AUTONOMII LOCALE ŞI INSTITUŢII CENTRALE ÎN

SPAŢIUL ROMÂNESC(SEC. IX – XVIII)

A. AUTONOMII LOCALE ROMÂNEŞTI ÎN SECOLELE IX-XIII
AUTONOMII LOCALE = forme de comunitate cu organizare politică
proprie la români la începutul Evului Mediu;
AUTONOMII LOCALE = formaţiuni politice prestatale menţionate în
izvoarele istorice medievale sub diferite denumiri: cnezate,
voievodate, ţări, jupanate, ocoale, cobâle, codri, câmpuri.
Apariţia formaţiunilor politice româneşti (autonomii locale), în
perioada prestatală, este un proces îndelungat şi se înscrie în evoluţia
firească a evenimentelor, de aceeaşi natură, care aveau loc la popoarele
vecine. Astfel, în secolul a IX-lea apar statele slave ale cehilor, polonilor,
sârbilor şi bulgarilor, în secolul al X-lea se constituie statul kievean iar în
anul 1000 apare statul maghiar – regele Ştefan cel Sfânt.
Autonomiile locale sau formaţiunile politice româneşti prestatale sunt
menţionate în diferite izvoare scrise.
 FORMAŢIUNI POLITICE INTRACARPATICE
– Pentru secolele IX-XI, formaţiunile politice (autonomiile locale) existente în interiorul arcului
carpatic şi în Banat sunt menţionate în două izvoare narative:
– «Gesta Hungarorum et Hunorum" {Cronica notarului anonim, Cronica lui Anonymus) şi
– "Legend sfântului Gerhard" (Legenda Sancti Gerhardi episcopi).
– In primul izvor scris sunt menţionate, pentru secolul al IX - lea, trei autonomii sau formaţiuni
politice (voievodate, ducate):
• voievodatul lui Glad, în Banat, cu centrul la Cuvin (sau Orşova);
• voievodatul lui Gelu, în centrul Transilvaniei, cu reşedinţa la Dăbâca;
• voievodatul lui Menumorut, în Crişana, cu centrul la Biharea.

– Pentru aceeaşi perioadă, o inscripţie de pe un vas descoperit la Sânnicolaul Mare atestă existenţa,
în Banat, unui jupanat condus de jupanii Voilă şi Vataul.

– Celălalt izvor istoric, "Legenda Sfântului Gerhard", menţionează două voievodate româneşti,
din secolul a XI - lea, în interiorul arcului carpatic:
• un voievodat în centrul Transilvaniei, condus de Gyla (Gyula- lat. Iulus) care îşi avea reşedinţa la
Bălgrad (Alba Iulia) şi pe care cronica îl prezintă ca pe o ţară foarte întinsă şi foarte bogată;
• al doilea voievodat este localizat în Banat şi era condus de voievodul Ahtum, care întreţinea legături
cu bizantinii şi avea o armată proprie.
– Acelaşi izvor istoric oferă şi alte amănunte, în legătură cu voievodatul din Banat, cu privire la
mulţimea ostaşilor şi î nobililor, hergheliile de cai, turmele de oi şi pământul foarte roditor.
întinderea voievodatului lui Ahtum era mai marc decât cea a voievodatului anterior al lui Glad,
pentru că se extindea şi între Mureş şi Criş (deci şi asupra unei părţi a voievodatului lui
Menumorut, din sec. IX). De asemenea, voievodatul este denumit cu termenul de regnum, ceea
ce arată importanţa lui şi puterea sa politico-militară.
 FORMAŢIUNI POLITICE ÎNTRE CARPAŢI ŞI DUNĂRE
– Pentru secolul al XlII-lea, ştirile istorice referitoare la organizarea politică a românilor
sunt mai numeroase şi oferă mai multe amănunte.
– Cel mai important izvor istoric, pentru acest secol, este Diploma cavalerilor Ioaniţi
(Ospitalieri) din 1247, care oferă informaţii valoroase cu privire la formaţiunile
prestatale româneşti(autonomiile locale) de la sud de Carpaţi.
– Diploma este un act acordat de regele Ungariei, Bela al IV - lea (1235-1270) lui
Rembald, marele perceptor al cavalerilor Ioaniţi (ordin religios şi militar înfiinţat în
timpul cruciadelor), prin care se permitea aşezarea lor în Banat, Oltenia şi teritoriile de
la răsărit de Olt. Scopul lor era al apărării credinţei creştine, împreună cu românii, care
erau sfătuiţi să le acorde ajutor.
– Diploma Ioaniţilor menţionează existenţa, la sud de Carpaţi, a cinci formaţiuni politice:
• Ţara Severinului, care cuprindea estul Banatului şi vestul Olteniei;
• cnezatul lui Ioan, în sudul Olteniei;
• cnezatul lui Farcaş, în nordul Olteniei;
• voievodatul lui Litovoi, între Olt şi Jiu (Depresiunea Jiului şi Ţara Haţegului);
• voievodatul lui Seneslau, în stânga Oltului, în zona Argeşului şi cuprinzând probabil şi
zona munţilor Făgăraş.
– Documentul respectiv ne oferă şi alte date privind veniturile, slujbele, morile, fâneţele şi
păşunile, vitele şi oile, pescăriile şi iazurile, ocnele care existau în aceste ţinuturi.
Conducătorii formaţiunilor politice româneşti aveau cete înarmate şi erau obligaţi, prin
acest act, să-i ajute pe cavalerii Ioaniţi "întru apărarea ţării şi înfrângerea şi pedepsirea
atacurilor date de către străini".
 FORMAŢIUNI POLITICE ÎNTRE CARPAŢI ŞI NISTRU
– Cu privire la existenţa unor structuri politice româneşti la răsărit de Carpaţi, până la Nistru,
izvoarele sunt mai puţin lămuritoare, dar pe baza descoperirilor arheologice, a tradiţiei istorice
şi a ştirilor puţine pe care le avem, (din scrierile slave vechi) putem să localizăm câteva dintre
ele.
– Mărturiile arheologice, tradiţia istorică precum şi izvoarele istorice scrise atestă existenţa unor
comunităţi cu forme politice proprii de organizare, în care autoritatea politică era reprezentată
de cnezi sau voievozi.
– Astfel, cercetările efectuate la Bâtca Doamnei, lângă Piatra Neamţ, au scos la lumină o aşezare
întărită, locuinţe şi unelte. Aici se afla centrul unui cnezat al văii Bistriţei si a fost datat pentru
secolul al Xll-lea.
– În secolul următor (al XlII-lea) formaţiunile politice româneşti apar în scrierile latine (papale),
maghiare ori slave cu numele de Vlahii (“ţări româneşti") iar locuitorii lor sub numele de
vlahi. După înfiinţarea episcopiei catolice a cumanilor la răsărit de Carpaţi (in 1227) prezenţa
românilor în cuprinsul acesteia este atestată de o diploma papală din 14 noiembrie 1234. Ei
sunt caracterizaţi ca "schismatici", adică ortodocşi, refuzând să treacă la catolicism.
– In anul 1288 Papa Nicolae al IV-lea menţiona în scrisorile date călugărilor din Ordinul
Predicatorilor o «ţară a românilor" (vlacorum), unde călugării trebuiau să meargă şi să
răspândească învăţătura creştină catolică.
• Asemenea organizări politice sunt menţionate şi de Dimitrie Cantemir în a sa lucrare "Descrierea
Moldovei". Autorul le precizează ţinuturile unde acestea existau: una se afla în zona Câmpulung
(jud. Suceava), a doua în Vrancea, o alta în ţinutul Fălciului (pe Prut) iar o a patra apare sub
numele de ţara Şepeniţului" (în Bucovina).
 FORMAŢIUNI POLITICE ÎNTRE CARPAŢI ŞI NISTRU (II)

• Asemenea organizări politice sunt menţionate şi de Dimitrie Cantemir în a sa

lucrare "Descrierea Moldovei". Autorul le precizează ţinuturile unde acestea
existau: una se afla în zona Câmpulung (jud. Suceava), a doua în Vrancea, o
alta în ţinutul Fălciului (pe Prut) iar o a patra apare sub numele de ţara
Şepeniţului" (în Bucovina).
– Cronicile ruseşti vechi, menţionează în secolul al Xll-lea o "ţară Berlad" şi
o populaţie românească sub numele de berladnici, probabil, locuind în
centrul Moldovei. De asemenea, pentru începutul secolului al XlII-lea
documente ale cancelariei maghiare şi papale stabilesc, în sudul Moldovei, o
"ţară a brodnicilor" şi o "ţară a volohilor" (românilor).
– O „ţară a românilor" era, de asemenea, şi în nordul Moldovei
• Tot în nordul Moldovei, până la Nistru, o cronică rusească din secolul al XlII-lea
pomeneşte "ţara bolohovilor" (volohovenilor sau bolohovenilor) cârmuită de
cnezi şi pe care cercetătorii români o consideră formaţiune politică românească.
FORMAŢIUNI POLITICE ÎNTRE DUNĂRE ŞI MAREA NEAGRĂ

– Intre Dunăre şi Marea Neagră (Dobrogea) evenimentele desfăşurate în

secolul al Xl-lea o readuc sub autoritatea bizantină. Astfel, în urma
expediţiei din 1091-1092, condusă de Alexios Comnenul, se reconstituie
unitatea administrativă numită Paradunavon (Paristrion). Aceasta cuprindea
Dobrogea şi partea răsăriteană a Bulgariei şi era administrată de către
împărat, prin intermediul unui dregător (funcţionar) al statului bizantin.
Viaţa economică este destul de intensă, “Însemnările toparhului grec"
menţionând la Dunărea de Jos existenţa a aproape 500 de aşezări, unele
întărite cu şanţuri şi valuri de apărare şi îndeplinind rolul de reşedinţe ale
conducătorilor locali.
– În a doua jumătate a secolului al Xl-lea, Ana Comnena ne face cunoscută
existenţa a trei formaţiuni politice conduse de Tatos, Satza şi Sestlav,
aceştia avându-şi reşedinţa la Dristor(Silistra), respectiv Preslav şi Vicina.
De asemenea inscripţiile de la Mircea Vodă şi Basarabi conţin numele unor
conducători ca Jupan Dimitrie (943) şi un anume Gheorghe.
– În această regiune este pomenită, într-o diplomă a ţarului bulgar Ioan Asan
al II-lea (1218 - 1241), "Ţara Cavarnei" (sau "Ţara Cărvunei") probabil
de la o veche îndeletnicire a locuitorilor de a folosi cărbunele de lemn. La
începutul secolului al XlV-lea, aceasta este recunoscută de Bizanţ ca unitate
politică distinctă, sub autoritatea religioasă a Patriarhiei de la
Constantinopol.
FORMAŢIUNI POLITICE ÎNTRE DUNĂRE ŞI MAREA NEAGRĂ(II)

– Pe la 1346, izvoarele menţionează drept conducător al statului dobrogean pe

BALICA, acesta intervenind în luptele interne din Imperiul Bizantin, dintre
Paleologi şi Cantacuzini.

– După 1350, urmaşul lui Balica este fratele său DOBROTICI (sau
Dobrotiţă), care măreşte întinderea statului între Dunăre şi Mare, intrând în
conflict cu negustorii genovezi de la Vicina şi Chilia. Îşi menţine autoritatea
politică, intrând în dispută cu împăraţii bizantini şi intervenind în luptele
politice de la Constantinopol.

– Urmaşul său, IVANCO bate monedă proprie de aramă, cu legenda în limba

greacă, şi încheie un tratat de pace şi comerţ cu genovezii. În 1388, Ivanco
participă la luptele cu otomani în urma cărora, probabil, este ucis. În acei
ani Dobrogea intră în componenţa Ţării Româneşti, unde domnea Mircea
cel Bătrân.
Harta autonomii locale - formaţiuni politice româneşti
ÎNTEMEIEREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI
- unificarea autonomiilor locale-
1. FORMAREA VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI
Are loc în condiţii diferite faţă de cele în care a avut loc întemeierea Ţării Româneşti şi
a Moldovei. Formaţiunile politice româneşti existente în interiorul arcului carpatic nu
au fost unificate de un voievod român ci de acţiunea de cucerire a acestora de către
maghiari.
Voievodatele româneşti, s-au confruntat cu expansiunea maghiară, care devine sistematică din a
doua jumătate secolului al Xl-lea. Pătrunderea maghiarilor s-a făcut sub forma expediţiilor
militare, în urma cărora autonomiile local româneşti au fost supuse autorităţii regelui maghiar.
Regalitatea maghiară a trecut, apoi, la organizarea teritoriului intracarpatic în unităţi
administrative, numite comitate.
Transilvania este organizată politic ca voievodat având în frunte un voievod şi un
vicevoievod. Voievozii avea largi prerogative şi o mare autonomie faţă de Coroana
maghiară. Voievodul Transilvaniei ocupa locul patru în ierarhia demnitarilor
regatului maghiar, după Palatin, Cancelar şi Banul Slavoniei. Voievodul ROLAND
BORŞA (1288-1294) formal recunoştea autoritatea regală, dar se comporta ca un
adevărat suveran, numind comiţi şi acordând privilegii.
Un alt voievod, LADISLAU KAN (1295 -1315) a avut un rol important în viaţa
politică a Ungariei, ajungând să joace rolul de arbitru al situaţiei din regat.
Stăpânea cetăţi, oraşe, domenii, ocne de sare, schimba episcopii. În cetatea sa de la
Deva îşi crease o Curte voievodală, asemănătoare celei regale, cu dregători propri.
 1. Organizarea voievodatului Transilvaniei (II)

- în secolul al Xll-lea, între anii 1113 - 1176, regalitatea maghiară încearcă înlocuirea
voievodului cu un principe. Astfel, documentele menţionează între 1111-1113 pe
Mercurius ca principe al Transilvaniei, dar acesta nu şi-a exercita atribuţiile conferite
de titlu. Noua instituţie probabil a determinat frământări ale populaţiei locale, ceea ce
a făcut ca regalitatea să revină la vechea formă de conducere: voievodatul.
- Ca urmare, în 1176, este menţionat, de izvoare istorice, Leustachiu ca voievod al
Transilvaniei, instituţia voievodală simbolizând şi poziţia de autonomie internă a
voievodatului dar şi de autoritate a voievodului.
- la marginea voievodatului s-au menţinut vechile ţări româneşti: Ţara Maramureşului,
Ţara Zarandului, Ţara Haţegului, Ţara Făgăraşului, Ţara Bârsei. În interiorul
voievodatului românii erau organizaţi în districte.
- Coroana maghiară i-a aşezat de secui la marginea Carpaţilor Orientali, pentru apărarea
teritoriului în faţa năvălirilor tătare dinspre rărărit.Erau organizaţi în scaune.
- La limita Carpaţilor Meridionali îi colonizează pe saşi, aşezarea lor în teritoriu făcându-se
prin “Bula de Aur a saşilor” (Andreanum) din 1224, dată de regele Andrei al II-lea.
- între 1211 – 1225 tot Andrei al II-lea acordă drept de aşezare în Ţara Bârsei cavalerilor
teutoni. În faţa tendinţelor acestora de a ieşi de sub suzeranitatea maghiară, regele îi
alungă în 1225, teutonii stabilindu-se apoi pe ţărmul Mării Baltice.
Cronica pictată de la Viena: regele Ștefan îl capturează în 1003 pe Gyula cel Tânăr
2. ÎNTEMEIEREA STATULUI MEDIEVAL ŢARA ROMÂNEASCĂ

– întemeierea statului medieval Ţara Românească s-a realizat prin unificarea formaţiunilor
politice existente între Carpaţi şi Dunăre sub autoritatea unui singur domnitor; ( vezi Diploma
Ioaniţilor din anul 1247 care menţionează cele cinci formaţiuni prestatale: Ţara Severinului,
cnezatele lui loan şi Farcaş şi voievodatele Iui Litovoi şi Seneslau.)
– Dintre formaţiunile politice menţionate în acest document se afirmă cu mai mare autoritate
voievodatul lui Litovoi, în a doua jumătate a secolului al XlII-lea. Autoritatea sa creşte şi ca
urmare a dificultăţilor politice prin care trecea regatul Ungariei, aflat în conflict cu regatul
Boeniei (Cehiei) şi supus unor tulburări politice interne. În aceste condiţii are loc prima
încercare de unificare politică la sud de Carpaţi.
– Aceasta este realizată în a doua jumătate a secolului al XlII-lea, când, între 1272 - 1275, un
urmaş al lui Litovoi (purtând acelaşi nume) îşi întinde autoritatea asupra ţinuturilor şi
formaţiunilor politice din dreapta Oltului şi nu mai recunoaşte suzeranitatea maghiară.
– Acest fapt determină expediţia regelui maghiar, Ladislau al IV-lea (1272-1290), din anul
1277/1279, în urma căreia voievodul român este ucis în luptă, iar fratele său, Bărbat, este luat
prizonier. Mai apoi acesta se răscumpără cu o mare sumă de bani iar voievodatul reintră sub
suzeranitatea maghiară.
– Evenimentul este menţionat în două documente ale vremii: o diplomă regală maghiară din anul
1285 şi un act de danie din 1288.
– Diploma regală din 1285 cuprinde moşiile date magistrului Gheorghe, ce condusese oastea
regală trimisă împotriva lui Litovoi şi Bărbat.
– Cel de-al doilea document este actul de danie întocmit chiar de către magistrul Gheorghe către
un vasal al său, comitele Petru, care a participat cu credinţă la luptele împotriva voievozilor
români.
ÎNTEMEIEREA STATULUI MEDIEVAL ŢARA ROMÂNEASCĂ(II)

– Acţiunea lui Litovoi este o primă încercare, nereuşită, de unificare politică la sud de
Carpaţi. Chiar dacă nu s-a realizat acum, faptul denotă că evoluţia societăţii
româneşti urma acestă direcţie, a statului medieval unificat.
– La această unificare politică au participat şi români transilvăneni, fapt care a rămas
în tradiţia noastră istorică sub numele de "descălecat". Potrivit cronicilor şi
legendelor istorice, voievodul român din Făgăraş, Radu Negru (Negru Vodă),
intră în conflict cu regele Ungariei, cu care are mai multe lupte. Fiind înfrânt, este
nevoit să treacă la sud de Carpaţi, în zona Câmpulung-Argeş, împreună cu alţi
români. Stabilit aici, Radu Negru a fost recunoscut ca voievod şi de către localnici,
devenind, în tradiţia populară, întemeietorul Ţării Româneşti.
– Faptele reţinute de cronicari au avut la bază evenimente reale, ce au constat în
trecerea unei părţi a românilor transilvăneni, cu voievozii lor, la sud de Carpaţi
unde au contribuit la întemeierea celui de-al doilea stat medieval românesc.
Evenimentul ar fi avut loc, potrivit cronicilor, prin anul 1290.
ÎNTEMEIEREA STATULUI MEDIEVAL ŢARA ROMÂNEASCĂ(III)

La începutul secolului al XlV-lea, regatul maghiar trecea printr-o perioadă de criză politică,
determinată de luptele interne ca urmare a stingerii dinastiei Arpadiene (1301).
Criza internă a slăbit exercitarea suzeranităţii maghiare asupra formaţiunilor politice de la sud de
Carpaţi. La aceasta se adaugă şi scăderea autorităţii tătarilor (de la nordul Mării Negre) asupra
teritoriilor româneşti, ca urmare a conflictelor pe care ei le aveau cu cnezatele ruseşti şi cu
Lituania.
În aceste condiţii externe favorabile are loc unificarea formaţiunilor politice prestatale dintre
Carpaţi şi Dunăre, sub autoritatea unui singur voievod.
Izvoarele istorice sunt sărace în privinţa modului în care s-a realizat acest eveniment. Cert este că
în 1324, Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, îl recunoaşte pe Basarab (urmaş al lui
Seneslau şi Tihomir) ca voievod (aprox. 1310-1352).
Recunoaşterea lui Basarab ca domn poate fi pusă în legătură şi cu intenţiile regelui maghiar de a
înlătura dominaţia tătarilor din regiunea Dunării.
În anii 1324-1328 Basarab, probabil ajutat şi de regele maghiar, întreprinde o serie de acţiuni
împotriva tătarilor de la nordul gurilor Dunării, prilej cu care intră în stăpânirea teritoriilor
De aici.
Raporturile dintre voievodul român şi Carol Robert s-au înrăutăţit ca urmare a disputelor
asupra Banatului de Severin. în septembrie 1330, regele maghiar porneşte expediţia militară
Împotriva lui Basarab,, luând în stăpânire, cu acest prilej, teritoriul aflat în dispută.
 ÎNTEMEIEREA STATULUI MEDIEVAL ŢARA ROMÂNEASCĂ(IV)

În aceste condiţii, domnul român face propuneri de pace, oferind o mare despăgubire de
război (7000 mărci de argint), neacceptată de rege. Oastea maghiară se îndreaptă spre
Curtea de Argeş, însă, pentru că totul fusese pustiit în calea sa şi suferea cumplit de
foame, este nevoită să facă drumul de întoarcere, probabil pe valea Oltului, către
Transilvania şi Ungaria Aici, într-un loc numit Posadă (loc de trecere, defileu), pe care
românii îl închiseseră la ieşire cu valuri de pământ şi şanţuri, oastea maghiară este
atacată şi în lupta care are loc timp de 3 zile, este înfrântă.

Cronica pictată de la Viena descrie dezastrul oastei maghiare astfel:

"Mulţimea nenumărată a românilor, sus pe râpi... arunca săgeţi asupra oastei
ungureşti care era în fundul văii... cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă
pentru că din pricina urcuşului prăpăstios ...nu puteau sui împotriva românilor pe nici
una din râpele de pe cele două laturi ale drumului. Au căzut tineri şi bătrâni, principi
şi nobili, fără nici o deosebire... Şi românii au luat mulţi prinşi cu ei, atât răniţi cât şi
nevătămaţi, şi au luat multe arme şi haine preţioase ale tuturor celor căzuţi."
Cronica pictată de la Viena
 Carol Robert de Anjou şi Basarab I

•
Fuga lui carol Robert îmbrăcat în hainele unui slujitor
ÎNTEMEIEREA STATULUI MEDIEVAL ŢARA ROMÂNEASCĂ(V)

- Prin lupta de la Posada (9-12 noiembrie 1330) noul stat se afirma de sine
stătător, înlăturând suzeranitatea maghiară, iar Basarab Întemeietorul a
rămas "singur stăpânitor” cum va fi numit şi urmaşul său Nicolae
Alexandru(1352 – 1364).
- Se încheiase o etapă importantă a constituirii statului medieval Ţara
Românească, dar nu întregul proces. Mai rămânea organizarea instituţiilor
interne (politice, administrative, fiscale), necesare întăririi sale. Acest fapt
s-a realizat până la sfârşitul secolului al XlV-lea, sub urmaşii lui Basarab:
Nicolae Alexandru,Vladislav Vlaicu, Radu I şi Dan I.
- Domnia lui Basarab Întemeietorul se încheie în 1352 cu moartea sa, fiind
înmormântat la Câmpulung, reşedinţa sa domnească. Aici începuse în
partea a doua a domniei ridicarea unei biserici, terminată de fiul şi urmaşul
său.
- Tot Basarab I începe construirea bisericii Sf. Nicolae de la Curtea de Argeş,
cu planul în cruce grecească înscrisă (cu braţele egale) aceasta fiind şi
printre cele mai mari biserici ca dimensiuni din zona sud-est europeană.
 3. ÎNTEMEIEREA STATULUI MEDIEVAL MOLDOVA

– Unificarea formaţiunilor prestatale de la răsărit de Carpaţi a însemnat apariţia celui

de-al treilea stat medieval românesc - Moldova. Această unificare are ca moment de
început jumătatea secolului al XlV-lea şi se realizează printr-o evoluţie politică ce
se continuă până la sfârşitul acestui secol.
– Mărturiile arheologice, tradiţia istorică precum şi izvoarele istorice scrise atestă
existenţa unor forme politice proprii de organizare, în care autoritatea politică era
reprezentată de cnezi sau voievozi.
– Intemeirea Moldovei s-a făcut în trei etape.
– In prima etapă (mijlocul sec. al XIV - lea) în nordul teritoriului dintre Carpaţi şi
Prut se înfiinţează o marcă de apărare condusă de voievodul Dragoş din Bedeu
(Maramureş). în perioada anilor 1350-1359 la conducerea mărcii de apărare au
urmat Sas (fiul lui Dragoş din Bedeu) şi Bale (fiul lui Sas şi nepotul lui Dragoş),
aflaţi sub suzeranitatea Coroanei maghiare.
– In a doua etapă este înlăturată Influenţa maghiară asupra mărcii de apărare. Astfel,
prin 1362-1363, voievodul român maramureşan Bogdan trece munţii şi, cu ajutorul
oştenilor săi, îl alungă definitiv pe Bale, ultimul urmaş al lui Bogdan.
– Despre acest eveniment notarul regal Ioan de Tîrnave scrie că "Bogdan, voievodul
românilor din Maramureş, adunând pe românii din acele ţinuturi a trecut în taină
în Ţara Moldovei, care era supusă Coroanei regatului maghiar. Şi deşi a fost
atacat adesea chiar de oastea regelui, totuşi, crescând mult numărul românilor,
locuitori ai acestei ţări s-au împrăştiat în tot cuprinsul ei".
Dragoş – portret din sec. al XIX-lea
Bogdan I – portret imaginar din sec. XIX
Ludovic I de Anjou regele Ungariei- 1342 – 1382
Mormântul lui Bogdan I la Bogdana
 Biserica Sf.Nicolae din Rădăuţi (Bogdana) ctitorită de Bogdan I
Reşedinţă mitropolitană până în 1401, când este mutată la Suceava
3. ÎNTEMEIEREA STATULUI MEDIEVAL MOLDOVA(II)
– Prin acţiunea lui Bogdan, de înăturare a suzeranităţii regelui maghiar la
răsărit de Carpaţi, lua naştere Moldova Mică, de sine stătătoare.
– A treia etapă constă în extinderea teritorială a Moldovei lui Bogdan în
limitele sale naturale: Carpaţi, Nistru,Marea Neagră şi Dunăre. Acest
eveniment a avut loc treptat, în timpul urmaşilor acestuia: Laţcu, 'Petru
Muşat, Roman I(1391 – 1394) şi Ştefan I.
– Aşadar, formarea statului medieval Moldova s-a făcut pe baza vechilor
autonomii locale, printr-o acţiune a voievozilor români din exterior
(Maramureş). De notat este faptul că acţiunea din exterior era pornită tot de
la nişte formaţiuni locale ale românilor din Maramureş, dar aflate sub
suzeranitatea maghiară. Acţiunea de unificare politico- teritorială a fost
însoţită şi de acţiunea de înăturare a suzeranităţii maghiare, ambele acţiuni
reuşind şi punând bazele unui nou stat medieval de sine stătător - Moldova.
Până la sfârşitul secolului al XlV-lea a avut loc şi extinderea sa teritorială în
limitele naturale - Carpaţi, Dunăre, Marea Neagră, Nistru. Apărea astfel o
nouă entitate statală, capabilă să pună stavilă incursiunilor prădătoare ale
tătarilor de la nordul Mării Negre.
 Roman I (1391 – 1394
"Noi Roman voievod al Moldovei și moștenitor (domnitor) al întregii Țării Românești
de la munte până la malul mării"
 INSTITUŢII CENTRALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

– Forma de organizare statală la românii din Evul Mediu a fost voievodatul. Instituţiile
principale (centrale) ale voievodatului sunt: Domnul sau Voievodul, Sfatul domnesc,
adunările obşteşti (Marea adunare a ţării şi congregaţiile generale),Biserica,Oastea.
– a) Domnul sau voievodul
– în Ţara Românească şi Moldova instituţia centrală era domnia, reprezentată de
domn sau voievod.
– Domnul (din latinescul - dominus) reprezanta autoritatea politică absolută şi
însemna stăpânul pământului şi al locuitorilor ţării.
– Mai apărea şi formula de “singur stăpânitor” – adică de suveran;
– particula “Io” avea semnificaţie religioasă şi însemna “cel ales de Dumnezeu, cel
dăruit de Dumnezeu cu domnia”
– Domnul avea atribuţii: executive (acorda proprietăţi funciare, numea dregătorii),
legislative (adopta acte cu caracter obligatoriu pentru toţi locuitorii), judecătoreşti
(Scaunul de judecată al Domnului era instanţa juridică cea mai înaltă). Pe plan
religios, domnul confirma episcopii şi mitropolitul. Ca voievod, era conducătorul
oştilor în vreme de război.
– Succesiunea la domnie se bazează pe principiul electiv-ereditar şi viager (pe viaţă).
Pentru a fi acceptat şi ales ca domn, pretendentul trebuia să facă parte din familia
domnitoare, să fie bărbat şi să prezinte integritate psihică. La înscăunarea domnilor
erau prezenţi boieri, curteni, oşteni, care i se „închinau" noului domn, jurându-i
credinţă, sfat şi ajutor. Domnul se obliga să- şi apere supuşii şi să domnească cu
dreptate.
 Exista obiceiul ca domnii români, pentru a asigura
succesiunea şi a împiedica luptele pentru tron, să-şi asocieze la
domnie pe unul din fii sau din ceilalţi membri ai familiei
domnitoare.
Astfel, Ştefan cel Mare îşi asociază la tron, încă din timpul
vieţii, pe fiul său Bogdan şi îi determină pe boieri să-1 recunoască
drept urmaş.
De asemenea, Mircea cel Bătrân îşi asociază la domnie pe
fiul (şi urmaşul) său Mihail. Domnul încheia acte cu suveranii altor
state şi acorda privilegii negustorilor, prin care îi lua sub protecţia
sa şi le recunoştea dreptul de a face comerţ în ţară.
Transilvania era condusă de un voievod, ce avea atribuţii
administrative, judiciare şi militare. El era numit de regele Ungariei
şi ocupa locul al patrulea în ierarhia politică a statului maghiar,
după Palatin, Cancelar şi Banul Slavoniei. Voievodul îşi numea
oamenii de încredere în principalele funcţii ale voievodatului.
 (vicevoievodul, comiţii, notarii).
La început, autonomia voievodului faţă de Coroana maghiară era
foarte mare, pentru ca din secolul al XV-lea el să-şi exercite autoritatea
numai asupra a şapte comitate: Solnocul Interior, Dăbâca, Cluj, Turda,
Târnava, Alba şi Hunedoara.
Sfatul domnesc şi dregătorii
Domnul era ajutat în exercitarea autorităţii sale de un Sfat domnesc, în
care intrau, la început, marii boieri ca deţinători ai domeniilor funciare.
Cu timpul, domnul i-a înlocuit cu dregători, aceştia având atribuţii
administrative, fiscale, judiciare şi militare.
După anul 1450, în Sfatul domnesc intrau numai dregători, numiţi de
domn dintre rudele sale sau oamenii de încredere.
Numărul boierilor Sfatului domnesc era în Moldova de 20-30 iar în Ţara
Românească de 10-15.
Cei mai importanţi dregători din Sfatul domnesc au fost:
Vornicul, este prima dregătorie care apare în Ţările Române şi desemna mai
marele Curţii domneşti. Avea atribuţii judecătoreşti, iar în timp de război era
comandantul oştirii domnului, executând poruncile acestuia.
Logofătul, era şeful cancelariei domneşti, redactând actele şi întărindu-le cu
pecetea Domnului.
Vistiernicul, avea sarcina strângerii veniturilor ţării şi administrării acestora.
Spătarul, purta spada domnului la ceremonii, ca însemn al atribuţiilor acestuia
de comandant al oştirii. Avea atribuţii militare, putând comanda întreaga oştire,
în numele domnului,,sau numai unităţile de călăreţi.
Stolnicul şi Paharnicul, se ocupau cu aprovizionarea Curţii domneşti cu
alimente şi băuturi.
Comisul, se îngrijea de grajdurile domnului.
Postelnicul, se ocupa cu amenajarea camerelor domnului şi cu primirea soliilor
la domn, fiind unul din oamenii cei mai de încredere ai acestuia.
Alături de aceşti dregători, în Ţara Românească mai exista Banul
Olteniei, cu reşedinţa la Strehaia, apoi la Craiova. Avea atribuţii întinse:
administrative, juridice şi militare.
În Moldova, Ştefan cel Mare creează dregătoria de Portar al Sucevei,
care avea comanda oştilor în numele Domnului.
Adunarea ţării şi congregaţiile generale
În Ţara Românească şi Moldova exista, alături de Domn şi Sfatul
domnului, şi Marea adunare a ţării în care intrau boieri, orăşeni, oşteni, ţărani
liberi şi reprezentanţi ai clerului.
Marea adunare a ţării alegea sau confirma domnii, aproba măsurile fiscale
sau administrative, aproba tratatele încheiate de Domn.
Adunarea avea un caracter consultativ şi se convoca periodic.
În Transilvania, până în 1437, adunările obşteşti erau formate din nobili,
proprietari funciari de orice condiţie, cnezi români, şi aveau atribuţii juridice,
administrative sau legislative.
După 1437 se formează congregaţiile generale ale nobilimii maghiare,
fruntaşilor secui şi particiatului săsesc. Intrarea în aceste congregaţii este
condiţionată de acceptarea ritului catolic, astfel că românii, fiind ortodocşi, nu
intră în componenţa lor.
Saşii şi secuii aveau congregaţiile sau adunările scăunale, ambele cu atribuţii
judiciare şi administrative.
ORGANIZAREA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
În Evul Mediu, Biserica a avut un rol important în viaţa socială, juridică şi
culturală a Ţărilor Române. Organizarea ecleziastică are loc după întemeierea
statelor medievale româneşti.
În Ţara Românească este creată Mitropolia Ţării Româneşti cu sediul la
Argeş (1359), în timpul lui Nicolae Alexandru, apoi se constituie Mitropolia
Severinului, în timpul lui Vadislav Vlaicu (1370), pentru ca în timpul lui Radu cel
Mare (1495- 1508) să se înfiinţeze o episcopie la Buzău şi o alta la Râmnicu
Vâlcea, acest domnitor reorganizând şi Biserica munteană cu ajutorul patriarhului
Nifon.
În Moldova ia naştere Mitropolia Ţării Moldovei, cu sediul la Suceava, al
cărei Mitropolit, Iosif, este recunoscut de către Patriarhia de la Constantinopol în
timpul lui Alexandru cel Bun (1401).
Episcopii existau şi la Roman şi Rădăuţi, înfiinţate în 1408 şi, respectiv,
1471.
Şi în Transilvania românii ortodocşi au avut o organizare bisericească
proprie, documentele din secolul al XlV-lea menţionând mai mulţi mitropoliţi cu
reşedinţa la Râmeţ (jud. Alba), Hunedoara şi Feleac (lângă Cluj).
 MITROPOLITUL Bisericii ortodoxe era numit de către Domn.
Era a doua funcţie în stat, organiza ceremonia de “ungere” a Domnului
şi îi putrea ţine locul în caz de vacanţă a Tronului.
OASTEA
Apărarea ţării era asigurată de oastea mică a domnului, formată din curteni, mic
boieri sau din steagurile ridicate de dregătorii domneşti teritoriali. Acesteia i se
adăugau cetele sau steagurile boiereşti.
Între slujbele datorate de boieri domnului fiind şi aceea de a -1 sprijini militar în caz
de primejdie pentru domnie şi ţară. De asemenea, oraşele erau obligate să ridice
steaguri proprii şi să-şi asigure apărarea.
Perioada secolelor XIV-XVI este cea a marilor confruntări militare cu statul
otomar când la oaste au fost chemaţi şi ţăranii, formându-se astfel oastea mare a ţării.
Întreaga oştire era pusă sub comanda Domnului, iar în lipsa acestuia, a
Vornicului, Spătarului sau Hatmanului. În Transilvania voievodul comanda armata ca
reprezentant al regelui.
Oastea era compusă din: călăreţi, echipaţi cu armuri sau cămăşi de zale şi
înarmaţi cu săbii, lănci, scuturi, şi pedestraşi înarmaţi cu arcuri şi săgeţi sau arbalete,
săbii şi suliţe.
De la mijlocul secolului al XV-lea începe folosirea armelor de foc (a bombardelor
din fontă sau aramă). Acest lucru determină folosirea în războaie a mercenarilor
(lefegiilor) care cunoşteau mânuirea armelor de foc.
 Eseu structurat- Bacalaureat 2016
– Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre
autonomii locale şi instituţii centrale din spaţiul românesc
în secolele al IX-lea - al XVI-lea, având în vedere:
- precizarea unei autonomii locale din spaţiul românesc din secolele al IX-
lea - al XlV-lea şi menţionarea a două caracteristici ale acesteia;
- prezentarea unui fapt istoric referitor la implicarea unei instituţii
centrale din spaţiul românesc în diplomaţia din secolul al XlV-lea;
- menţionarea a două conflicte militare în care sunt implicaţi
reprezentanţi ai unei instituţii centrale din spaţiul românesc din secolul
al XV-lea;
- formularea unui punct de vedere referitor la atitudinea reprezentantului
unei instituţii centrale din spaţiul românesc faţă de relaţiile
internaţionale din secolul al XVI-lea şi susţinerea acestuia printr-un
argument istoric.
Eseu structurat – Simulare 2017