USMF “Nicolae Testemiţanu”

Catedra de chirurgie oro-maxilo-facială și implantologie orală „Arsenie Guțan”

Tumorile şi pseudotumorile neodontogene ale maxilarelor:

osteomul, osteoid-osteomul, osteoblastoclastomul, condromul

Doctor în științe medicale, conferențiar universitar Dumitru Sîrbu

 Osteomul

Date generale
Osteomul reprezintă o tumoare benignă a maxilarelor, comparativ rar
întâlnită, ce constă relativ din ţesut osos matur şi se situează în substanţa
spongioasă sau corticală a maxilarelor. Osteomul reprezintă o tumoare, cu adevărat
osoasă, mai este denumită „scleroză intraosoasă localizată” sau „exostoză”.
Osteomul se localizează mai frecvent în mandibulă, dar se poate întâlni şi
pe peretele interior a sinusurilor maxilare, în cavitatea nazală, precum şi în
grosimea glandei parotide.
După datele lui A.A.Colesov (1964) osteomul ocupă 6% din toate tumorile
primare şi pseudotumorile maxilarelor.
 Tabloul clinic

Osteomul creşte foarte lent, mulţi ani la rând, fără a fi evidenţiat.

Primele acuze depind de localizarea şi volumul tumorii. Se poate dezvolta
în grosimea mandibulei şi cu timpul conduce la nevralgia nervului
trigemen şi asimetria treimii inferioare a feţei. La localizarea în ramul
mandibulei şi unghi treptat se dezvoltă limitarea deschiderii gurii, iar
localizarea în cavitatea nazală îngreuiază respiraţia nazală pe partea
afectată. Localizat în regiunea condilului mandibular determină latero-
deviaţia mandibulei către partea sănătoasă în momentul deschiderii gurii.
Cel mai târziu se evidenţiază osteomul localizat în sinusurile maxilare ce
le ocupă treptat. Astfel se depistează întâmplător la examenul radiologic
sau la dezvoltarea treptată a asimetriei faciale sau a contracturii
mandibulei.
Dimensiunile tumorii sunt variate şi depind de timpul adresării şi
examinării pacientului. Osteoamele de dimensiuni mici nu sunt însoţite de
dereglări fizionomice şi funcţionale şi se dezvoltă asimptomatic. Însă cele
de dimensiuni mari conduc la deformaţii faciale, limitarea deschiderii
gurii, chiar şi devierea globului ocular.
 Anatomia patologică

Histologic osteomul se împarte în:

Osteomul compact - se deosebeşte de compacta osoasă prin dereglarea arhitectonicii şi a
canalelor vasculare înguste ( osteomul eburneum sau compactum).
Osteomul spongios – constă din substanţă spongioasă, poroasă. Spre deosebire de osul spongios
normal, septurile sunt situate asimetric şi nu coincid cu structura funcţională, având şi stadiu de
dezvoltare diferit. Radiologic aminteşte un focar de osteodistrofie sau adamantinomul. Zonele
periferice sunt mai dense.
Osteomul moale – constă din substanţă osoasă, deosebindu-se prin prezenţa cavităţilor osoase.
 Tabloul radiologic

Radiologic se caracterizează prin prezenţa unei opacităţi

osoase cu densitatea mai mare ca cea a osului, cu limitele
nete , în cazul formei periferice se localizează în afara
limitelor maxilarelor. Osteomul central se proiectează ca un
focar limitat de osteoscleroză, de formă neregulată, cu
dimensiuni nu prea mari ( 1-1,5 ).
De obicei este situat centroosos, dar poate fi întâlnit într-o
cavitate sinusală , fiind frecvent pediculat. Tonalitatea imaginii
este în funcţie de gradul de maturare (mineralizare) şi structură
neomogenă, se întâlneşte în cazul osteomului imatur. Poate
ajunge la un volum considerabil, deformând regiunea osoasă
respectivă.
 Diagnosticul şi diagnosticul diferenţiat

Diagnosticul osteomului compact nu prezintă dificultăţi: radiologic reprezintă un focar bine

delimitat, mai dens ca osul. Osteomul compact şi cel moale este necesar de a fi diferenţiate de:
* Osteoblastoclastom;
* Adamantinom;
* Displazia osoasă;
* Osteofiţi;
* Exostoze;
* Periostite cronice.
Anumite dificultăţi pot fi întâlnite la diferenţierea osteomului de osteodisplazii. Acestea din urmă
se deosebesc prin ţesut osos imatur obţinut la examenul histologic. În rezultatul examenului
materialului colectat de la suprafaţa focarului, pot fi depistate zone de os mineralizat cu porţiuni de
formare şi destrucţie a aşa numitor structuri trabeculare. Anume aceste structuri sunt confundate cu
osteomul spongios.
 Tratamentul

Tratamentul osteoamelor este numai chirurgical prin înlăturarea radicală a tumorii în limitele
osului sănătos. Operaţia este indicată dacă sunt prezente dereglări fizionomice sau funcţionale
şi în cazul indicaţiei în privinţa tratamentului protetic cu proteze parţial mobilizabile .

Evoluţie şi prognostic

Prognosticul este favorabil. Malignizarea tumorii nu se atestă.

 Osteomul osteoid

Date generale
Osteomul osteoid este o tumoră benignă a osului, solitară, întotdeauna dureroasă şi de mici
dimensiuni, cel mai adesea diafizară, constituită din ţesut osteoid ce conţine osteoblaste, celule
de tranziţie între fibroblaste şi osteoblaste şi numeroase osteoclaste. Acest ţesut osteoid
formează un ţesut osos atipic nehaversian ce realizează o osteosleroză densă.
Osteomul osteoid sau osteomul moale este atribuit de unii autori către manifestările inflamaţiei
reactive. Se întâlneşte foarte rar, la persoanele de vârstă medie. Este o tumoră tipică pentru
copilăria târzie, adolescenţă şi adultul tânăr. Rareori întâlnită înainte de 5 ani şi după 30 ani.
Afectează în special bărbaţii, raportul b/f = 2/1.
Reprezintă 10% din totalul tumorilor benigne ale osului. După datele lui A.A.Colesov (1964)
osteomul osteoid ocupă 0,5% din toate tumorile primare şi pseudotumorile maxilarelor. Se
localizează în substanţa spongioasă sau corticală a osului, sau subperiostal. Dimensiunile
tumorii ajung de la 5 până la 20 mm în diametru.
 Tabloul clinic

Osteomul osteoid, se manifestă incipient ca o stare de disconfort. Durerea ca

simptom este aproape constantă şi permanentă. Intensitate variabilă, de obicei
suficient de intensă ca să necesite folosirea analgeticelor. Este independentă de
activitate, dar mai intensă noaptea. Este exacerbată de consumul de băuturi
alcoolice (vasodilataţie). Presiunea locală de asemeni o exacerbează.
Caracteristic: durerea diminuează mult sau dispare prin administrarea de
aspirină. Mucoasa ce acoperă tumoarea devine hiperemiată, la palpare se
determină o proeminenţă dureroasă a osului de dimensiuni mici de până la 1 cm.
Tumefacţia este vizibilă sau poate fi simţită prin palpare. Tegumentul ce acoperă
tumora este normal. Se localizează superficial şi produce asimetria feţei.
Anatomia patologică

Macroscopic tumoarea are o localizare de obicei unică, fie la nivelul diafizei, dându-i un aspect
fuziform, fie în ţesutul osos epifizar spongios. Leziunea specifică este nidusul. Acesta este o
tumoare ovoidă/rotundă, de consistenţă moale (consistenţa creşte spre zona centrală a nidusului
care este calcificată), culoare brun-roşcată şi dimensiune mică (diametru = 2 - 10 mm), rareori
mai mare. În jurul nidusului se formează os compact, mai dezvoltat când leziunea afectează
corticala, dând o hipercondensare osoasă de mai mulţi mm grosime. Uneori condensarea
interesează întreaga circumferinţă diafizară. Când localizarea este în ţesut osos spongios reacţia
osoasă perifocală este discretă. Când nidusul este superficial se produce o îngroşare prin
apoziţie periostală, osteomul osteoid putând protruziona la suprafaţa osului, el poate irita şi
comprima o rădăcina nervoasă. Osteomul osteoid este în general uşor de enucleat din patul său
osos. Ţesuturile moi şi membrana sinovială ce acoperă un osteom osteoid superficial sunt de
obicei îngroşate, hiperemice, edematoase, ca într-un proces inflamator.
Microscopic sunt deosebite 2 zone:

zona centrală = nidusul. Alcătuit din ţesut osteoid cu travee neregulate dispus
într-un ţesut conjunctiv cu potenţial osteogen, intens vascularizat. Între traveele
osteoide se găsesc osteoblaste, celule mezenchimale ce fac trecerea între
fibroblaste şi osteoblaste şi numeroase osteoclaste. Ţesutul osteoid formează
ţesut osos atipic nehaversian ce realizează progresiv o osteoscleroză densă.
Ţesutul osteoid este mai matur în centrul tumorii (partea mai "bătrână" a
tumorii). El corespunde nucleului radioopac.
Pentru diagnosticul radiologic şi pozitiv este esenţială evidenţierea leziunii
specifice - nidusul.
zona periferică = ţesut osos dens. Reprezintă os neoformat subperiostal.
Reacţia intensă hiperostotică din osul înconjurător explică creşterea limitată a
tumorii.
Tabloul radiologic
Aspectul radiologic diferă în funcţie de localizare şi vârsta pacientului. După localizare se disting 3
forme de osteom osteoid:
1. osteomul osteoid cortical: este tipul clasic.
Imaginea radiologică este caracteristică: arie de osteoliză mică sau foarte mică, rotund-ovulară, cu
diametrul < 10 mm (în formă gigantă, rară, d = 10-20 mm) - nidusul, înconjurat de o reacţie difuză
de scleroză periferică, foarte intensă radiologic şi disproporţionat de amplă faţă de dimensiunea
nidusului. Scleroza difuză se pierde treptat în ţesutul osos înconjurător. Uneori condensarea osoasă
este foarte amplă şi cuprinde întreaga circumferinţă a segmentului osos afectat. În interiorul
nidusului poate exista un nucleu central şi neregulat de opacitate osoasă.
Imaginea radiologică poate varia considerabil în funcţie de localizarea tumorii şi de stadiul său de
evoluţie.
2) osteomul osteoid spongios: are sediu periferic.
Imaginea sa radiologică este de zona de intensitate redusă, de dimensiuni mici (<15 mm),
delimitată discret de un lizereu de condensare ce reprezintă reacţia perifocală de amploare mai
redusă decât în forma corticală. Dacă OO este mic, poate fi cu greu identificat radiologic.
3) osteomul osteoid subperiostal: este foarte rar. Se prezintă ca o masă moale adiacentă osului
căruia îi imprimă o amprentă de atrofie prin presiune.
Scintigrafia pune în evidenţă o arie rotundă de hipercaptare intensă, de tipul "un far în ceaţă". Dacă
scintigrafia este negativă diagnosticul de osteomul osteoid este exclus.
Diagnosticul pozitiv
Este bazat pe examenul clinic: pacient tânăr sau copil, cu durere continuă, intensă, de lungă durată,
mai intensă noaptea, neinfluenţată de vreun tratament - cu excepţia aspirinei,
Diagnosticul radiologic de osteom osteoid este în multe cazuri pus tardiv sau deloc.
Scintigrafia este pozitivă. Dacă este negativă, diagnosticul pozitiv de osteom osteoid este infirmat.
Diagnosticul pozitiv se pune pe baza tomografiei computerizate, chiar când diagnosticul radiologic
este negativ sau dubios.
Aceste examene suplimentare nu trebuie omise nici atunci când diagnosticul radiologic este
caracteristic osteomului osteoid.
Diagnosticul diferenţial
1) Osteomielita cronică. Elementul util de diferenţiere este arteriografia. Nidusul este
hipervascularizat, abcesul nu, este localizată mai frecvent metafizar. Osteoliza este mai mare şi mai
neregulată. Haloul de hiperostoza este mai intens şi mai larg, în special în osul spongios.
2) Osteoblastomul
3) Ostio-periostita inflamatorie sclerozantă: este caracterizată prin durere mai puţin intensă şi
discontinuă, scintigrafia este mai puţin pozitivă şi mai difuză şi nu există nidus.
Tratament
Este exclusiv chirurgical. Constă în rezecţia tumorii. Rezecţia ei incompletă duce de regulă la
recidivă.
1) sunt înlăturate nidusul şi puţin ţesut osos scleros. Excizia ţesutului osos hiperostotic sau a
ţesutului reactiv înconjurător trebuie să fie minimă pentru a nu slăbi osul conţinător şi pentru că ele
revin repede la normal după excizia nidusului. Când osteomul osteoid este localizat diafizar mai
profund, odată cu nidusul va fi excizat şi osul acoperitor.
2) osteoplastia secundară: se face cu os spongios, os cortico-spongios, proteză sau implant metalic
adecvat (tije, şurub, plăci).
După înlăturarea osteomului osteoid durerea dispare imediat şi definitiv. Când există recidive,
înseamnă că osteomul osteoid nu a fost excizat complet.
Evoluţie şi prognostic
Încă nu s-a stabilit dacă osteomul osteoid regresează spontan (în câţiva ani) sau nu. Osteomul
osteoid netratat creşte foarte puţin în volum. Datorită reacţiei flogistice cu care se asociază, poate să
determine deformarea metafizei în creştere şi redoarea articulaţiei din vecinătate. Excepţional de rar,
osteomul osteoid se poate transforma în osteoblastom.
Osteoblastoclastomul

Date generale
Osteoblastoclastomul reprezintă 65% din tumorile benigne de maxilar. Dintre
acestea 17% au localizare centrală, 48% au localizare periferică ( aşa numitele
epulidele gigantocelulaare). Osteoblastoclastomul ocupă primul loc din tumorile
benigne neodontogene ale maxilarelor, şi constitue 20,7%. Această tumoare este
denumită şi gigantom, tumoare brună, epulid intraosos ( după I.G. Lukomschii),
osteodistrofie fibroasă locală ( după Stenholm), osteoblastoclastom (după A.V.
Rusacov).
Anatomia patologică
Microscopic se deosebesc două tipuri de celule tumorale:
celule gigante mononucleare, ce participă la resorbţia trabeculelor osoase (osteoclaşti);
celule gigante mononucleare, ce participă la formarea trabeculilor osoase, proces ce se observă la periferia focarului
tumoral (osteoblaşti).
Aşadar între principalele tipuri de elemente histologice a epulidului gigantocelular şi osteoblastoclastom nu există o
deosebire principială.
Diferenţa între ele constă în următoarele particularităţi topografice şi histologice:
epulidul gigantocelular se localizează pe gingie şi de aceea se numeşte forma periferică a osteoblastoclastomului, atunci
când situarea în grosimea maxilarelor a tumorii reprezintă forma ei centrală.
forma centrală a osteoblastoclastomului spre deosebire de cea periferică la secţiune are aspect pestriţ sau brun, din cauza
multitudinilor focarelor hemoragice ce o străbat şi a hemosiderinei descompuse, a cavităţilor în formă de chisturi seroase
sau hemoragice. Câteodată această tumoare înconjurată de o membrană fibroasă, iar vasele sanguine se găsesc numai în
zonele periferice ale tumorii. În profunzimea ei elementele sanguine sunt plasate în apropierea imediată a elementelor
tisulare. Sângele circulă printre elementele tumorale foarte încet, în unele regiuni are loc sedimentarea eritrocitelor şi a
plasmei sanguine.
Eritrocitele sedimentate sunt supuse descompunerii, hemoglobina le transformă în
hemosiderină, ceia ce redă tumorii o nuanţă brună caracteristică.
În zonele de staţionare sanguină se formează cavităţi osoase hemoragice sau
seroase, iar uneori întreaga tumoare se transformă într-o cavitate unică chistoasă
(forma chistică a osteoblastoclastomului), amintind adamantinomul chistos al
maxilarului. Dacă componenţa chistului a fost supusă organizării, aceasta duce la
formarea zonelor fibroase.
Osteoblastoclastomul afectează mai frecvent femeile cuprinse între 11-20ani. Se
localizează de 2 ori mai frecvent la mandibulă decât la maxilă, zona de predilecţie
fiind regiunea dinţilor molari la mandibulă şi a premolarilor la maxilă.
Tabloul clinic
Acuzele pacienţilor sunt diverse şi depind de localizarea şi stadiul de dezvoltare a tumorii. Câteodată
pacienţii acuză apariţia inflamaţiei periodice în regiunea tumorii, ce finisează cu dezvoltarea fistulei
purulente în cavitatea bucală sau pe faţă. Pe lângă toate acestea bolnavii câteodată observă apariţia
mobilităţii dinţilor din focarul tumoral. Prezenţa inflamaţiei cu fistule prezintă una din particularităţile
distinctive a osteoblastoclastomului maxilarelor. Aceasta este cauzată de prezenţa dintelui cariat şi a
infecţiei în cavitatea bucală. Infectarea tumorii are loc pe cale marginală prin periodont, sau prin plaga
postextractorie sau la căderea de sinestătătoare a dintelui. La localizarea în apropierea ATM bolnavul poate
acuza dureri în timpul masticaţiei.

Osteoblastoclastom periferic
Evoluţia clinică nu se deosebeşte principial de epulidul tipic:
edemaţierea gingiei, obiectiv se determină prezenţa tumorii roz
pale cu dimensiuni diferite în dependenţă de gradul de evoluţie.
Baza spre deosebire de epulid este lată şi cuprinde zona câtorva
dinţi mai mult sau mai puţin mobili. În rezultatul
traumatismului la alimentaţie are loc ulcerarea mucoasei
bucale ce acoperă epulidul, limfadenită regională, durerea,
subfebrilitatea.
Osteoblastoclastom central
Este dificil de determinat începutul dezvoltării osteoblastoclastomului central deoarece afecţiunea
se dezvoltă foarte lent şi insidios. La unii bolnavi durerea apare mai devreme în regiunea tumorii
sau a dinţilor din focar. Starea generală nu este afectată mult timp, doar după atingerea
dimensiunilor mari se dereglează din cauza alimentaţiei dificile sau a infectării ţesutului tumoral.
Osteoblastoclastomul central apare sub forma îngroşării sau tumefierii corpului mandibulei unde
mucoasa rămâne neschimbată în culoare mult timp.
Conform datelor clinico radiologice şi morfologice se cunosc:
Forma lacunară – se deosebeşte printr-o creştere lentă, se întâlneşte la pacienţi în vârstă, rar
conduce la subţierea corticalei osului. Dinţii în regiunea tumorii de obicei îşi păstrează poziţia şi
electro - excitabilitate.
Firma litică – se întâlneşte la copii şi adolescenţi, are creştere rapidă şi agresivă însoţită de
distrucţie osoasă de mobilitate dentară timpurie, de afectarea corticalei şi a periostului
Forma chistică – se întâlneşte mai des persoane de vârstă tânără, primele acuze sunt legate de
durerile dentare. Tumoarea se localizează la mandibulă excentric, cauzând tumefacţia corpului
mandibular. Suprafaţa tumorii este netedă, sub formă de cupolă. Palpator se poate determina zona
de subţiere osoasă - simptomul de pergament sau a jucăriei de plastic.
La oricare formă de osteoblastoclastom central limfonodulii regionali nu sunt
inflamaţi, culoarea pielii nu se schimbă. Însă la atingerea dimensiunilor mari pe
piele apar ulceraţii cu eliminări purulente la asocierea osteomielitei. Mai devreme
se poate ulcera mucoasa bucală. Dacă la osteoblastoclastom se asociază infecţia
odontogenă sau somatogenă, tabloul clinic se schimbă radical din cauza
simptomaticii infectării mucoasei bucale, a periostului, a osului, pielii şi nodulilor
limfatici. Poate apărea majorarea temperaturii corpului, a durerii intense. La
apariţia fistulei se micşorează acuitatea inflamaţiei. Oarecare schimbări
morfologice în formula sangvină nu se atestă.
Diagnosticul pozitiv
La puncţia gigantomului se determină un lichid de culoare diferită de la
brună la gălbuie - deschisă. Câteodată se colectează sânge. Niciodată în punctat nu
se determină colesterină.
Tabloul radiologic
Forma lacunară se caracterizează prin prezenţa multitudinii cavităţilor mici, separate prin
trabecule de grosime diferită. Aşadar aceasta are caracter multilacunar.
Caracteristic pentru forma litică este defectul osos omogen asemănător chistului. Însă spre deosebire de
forma chistoasă limitele tumorii sunt şterse şi iregulate. Rădăcinile din focarul tumoral apar rezorbate şi
scurtate cu 1/3 şi mai mult din lungimea sa.
Conform datelor radiologice Carapetean enunţă 5 faze de dezvoltare a osteoblastoclastomului:
* Faza de dezvoltare iniţială a tumorii;
* Faza de creştere progresivă şi de compensare biologică;
* Faza de creştere agresivă;
* Faza de dezvoltare inversă;
* Faza de malignizare.
Cu această clasificare nu putem fi de acord, deoarece unele din fazele enumerate nu sunt strict prezente. De
exemplu foarte rar este întâlnită faza de creştere agresivă,caracteristică doar formei litice. Faza de
dezvoltare inversă se dezvoltă în rezultatul tratamentului cu raze renghen. Este logic de denumit faza de
malignizare ca complicaţie.
Diagnosticul diferenţial

Osteoblastoclastomul central este dificil de diferenţiat de adamantinomul

solid şi sarcom. Doar prin examen patomorfologic poate fi înlăturat diagnosticul
de adamantinom solid. Când adamantinomul solid trece în chistos, atunci uşor se
poate de diferenţiat conform datelor radiologice (desen polichistos) şi puncţiei
(cristale de colesterină).
Comparativ cu sarcomul, osteoblastoclastomul are o evoluţie mai îndelungată (3-
5-10 şi mai mulţi ani), şi se caracterizează prin resorbţia radiculară. Un rol
ajutător în diferenţierea de sarcom îl ocupă metoda de diagnostic cu fosfor
radioactiv.
Tratamentul
Poate fi recomandat tratamentul chirurgical ca o metodă principală de tratament a
osteoblastoclastomului. Excohlearea formaţiunilor lacunare sau chistice mici a tumorii mandibulei
trebuie perfectată cu chiuretajul osului adiacent.
În cazul tumorilor litice mici sau a osteoblastoclastoamelor lacunare şi chistoase mari se recomandă
de efectuat excohlearea minuţioasă cu chiuretaj în limita osului sănătos sau rezecţia mandibulei.
Dacă starea pacientului este satisfăcătoare, atunci rezecţia maxilarului poate fi combinată cu
osteoplastia unimomentană.
Pentru a omite traumatismul adăugător în legătură cu colectarea materialului osteoplastic de la
bolnav, poate fi utilizat alotransplantul liofilizat după Plotnicov (metoda de fierbere şi prelucrare
mecanică a porţiunii tumorale şi restabilirea la locul ei iniţial).
Rezecţia maxilei în totalitate ca şi exarticularea jumătăţii mandibulei (şi mai ales a mandibulei în
totalitate) este necesară în cazuri extrem de rare, şi anume la recidivarea tumorii.
Tratamentul radioterapeutic nu este efectiv. Dacă a fost totuşi folosit, trebuie constatat
faptul că efectul apare după o perioadă îndelungată de timp (3-4 luni şi mai mult). Radioterapia nu
trebuie utilizată în cazul apariţiei recidivei după tratamentul radiologic deja efectuat, deoarece nu
poate fi exclusă malignizarea
Evoluţie şi prognostic

După părerea unor autori osteoblastoclastomul nu

malignizează. Însă totuşi este posibilă apariţia recidivelor şi a
malignizării.
 Hondromul
Date generale
Hondromul maxilarelor alcătuieşte după datele lui Colesov 1,3% din toate tumorile
benigne şi pseudotumorile oaselor maxilare. Se întâlneşte la diferite vârste de la 11 la 69 ani,
mai frecvent la femei.
Tabloul clinic
Se localizează de obicei în regiunea interioară a maxilarului superior, pe traiectul
suturii mediane, mai rar în regiunea procesului alveolar sau articular al mandibulei.
Este necesar de diferenţiat exhondromul şi enhondromul. Creşte lent, evoluţia maladiei
până la adresarea la medic fiind de 2 - 6 ani în cazul exhondromului şi 3luni - 20-40 ani în
cazul enhondromului.
Exhondromul se manifestă ca o formaţiune de formă rotundă sau ovală de consistenţă
fermă sau fermă-elastică. Poate avea suprafaţă netedă sau rugoasă, cu baza lată, situându-se pe
suprafaţa vestibulară a maxilei sau acoperind în totalitate procesul alveolar. Buza superioară
este ridicată şi deplasată anterior, iar în cazul exhondromului de dimensiuni mari cavitatea
bucală rămâne întredeschisă. Mucoasa ce acoperă tumoarea este anemică, indoloră. Fiind
aderentă de os este posibilă creşterea în cavitatea nazală orbită şi sinusul maxilar. În legătură cu
aceasta se determină câte-odată durere nevralgică şi anestezie.
Enhondromul se localizează atât la maxilă cât şi la mandibulă. De obicei are creştere lentă (20-
40 ani), asimptomatic. Primele simptome sunt : durere, mobilitate şi migrări dentare în zona
tumorii. Apoi apare o prolabare dură, imobilă, aderentă de os, adesea dureroasă la palpare,
câteodată cu simptomul de sunet de pergament.
Tabloul radiologic

Exhondromul Enhondromul
Are tablou radiologic tipic –pe Tabloul radiologic este asemănător
peretele anterior al maxilei se chistului, în interiorul căruia sunt
determină o formaţiune cu zone de direcţionate rădăcinile dinţilor ce
depozitări minerale diferite după se resorb. În alte cazuri diminuarea
formă şi dimensiuni. Limitele substanţei nu se atestă, deoarece
tumorii sunt greu de determinat tumoarea este osificată sau
dacă sunt puţine zone de depozitări mineralizată.
mineralel.
Diagnosticul pozitiv
Diagnosticul pozitiv se stabileşte pe baza datelor examenului
histopatologic.
Diagnosticul diferenţial
Enhondromul trebuie diferenţiat de chist, displazia fibroasă, fibromul
central.
Anatomia patologică
Tabloul macroscopic al hondromului se caracterizează prin luciu suriu sau coloraţie
galben-pală, acoperit de o capsulă fibroasă subţire. În secţiune se evidenţiază cavităţi chistoase,
ce conţin substanţă transparent vâscoasă.
Microscopic de obicei hondromul constă din cartilaj hialin cu straturi de ţesut
conjunctiv, ce conţine vase. Se compune tumoarea din substanţă fundamentală cu focare de
mineralizare, osificare, şi cu celule cartilaginoase. Conform particularităţilor structurale
deosebim : hondromixom, homdromiom petrifiant şi osteohondrom. Mineralizarea pronunţată
este semnalul posibilii malignizări, a renaşterii hondromului în hondrosarcom.
Tratamentul
Tratamentul este radical şi constă în înlăturarea chirurgicală cât mai economă, posibil
parţială a tumorii, sau rezecţia maxilarului în limitele ţesuturilor sănătoase. Radioterapia în acest
caz nu este efectivă.
Evoluţie şi prognostic
Prognosticul este satisfăcător, în cazul tratamentului chirurgical radical în stadiul
timpuriu. La înlăturarea incompletă sunt posibile recidive cu malignizare.