de termeni, cum ar fi împărat -
supus, fricos - curajos, naiv - matur, adevăr – aparență, între care evoluează
personajul central. Cu aceasta, Creangă realizează, ca şi în celelalte basme ale sale,
o schimbare fundamentală în tiparul speciei: faptele nu sunt importante decât dacă
au efect asupra psihologiei personajelor, atrăgând schimbări ale caracterului dintre
cele mai profunde, iar structura, semnificațiile şi construcția personajelor sunt
determinate de raportul bine-rău; astfel, textul nu rămâne un simplu basm, ci se
transformă în bildungsroman, carte a devenirii unui destin, chiar poveste a
cristalizării identității.
- Din punctul de vedere al structurii compoziționale, basmul Povestea lui Harap-
Alb este o înşiruire de episoade narative, mai mult sau mai puțin independente, al
căror deznodământ devine intrigă pentru următoarele evenimente. Subiectul
evidențiază, pe momente, existența mai multor motive populare. Expozițiunea
frapează nu numai prin dimensiune și complexitate, ci și prin iluzia de verosimil:
„Amu cică era odată într-o țară un craiu, care avea trei feciori." Împăratul cu trei
feciori sau cei doi frați împărați sunt motive preluate de Creangă din literatura
populară. Caracterul popular este depășit prin rolul de maestru pe care îl deţine
împăratul: el își supune fiii primei probe, care nu este cea mai grea, dar este, cu
siguranță, decisivă. Trecerea podului din apropierea casei se dovedește complicată
pentru primii doi fii, dar celui de-al treilea, mezinul, îi este dat să izbândească, iar
sfatul părintesc („să te ferești de omul roș, iar mai ales de cel spân") este pentru fiul
de crai nu doar greu de păzit, ci și foarte greu de înțeles. Intriga este conturată de
motivul supunerii prin vicleşug. Primindu-și numele de Harap-Alb, lipsit de arme
şi de cartea pentru Verde-împărat, feciorul craiului primește și o nouă identitate,
jurând să fie rob până când va muri şi va învia. Desfăşurarea acțiunii este un lung
şir de probe. Pentru că Spânul vrea să-l piardă, îl trimite pe Harap- Alb în trei
călătorii:aduce sălățile din grădina ursului, omoară cerbul şi îi ia pielea cu
nestemate, apoi pornește în cea mai grea dintre probe, aducerea fetei împăratului
Roș, care presupune alte încercări. Unele se transformă ulterior în răsplată pentru
calitățile dovedite: întâlnirea cu furnicile, cu albinele, cu cei cinci uriași, casa
încinsă, bucatele şi băutura puse în fața mesenilor de către împăratul Roş, alegerea
macului de nisip, păzirea fetei, identificarea adevăratei fete. Aducerea smicelelor
de măr dulce, a apei vii și a apei moarte de unde se bat munţii în capete sunt
încercări suplimentare la care este supus calul, însoțitorul lui Harap-Alb. Ajutorul
dat de Sfânta Duminică, micile viețuitoare recunoscătoare, prietenia cu cei cinci
uriaşi, turturica și calul credincios, precum şi apa vie, apa moartă ori smicelele cu
puteri magice sunt motive nelipsite din basmele populare. Refuzul de a o preda pe
fata Spânului generează punctul culminant. Harap-Alb moare şi înviază, ceea ce
constituie ruperea jurământului făcut cu Spânul și ieșirea din slujba lui.
Deznodământul înregistrează împlinirea fericită a scopului călătoriei inițiale, care
se face prin urcarea pe tronul împărătesc, iar răsplata este căsătoria cu fata
împăratului Roș.
- În ciuda unor elemente de fabulos firav, cum ar fi ridicarea spre cer a Sfintei
Duminici, într-un nor alb, sau prezența calului vorbitor, alături de câteva obiecte cu
puteri magice, se poate constata că basmul lui Creangă are prea puțin din
fantasticul folcloric. Eroul este un naiv şi jumătate, fără puteri supranaturale, dar cu
infinită noblețe sufletească. El învață că forța fizică nu ajută decât celor înțelepți,
iar puterea asupra celorlalți trebuie chibzuită cu dreptate. Cu aceasta, începe să se
contureze planul didactic al textului, devenit o culegere de sfaturi înțelepte,
fundamentate din perspectivă populară. „Modul parabolic de a insinua adevăruri
morale” în „mitul narativ" (P. Constantinescu) din Povestea lui Harap-Alb este
specific operei lui Creangă. Didacticismul episoadelor narative din basm poate fi
sintetizat în câteva dintre proverbele care apar în text: „La calic slujești, calic
rămâi.”, „Nu-i nicio faptă fără plată.", „Rău e cu rău, dar e mai rău fără rău", „Ce-i
e scris omului în frunte i-e pus", „Fă bine, să-ți auzi rău”, „Să nu dea Dumnezeu
omului cât poate duce”, „Nu aduce anul ce aduce ceasul." Se citează la tot pasul
zicători, proverbe și vorbe de duh, ce dau un ritm alert narațiunii, sunt comice şi
leagă episoadele narative, reliefându-le înțelesul moralizator. În ansamblu, lecția
de moralitate a textului se concentrează pe ideea că fiecare om are un destin care
trebuie împlinit, chiar cu riscul de a trece prin încercări dificile. Sensul
fantasticului este moralizator, fiindcă basmul se transformă într-un bildungsroman,
toate faptele conducând la maturizarea eroului.
- Din punct de vedere formal, textul Povestea lui Harap-Alb este încadrat de
formula inițială („Amu cică era odată într-o țară...") și cea finală („Şi a ținut veselia
ani întregi şi acum mai ține încă..."). Nu lipsesc formulele mediane, care trezesc
interesul cititorului și punctează derularea faptelor (,,Și merg ei o zi și merg două și
merg patruzeci şi nouă..."). Prima dintre acestea, deși deschide lumea fabuloasă,
are şi accent verosimil, prin încadrarea spaţială a acţiunii, ca în realism. Formulele
mediane iau uneori aspectul proverbelor și al zicătorilor, subliniind învățătura
morală, sintetizând acțiunea sau anticipând-o. Stereotipia din final este semnul
revenirii în planul realității, unde se reînnoadă dialogul cu cititorul. Creangă
încheie original basmul, ieşirea din ficțiune dobândind un ton satiric la adresa
realității crude, în care naratorul este silit să trăiască, numindu-se ironic,un păcat de
povestariu fără bani în buzunariu":,,Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară
cine nu, se uită şi rabdă."

În concluzie, textul Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă reunește toate aspectele
structurale ale basmului, prezentând o lume fabuloasă originală, proiecție a lumii
reale, căreia îi înfăţişează modele de moralitate.
 Tema și viziunea despre lume

În basmul lui Creangă, „fantasticul e tratat realistic, cu culoare locală,

țărănească", iar efectul literar vine din originala alăturare a miraculosului cu cea
mai specifică realitate și e din câmpul comicului" (George Călinescu). Într-adevăr,
basmele lui Creangă, deci și Povestea lui Harap-Alb, poartă amprenta geniului său
creator din Amintiri, lumea acestei opere trecând, transfigurată, în spațiul
fabulosului, dar păstrându-și aura țărănească, populară, specific moldovenească. Se
pornește de la concepția țărănească, populară, că tot răul este spre bine, că averea
înseamnă întâi de toate puțină înţelepciune, apoi bunuri materiale. Cu această idee,
se deplasează accentul din planul faptelor, aşa cum este în basmul popular, în
planul interior, psihologic, ceea ce produce transformări ale speciei pe mai multe
niveluri: structură, semnificații, personaj. Opera este mai complexă decât un basm,
devine carte a inițierii, a formării unui caracter, bildungsroman.
- Pentru a exprima un sens didactic al faptelor din lumea fabuloasă, din punct de
vedere compozițional, basmul este alcătuit din două părți ample, centrate pe
motivul călătoriei spre celălalt capăt al pământului. Desigur, ca și în alte basme ale
lui Creangă, este vorba despre două drumuri simbolice, devenite esențiale pentru
evoluția eroului care se inițiază în mai multe taine neștiute. Impulsul inițiatic este
dat de însuși Craiul, fratele lui Verde-împărat, care, mai mult ca sigur, în tinereţile
sale, a făcut același drum ca și fiul său, dar în sens invers, dinspre Verde-împărat,
pentru a-şi lua în stăpânire împărăţia, după cum se sugerează chiar de la începutul
textului: „Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus
rămânea până la moarte." Ca să-l mai îndulcească pe fecior, după ce e prins de
jurământul făcut cu Spânul, calul pune totul pe seama unei legături inițiatice
secrete între tată și fiu, prin care primul îşi trimite odrasla acolo de unde știe că se
va întoarce alt om: „Zi şi dumneata că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. Vorba
ceea: «Părinții mănâncă aguridă şi fiilor lor se strepezesc dinții»". Curtea lui
Verde-împărat nu se dovedeşte a fi capătul pământului, ci doar finalul primei
aventuri, unde se naște cel de-al doilea impuls inițiatic, de data aceasta prin
intermediul Spânului. Rolul pozitiv al acestui personaj este subliniat de nenumărate
ori în text de către cal, tovarășul credincios: „Şi unii ca aceștia sunt trebuitori pe
lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte." Astfel, tema luptei
dintre bine și rău este transpusă sub aspect psihologic: binele este sinonim cu
înţelepciunea, iar răul – cu naivitatea. A fi rob presupune o subordonare lăuntrică
faţă de stări şi trăsături care-l conduc pe om la eșec. Dimpotrivă, a fi stăpân
înseamnă a cunoaşte răul, sub toate formele lui, şi a-l stăpâni.

- Toate evenimentele dobândesc semnificații simbolice, cristalizate în jurul ideii

inițierii. Pe măsură ce acţiunea înaintează, evoluează nu doar relațiile lui Harap-
Alb cu celelalte personaje, ci și psihologia lui. De altfel, numele primit de la Spân
sintetizează întreaga problematică a textului. Fiind în întregime un oximoron,
compus dintr-un substantiv şi un adjectiv cu semnificații opuse, numele surprinde
trecerea eroului de la condiția de om obişnuit la cea de stăpân al propriei
personalităţi. Cele două cuvinte sunt și termeni generici pentru cele două forțe
opuse care guvernează lumea basmului. Binele și răul, adică naivitatea şi
maturitatea, stau alături în lume ca în fiecare om. Pentru a face binele, răul trebuie
cunoscut şi stăpânit. De asemenea, pentru a fi stăpân peste alții, Harap-Alb trebuie
să ştie mai întâi cum este să fie rob şi pentru a da porunci altora e necesar să vadă
cum se îndeplinesc ele: „Când vei ajunge și tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci
lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că ştii acum ce e
necazul", îi spune Sfânta Duminică
. Pe scurt, pentru a merita împărăţia, Harap-Alb se cuvine să-şi şlefuiască puțin
caracterul, să dobândească noi calități sau să le conştientizeze pe cele pe care le are
deja. De aceea, toate probele prin care trece eroul sunt încercări de şlefuire a
caracterului său. Fiecare dintre ele poate fi asociată cu o trăsătură a personalității
viitorului împărat. Cea mai importantă este mila, demonstrată în întâlnirea cu
Sfânta Duminică, bătrâna din grădina palatului, şi este de presupus că ceilalți doi
feciori ai împăratului n-au reuşit s-o treacă. Urmează traversarea podului,
despărțirea de copilărie şi probă a curajului. Scurta călătorie în grădina ursului este
proba îndemânării şi a rapidității, deşi Sfânta Duminică face totul în locul lui
Harap-Alb, pe care tot ea il îndeamnă: „fii odată bărbat şi nu-ți face voie rea!".
După ce îl adoarme pe urs, îl deşteaptă pe fecior ca să-şi ia sălățile. Tot aşa, după
ce aude şi de cerb şi-l vede pe flăcău văicărindu-se, Sfânta Duminică îl face,,mai
fricos ca o femeie", „slab de înger" sau chiar găină plouată". Uciderea cerbului cu
sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot este plină de semnificații pentru Harap-Alb,
pentru că el dovedește răbdare, îndemânare și încredere în sine. În plus, cine n-ar fi
luat măcar o piatră nestemată? Harap-Alb, indiferent la bogățiile lumeşti, ia pielea
cu mare grijă şi i-o duce întreagă Spânului, ieșind cu bine din „ispita pierzaniei".
(Pompiliu Constantinescu) Aşa se face că drumul spre împăratul Roş îl începe fără
să mai treacă pe la Sfânta Duminică. Întâlnirea cu nunta de furnici reprezintă proba
sacrificiului, pentru că Harap-Alb riscă viața lui şi pe a calului, numai ca să nu le
strice micilor viețuitoare bucuria. Ele simbolizează pe cei mai neînsemnați dintre
viitorii lui supuşi, pentru care va trebui să se jertfească, iar întâlnirea cu albinele
semnifică altruismul, deoarece, cu multă îndemânare, el le face casă". Așa va
trebui să facă şi pentru supușii lui care vor avea astfel de trebuinţă.

„Întâlnişul" cu uriaşii este proba prieteniei, una dintre cele mai subtile din
întregul basm. Harap-Alb ia pe fiecare aşa cum este, nu se ia după aparenţe şi
învață că un împărat nu va putea face totul de unul singur, ci va avea nevoie de
prieteni: numai împreună pot reuși. Cât despre uriași,,,simbolul lor acoperă intuiții
ale naturii umane, caractere şi adevăruri morale sau forțe ale naturii înseși: frigul,
setea, foamea (Gerilă, Setilă, Flămânzilă) [...], categoriile sensibilității noastre,
timpul și spațiul (Ochilă și Păsări-Lǎți-Lungilă)." (Pompiliu Constantinescu,
Scrieri alese) Însoțit de cei cinci uriași, Harap-Alb se angajează în cea mai grea
probă, aducerea fetei, care simbolizează proba iubirii. Ca prieteni, ei trec, la rândul
lor, prin câte o încercare: casa încinsă, mâncatul şi băutul peste măsură, precum şi
păzirea fetei. Alegerea macului de nisip şi aflarea adevăratei fete se fac de la sine,
ca răsplată pentru sacrificiul și altruismul pe care le-a dovedit Harap-Alb în
călătoria sa, aşa cum îi spusese Sfânta Duminică: „nu-i nicio faptă fără plată".
Dacă, la începutul călătoriei, calul nu intervine pentru a-și salva stăpânul, la final și
el trebuie să-şi demonstreze devotamentul: smicelele, apa vie şi apa moartă sunt
necesare pe drumul de întoarcere și aceasta o știe prea bine fata împăratului, care
este „mare farmazoană". După ce se deșteaptă Harap-Alb din somnul greu al
morții, totul merge de la sine, chiar dacă nu fără emoții: „sărutându-l cu drag şi
dându-i iar paloşul în stăpânire", fata consfinţeşte victoria binelui.
Pentru exprimarea viziunii originale despre lume, fantasticul este moralizator și
comic, iar realul și fabulosul se întrepătrund firesc. Prin umanizarea fantasticului
ce ia formă de hiperbolă sau personificare, se realizează redimensionarea lumii
reale. Episodul întâlnirii cu uriașii este semnificativ din acest punct de vedere,
fiindcă toți uriașii sunt, de fapt, oameni supradimensionați: Gerilă este „,o dihanie
de om", „ceva de spăriet", Flămânzilă, „o namilă de om", Setilă, „o arătare de om",
Ochilă, „o schimonositură de om", iar Păsări-Lǎți-Lungilă, „o pocitanie de om".
Ultimul dintre ei are parte de un portret pitoresc, realizat prin hiperbolă şi, în ciuda
referirilor la forțele răului, rămâne o prezență comică, nicidecum înfricoşătoare. În
plus, împăratul Roş „cică era un om pâclişit şi răutăcios la culme", „îşi pune
mâinile în cap de necaz”, „se umple de bucurie” sau „rămâne pe gânduri", iar fata
lui, „bucățică ruptă tată-său în picioare", „a dracului zgâtie de fată”, „poartă lumea
pe degete" cu năzdrăvăniile ei, ca Smărăndița Popii din Amintiri. Chiar naratorul
îşi asumă direct perspectiva omului din popor, atunci când o caracterizează pe fata
împăratului: ,,cum s-ar zice la noi în țărăneşte, era frumoasă de mama focului".
Arta narativă a lui Creangă constă în câteva particularități, cum ar fi eliminarea
detaliilor inutile şi a descrierilor ample, ceea ce dă un ritm alert acțiunii, aşa încât
opera nu este un basm de aventuri, ci o culegere de pilde.

Dintre modurile de expunere, este preferat dialogul, care contribuie la derularea

faptelor, dar are şi funcţie caracterologică şi imprimă textului caracterul de
povestire dramatizată. Acțiunea scade în importanță, iar confruntarea din planul
fizic trece în cel psihologic, ceea ce reprezintă un aspect modern al operei. Există
mai multe procedee consacrate care stârnesc râsul: exprimarea ironică (fetele
împăratului priveau la verişor... cum priveşte câinele pe mâță și li era drag ca
sarea-n ochi";,,Gerilă se întindea de căldură, de-i treceau genunchele de
gură";,,Capul de-ar fi sănătos, că belelele curg gârlă), zeflemeaua (impăratul Roș
[...] să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri"), apelativele caricaturale (prietenii lui
Harap-Alb sunt, pentru împăratul Roş, golani", nespălați, bicisnici"; lui Gerilă i se
spune Buzilă"), scenele comice (întâlnirea cu uriaşii, discuția din casa de aramă,
probele). Limbajul este marcat de oralitate, principala trăsătură a stilului in opera
lui Creangă, având ca mijloace regionalismele (dupuros", blăstăm", a horhăi", „a
forăi"), folosirea expresiilor şi a locuțiunilor (,,bine mi te-am căptușit!"; „te
întâlneşti cu scârba-n drum"; „ti-i greu de viața lui"), interjectiile (,,Spânul face
tranc! Capacul pe gura fântânei"), exclamațiile (,,Ei, da ce răcoare-i aici!") etc.
În concluzie, basmul Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă transmite în limbaj
popularmarcat de oralitate şi umoro viziune originală despre lumea satului, proiec-
tată în fabulos.
 Relaţia dintre două personaje: Harap-Alb şi Spânul

„Indivizii reali nu ating nici pe departe performanțele eroilor lui Creangă."

(Paul Cornea). Un important reper tematic al basmului Povestea lui Harap-Alb de
Ion Creangă este evoluția relației dintre cele două personaje reprezentative pentru
cele două forţe guvernante în lumea fabuloasă: protagonistul, Harap-Alb, respectiv
antagonistul, Spânul. Harap-Alb este personaj pozitiv, nu are puteri supranaturale,
reprezintă forţa binelui şi este un caracter dinamic, surprins în evoluție psihologică.
Un rol definitoriu în maturizarea lui Harap-Alb, care nu se cunoaşte pe sine şi nu
cunoaște lumea, îl au Sfânta Duminică, dar mai ales Spânul.
- Acţiunea basmului se constituie prin înlănțuirea mai multor episoade narative,
statutul personajelor conturându-se treptat, iar accentul, în confruntarea bine-rău,
se desfășoară în plan interior, între defecte şi calități. În plan social, Harap-Alb este
un tânăr fiu de Crai, care pleacă spre capătul pământului, pentru a deveni
moştenitorul unui scaun împărătesc, la curtea unchiului său, împăratul Verde; are
un destin comparabil cu al tatălui, care a reuşit în viață. Amele și hainele tatălui
exprimă perpetuarea valorilor de la o generație la alta, nu numai statutul. În același
timp, Spânul are o identitate socială incertă, ţara spânilor" fiind un teritoriu
imaginar, emblema ispitelor, a capcanelor din viața omului. Latura psihologică a
lui Harap-Alb este dezvăluită permanent ca un teritoriu al transformărilor: personaj
complex, simbolizează noblețea și sensibilitatea sufletului omenesc şi etalează o
seamă de calități, care aruncă în derizoriu mici defecte precum naivitatea, lipsa de
încredere, de aceea, din punct de vedere moral, este predispus să facă doar binele,
să-i ajute și să-i înțeleagă pe alţii. Spânul, în contrast, este atras de încălcarea
regulilor, de sfidare şi imoralitate. Îi subminează statutul lui Harap-Alb, dându-se
drept nepotul împăratului VerdeDupă cuvintele calului, Spânul are totuși un rol
pozitiv: „şi unii ca aceștia sunt tre- buitori pe lume, câteodată, că fac pe oameni să
prindă la minte". Fără origine socială certă, Spânul este insensibilitatea, latura
întunecată a omului, tentația de a face rău, de a încălca regulile, de a nu răspunde
aşteptărilor. Disimulat, prezentându-se drept nepotul împăratului, scoate în
evidență lupta interioară a omului cu răul.
- Înlănțuirea episoadelor narative în care cele două personaje se confruntă
sugerează devenirea, maturizarea eroului, de-a lungul vieții; episoadele sunt legate
prin ziceri populare, care accentuează mesajul moralizator: Tot răul, spre bine.
Predomină scenele dialogate; acest mod de expunere dramatizează acțiunea şi îi
atribuie un ritm alert, având şi rol caracterologic (de exemplu: scena din casa de
aramă, când Harap-Alb, cu umor şi autoritate, îi împacă uriași). Cea mai
reprezentativă este scena-intrigă, supunerea prin vicleșug a eroului, de către Spân,
care îi dă şi numele de Harap-alb, ca o consfinţire a înrobirii sale. Are loc la
fântână, iar Spânul, după ce face tranc! capacul", inițiază un dialog cu „bobocul în
trebi de-aiestea”, între- bându-l cine este, de unde vine și unde se duce. Luându-i
cartea (scrisoarea) către Împăratul Verde, Spânul îi subminează identitatea, apoi îl
pune să jure pe ascuțișul sabiei că-i va fi rob „până va muri și va învia", formula
încercând să eternizeze blestemul pus pe capul lui.
- De aceea, situația are drept corespondent arhitectural şi semantic altă scenă, cea
care constituie punctul culminant și relevă alte trăsături ale personajelor: lui Harap-
Alb i se taie capul, ca să moară robul și el să renască sub auspiciile libertății
spirituale. Iubirea îi înnobilează viața, astfel că fata împăratului Roș îi redă paloşul,
consfințind victoria binelui în viața sa. Harap-Alb își dovedește noblețea
sufletească, pentru că prețuiește jurământul făcut cu Spânul, nu îl rupe, deși ar fi
putut, fiind un om deosebit, pentru care onoarea cuvântului dat este cea mai mare
virtute.
În concluzie, textul Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă este un basm veritabil,
care pune accent pe relația dintre cele două personaje centrale, ce trasează
înfruntarea dintre bine şi rău, prezentată într-o manieră originală: cunoscând răul şi
învăţând să-l stăpânească, omul află că poate să-și împlinească în bine destinul,
crezând în forța sufletului său.

Particularități de construcţie a unui personaj

„E singurul basm al lui Creangă care poate fi socotit pe de-a-ntregul cult.

[...] Creangă face apel la o mulțime de motive, care rareori merg împreună:
punerea la încercare (multiplă!) a inteligenței, puterii ori abilității eroului; tema
mezinului curajos şi a fraţilor săi nevolnici [...]; tema animalelor, păsărilor şi
insectelor care vin în ajutorul omului bun." (Nicolae Manolescu) Harap-Alb este
eroul emblematic al basmului cult Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă, iar
construcția sa este determinată de specificul universului fabulos: mezinul Craiului
este simbolul forţelor binelui, în luptă cu forțele răului; totodată, raportul de forţe
este nuanțat – Harap-Alb nu parcurge doar un drum în lume, ci și unul spre sine, se
maturizează şi își făureşte un destin și o identitate, de aceea este un personaj
evolutiv din punct de vedere psihologic, un model uman.

- Harap-Alb reprezintă un ideal de frumusețe morală, fiind inspirat de concepția

omului simplu, care crede în forța sufletului său. Drumul pe care îl parcurge are o
dublă valenţă inițiatică: spre cunoașterea lumii și a propriului univers interior. Din
punct de vedere social, este un tânăr fiu de Crai, care pleacă la capătul pământului,
pentru a deveni moştenitorul unui scaun împărătesc, la curtea unchiului său,
împăratul Verde; are un destin comparabil cu al tatălui, care a reușit în viață;
armele şi hainele tatălui exprimă perpetuarea valorilor de la o generație la alta. În
plan psihologic, personaj complex, simbolizează noblețea și sensibilitatea
sufletului omenesc și etalează o seamă de calități, care aruncă în derizoriu mici
defecte precum naivitatea, lipsa de încredere. Sub aspect moral, este o forță a
binelui, este predispus să facă doar binele, să-i ajute și să-i înțeleagă pe alţii.

- În mod simbolic, Harap-Alb este surprins într-o călătorie, imagine a vieții în care
este mereu ceva de învățat, basmul insistând pe ideea că omul poate obține orice,
prin dăruire, răbdare și mai ales iubire, sub toate formele ei: milă, altruism,
credință, prietenie. Acestea sunt marile valori ale sufletului omenesc. Credința îl
face curajos, smerit, recunoscător tatălui (când își dă seama că a greșit luându-l pe
spân), Sfintei Duminici şi lui Dumnezeu, lăsându-se adeseori „în știrea Sa, cum a
vrea El să facă”; luând pielea cerbului, „părea că Harap-Alb soarele cu el ducea";
această probă certifică „ieșirea din ispita pierzaniei" (Pompiliu Constantinescu),
tentația banului, a valorilor materiale; Harap-Alb nu ia şi nu înstrăinează ce nu este
al său și prețuiește jurământul făcut cu Spânul, ca o dovadă a superiorității sale
morale. Prin bunătate, îi impresionează pe toți, de la reginele micilor viețuitoare,
până la uriași sau Sfânta Duminică.

Ea nu contenește să-l laude: puterea milosteniei şi inima ta cea bună te

ajută!” Și viața îi răsplăteşte bunătatea, îl umple de noroc și de slavă, cum îi
prevestise Sfânta Duminică: „ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa
pământului aşa de iubit, de slăvit și de puternic". Tăierea capului de către Spân
consfințește ieşirea de sub jurământ, căci robul moare și deschide ochii în lume un
om nou, cu o conștiință trează, înconjurat de dragostea fetei, care îi dă iar paloșul
în stăpânire. „Ştergându-se cu mâna la ochi”, Harap-Alb se trezește din somnul rău
al ignoranței, apoi primeşte binecuvântarea împăratului şi sărutarea celei dragi;
astfel, este un om împlinit.

- Evoluția personajului este subliniată prin particularitățile compoziționale ale

textului: cele două călătorii simbolice corespund copilăriei şi maturității, naivității
și înţelepciunii eroului, care își împlineşte destinul. Fiecare episod este o probă
inițiatică, de exemplu: întâlnirea cu Sfânta Duminică este proba milei, trecerea
podului li solicită curajul, sălățile se aduc cu îndemânare, aducerea nestematelor îi
încearcă stăpânirea de sine, furnicile îl fac să se sacrifice, iar albinele primesc
adăpost și îi remarcă bunătatea etc., astfel realizându-se caracterizarea indirectă,
prin fapte. Prietenia (întâlnirea cu uriașii) și iubirea (pețirea fetei împăratului Roș)
îi înnobilează caracterul, în timp ce numele personajului sintetizează întreaga
problematică a textului, în care se schimbă raportul dintre bine și rău, pentru a
sublinia complexitatea sufletului omenesc: harap - formă din limba vorbită, ce
desemnează, în conștiința populară, un om cu pielea închisă la culoare, ca și
sufletul său obscur, inferior; sclav, om înrobit; alb - adjectiv asociat cu puritatea,
binele, ingenuitatea. Caracterizarea directă este conturată în două registre, unul
pozitiv (narator, Sfânta Duminică, tatăl) şi altul negativ (Spânul, care-l numește
„fecior de om viclean”, „pui de viperă”).
În concluzie, modul în care este înfățișat procesul de maturizare a feciorului de
Crai determină interpretarea basmului Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă
drept carte a formării caracterului, bildungsroman; trăsăturile de caracter ale
acestuia sunt corelate episoadelor narative, învestite ca probe inițiatice; înrobirea
simbolică a personajului Harap-Alb relevă o concepție aparte despre lume și viață
– pentru a fi stăpân peste alții, omul trebuie să-și construiască, prin răbdare şi
perseverenţă, o identitate de finţă liberă faţă de ispitele cele mai mari și să creadă
în valorile simple, care sunt eterne.