Teoria producătorului

Producerea bunurilor în scopul satisfacerii nevoilor de consum

este posibilă în condiţiile în care întreprinzătorii dispun de
resurse economice, combină şi utilizează eficient factorii de
producţie

Abilitatea întreprinzătorilor permite alegerea celei

mai favorabile alternative de combinare a
factorilor de producţie, pe baza principiului
raţionalităţii economice, al obţinerii de rezultate
maxim posibile cu resursele de care dispun

Acestea definesc rolul

întreprinzătorului modern şi asigură
forţa concurenţială a întreprinderii
Factorii de productie

Pentru a produce bunuri destinate

consumului, întreprinzătorii îşi procură
factori de producţie

Resursele economice atrase în circuitul economic, aflate în

mişcare ca fluxuri constituie factori de producţie

Primii doi factori – munca şi natura -

la producerea bunurilor sunt factori primari sau originali,
participă trei factori: întrucât ei reprezintă punctul de
munca, natura (pământul) plecare a activităţii economice.
şi capitalul Celălalt factor, capitalul, este factor
derivat, care rezultă din
interacţiunea primilor
Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată spre un
anumit scop, in cadrul căreia sunt puse in mişcare aptitudinile, experienţa şi
cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul de energie fizică şi intelectuală.
Munca este un factor activ şi determinant al producţiei, ce antrenează ceilalţi
factori in vederea obţinerii de bunuri şi servicii
 În cadrul factorilor naturali un loc
important revine pământului

El prezintă o însemnătate decisivă nu numai pentru agricultură şi

silvicultură, ci şi pentru întreaga activitate umană, căreia îi oferă
suport de existentă şi loc de desfăşurare. În sens restrâns, pământul
se identifică cu fondul funciar (terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii şi
livezi, terenuri forestiere, luciul apelor interioare etc.).
Fondul funciar constituie baza producţiei agricole şi alimentare şi a
unei întregi serii de materii prime de importanţă vitală pentru existenţa
oamenilor şi a societăţii. El are capacitatea de a-şi regenera forţa
productivă dacă este folosit raţional. De aici şi marea însemnătate a
aplicării unor sisteme de exploatare a pământului care să asigure
practicarea unei agriculturi ecologice capabile să producă necesarul
de hrană pentru populaţie şi, totodată, să conserve mediul natural

factorul natural cuprinde îndeplinesc o serie de funcţii vitale pentru viaţa

resursele de apă biologică, precum şi pentru cea economică, socială

au ca rol asigurarea bazei de materii prime şi

resursele minerale
energie necesare întregii activităţi economice
Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale
unei activităţi anterioare, utilizate in producerea de bunuri materiale
şi servicii destinate realizării ca mărfuri pe piaţă in scopul obţinerii
unui profit

Capitalul este format din maşini, utilaje,

echipamente, instalaţii, clădiri,
construcţii, mijloace de transport,
animale de muncă şi de reproducţie,
materii prime, materiale, semifabricate

In sens juridic, capitalul are o bază mai largă, este

constituit din toate elementele pozitive ale patrimoniului
întreprinderii (bunuri, bani, creanţe etc.); este capital
lucrativ, în planul repartizării veniturilor
 Capitalul tehnic folosit în activitatea economică, denumit şi capital fizic, productiv
sau net, este constituit din două componente
capitalul fix
capitalul circulant (materii prime,
materiale, combustibil,
semifabricate, produse în curs de
execuţie)
capitalul fix, acea parte a capitalului
care participă la mai multe cicluri de
producţie, se consumă treptat şi se
înlocuieşte la intervale mari de timp
care se consumă integral într-un
singur ciclu de fabricaţie şi se
înlocuieşte după fiecare ciclu de
producţie

Aceasta se manifestă prin
fenomenul uzurii, care se
prezintă sub două forme
Procesul de consumare a
capitalului fix prezintă o anumită
specificitate care constă în
diminuarea treptată a calităţilor
lui tehnice şi economice
uzura fizică, respectiv deprecierea
treptată a maşinilor, echipamentelor,
instalaţiilor ca urmare a folosirii lor în
activitatea economică sau a acţiunii
factorilor naturali

uzura morală, determinată de progresul tehnic, care favorizează

fabricarea unor maşini şi utilaje noi cu performanţe superioare celor
aflate în funcţiune sau reduce preţul la care poate fi cumpărat un
echipament echivalent
 Celor trei factori de producţie li se poate adăuga
al patrulea - antreprenoriatul

care constituie acţiunea de organizare a

celorlalţi factori de producţie de către
întreprinzător

Intreprinzătorul îşi asumă riscurile producţiei,

aceasta necesitând costuri înainte de a obtine
venituri din vânzarea produselor obtinute.

progresul tehnic Aceştia nu pot fi

În ultima perioadă îşi fac apariţia noi separaţi de factorii
factori de producţie (neofactori) care "clasici", întrucât ei
se caracterizează prin calităţi şi inovaţia acţionează practic
performanţe deosebite prin intermediul şi
împreună cu aceştia,
potenţându-i şi
resursele îmbunătăţindu-le
informaţionale substanţial
performanţele
Firmele producătoare sunt permanent
preocupate de găsirea celor mai adecvate
modalităţi de combinare a factorilor de
producţie care să le permită obţinerea maximei
eficienţe şi profitabilităţi

În combinarea factorilor de producţie întreprinzătorul porneşte de la

următoarele premise

caracterul limitat al
caracteristicile
factorilor supuşi conjunctura
factorilor de
combinării, cu ajutorul pieţelor
producţie şi
cărora trebuie să factorilor de
concordanţa lor cu
realizeze volumul producţie
specificul activităţii
proiectat al producţiei
Proprietăţile factorilor de producţie Complementaritatea
reprezintă procesul prin
care se stabilesc
Adaptabilitatea raporturile cantitative ale
reprezintă factorilor de producţie care
Substituibilitatea capacitatea de participă la obţinerea unui
este definită ca asociere a unei anumit bun economic. La
posibilitatea de a unităţi dintr-un o producţie dată, o
Divizibilitatea înlocui o factor de producţie anumită cantitate dintr-un
reflectă cantitate dată cu mai multe factor de producţie se
posibilitatea dintr-un factor de unităţi din alt factor asociază doar cu o
factorului de producţie printr-o de producţie. Pe o anumită cantitate
producţie de cantitate suprafaţă de teren, determinată din ceilalţi
a se împărţi determinată de exemplu, este factori de producţie.
în unităţi dintr-un alt posibil să lucreze Complementaritatea se
simple, în factor, în un număr mai află sub influenţa
subunităţi condiţiile mare sau mai mic permanentă a progresului
omogene fără menţinerii de lucrători tehnic, care determină
a fi afectată aceluiaşi nivel al agricoli; un modificări profunde în
calitatea producţiei muncitor poate calitatea factorilor de
factorului de lucra la o maşină producţie, deci şi în
producţie sau la mai multe procesul combinării lor
maşini
 Costurile firmei pe termen lung şi
scurt
Firmele sunt organizaţii care
planifică şi gestionează
producţia
De cele mai multe ori, suntem tentaţi să
considerăm ca un dat existenţa firmelor, deoarece
în multe situaţii ne-am confruntat cu ele. Cu toate
acestea, din punct de vedere teoretic, trebuie să
ne întrebăm de ce există cu adevărat firmele

De-a lungul timpului, economiştii au oferit răspunsuri dintre cele mai diferite
la această întrebare. Astfel, Ronald C. deţinător al premiului oferit de Banca
Suediei în memoria lui Alfred Nobel, în 1991, a publicat un articol, încercând
să răspundă la această problemă. Acesta consideră că existenţa costurilor
de tranzacţie explică, in cea mai mare parte, cauzele apariţiei firmelor

Pe piaţă, orice acţiune de vânzare sau cumpărare implică anumite costuri.

Atunci când o firmă achiziţionează un anumit bun material sau serviciu, ea
trebuie să identifice piaţa şi apoi să găsească diferitele cantităţi şi calităţi
care sunt disponibile şi la ce preţuri. Aceasta implică timp şi bani şi
generează în multe situaţii o anumită incertitudine
Firmele există într-o multitudine de forme organizaţionale de diferite
dimensiuni, deoarece acestea realizează cea mai eficientă utilizare a
informaţiilor şi permit reducerea costurilor de tranzacţie pentru diferite
categorii de activităţi productive

Ori de câte ori costurile de tranzacţie sunt mari,

instituţiile devin importante

În ultimii ani, revoluţia IT a determinat reconsiderarea teoriilor lui Ronald C.

noile tehnologii din domeniul comunicaţiilor reducând foarte mult costurile
de tranzacţie asociate multor activităţi de piaţă
Fiecare firmă se va concentra
asupra unui număr redus de
In ultima perioadă se afirmă din ce procese strategice, pentru ca ulterior
în ce mai mult ideea de firme să coopereze în reţea cu celelalte
(companii) virtuale, firme care sunt firme componente. Progresele în
obligate să se adapteze unui mediu domeniul tehnologiilor informaţionale
de afaceri dinamic permit acestor firme să satisfacă
cerinţele clienţilor prin mai buna
gestionare a stocurilor şi obţinerea
mai rapidă a producţiei
In Romania societăţile comerciale îmbracă următoarele
forme
societate în nume colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor
asociaţilor
societate în comandită simplă – asociatii familiale, ale cărei obligaţii
sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea limitată şi
solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai
până la concurenţa aportului lor
societate în comandită pe acţiuni, al cărei capital social este împărţit în
acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii
comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor
societate pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social; acţionarii răspund numai până la concurenţa
aportului lor
societate cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sunt garantate cu
patrimoniul social; asociaţii răspund numai în limita părţilor sociale
subscrise
Producţia poate fi definită ca proces de creare de bunuri, de creare a
bogăţiei, care în schimb adaugă bunăstare societăţii. Producţia este o
verigă importantă în procesul satisfacerii nevoilor umane, nevoi care sunt
relativ nelimitate în raport cu resursele existente

Activitatea de producţie poate fi privită, în ultimă instanţă, ca un ansamblu

de operaţii de utilizare şi transformare a factorilor de producţie în vederea
atingerii funcţiei obiective a producătorului: maximizarea profitului
 Strategiile firmelor în domeniul preţurilor

Modalităţile de determinare a preţului de vânzare într-o economie concurenţială diferă în

funcţie de politica adoptată de firmă. Există trei mari strategii pentru stabilirea preţului
produsului şi anume:
Fixarea preţului pornind de la cost. Conform acestei metode, la baza preţului stă
valoarea costului unitar determinat ca raport între suma totală a cheltuielilor ocazionate
cu producerea bunului respectiv şi numărul de unităţi produse. La acesta se adaugă
profitul, care de cele mai multe ori este calculat ca un procent din costul total, şi
impozitele şi taxele prevăzute de lege. În funcţie de verigile pe care le parcurge produsul
până la consumatorul final, se adaugă la preţul de cumpărare adaosurile comerciale ale
comercianţilor intermediari. Cel mai mare inconvenient al acestei metode constă în faptul
că fixarea preţului de vânzare nu ţine cont de piaţă, ceea ce poate conduce la
supraevaluări ale produsului şi deci la imposibilitatea vânzării lui.

Fixarea preţului pe baza cererii.

Preţul practicat este rezultatul experimentării mai multor preţuri pe un interval scurt de
timp. În funcţie de jocul cererii şi al ofertei se ajunge la un preţ de echilibru cu care se va
vinde, în final, produsul. Punctul de plecare însă este nivelul preţului aferent pragului de
rentabilitate al firmei.
Determinarea preţului pe baza competiţiei.
În această situaţie, în fixarea preţului, firma ignoră costurile şi cererea pieţei şi
foloseşte în locul lor preţurile competitorilor ca ghid în stabilirea propriilor preţuri.
O astfel de determinare a preţului este des practicată, în special de detailişti, datorită
avantajelor pe care le oferă şi anume: este o metodă simplă ce nu presupune
studierea cererii, determinarea punctului de echilibru şi nici măcar calcularea
adaosului comercial (firma pur şi simplu foloseşte acelaşi preţ cu competitorii săi
pentru bunurile şi serviciile asemănătoare); este metoda considerată cea mai corectă
atât de cumpărător cât şi de vânzător şi rareori stârneşte un “război” al preţului.
Problema stabilirii preţului apare întotdeauna la lansarea produselor noi
pe piaţă. Ca urmare pot fi utilizate mai multe forme de preţ impuse de politica de
distribuţie a firmei:
- Preţul de lansare este cel mai mare preţ pe care firma poate să-1 obţină în
perioada de lansare a produsului, perioadă relativ scurtă din ciclul său de viaţă.
Vânzătorul ia "spuma pieţei", ceea ce-l ajută să acopere mult mai repede costurile
ridicate de cercetare şi dezvoltare. Riscurile practicării acestui preţ sunt mari
deoarece el poate să descurajeze cererea sau poate atrage competitorii care vor
încerca să intre pe piaţă cu acelaşi produs sau cu unul similar.
- Preţul de penetrare, contrar preţului de lansare acesta este cel mai scăzut preţ
practicat pentru produsele noi. Ideea este de a dezvolta repede o zonă de piaţă mai
mare. Vânzătorul speră că în felul acesta va vinde mai multe unităţi de produs de-a
lungul nivelelor de început ale ciclului de viaţă şi astfel îi va descuraja pe competitorii
săi care nu vor fi atraşi să intre pe piaţă. Pe de altă parte, dacă preţul este mic vor fi
stimulate vânzările, o cifră de afaceri mare permiţând firmei să-şi dezvolte producţia,
fenomen ce conduce la reducerea costurilor unitare. Dezavantajul acestei strategii este
acela că plasează firma într-o poziţie mai puţin flexibilă deoarece este mult mai dificilă
creşterea vizibilă a preţurilor decât reducerea lor.
Descoperite relativ recent în raport cu vechimea activităţii de comerţ, strategiile
psihologice au căpătat o amploare apreciată îndeosebi de marii comercianţi. În prezent
se practică o varietate de strategii de acest gen care au ca efect principal creşterea cifrei
de afaceri şi îmbunătăţirea imaginii firmelor producătoare şi de distribuţie.
Amintim dintre acestea pe cele mai des apelate:

- Preţul incomplet şi constă în afişarea unei sume incomplete care se situează cu puţin
sub un preţ rotunjit şi care lasă impresia consumatorului că face o economie cumpărând
produsul respectiv. De exemplu în loc de 27000 lei se afişează 26999 lei. Cele mai des
folosite cifre finale ale preţurilor sunt 8 şi 9 pentru produsele de valoare mică şi chiar 5
pentru produsele ale căror valori sunt mai mari. Vânzătorii din ţările dezvoltate care
apelează la aceste preţuri afirmă că metoda conduce la creşterea vânzărilor, clienţii
fiind încurajaţi să facă cumpărături în cantităţi mai mari.
- Un singur preţ pentru două sau mai multe unităţi de produs. Mulţi detailişti şi în
special supermarket-urile practică un singur preţ pentru două sau mai multe produse
care este mai mic decât suma celor două separat. În mod special, pentru produsele
cu o fluctuaţie rapidă, această strategie poate să ducă la creşterea vânzărilor. Clienţii
care văd un singur preţ şi care se aşteaptă să folosească în cele din urmă produsele
din pachet vor cumpăra întreg pachetul în ideea că vor economisi o anumită sumă.

- Preţul de prestigiu se practică cu scopul de a marca statutul şi calitatea produsului

respectiv. Datorită calităţilor superioare, unele produse sunt mai scumpe decât cele
de calitate medie sau mică, mulţi cumpărători crezând că un preţ ridicat presupune
şi o calitate superioară pentru anumite produse ca bijuteriile sau cosmeticele.
- Aplicarea discount-ului. Producătorii şi vânzătorii oferă clienţilor lor o varietate de
discount-uri dintre care:

discount-uri comerciale care se oferă intermediarilor sau agenţilor de vânzări care

prestează activităţi de distribuţie;

discount-uri cantitative care sunt reduceri valorice acordate clienţilor ce cumpără în

cantităţi mari şi constituie un mod de economisire pentru aceştia deoarece costul
vânzării pe unitatea de produs devine mai mic (se practică la produsele cu o viteză de
circulaţie mare);

discount-uri cash sunt oferite pentru o plată imediată (vânzătorul poate oferi, de
exemplu, un discount de 1,5 % dacă factura este achitată înainte de 10 zile, termenul
de scadenţă fiind de 30 de zile).