Ion Creangă – Povestea lui Harap-Alb

PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A UNUI BASM/ TEXT NARATIV

APARȚINÂND LUI ION CREANGĂ
Introducere:
Aparținând Epocii Marilor Clasici, alături de Eminescu, Slavici și Caragiale, Ion Creangă
este unul dintre cei mai mari prozatori ai literaturii române, rămas celebru nu doar prin
Amintirile din copilărie, ci și pentru povestiri precum Soacra cu trei nurori sau Acul și
barosul, nuvela Moș Nechifor coțcariul și cele două basme culte ale sale: Povestea lui
Harap-Alb și Dănilă Prepeleac.
Având dimensiuni considerabile și un fir narativ ce constă în inițierea protagonistului,
Povestea lui Harap-Alb, publicată în anul 1877, în revista Convorbiri literare, prezintă
elemente specifice basmului popular: tema călătoriei, motivul mezinului, al hainelor
părintești sau al apei vii, formulele inițiale, mediane și finale, finalul fericit, cifrele magice
etc. Totuși, textul lui Creangă e un basm cult, fapt dovedit nu doar de faptul că are un autor
cunoscut și e transmis pe cale scrisă, ci mai ales de faptul că depășește schematismul tiparelor
narative populare prin manifestarea intenționalității artistice și prin crearea unor personaje
rotunde, cu substanță interioară și cu o mare complexitate psihologică.

Reperul 1: evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului într-un curent
cultural/ literar, într-o epocă sau într-o orientare tematică

Sub aspectul încadrării într-o orientare tematică, Povestea lui Harap-Alb de Ion
Creangă este, așa cum am menționat anterior, un basm cult, veritabilă capodoperă a genului,
care a făcut din autorul său un veritabil „Homer al românilor“ (G. Ibrăileanu). Textul se
detașează de basmul popular, de la care, totuși, pleacă, prin individualizarea personajelor cu
ajutorul limbajului, îmbinarea armonioasă a modurilor de expunere și originalitatea
limbajului povestitorului humuleștean. Basmul cult este o specie a genului epic în proză,
pluriepisodică, în care personajele reale sau fantastice sunt purtătoare de valori simbolice, iar
lupta dintre bine şi rău se finalizează, de obicei, cu victoria binelui. În Estetica basmului,
criticul literar George Călinescu defineşte basmul ca „un gen vast, depăşind cu mult romanul,
fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală“. Ceea ce se remarcă în ambele basme ale lui
Creangă este realismul caracteristic acestora, fapt susţinut şi de Nicolae Manolescu, care
observă că ele „nu sunt rescrise, împodobite, alterate în structura lor“, reflectând realitatea
imediată. Acestuia i se adaugă planul miraculos, extraordinar, cele două coordonate (real -
ireal) împletindu-se astfel într-o formă inovativă, conferind o viziune epică originală.

Povestea lui Harap-Alb este centrată, ca orice basm, pe supratema triumfului binelui
asupra răului. Tema derivată este inițierea și maturizarea progresivă a eroului care conferă
basmului dimensiunea unui ,,bildungsroman”. Tematica este ilustrată prin motive narative
specifice: împăratul fără succesor la tron, superioritatea mezinului, depășirea unor probe,
călătoria, încălcarea interdicției și supunerea prin vicleșug, animalele fabuloase (calul, crăiasa
furnicilor și crăiasa albinelor), obiectele magice (obrăzarul, cele trei smicele de măr dulce,
apa vie și apa moartă), pedepsirea răufăcătorului (a Spânului) și nunta împărătească (dintre
Harap-Alb și fata Împăratului Roș). Aceste motive literare de largă circulație sunt însă
valorificate original prin deplasarea accentului dinspre etic spre psihologic. Apoi, spre
deosebire de basmul popular, în care narațiunea este predominantă, în basmul cult narațiunea
se îmbină cu dialogul și descrierea. Ion Creangă dramatizează narațiunea prin dialog și
individualizează personajele. Secvențele narative sunt redate prin înlănțuire și ilustrează
desfășurarea lineară a acțiunii. Caracterul cult al textului lui Creangă reiese și din faptul
că fantasticul său este localizat în spațiul satului humuleștean (cronotop semnificativ).
Fără a avea puteri supranaturale, Harap-Alb este doar un flăcău din Humulești la vârsta
însurătoarei, pornit pe drumul maturizării. Nici Spânul nu are puteri magice, este doar omul
lingușitor, mincinos și abuziv, care își ascunde cu greu răutatea.

Reperul 2: ilustrarea temei basmului prin două secvențe comentate

Tema centrală a basmului este lupta dintre bine și rău, însă în cazul basmului cult
scris de Creangă mai semnificativă este tema derivată, anume aceea a maturizării eroului
printr-o serie de experiențe-limită. Ca în orice narațiune a devenirii (,,bildungsroman”),
drumul lui Harap-Alb spre ținutul Împăratului Verde, și apoi al Împăratului Roș este un drum
inițiatic, iar încercările prin care trece protagonistul devin niște adevărate probe inițiatice.
Două secvențe care ilustrează această temă sunt: secvența traversării podului de la începutul
basmului și secvența coborârii în fântână. Proba podului este o primă scenă semnificativă
pentru rolul și evoluția personajului principal, anunțând aventura de cunoașterea prin care
acesta va trece. Deghizat în urs, craiul îl pune pe mezin la încercare, după ce primii doi fii ai
săi eșuaseră deja, pentru a vedea dacă are calitățile necesare împlinirii poruncii părintești:
aceea de a-i asigura un succesor la tron fratelui său, Împăratul Verde. Însoțit de calul său, pe
care îl alege la sfatul bun al Sfintei Duminici, fiul cel mic nu se sperie de ursul care-i iese în
cale „mormăind înfricoșat“, ba chiar ridică paloșul asupra acestuia, moment în care craiul își
dezvăluie adevărata identitate. După ce își îmbrățișează fiul curajos, confirmând că el e alesul
(,,mergi de-acum înainte, că tu ești vrednic de împărat”) tatăl îi oferă un sfat prețios: ,,să te
ferești de omul roș, iară mai ales de cel spân, cât îi putea; să n-ai de-a face cu dânșii, căci sunt
foarte șugubeți”.

Că mezinul nu va respecta sfatul tatălui său se va vedea în cea de-a doua secvență
semnificativă pentru tema inițierii și a maturizării eroului. Coborârea în fântână are, în plan
simbolic, semnificația coborârii în grotă, spațiu al nașterii și al regenerării sau a coborârii în
infern, trecerea într-un alt plan al existentei. Acoperirea fântânii cu un capac de către Spân
sugerează o moarte simbolică la care este supus feciorul de crai, încheierea unei etape a vieții
lui și intrarea într-o nouă etapă. Protagonistul intră în fântână naiv fecior de crai, dar iese de
acolo purtând numele de Harap-Alb, iar acest ,,botez“ primit de la Spân înseamnă începutul
adevăratei inițieri, pentru care trebuie să renunțe la vechiul statut și să dobândească o nouă
individualitate. Pe drumul care va urma, fiul cel mic al craiului se umanizează, învățând ce
este suferința, ascultarea și umilința.

Reperul 3: două elemente de structură și de compoziție, semnificative pentru temă (de

exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative,
perspectivă narativă, registre stilistice, limbajul personajelor etc.)

Semnificativ pentru tema basmului, titlul este, la nivel morfologic, constituit din substantivul
comun “povestea”, articularea acestuia aratând singularitatea istorisirii, și din substantivul
propriu Harap-Alb. “Povestea” marchează caracterul de „bildungsroman“ al basmului,
prezentând evoluţia personajului principal de la ipostaza de tânăr neiniţiat la aceea de
împărat. Numele de Harap-Alb este un oximoron (harap = slugă de culoare neagră, alb =
culoare ce sugerează caracterul nobil), și este, în mod clar, o ironie că Spânul îl botează astfel
pe „luminatul crăișor“, după ce-l transformă viclenește în sluga sa. Conform viziunii asupra
lumii a povestitorului, chiar și în circumstanțe vitrege, omul „de soi bun“ îşi atinge
obiectivele, scopurile stabilite de divinitate, cu ajutorul semenilor, dar mai ales datorită
virtuţilor morale: generozitate, onoare, simţul datoriei, respect.
La fel de important pentru creionarea temei principale a basmului, lupta dintre bine și rău, dar
și pentru tema derivată din aceasta este și conflictul, element definitoriu pentru universul
basmului. El este unul de natură exterioară, între forţele binelui şi cele ale răului, avându-i ca
exponenţi pe Harap-Alb şi pe Spân, antrenaţi pe tot parcursul operei în diverse întâmplări ce
duc în final la biruinţa celui devenit împărat. Viziunea însă este una realistă: binele se
multiplică, iar răul este întruchipat de omul însemnat, nu de personaje fantastice, ca în basmul
popular. În plus, forțele răului nu sunt învinse în luptă directă de către protagonist, ci de
adjuvanții săi (calul, cei cinci monștri simpatici, albinele și furnicile). Totodată, există și un
conflict interior discret conturat, între starea de neofit a mezinului și multiplele provocări
cărora trebuie să le facă față în procesul inițierii sale.
Încheiere: Prelucrând nuclee narative universale, Povestea lui Harap-Alb este un basm cult
autentic, inimitabil și deosebit de complex, o ilustrare genială a viziunii lui Creangă asupra
lumii și asupra creației, dar și a artei sale narative care îl situează pe un loc fruntaș în canonul
literar autohton.
PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A UNUI PERSONAJ DINTR-UN BASM CULT
STUDIAT/ DINTR-UN TEXT NARATIV APARȚINÂND LUI ION CREANGĂ
Harap-Alb este exponentul binelui, fiind protagonistul basmului lui Creangă, personaj rotund,
complex, tridimensional (W. Booth), diferit de eroii pozitivi ai basmelor populare prin
faptulcă are slăbiciuni și defecte specific umane. Experiența pe care o dobândește de-a lungul
poveștii, prin probele la care este supus, îi schimbă în bine comportamentul și îi influențează
relația cu celelalte personaje. La început, eroul are statutul de mezin neinițiat, fiu de crai,
„boboc la trebi de aiestea“, urmând ca pe parcurs acesta să capete statutul de slugă, așa cum
rezultă și din numele de Harap-Alb, iar în final să devină Împărat. Acest proces este rezultatul
drumului inițiatic și al căutării de sine, care fac din protagonist un personaj complex.
Personajul este caracterizat atât în mod direct de autor prin intermediul descrierii, dar și
în mod indirect prin acțiuni, nume, relația cu alte personaje sau limbaj.
Portretul fizic al eroului este slab conturat, accentul povestirii căzând pe evoluția sa morală în
cadrul drumului inițiatic,al transformării sale din novice în împărat.
Din punct de vedere moral, portretul psihologic al protagonistului este conturat în mod direct
prin prisma celorlalte personaje. Astfel, tatăl său îl consideră „vrednic de împărat” și îl felicită
(„bun cap ai avut”), demonstrându-și mândria față de reușita lui. Sfânta Duminică, pe de altă
parte, îl consideră „mai fricos decât o femeie” pentru a-i sublinia naivitatea, dar, tot ea e cea
care afirmă că „puterea milosteniei și inima ta cea bună te ajută”, punctând calitățile
înnăscute ale protagonistului. Cele două crăiese ale albinelor și furnicilor îi apreciază
altruismul („ești așa de bun”), în timp ce verișoarele sale consideră că „are o înfățișare mult
mai plăcută și seamănă a fi mult mai omenos [decât Spânul]. Antagonistul, însă, îl consideră
întotdeauna inferior, numindu-l „fecior de om viclean”, „pui de viperă” sau „slugă
netrebnică”.
Cele mai reprezentative pentru conturarea trăsăturilor lor de caracter sunt, însă, acțiunile
întreprinse de erou, mod indirect de caracterizare. Sufletul pur și onest al tânărului este
subliniat în repetate rânduri, acesta confruntându-se cu alegeri importante pe care le ia în
spiritul dreptății și corectitudinii. În relația cu celelalte personaje, se dovedește a fi milos față
de Sfânta Duminică, păstrează jurământul de loialitate față de Spân, urmându-i fiecare
poruncă, şi descoperă adevărata esență a ființei umane și a prieteniei atunci când se
întovărășește cu cei cinci „eroi himerici“ (G. Călinescu).
Evoluția în planul caracterului are loc pe parcursul acestui drum de inițiere, la finalul căruia
eroul trebuie să treacă într-un plan superior de existență. O secvență semnificativă este
despărțirea de tatăl său, după câștigarea probei inițiale. Acesta se arată mândru de fiul său
datorită alegerilor pe care le face, felicitându-l: „tu ești vrednic de împărat”, dar îl și
avertizează să se ferească „de omul roș, iară mai ales de cel spân”. Acesta este un episod
semnificativ întrucât reprezintă plecarea în lume a mezinului, urmată de încălcarea spuselor
tatălui din cauza lipsei de experiență.
În episodul coborârii în fântână, naratorul surprinde lipsa de inițiere a tânărului, care
„boboc în felul său” cade în capcana întinsă. Spânul îl închide în fântână și îi cere, pentru a-l
lăsa în viață, să facă schimb de identitate cu el, să devină robul lui și să jure „pe ascuțișul
paloșului” să-i dea ascultare, condiționând însă paradoxal aceasta legătură „până va muri și
iar va învia”. Acest jurământ introduce o nouă etapă în evoluția eroului, în care acesta devine
din fiu de împărat slugă, primind numele de Harap-Alb.
Ajunși la curtea lui Verde-Împărat, Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei probe semnificative
pentru dezvoltarea eroului, și aume aducerea „salăților” din Grădina Ursului, aducerea pieii
cerbului cu „pietre scumpe” și a fetei Împăratului Roș. Mijloacele prin care eroul trece
probele țin de miraculos, ajutoarele sale având puteri supranaturale. Pentru protagonist,
aducerea fetei Împăratului Roș la Spân este cea mai dificilă încercare deoarece pe drum se
îndrăgostește de ea. Onest fiind, își respectă jurământul făcut și nu îi mărturisește fetei
adevărata sa identitate. Spânul, însă, odată demascat, îi taie capul eroului, înfăptuind astfel
ruperea înțelegerii și implicit încheierea inițierii. Eroul este înviat de fată cu ajutorul
obiectelor magice („trei smicele de măr dulce, apă vie și apă moartă”). El reintră în posesia
paloșului și primește răsplata finală: pe fata Împăratului Roș și împărăția, dobândind statutul
de împărat.
Eroul basmului Povestea lui Harap-Alb urmează o evoluție tipică temei maturizării prin
intermediul drumului inițiatic întrucât suplinește nevoia unei evoluții empirice. Acesta este
motivat de antagonist să își depășească limitele, să impresioneze prin valori morale pozitive,
să dea dovadă de bunătate și să își desăvârșească astfel devenirea.