CREŞTEREA TINERETULUI ANIMAL

•Prin ameliorarea genetică a animalelor putem

obţine în fiecare nouă generaţie genotipuri mai
valoroase decât în generaţia precedentă.
•La fel de importantă este și valoarea fenotipică a
animalelor, calităţile lor productive care sunt
puternic influenţate de mediu.
•Se poate spune că toate realizările procesului de
ame­liorare rămân fără rezultat, dacă nu urmărim
mai departe modul cum genotipurile valoroase
create se transformă în fenotipuri: valoarea
ereditară-animale valoroase
• Pentru aceste motive este necesar să
cunoaştem procesele prin care, din baza
ereditară a unui individ, concentrată după
fecundare în zigot, se formează organismul
adult.
• Încă de la început, după fecundare, for­marea
noului organism trece printr-o serie de etape
radical diferite, în timpul cărora se formează
organele, conducând la formarea fetu­sului şi
apoi la organismul adult.
• Acesta este procesul numit de dez­voltare.
• Dezvoltarea este un proces complex de
creştere şi diferenţiere nor­mală, care rezultă
din interacţiunea genomului cu citoplasmă în
mediu intern celular, precum şi cu alte
elemente care constituie mediul extern.
• Pentru a putea realiza fenomenul complex al
dezvoltării organis­mului, interacţionează o serie
de procese majore, şi anume:
• replicarea genică, adică modul prin care, în
cursul mitozei, se­turile de informaţie genetică
(genele din cromozomi) se duplică;
• diferenţierea celulară, adică procesul prin
care celulele de ori­gine comună, identice din
punct de vedere genetic diverg în privinţa
structurii şi funcţiei, astfel dau naştere la celule
diferenţiate mor­fologic şi fiziologic.
• Celulele diferenţiate se unesc pentru a forma ţe­
suturi cu funcţie unitară şi care, la rândul lor,
se pot asocia pentru a forma organele.
• creşterea, adică sporirea masei organismului,
care este intim asociată cu activitatea
metabolică celulară.
• Atât la păsări, cât şi la mamifere, se constată
prezenţa a două pe­rioade de dezvoltare
complet diferite, dar strâns condiţionate.
• Prima perioadă la păsări, se referă la
dezvoltarea în interiorul oului, respectiv la
dezvolarea intrauterină la mamifere.
• A doua perioadă se referă la dezvoltarea după
ecloziune la păsări, respectiv după fătare la
mamifere.
• Fiecare din aceste perioade cuprinde mai multe
etape şi faze de diferenţiere.
Perioada prenatală. La mamifere, în cadrul
primei perioade, se de­osebesc 3 etape distincte:
•etapa preembrionară, care ţine din momentul
fecundării până la gastrulare (formarea
embrionului)
Hrănirea embrionului în această perioadă se face
pe seama rezervelor viteline existente în ovul;
•etapa embrionară ţine de la apariţia foiţelor
embrionare până la schiţarea primordială a
organelor.
Hrănirea embrionului în această pe­rioadă se face
pe seama unor secreţii ale mucoasei uterine;
•etapa fetală, de la instalarea placentei până la
expulzarea fe­tusului.
Hrănirea se face prin circulaţia sanguină între
mamă şi făt.
Cunoaşterea acestor etape de diferenţiere
intrauterină la mamifere ajută la stabilirea
regimului adecvat de întreţinere a femelelor ges­
tante, în vederea obţinerii unor produşi bine
dezvoltaţi.
Perioada postnatală poate fi împărţită tot în trei
etape:

•etapa pregenitală de creştere, de la fătare până

la apariţia maturi­tăţii sexuale, perioadă în care
organismul nu este apt de reproducere şi când
cerinţele sale de mediu se rezumă numai la
asimilarea condi­ţiilor necesare creşterii;
•etapa genitală, care ţine de la apariţia
maturităţii sexuale până la încetarea activităţii
organelor genitale.
• În această perioadă se cer condiţii deosebite
de mediu care să ofere posibilitatea
desfăşurării în bune condiţii a funcţiei de
reproducţie;
• etapa postgenitală, de bătrâneţe, de la
încetarea activităţii se­xuale până la moartea
fizică a organismului.
• Cerinţele faţă de mediu în această perioadă
sunt mai reduse, ele urmărind doar refacerea
celu­lelor şi ţesuturilor uzate ca urmare a
funcţionării lor.
• Această periodizare a procesului de
diferenţiere la organismele ani­male dă
posibilitatea evidenţierii unor particularităţi
specifice.
• Astfel, formarea tuturor organelor are loc în
perioada uterină (la mamifere) sau în inte­riorul
oului (la păsări), deşi nu toate organele îşi
încep activitatea în această perioadă.
• Perioada intrauterină se caracterizează prin
condiţii de mediu constante mai greu de
influenţat.
• Coordonarea procesului de dezvoltare în
perioada postuterină la or­ganismele animale
este asigurată de complexul neurohormonal,
factorii de mediu influenţând dezvoltarea prin
intermediul acestui complex.
 
 6.1. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ
PROCESUL DE CREŞTERE

•Este deosebit de important să se studieze

factorii care influenţează procesul de creştere,
pentru că numai cunoscând modul cum aceştia
acţionează se pot asigura cele mai bune condiţii
pentru realizarea unui proces de creştere
corespunzător şi se pot înlătura condiţiile
nefavora­bile.
• Cunoscând factorii care influenţează procesul
de creştere şi asigurându-i în mod diferenţiat,
se poate realiza creşterea dirijată a
organismelor, astfel se pot determina acele
modificări în creştere care sunt benefice.
• Factorii care influenţează procesul de creştere
pot fi grupaţi în categorii:

• factori interni (care aparţin de individ) şi

• factori externi(mediu).
• Factorii interni sunt dependenţi de baza
ereditară, pe care noile organisme o moştenesc
de la părinţi şi de care depind limitele în care se
desfăşoară procesele de creştere şi sunt
reprezentaţi de sistemul neurohormonal, care
acţionează ca un tot unitar.
• Sistemul nervos intervine în procesul de
creştere printr-o acţiune directă, atât generală,
cât şi locală.
• Acesta intervine însă şi indirect, coor­donând
activitatea glandelor cu secreţie internă.
• Acţiunea directă a sistemului nervos a permis
să se constate că leziuni ale măduvei spinării
sau ale diferiţilor nervi determină stag­narea
procesului creşterii în regiunile subdiacente.
• De asemenea, anumite boli care lezează
sistemul nervos, ca avitaminozele, ce produc
leziuni nervoase, se soldează cu tulburări ale
procesului de creştere.
• Acţiunea indirectă a sistemului nervos se
explică prin aceea că el coordonează
activitatea sistemului endocrin.
• Glandele cu secreţie internă, care joacă un rol
important în reglarea creşterii sunt: hipoifiza,
tiroida, paratiroidele, timusul și glandele
sexuale.
• Hipofiza influenţează creşterea atât prin
coordonarea activităţii ce­lorlalte glande cu
secreţie internă, cât şi prin hormonul de
creştere sau hormonul somatotrop, care
acţionează direct.
• Extirparea lobului an­terior al hipofizei determină
stagnarea creşterii, pe când administrarea de
extrase din lobul anterior al hipofizei determină
o intensificare a creşterii.
• Modificările în activitatea hipofizei determină
unele anomalii de creştere.
• Astfel, în caz de hiperfuncţiune se produce
anomalia de­numită „gigantism”, animalele
respective fiind caracterizate prin di­mensiuni
mult mai mari decât cele normale.
• În caz de hipofuncţie, se produce anomalia
denumită „nanism”, animalele prezentând
dimensiuni corporale mici, subnormale.
• Tiroida are o importanţă deosebită în procesul
creşterii.
• Tiroidectomia(extirparea tiroidei) experimentală
a dovedit oprirea creşterii, întârzierea activităţii
sexuale, întârzierea osificării cartilajelor.
• Tratamentul cu hormoni tiroidieni sau substanţe
antitiroidiene (tiouracil, tiouree, iod caseinat)
pro­duce o creştere în greutate bazată pe
depuneri de grăsime.
• Folosirea hormonilor tiroidieni în cantitate mare
duce la pierdere în greutate, printr-un
catabolism mărit.
• Paratiroidele influenţează procesul de creştere
prin reglarea meta­bolismului sărurilor minerale,
a echilibrului fosfo-calcic.
• Timusul, glandă prezentă numai la vârsta
tânără, are un rol major în procesul creşterii.
• Extirparea timusului determină o oprire a
creşterii şi o încetinire a dezvoltării glandelor
sexuale.
• Administrarea de extracte de timus intensifică
acest proces.
• Glandele sexuale, prin hormonii estrogeni
secretaţi, joacă un rol deosebit.
• Hormonii estrogeni sunt în general, inhibitori ai
creşterii oaselor lungi, grăbind osificarea
cartilajelor epifizare.
• Aşa se explică de ce, la animalele castrate,
oasele tubulare sunt mai lungi, acestea
continuând să crească o perioadă mai
îndelungată.
• Masculii castraţi de timpuriu au întotdeauna un
aspect dolicomorf, faţă de cei necastraţi, care
au un aspect brevimorf.
• Administrarea de hormoni estrogeni sti­mulează
creşterea, măreşte capacitatea de folosire a
hranei, motiv pentru care se practică
administrarea lor în acest scop.
• Carnea ani­malelor tratate cu hormoni estrogeni
are masa musculară mai dezvol­tată şi o
proporţie mai mică de grăsime.
• Folosirea hormonilor estrogeni în hrana
animalelor este interzisă în multe ţări, datorită
acţiunii lor cancerigene.
• Factorii externi prezintă cea mai mare
importanţă datorită acţiunii directe şi faptului că
se poate acţiona mai uşor asupra lor.
• Hrănirea este cel mai important factor care
influenţează creşterea, atât în stadiul uterin, cât
şi în cei postuterin.
• Influenţează creş­terea atât prin cantitatea
hranei, cât şi prin calitatea ei.
• Influenţa hranei este mult mai mare în perioada
postuterină.
• Ni­velul nesatisfăcător al hrănirii în ultima parte
a gestaţiei duce la ob­ţinerea de produşi
subponderali, cu aparatul digestiv slab
dezvoltat, cu funcţia de termoreglare, rezistenţa
organică şi capacitatea de adaptare deficitare,
datorită slabei dezvoltări a sistemului
neurohormonal.
• Ca­litatea raţiilor, redată de prezenţa în cantităţi
optime a proteinelor, să­rurilor minerale, şi
vitaminelor, condiţionează atât creşterea masei
corporale, cât şi desfăşurarea proceselor vitale.
• Proteinele influenţează în mod deosebit
creşterea, prin prezenţa aminoacizilor esenţiali.
• Organismele tinere trebuie să primească
hrană de origine animală, care conţine toţi
aceşti aminoacizi în proporţii
optime.
• Speciile cu creştere intensă (porcii şi păsările)
trebuie să primească, în mod obligatoriu,
proteine animale în raţia zilnică.
• Sărurile minerale, cu precădere calciul şi
fosforul, reprezintă aportul necesar pentru
formarea scheletului.
• Co, Fe, Cu, Zn, Mn, Mg, etc. condi­ţionează
buna desfăşurare a creşterii. ,
• Vitaminele, ca biocatalizatori, care
condiţionează procesele biochi­mice din
organism, influenţează în mod deosebit atât
creşterea, cât şi sănătatea organismelor tinere.
• Vitaminele cu rol deosebit în creştere sunt: A,
B1, B2, B12, C, D2 şi E.
• Temperatura. Pentru fiecare specie şi vârstă
există o temperatură optimă, care oscilează
între valori ce constituie aşa-zisa „zonă de con­
fort”.
• Pentru pui, boboci şi purcei, care nu sunt
homeotermi, al căror mecanism de
termoreglare se dezvoltă în paralel cu sistemul
nervos, temperatura trebuie dirijată de
crescător, pentru a evita pierderile.
• Lumina. Radiaţiile solare influenţează
creşterea atât prin acţiunea fizică a radiaţiilor
infraroşii, care activează schimburile la nivelul
pielii, cât şi prin acţiunea chimică a radiaţiilor
ultraviolete, care transfor­mă ergosterolul din
piele în vitamina D2, aceasta fiind un important
factor de creştere.
• Radiaţiile luminoase, prin acţiunea lor optică, in­
fluenţează, prin intermediul scoarţei cerebrale,
activitatea anterohipofizei şi prin aceasta, a
tuturor factorilor hormonali care influenţează
creşterea.
• Igiena adăposturilor influenţează creşterea
prin condiţiile de confort, pe care adăposturile
trebuie să le ofere tineretului.
• Aglomerările, zgo­motul, mirosurile, lipsa de
odihnă, influențează buna desfăşurare a
proceselor vitale.
• Mişcarea activează metabolismul, asigură o
creştere armonioasă a tuturor regiunilor
corporale, influenţând favorabil sănătatea şi
rezis­tenţa animalelor.
• Igiena corporală are o influenţă deosebită
asupra proceselor de creş­tere şi dezvoltare.
• Lipsa igienei determină apariţia unor paraziţi ex­
terni şi interni, care determină o stagnare a
creşterii prin sustragerea unor cantităţi
însemnate din hrana consumată de animale,
sau prin producerea de toxine.
• O serie de paraziţi externi sunt purtători de
germeni patogeni.
• 6.2. METODICA APRECIERII CREŞTERII
CORPORALE LA ANIMALE
• Urmărirea procesului de creştere corporală se
poate face prin:
-determinarea periodică a greutăţii masei
corporale;
-determinarea periodică a dimensiunilor
corporale.
• De obicei se consideră că între greutatea unui
animal şi volumul lui, există un raport direct,
asta înseamnă că dinamica greutăţii lui va
indica în mare măsură şi dinamica
dimensiunilor.
• Determinarea numai a greutăţii nu poate da,
întotdeauna imaginea cea mai clară asupra
evoluţiei procesului de creştere, deoarece se
poate întâmpla, ca greutatea să rămână
aceeaşi între două determinări, în schimb
dimen­siunile corporale să se modifice.
• Determinările pentru urmărirea dinamicii de
creştere în perioada uterină sunt mai greu de
efectuat, deoarece aceasta ar necesita
sacrificarea femelelor gestante.
• Unele indicaţii asupra desfăşurării acestui
proces pot fi obţinute urmărind dinamica
greutăţii organismului matern.
• Creşterea normală a greutăţii mamelor în
perioada de gestaţie indică şi creşterea
normală a fetuşilor.
• Singurele date mai precise asupra evoluţiei
procesului de creştere în această perioadă, se
obţin la fătare.
• Dacă greutatea şi dimensiunile, pe care le
prezintă organismul respectiv în momentul
naşterii, se încadrează în limitele caracteristice
grupării biologice din care face parte (specie,
rasă), atunci înseamnă că procesul de creştere
în perioada uterină s-a desfăşurat normal.
 Greutatea la naştere a produşilor de sex mascul la
principalele specii de animale domestice

Specia Medie Limite Faţă de

greutatea
mamei (%)
(kg) (kg)
Cabaline 45,0 35-60 10
Taurine 40,0 20-50 8,5
Ovine 4,0 1,5 6,5 2,7-6,7
Porcine 1,2 1,0-1,4 0,9-1,5
• După fătare procesul de creştere se urmăreşte
prin determinarea periodică a greutăţii vii şi
principalelor dimensiuni corporale (înălţimea la
grebăn, lungimea trunchiului, perimetrul toracic,
etc.), întrucât între aceste dimensiuni şi
greutate există o corelaţie pozitivă.
• Procesul de creştere este urmărit în practică
numai după evoluţia greutăţii corporale.
• În cazul când se fac studii asupra
particularităţilor de creştere la diferite rase, sunt
obligatorii şi măsurătorile.
• La speciile mari (taurine, cabaline)
determinările se fac lunar, până la 6 luni, apoi
din 3 luni în 3 luni, până la un an.
• La ovine determinările se fac la fătare, la
înţărcare şi după primul tuns de bază, iar la
porcine se fac la fătare, la 21 de zile (pentru
aprecierea capacităţii de alăptare a scroafelor),
la înţărcare şi la trecerea la îngrăşat sau pentru
prăsilă.
• Pentru aprecierea procesului de creştere,
datele obţinute în determinările care se fac,
sunt prelucrate în vederea evidenţierii
particularităţilor acestui proces şi sunt
prezentate sub forma: energiei de creştere;
vitezei de creştere; intensităţii de creştere şi
coeficientului de creştere.
• Energia de creştere reprezintă însuşirea
organismului ca, în pe­rioada de creştere, să-şi
sporească continuu masa corporală.
• Există va­riaţii în privinţa energiei de creştere de
la o specie la alta, de la o rasă la alta.
• Astfel: un iepure, pentru a-şi dubla greutatea de
la fătare, are nevoie de 4—6 zile; un purcel are
nevoie de 8—10 zile; un miel de 15 zile; un viţel
de 47 zile; un mânz de 50 zile.
• Energia de creştere nu este aceeaşi în toată
perioada de creştere.
• Este foarte mare în partea centrală a perioadei
de creştere, pentru a scădea apoi către
terminarea procesului de creştere.
• Dinamica ener­giei de creştere se reprezintă
grafic printr-o curbă în formă de „S" sau curba
sigmoidă.
• Viteza de creştere (viteza absolută de
creștere) reprezintă sporul masei în unitatea de
timp (de obicei pe zi).
• Se cântăresc animalele periodic, iar sporul total
realizat într-o perioadă se împarte la durata
perioadei.
• Formula folosită: V=(M2 – M1)/t, în care:
• V reprezintă viteza de creştere ;
• M1 = greutatea la începutul perioa­dei;
• M2 = greutatea la sfârşitul perioadei;
• t = numărul de zile.
• Spre exemplu, dacă un vițel a avut la fătare 30
kg și la o lună 60 kg :
• V = (60-30)/30 = 1,0 kg.
• În practică, viteza de creştere este cunoscută
sub denumirea de spor şi pe baza lui, se pot
face aprecieri asupra modului cum se
desfăşoară creşterea.
• Sporul mediu zilnic serveşte la stabilirea raţiilor,
la urmărirea îndeplinirii producţiei de carne
scontate, la retribuirea îngrijitorilor.
• Exprimând grafic viteza de creştere pe toată
perioada, de la fătare, la vârsta adultă, obţinem
o curbă în formă de parabolă .
• Intensitatea creşterii este o măsură de apreciere
a creşterii mai rar folosită în practică, ce se poate
exprima fie sub forma de viteză rela­tivă a creşterii,
fie sub forma coeficientului de creştere.
• Viteza relativă a creșterii reprezintă raportul dintre
sporul de creştere realizat într-un anumit interval
şi valoarea masei la începutul intervalului,
exprimat în procente, folosind formula: Vr= [(M2-
M1)/ M1] x100, în care:
• Vr este viteza relativă a creşterii;
• M1 valoarea masei la începutul intervalului;
• M2 valoarea masei la sfârşitul intervalului.
• Aplicând această formulă pentru exemplul
folosit pentru determinarea vitezei absolute de
creștere se obține :
• Va = (60-30)/30=1,0 kg
• Vr= [(60-30)/30] x100=100%.
• Dacă acelaşi viţel, la vârsta de 11 luni, ajunge
la greutatea de 290 kg, iar la 12 luni la 320 kg,
înregistrând viteza absolută de creştere de 1
kg, va realiza o viteză relativă de10,3%.
• Va = (320-290)/30=1,0 kg
• Vr= [(320-290)/290] x100=10,3%.
• Deci creșterea absolută arată aceeaşi valoare
ca la vârsta de o lună, dar viteza relativă a
creşterii este însă de numai 10,3%, faţă de
100% la vârsta de o lună.
• Diferenţa rezultă din faptul că, în primul caz,
sporul de 1 kg pe zi era realizat de o masă
corporală de 30 kg, iar în al doilea caz sporul
era realizat de o masă de 290 kg.
• În primul caz, masa vie a avut o in­tensitate de
creştere de 10 ori mai mare.
• Viteza relativă a creşterii se poate reprezenta
grafic după aceeaşi me­todică, înscriind pe
abscisă vârsta şi pe ordonată valorile creşterii.
Curba teoretică a:
creşterii totale (VT);
vi­tezei absolute a creşterii (VA);
vitezei relative a creşterii (VR).
VR
VT
• Ex­primată grafic, viteza de creştere
(intensitatea de creştere) de la fecundare şi
până la terminarea procesului de creştere, dă o
curbă în formă de hi­perbolă.
• Coeficientul de creştere reprezintă gradul de
creştere al unui organism la un moment dat,
faţă de creşterea totală la vârsta de adult.
• Formula folosită: C=(Mp / Mf)x100, în care:
• Mp = masa (greutatea sau dimensiunea la
vârsta examinării),
• Mf = masa la vârsta de adult.
• Spre exemplu, un tăuraș are la fătare 40kg, iar
la vârsta adultă tre­buie să aibă 800 kg, media
caracteristică rasei rezultă:
• C=(40/800)x100=5%.
• În medie, viţeii realizează în primul an 57 % din
creşterea totală, în anul al doilea coeficientul de
creştere este 27%, în al treilea 8%, iar restul de
8% se realizează după vârsta de 3 ani.
• Reprezentarea grafică a coeficientului de
creştere se face prin sistemul coloanelor.
• 6.3. PARTICULARITĂŢILE PROCESULUI DE
CREŞTERE LA ANIMALE
• Din cele prezentate până acum au reieşit
anumite particularităţi ale creşterii, când se ia în
consideraţie organismul în totalitate şi în primul
rând faptul că acest proces se desfăşoară, în
cadrul ontogenezei, cu intensităţi diferite.
• Urmărind acest aspect în cele două stadii
(uterin şi postuterin), se poate constata că
intensitatea creşterii în primele stadii este mult
mai mare decât în cel de al doilea, sau
densitatea creşterii este invers proporţională cu
vârsta.
• În al doilea rând, trebuie subliniat că schimbarea
intensităţii de creştere nu este caracteristică
numai organismului în întregime ci şi fiecărui
organ, aparat sau sistem funcţional.
• Această creştere cu intensităţi diferite a
diferitelor părţi ale corpului atrage după sine
modificări ale conformaţiei corporale la vârste
diferite.
• Cercetări efectuate pe ovine au arătat că, la
femele, în perioada postuterină, coastele cresc,
de la naştere până la adult, de 18,2 ori,
humerusul de 7,02 ori, iar metacarpul de 2,62
ori.
• La berbeci, în aceeaşi perioadă, coastele cresc
de 30,1 ori iar metacarpul de 5,1 ori.
• La toate speciile scheletul membrelor creşte în
perioada postuterină mult mai puţin decât cel
axial.
• Aceasta determină ca de la o vârstă la alta,
conformaţia corporală să se schimbe.
• Analizând modul cum se prezintă conformaţia
corporală, ca urmare intensităţii de creştere
diferite a anumitor părţi ale corpului la diferite
specii de animale, se constată că atât mânzul,
cât şi viţelul au la fătare capul mic, picioarele
lungi, trunchiul îngust şi scurt.
• Viţelul realizează în perioada uterină 60% din
talia de adult, 35—40% din lungimea corporală;
35—40% din perimetrul toracelui.
• Se vede clar că părţile organismului care
asigură lungimea şi lărgimea trunchiului au o
intensitate de creştere mai mare în perioada
postuterină.
• Evoluţia formatului corporal la diferite vârste la
taurine este influenţată de intensităţile de
creştere diferite ale diferitelor părţi ale corpului.
• Unii autori (Hammond) au sugerat po­sibilitatea
modificării carcasei animalelor prin hrănirea lor
mai intensă într-o anumită perioadă a creşterii.
Formatul corporal la tineretul în creştere
• Hrănirea abundentă la o vârstă timpurie (după
înţărcare) determină, mai ales, creşterea masei
muscu­lare, iar hrănirea abundentă la o vârstă
mai târzie determină mai ales depuneri de
grăsime.
• Acest lucru este foarte important mai ales la
suine, unde suntem interesaţi să obţinem mai
multă carne şi mai pu­ţină grăsime.
• Dacă ţinem seama şi de faptul că pentru a
forma 1 kg de grăsime animalele consumă mai
multă hrană decât pentru aceeaşi can­titate de
carne, vedem că acest lucru prezintă o
incontestabilă însem­nătate practică.
• În concluzie, în decursul dezvoltării
ontogenetice, diferitele părţi ale organismului
cresc cu intensităţi diferite de la o vârstă la alta.
În perioada intra­uterină observăm o intensitate
de creştere mai mare la organele interne şi
segmentele corpului care asigură înălţimile, iar
în perioada postute­rină cele care asigură
lungimile şi lărgimile, fapt ce determină
modificarea conformaţiei în raport cu vârsta.
• 6.4. URMĂRILE NESATISFACERII
CONDIŢIILOR NECESARE PROCESULUI DE
CREŞTERE 
• Organismul în creştere necesită satisfacerea
acelor condiţii, care au existat în decursul
evoluţiei filogenetice a speciei, din care face
parte.
• Cercetările au demonstrat că nesatisfacerea
condiţiilor de mediu, în special în privinţa
hranei, duce la o creştere incompletă, în
măsură mai mare a acelor părţi ale corpului
care, în perioada respectivă, pre­zintă
intensitatea de creştere cea mai mare.
• Acelaşi lucru se va întâm­pla şi în cazul hrănirii
abundente.
• Părţile organismului care, în etapa respectivă,
au cea mai mare intensitate de creştere vor
reacţiona în măsura cea mai mare, de această
dată în sens pozitiv.
• Aceasta înseamnă că la hrănirea abundentă în
perioada uterină, vor fi afectate mai întâi şi mai
mult acele părţi ale corpului care asigură
înălţimile, în timp ce în perioada postuterină vor
fi afectate părţile corpului care asigură lungimile
şi lărgimile.
• În cazul creşterii insuficiente a unei părţi a
organismului sau a or­ganismului întreg, acesta
îşi păstrează particularităţile de conformaţie
caracteristice vârstei tinere.
• Deficienţele în procesul de creştere,
caracteristice stadiului timpuriu de dezvoltare,
sunt cunoscute sub denumirea de neotenie.
• În funcţie de perioada când se manifestă
aceste deficienţe, se pot întâlni două cazuri
extreme: embrionalismul şi infantilismul.
• Embrionalismul este rezultatul creşterii
insuficiente în stadiul uterin.
• Întrucât în acest stadiu înălţimile au intensitatea
cea mai mare de creştere, ele vor fi cele
afectate în cazul hrănirii insuficiente.
• Din această cauză, la fătare, animalele vor
avea membrele scurte, o dez­voltare
insuficientă a organelor interne si o greutate
mică.
• Infantilismul apare când, în perioada
intrauterină, creşterea s-a desfăşurat normal,
iar după naştere în toată perioada creşterii
intense animalul a fost hrănit cu totul
nesatisfăcător, nu se realizează dimen­siunile
de lărgime şi lungime, animalul la vârsta adultă
are o confor­maţie caracteristică tineretului:
- înalt pe picioare,
- corpul scurt, puţin adânc şi îngust,
- greutatea mult mai mică faţă de normal.
• Cazurile nete de embrionalism şi infantilism
sunt destul de rare, ele apărând când condiţiile
necorespunzătoare se menţin un timp
îndelungat.
• În practică, mai des, se pot întâlni situaţii când
deficienţele în hrănire sunt de scurtă durată şi
de mai mică amploare, care deter­mină
neatingerea greutăţii şi dimensiunilor
caracteristice la diferite vârste.
• Pentru practica zootehnică prezintă importanţă
posibilităţile de compensare a deficienţelor de
creştere dintr-o anumită perioadă, prin
remedierea lipsurilor în perioada următoare.
• Datele oferite de practică arată că deficienţele
de creştere survenite în perioada uterină,
respectiv cazurile de embrionalism sunt
neremediabile, dato­rită faptului că modificările
sunt constatate în momentul fătarii şi nu mai
putem acţiona.
• În ceea ce priveşte compensarea deficienţelor
de creştere semnalate în perioada postuterină,
s-a constatat că aceasta este posibilă.
• În acest sens se constată că odată cu
încetarea hrănirii insuficiente, animalele
manifestă o energie de creştere mai mare,
valorifică mai bine hrana, ceea ce duce la o
compensare, uneori totală, a întârzierii în
creştere, datorită hrănirii insuficiente.
• Posibilitatea compensării unei creşteri
insuficiente depinde însă, de durata perioadei
în care au acţionat condiţiile
necorespunzătoare şi de natura lipsurilor.
• Cu cât animalul este într-un stadiu mai timpuriu
de dezvoltare şi cu cât perioada cu condiţii
necorespunzătoare este mai lungă, cu atât
posibilităţile de „compensare” sunt mai mici.
• Trebuie să precizăm că posibilităţile de
compensare nu pot fi realizate decât în cursul
pe­rioadei de creştere.
• După ce organismul a ajuns la maturitate corpo­
rală, compensarea creşterii nu mai este
posibilă.
• Un animal care în perioada de creştere a avut
de suferit și la vârsta adultă are o dezvoltare
mai mică a lărgimilor şi lungimilor şi o greutate
mai mică, poate creşte în greutate numai prin
depuneri de grăsime.
• Modificările de structură şi de conformaţie nu
mai pot fi remediate.

 
• 6.5. PRINCIPII DE BAZĂ ÎN ORIENTAREA
CREŞTERII TINERETULUI 
• Întrucât procesele de creştere şi dezvoltare pot
fi influenţate încă din perioada intrauterină la
mamifere, respectiv din perioada embrio­nară la
păsări, trebuie să acţionăm încă din această
perioadă cu fac­torii care stimulează creşterea.
• În această perioadă se poate acţiona, însă,
numai prin intermediul organismului matern și
ca atare, se pune problema organizării în cele
mai bune condiţii a hrănirii şi îngrijirii femelelor
gestante.
• În perioada postnatală, acţiunea factorilor
externi este directă şi foarte puternică, mai ales
în primele momente ale dezvoltării postnatale.
• În această perioadă trebuie acordată o atenţie
deosebită hrănirii, pentru valorificarea
potenţialului de creştere intensivă,
caracteristică acestei vârste.
• La mamifere trebuie să se folosească din plin
laptele colostral în primele zile după naştere,
întrucât acesta influenţează foarte mult
creşterea în această perioadă critică.
• Se va acorda o atenţie deosebită hrănirii în
perioada trecerii de la hrănirea cu lapte la
hrănirea cu furaje, pentru ca organismele să nu
sufere şi să nu se îm­bolnăvească.
• Se va acorda o grijă deosebită igienei
adăposturilor pentru ti­neret, care trebuie să fie
curate şi spaţioase.
• Se vor evita aglomeră­rile, care au acţiune
negativă asupra creşterii.
• În adăposturi se va asi­gura o temperatură
potrivită, fără variaţii mari, se vor evita
umezeala şi curenţii de aer, se va asigura o
luminozitate suficientă.
• Frec­vente pierderi la tineretul animal sunt
determinate de aglomerări, de lipsa de igienă a
grajdului şi de agenții patogeni, care
obstrucționează creş­terea prin sustragerea
unei părţi din hrana asimilată în organism.
• Păşunatul este un mijloc puternic de influenţare
a creşterii, care oferă o hrană completă, uşor
de asimilat, bogată în vitamine şi săruri
minerale.
• În plus, animalele întreţinute pe păşune, pe
lângă mişcare, resimt acţiunea favorabilă a
razelor solare.
• În creşterea ti­neretului de reproducţie din
speciile cu durată de folosire îndelun­gată, cum
sunt taurinele, ovinele, cabalinele, trebuie să se
folosească Ia maximum regimul de păşune.
• Stările de boală clinică sau subclinică sunt o
frână în desfăşu­rarea normală a creşterii.
• Păstrarea sănătăţii animalelor ti­nere trebuie să
fie un obiectiv permanent.
• Procesul de creştere trebuie urmărit încontinuu
prin cântăriri pe­riodice şi prin controlul sănătății,
pentru a vedea dacă animalele ating indicii de
creștere caracteristici rasei și pentru a lua
măsuri atunci când sunt rămâneri în urmă.