Moara cu noroc

de Ioan Slavici

Perioada marilor clasici, căreia îi aparține și Ioan Slavici, alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă și Ion
Luca Caragiale, este una foarte importantă în evoluția literaturii române, prin modelele literare propuse
generațiilor următoare.
Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul lui Ioan Slavici sunt cele din domeniul nuvelisticii.
Nuvelele, apărute în șase volume, au contribuit la progresul literaturii române în direcția oglindirii realiste a
vieții sociale, scriitorul extrăgând judecăți morale, în virtutea cărora literatura dobândește funcție moralizatoare.
„Moara cu noroc” (1881) este nuvela în care autorul a atins cel mai înalt nivel al artei sale de prozator realist
modern, având o problematică ce poate fi urmărită pe mai multe niveluri: social, etic și psihologic. Caracterul
psihologic este susținut de problematica abordată, de amploarea conflictului interior și de modalitățile de
investigație specifice prozei psihlogice: monologul interior și introspecția.
Scriitorul optează pentru estetica realistă, de altfel întreaga sa operă remarcându-se prin aderarea la
principiul verosimilității, prin crearea tipurilor de personaje, prin folosirea detaliului semnificativ și prin
obiectivitate.
Tema acestei nuvele o reprezintă consecințele nefaste pe care setea de îmbogățire le are asupra vieții
sufletești a individului, asupra destinului omenesc. La baza ei se află convingerea autorului că goana după avere
zdruncină tihna și duce la pierzanie. Protagonistul, Ghiță, un cizmar sărac devenit cârciumar, oscilează dramatic
între valorile tradiționale, guvernate de principiul etic (familia, iubirea, munca) și patima banului.
Titlul nuvelei este în strânsă relație cu tema acesteia și reprezintă o construcție nominală ce ascunde o
ironie amară, întrucât indicele spațial marchează un topos nefast, ghinionist. Astfel, norocul este înșelător și de
scurtă durată, deoarece traiul bun,dobândit la început prin muncă onestă, duce la zbucium și frământări.
Conflictul nuvelei este unul complex, fiind specific operei realiste de factură psihologică. Conflictul de
natură socială este cel care se manifestă între personajul principal și „gura lumii”, deoarece normele sunt fixate
de colectivitate și individul este obligat să le accepte necondiționat. Conflictul moral are în vedere
comportamentul protagonistului, care s-a îndepărtat de normele morale tradiționale (devine violent, își regretă
statutul de cap al familiei). Din perspectivă psihologică, opera prezintă conflictul interior trăit de Ghiță, care
este sfâșiat de două dorințe puternice și contradictorii: cea de a rămâne om cinstit și împăcat cu sine, pe de o
parte, și cea de a se îmbogăți, pe de altă parte.
Simetria incipit-final este strategia narativă ce reflectă viziunea realist-clasică a lui Slavici asupra
existenței: încălcarea normei este provocare la adresa destinului necruțător. Opera începe cu vorbele bătrânei,
care este adepta păstrării tradiției („Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea
colibei tale te face fericit”) și se încheie concentric, cu vorbele aceluiași personaj, care pune sub semnul
destinului întâmplările („Așa le-a fost data”.)
Acțiunea nuvelei (structurată pe șaptesprezece capitole) se desfășoară în decursul unui an, între două
repere temporale cu valoare religioasă : de la Sfântul Gheorghe la Paște, prin care autorul anticipează caracterul
moralizator al textului. Toposul ales este verosimil (Ineu, Oradea, Arad), cea mai mare parte desfășurându-se în
zona de răscruce. Elementele care apar în descrierea locurilor au rol anticipativ, fiecare dintre acestea fiind
purtător de semnificație („nu zăreai decât iarbă și mărăcini”). Vrând să scape de sărăcie, Ghiță se mută cu
familia la Moara cu noroc, însă, sub influența nefastă a lui Lică Sămădăul, ajunge să piardă tot. Topografia este
un mod de a surprinde sinuosul drum al conștiinței protagonistului, care, deși este condus la început de intenții
bune, pe parcurs se dezumanizează și ajunge să cadă pradă propriilor slăbiciuni.
Ca în orice nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor. Naratorul
obiectiv își lasă personajele să își dezvăluie trăsăturile în momente de încordare, consemnându-se gesturile,
limbajul și relațiile dintre ele (caracterizare indirectă). De asemenea, realizează portrete sugestive (caracterizare
directă), detaliile fizice relevând trăsături morale sau statutul social. Mijloacele de investigare psihologică sunt
scenele dialogate („Iartă-mă, Ano, îi zise el. Iartă-mă cel puțin tu, căci eu n-am să-mi iert cît voi trăi”.),
monologul interior („Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea?”), notația elementelor
nonverbale și paraverbale.
Ghiță este un personaj puternic individualizat, mai ales printr-o mare varietate de trăsături sufletești
contradictorii, construit în spirit realist, prin internediul lui Slavici exemplificând o dramă a omului. El este un
personaj rotund și dinamic, evoluând pe parcursul operei de la tipicitate (cizmarul care devine cârciumar din
dorința de a-și schimba statutul) la individualizare, fiind surprins într-o multitudine de oglinzi care-i deformează
imaginea (Magdalena Popescu). Protagonistul poartă numele desacralizat al Sfântului Gheorghe, fiind astfel un
antierou ce trăiește o criză morală. În contact cu Sămădăul, care îl fascinează și îl înspăimântă, în același timp,
Ghiță devine o victimă, pentru că Lică îi descoperă slăbiciunea pentru bani. La început tată și soț iubitor, Ghiță
se înstrăinează treptat de familie, însă el nu decade dintr-o dată, are mai multe reveniri la umanitate, crede că
poate renunța și să o ia de la capăt, iar Slavici surprinde magistral această pendulare între cele două dorințe, prin
intermediul monologului interior reliefându-se frământarea și zbuciumul său lăuntric.
Punctul culminant al decăderii morale a personajului îl reprezintă procesul în care depune mărturie
falsă, salvându-l pe Lică. Ultima ipostază este cea a imoralității totale. Ghiță își sacrifică soția, pentru a-l da pe
Lică pe mâna lui Pintea la sărbătorile Paștelui. Dezgustată de lașitatea soțului, pe care-l consideră „muiere
îmbrăcată în haine bărbătești”, Ana i se dăruiește lui Lică. În culmea deznădejdii, Ghiță o omoară pe Ana,
pentru a o elibera de păcat. La rândul lui, este omorât de Răuț, din ordinul Sămădăului. Astfel, Slavici își
pedepsește eroii care au încălcat normele morale.
Lică este antagonistul nuvelei, un personaj care nu evoluează, un om rău și primejdios. Este tipul omului
malefic prin excelență, cu nimic mai prejos decât eroii lui Balzac. Are o extraordinară forță de manipulare,
influențănd destinul celor pe care îi întâlnește. Acesta este prezentat, în primul rând, prin intermediul portretului
fizic, care evidențiază trăsături morale: „sprâncenele dese și împreunate la mijloc”, „ochi mici și verzi”
sugerează un caracter hotărât, energic, viclean și rău. El este un fin psiholog și știe să descopere slăbiciunea
fiecăruia, de aceea îl folosește pe Ghiță după bunul plac, făcându-l „omul lui”. Lică e un om fără suflet, fără
credință, aceste trăsături fiind anunțate de o replică a lui Ghiță : „Tu nu ești om, Lică, ci deavol.”
Din punct de vedere narativ, Slavici folosește strategii realiste: narațiune obiectivă, cu narator
omniscient și omnipotent, ce relatează faptele la persoana a III-a, perspectiva narativă fiind „dindărăt”; stilul
indirect liber ; veridicitatea.
La nivel stilistic, se remarcă oralitatea limbajului, pe care Slavici o introduce în literatură înaintea lui Ion
Creangă, după cum observa Tudor Vianu; îi lipsesc însă verva și jovialitatea humuleșteanului, oralitatea
populară fiind folosită aici pentru zugrăvirea mediului rural.
În concluzie, Slavici reușește să redea artistic efectele dezumanizante ale setei de înavuțire, ilustrând
viața interioară a personajelor, prin surprinderea frământărilor lăuntrice, nu numai a manifestărilor exterioare.