CREȘTEREA ŞI DEZVOLTAREA COPILULUI

Dr. Simona Bucerzan

I. Perioadele copilăriei

A. Prima copilărie
1. Perioada de nou-născut (perioada neonatală)
2. Perioada de sugar
3. Perioada de copil mic

B. A doua copilărie (perioada de preşcolar)

C. A treia copilărie (perioada de şcolar)

4. Perioada de şcolar mic
5. Perioada de şcolar mare (pubertatea)
6. Adolescenţa
A. Prima copilărie – începe în momentul naşterii şi durează până la vârsta de 3 ani; aceasta
include:

1. Perioada de nou-născut (perioada neonatală)

a. Se referă la primele 28 zile de viaţă.

b. Primele 7 zile reprezintă perioada perinatală.

c. Caracteristici:

- adaptare rapidă la viaţa extrauterină

- creştere accelerată staturală şi ponderală
- necesitatea unor măsuri speciale de îngrijire
- prezenţa unor manifestări caracteristice: scăderea fiziologică în greutate, criza genitală, icterul
neonatal
- alimentaţia lactată (lapte de mamă sau formulă)
- imunitate transmisă transplacentar sau prin laptele de mamă
- patologie: asfixia neonatală, detresa respiratorie, malformaţii congenitale, infecţii
mortalitate ridicată ca urmare a patologiei severe
 2. Perioada de sugar

a. Cuprinde primul an de viaţă, respectiv intervalul de timp de la o lună la 12 luni.

b. Caracteristici:

- ritm intens al creşterii ponderale şi staturale

- maturizarea rapidă a organelor şi sistemelor, copilul având un control mai bun asupra funcţiilor
fiziologice şi biochimice la sfârşitul perioadei
- dezvoltarea psihică şi emoţională, precum şi îmbunătăţirea abilităţilor neuromotorii
- îmbunătăţirea imunităţii, favorizată şi de iniţierea programului de vaccinare
- nevoi nutritive mari şi începerea diversificării alimentaţiei
- patologie: infecţii, anemie, tulburări digestive
 3. Perioada de copil mic

a. Este cuprinsă între 1 şi 3 ani.

b. Caracteristici:

- creştere ponderală şi staturală mai lentă cu modificarea proporţiilor între segmentele corpului
(creştere mai accelerată a membrelor inferioare)
- continuă maturizarea anatomo-funcţională a aparatelor şi sistemelor
- dezvoltare neuropsihică, neuromotorie şi instalarea autocontrolului sfincterian
- patologie: infecţii (mai ales respiratorii), intoxicaţii, accidente, anemie
B. A doua copilărie (perioada de preşcolar)

a. Este etapa cuprinsă între vârsta de 3 ani, când se încheie erupţia dentiţiei temporare şi 6 ani,
când încep să apară primii dinţi definitivi.

b. Caracteristici:

- ritm mai redus al creşterii (copilul pare mai înalt şi mai subţire)
- dezvoltarea sistemului muscular
- dezvoltare intelectuală intensă: creşte curiozitatea, capacitatea de înţelegere, comunicarea
- nevoi nutritive reduse
- patologia: infecţii localizate mai ales la nivelul aparatului respirator şi a tractului gastro-
intestinal, boli contagioase, afecţiuni maligne
C. A treia copilărie (perioada de şcolar) se împarte în perioada de şcolar mic, perioada de şcolar
mare şi adolescenţa.

1. Perioada de şcolar mic

a. Ȋncepe la 6 ani şi se termină la 10-11 ani în cazul fetelor şi la 11-13 ani în cazul băieţilor.

b. Caracteristici:

- ritm lent al creşterii şi dezvoltării somatice, cu excepţia puseului de creştere prepubertal (după
vârsta de 9 ani)
- apariţia dentiţiei definitive
- imunitate deplină (la 9-10 ani)
- se ating dimensiunile finale ale creierului (la aproximativ 10 ani)
- patologia: infecţii de severitate redusă, accidente, boli maligne
 2. Perioada de şcolar mare (pubertatea)

a. Este cuprinsă între 10-14 ani la fete şi între 13-16 ani la băieţi.

b. Caracteristici:

⁃ creştere staturoponderală lentă (precedată de saltul prepubertal)

⁃ apariţia caracterelor sexuale secundare
⁃ modificarea fizionomiei feţei
⁃ dezvoltare intensă psihointelectuală şi conturarea personalităţii
⁃ manifestări psihosomatice variate (datorate acumulării unor tensiuni interne)
⁃ nevoi nutritive crescute
⁃ patologia: infecţii minore, tulburări de nutriţie şi de comportament alimentar
 3. Adolescenţa

a. Este cuprinsă între 14-18 ani la fete şi 16-21 ani la băieţi.

b. Este o perioadă de tranziţie, pe parcursul căreia copilul devine adult.

c. Caracteristici:

⁃ creştere staturoponderală marcată, urmată de osificarea cartilajelor de creştere şi oprirea

creşterii staturale
⁃ continuarea maturizării sexuale
⁃ dezvoltarea capacităţii de gândire abstractă şi de susţinere a afirmaţiilor cu argumente
ştiinţifice
⁃ patologia: accidente, consum de droguri, tulburări de nutriţie
II. Cresterea si dezvoltarea

Definitie:

1. Creşterea reprezintă o modificare măsurabilă a unor dimensiuni, o mărire

cantitativă a celulelor, ţesuturilor şi organelor.

2. Dezvoltarea este un proces calitativ care se referă la modificările structurale

şi funcţionale ale organelor şi aparatelor.
 Mecanismul creşterii

1. Hiperplazia celulară constă în diviziunea celulei realizându-se o distribuire a materialului

genetic la celulele fiice.

a. Celulele somatice se înmulţesc prin mitoză, obţinându-se o distribuţie egală a materialului

genetic la cele două celule fiice
b. Celulele sexuale se multiplică prin meioză, celula fiică primind jumătate din numărul
cromozomilor celulei mamă. Din unirea spermatozoidului cu ovulul celula rezultată va avea 46
cromozomi.

2. Hipertrofia celulară reprezintă mărirea în volum a celulei având la bază sinteza proteică.

3. Diferenţierea celulară este reprezentată de evoluţia celulelor rezultate din primele diviziuni
spre celule specializate, în urma intervenţiei unor factori extrinseci. Aceasta are ca rezultat apariţia
unor funcţii specifice fiecărui tip de celulă
Actiunea hormonilor asupra creşterii

1. Hipofiza intervine în creştere, prin acţiunea hormonului somatotrop (STH):

• participă la sinteza proteinelor

• stimulează sinteza ADN-ului
• promovează proliferarea şi diferenţierea mai multor tipuri de celule
• determină creşterea în lungime a oaselor
• stimulează sinteza somatomedinelor care favorizează creşterea oaselor şi a ţesutului muscular
• ationeaza mai ales în intervalul cuprins între sfârşitul perioadei de sugar şi începutul perioadei
de adult
2. Tiroida prin intermediul hormonilor săi (tiroxina şi triiodotironina):

• stimulează sinteza proteică

• reglează glicogenoliza
• produce hipertrofia condrocitelor de la nivelul cartilajului de creştere a osului
• favorizează mineralizarea oaselor şi creşterea dinţilor
• potenţează acţiunea STH-ului
• acţiunea de stimulare a creşterii se manifestă cu precădere în perioada fetală şi neonatală
3. Glandele suprarenale intervin în creştere prin intermediul hormonilor glucocorticoizi şi
mineralocorticoizi:

a. Hormonii glucocorticoizi
• inhibă creşterea
• activează catabolismul proteic
• diminuează pătrunderea aminoacizilor în celule
• inhibă proliferarea şi diferenţierea condroblaştilor
• inhibă acţiunea hormonului somatotrop prin stimularea inhibitorilor somatomedinelor

b. Hormonii mineralocorticoizi
• stimulează sinteza de ADN şi ARNm
• favorizeaza reabsorbţia tubulară apei şi sodiului
4. Timusul intervine în creştere în primele luni de viaţă, acţionând sinergic cu STH-ul.

5. Pancreasul endocrin intervine în creştere prin intermediul insulinei şi a glucagonului.

a. Insulina participă la sinteza ARN, favorizează pătrunderea acizilor aminaţi în celule şi

oxidarea celulară a glucozei cu eliberare de energie pentru sinteza proteică.

b. Glucagonul inhibă creşterea (favorizează catabolismul proteic şi inhibă gluconeogeneza).

6. Glandele sexuale intervin prin acţiunea hormonilor androgeni şi estrogeni:

favorizează, la pubertate, calcifierea cartilajului de creştere
participă la diferenţierea şi maturarea sexuală.
Factorii care influenţează creşterea şi dezvoltarea

1. Factorii genetici - ȋncă din momentul concepţiei (fuziunea spermatozoidului cu ovulul) există un
determinism genetic care influenţează evoluţia organismului uman.

2. Sexul
a. Fetele
⁃ sunt în general mai scunde decât băieţii de aceeaşi vârstă pe tot parcursul copilăriei, cu excepţia
perioadei de debut a pubertăţii, când puseul de creştere prepubertal apare mai repede la fete
⁃ greutatea este mai mică decât a băieţilor datorită diferenţelor anatomice, existând probabil şi
nişte influenţe dietetice
⁃ dezvoltarea (maturizarea) se produce cu aproximativ doi ani mai repede
⁃ sunt mai temătoare şi mai sensibile
⁃ merg si vorbesc mai repede

b. Baietii
⁃ sunt mai puternici, mai agresivi
⁃ au o mai bună acuitate vizuala
⁃ cazurile de mortalitate intrauterină şi perinatală, prezenţa malformaţiilor congenitale,
tulburările de comportament, epilepsia, retardul mental şi infecţiile sunt mai frecvente
3. Factorii de mediu

a. Alimentaţia

• Calitatea alimentaţiei are o influenţă semnificativă asupra stării de sănătate, precum şi asupra
creşterii şi dezvoltării copilului.

• Deficienţele calorice care apar în faza de hiperplazie celulară activă, vor duce la reducerea
dimensiunilor celulelor, a organelor şi la afectarea creşterii întregului organism.

• Carenţele alimentare produc tulburări mai severe în perioadele cu creştere intense (la sugari şi
în perioada prepubertală).

• Alimentaţia excesivă a copilului în perioadele critice ale creşterii şi dezvoltării, va avea o

influenţă negativă în special asupra sistemului osteoarticular.

• Copiii supraalimentaţi, devin obezi şi vor avea, ca urmare, o dezvoltare motorie mai întârziată.
 b. Nivelul socioeconomic

• Situaţia materială a părinţilor se reflectă în calitatea alimentaţiei, în condiţiile de igienă şi

ambianţă psihică, favorizând accesul la facilităţile civilizaţiei şi medicinei.

• Apartenenţa la un mediu socioeconomic scăzut, este asociată cu o varietate de probleme ale

dezvoltării: inteligenţă mai scăzută, nivelul redus al limbajului, achiziţii şcolare reduse, chiar
delicvenţă.

c. Mediul geografic

• Influenţează creşterea prin elementele de microclimat: soare, aer, lumină, temperatură,

umiditate, presiune atmosferică şi raze ultraviolete.

• Clima excesivă (de deşert sau alpină) se corelează cu o statură mai mică.

• Creşterea în lungime este mai mare primăvara, iar creşterea în greutate este mai accelerată
toamna.

• Razele X şi ultraviolete în doze mici stimulează creşterea iar în doze mari o opresc.
 d. Factorii afectiv-educativi

• Mediul familial calm, afectuos, constituie baza dezvoltării psihice sănătoase a copilului.

• Dizarmonia afectează dezvoltarea personal socială a copilului, băieţii fiind mai vulnerabili
decât fetele.

• Problemele comportamentale în adolescenţă sunt mai frecvente la copiii din medii discordante
decât din familii echilibrate.

e. Exerciţiul fizic

• Activitatea fizică favorizează dezvoltarea somatică şi motorie a copilului.

• Prin activarea circulației, crește aportul de oxigen şi substanţe nutritive către ţesuturi.
Metode de evaluare a creşterii

1. Aprecierea creşterii copilului se face prin determinarea periodică a greutăţii, a

lungimii/înălţimii şi a perimetrelor.

2. Pentru o evaluare clinică corectă se impune respectarea următoarelor etape:

a. măsurători efectuate cât mai precis
b. compararea cu valorile standard pentru vârstă
c. evaluarea cât mai corectă a moştenirii genetice

3. Creşterea ponderală
• Aprecierea creşterii ponderale este o componentă esenţială a supravegherii stării de sănătate
a copilului, deoarece aproape orice problemă ivită în sfera fiziologică, interpersonală sau
socială poate afecta greutatea corporală.

• Greutatea medie la naştere este de 3200 g, cu limite cuprinse între 2800 g şi 4050 g.
• Ritmul creşterii ponderale scade cu vârsta:

 În primele patru luni, creşterea ponderală este în medie de 750 g lunar. Scăderea iniţială din
primele zile după naştere, care reprezintă 5-10% din greutatea iniţială, reduce câştigul
ponderal net din prima lună, dar creşterea ponderală este mai accelerată în luna 2-a de viaţă,
ajungând până la 1000 g.

 Între lunile 5 şi 8, creşterea ponderală este de 500 g lunar.

 În intervalul 9-12 luni, sugarul are o creştere lunară de 250 g.

 Pe parcursul celui de-al doilea an de viață, se menține un ritm de creștere de aproximativ

250g lunar.

 După vârsta de 2 ani, creşterea anuală medie este sub 2000 g, cu o accelerare înaintea
pubertăţii.
• După 2 ani, greutatea ideală a copilului poate fi aproximată cu ajutorul formulei lui Hermann:

G=2x+9
unde G = greutatea în kg, iar x = vârsta copilului în ani

• Diferenţele de greutate absolută în favoarea băieţilor se menţin până la vârsta de 11 ani, când
greutatea fetelor o depăşeşte pe cea a băieţilor. După vârsta de 15 ani, are loc o a doua
încrucişare a curbelor, când greutatea băieţilor devine din nou superioară.
4. Creşterea staturală

• Lungimea sau înălţimea copilului reprezintă distanţa dintre vertex şi plante. Ea se măsoară cu
pediometrul, în poziţie culcată, în primii 2 ani iar ulterior cu statimetrul, în poziţie verticală.
Din acest motiv se foloseşte termenul de lungime în primii 2 ani iar ulterior de înălţime sau
statură.

• La naştere, copilul are o lungime medie de 50 cm, limitele normale fiind între 48 şi 54 cm.

• Creşterea staturală este de 4 cm în prima lună de viaţă, de 3 cm în lunile a 2-a şi a 3-a şi de 2

cm în luna 4-a.

• Din luna 5-a şi până la vârsta de un an, sugarul creşte 1 cm pe lună. În al doilea an de viaţă,
copilul creşte 10-12 cm.

• După vârsta de 2 ani, creşterea în înălţime se face cu cu 5-6 cm/an

• Peste vârsta de 2 ani, înălţimea copilului poate fi calculată după formula lui Geldrich:

Î = 80 + 5 x
unde Î = înălţimea copilului în cm, iar x = vârsta copilului în ani

• Înaintea pubertăţii, are loc un salt statural de aproximativ 10 cm anual. Pubertatea instalându-
se mai precoce, fetele depăşesc în înălţime băieţii pentru o scurtă perioadă de timp.

• Calcifierea cartilajelor de creştere ale oaselor marchează oprirea creşterii staturale.

• Creşterea seculară este tendinţa de creştere progresivă, cu fiecare generaţie, a valorilor medii
ale înălţimii, instalarea mai precoce a pubertăţii şi îndepărtarea vârstei menopauzei. Ea este
urmarea ameliorării condiţiilor de igienă şi alimentaţie, în baza progreselor realizate în
nutriţie.
5. Perimetrul cranian

• Perimetrul sau circumferinţa craniană uneşte bosele frontale cu protuberanţa occipitală.

• La naștere, valoarea perimetrului cranian este de 34-35 cm.

• Circumferinţa craniană ajunge la vârsta de 1 an la 45 cm, la 5 ani la 50 cm şi la 55 cm la 15

ani.
•
• Diferenţele dintre sexe de 0,8-1,2 cm de la naştere, în favoarea băieţilor, se menţin pe tot
parcursul copilăriei.

• Un craniu a cărui dimensiune nu creşte, sugerează faptul că nici creierul nu creşte.

• Un perimetru cranian care creşte prea rapid sugerează o creştere anormală a creierului dar mai
ales o acumulare de lichid cefalorahidian.
6. Înregistrarea grafică a măsurătorilor

• După măsurarea greutăţii, lungimii / înălţimii şi a perimetrului cranian, valorile acestora sunt
înregistrate pe hărţi de creştere corespunzătoare, în funcţie de vârsta şi sexul copilului.

• Prin compararea acestor măsurători cu cele cuprinse pe hărţile de creştere se poate realiza o
monitorizare a creşterii copilului precum şi evidenţierea unor tulburări nutriţionale sau ale
stării de sănătate.

• Există hărţi speciale pentru copiii cu tulburări de creştere (sindrom Down, Turner,
acondroplazie etc).
• Fiecare hartă cuprinde 7 sau 9 curbe-percentile reprezentând distribuţia greutăţii, înălţimii sau
a perimetrului cranian pentru o anumită vârstă (percentila 5-10-25-50-75-90-95, percentila 3-
10-25-50-75-90-97 sau 3-5-10-25-50-75-90-95-97).

În ultimele cazuri percentilele 97 şi 3 corespund cu ±2DS faţă de medie.

• Vor fi urmărite creşterea în greutate, lungime sau înălţime până la vârsta de 20 ani şi cea a
perimetrului cranian până la 3 ani.

• Prin definiţie, percentila 50 este mediana sau valoarea standard, 50% dintre valorile
înregistrate fiind mai mari şi 50% mai mici faţă de aceasta.

De asemenea, 50% dintre copii vor avea valorile greutăţii, taliei şi ale perimetrului cranian
cuprinse între percentilele 25 şi 75; 80% între percentilele 10 şi 90 iar 90% între percentilele 3 şi
97.
• În primele 36 luni de viaţă, se folosesc hărţile de creştere pentru greutate, lungime, perimetru
cranian în funcţie de vârsta copilului, precum şi greutatea raportată la lungime.

• Între 2 şi 20 ani, hărţile de creştere vor urmări greutatea, înălţimea şi indicele de masă
corporală (IMC) în raport cu vârsta.

• În mod evident, cu cât valoarea măsurată este mai aproape de valoarea standard (percentila
50), cu atât va fi mai “normală” şi cu cât va fi mai îndepărtată de medie, cu atât va fi mai mare
probabilitatea de a se încadra în afara normalului.

• În general, la un copil sănătos, valorile obţinute prin măsurarea greutăţii, taliei sau a
perimetrului cranian se menţin în interiorul a unu, maximum două culoare de creştere. Această
“canalizare” atestă controlul puternic pe care îl exercită genele asupra dimensiunilor
corporale.
• Pentru nou-născuţii prematuri, se poate evita în unele cazuri diagnosticul eronat de retard al
creşterii prin folosirea vârstei gestaţionale corectate în momentul în care se calculează vârsta
postnatală.

Această corecţie este necesară:

- până la vârsta de 24 luni pentru greutate;
- până la 40 luni pentru lungime/înălţime;
- până la vârsta de 18 luni pentru perimetrul cranian.

• În cazul adolescenţilor, variabilitatea normală în ceea ce priveşte momentul apariţiei puseului

de creştere, poate, în mod greşit, să ducă la diagnosticarea unor tulburări de creştere.

• Analiza aspectului curbei de creştere ponderală oferă informaţii esenţiale pentru stabilirea
diagnosticului de retard al creşterii ponderale. Acesta va fi luat în considerare atunci când
greutatea copilului se află sub percentila 5 sau când coboară brusc două percentile.

! Greutatea raportată la înălţime, situată sub percentila 5 este cel mai sigur indicator al
malnutriţiei.
 
Statura mică

• În mod normal, rata de creştere în lungime este de 20-25 cm în primele 12 luni de viaţă şi
7,5-13 cm/an între 1-3 ani.

• După vârsta de 3 ani, până la pubertate, rata de creştere în lungime va fi cuprinsă între 5 şi 6
cm/an (chiar înainte de debutul pubertăţii ritmul scade la 4 cm/an).

• Pubertatea va debuta cu un peak al creşterii de

- 8-9 cm/an la fete
- 10,3 cm/an la băieţi , după care ritmul creşterii în lungime scade din nou la
aproximativ 7 cm/an.

• Se consideră cu statură mică acel copil a cărui înălţime se află sub percentila 3 sau 5 pe harta
sa de creştere.
Statura mică familială

• Deoarece influenţele familiale, genetice au o mare influenţă asupra modului de

creştere a copilului, majoritatea părinţilor mici de statură vor avea copii mici de
înălţime.

• Deşi copilul cu hipostatură familială se află la nivelul percentilelor 3 sau 5, ori poate
chiar mai jos, ritmul său de creştere în înălţime este corespunzător vârstei, iar curba
sa de creştere (percentila) merge paralel cu curbele normale.

• Vârsta osoasă va fi în concordanţă cu vârsta gestaţională, ceea ce arată că, în timp,

nu va exista o perioadă suplimentară de creştere.

• Deşi cu un ritm normal de creştere, copiii din părinţi cu hipostatură vor fi, cel mai
probabil, nişte adulţi mici, cu o înălţime similară cu cea a părinţilor.
Hipostatura constituţională

• Aceşti copii, deşi mai mici de statură, au un ritm normal de creştere, dar un debut
mai tardiv al pubertăţii, cu o prelungire a perioadei prepubertare caracterizată printr-
o creştere mai lentă.

• Vârsta osoasă în aceste situaţii este mult sub vârsta cronologică, ceea ce indică
faptul că aceşti copii vor continua să crească, chiar după ce, pentru ceilalţi copii de
aceeaşi vârstă, creşterea încetează.

• Datorită acestei prelungiri în timp a perioadei de creştere, copiii cu retard de creştere

constituţional vor avea la vârsta adultă o înălţime normală.
 Deşi statura mică este în majoritatea cazurilor constituţională, deficitul creşterii staturale
trebuie privit întotdeauna şi ca un eventual simptom al unei boli cronice, mai ales în sfera
gastrointestinală.

 Este important de menţionat faptul că în afara deficitului hormonului de creştere, există şi

alte cauze endocrine care pot cauza o creştere staturală nesatisfăcătoare, mecanismul
creşterii desfăşurându-se sub acţiunea corelată a hormonului de creştere, a hormonilor
sexuali şi a hormonilor tiroidieni.

 Deficitul creşterii staturale poate să mai aibă ca şi cauză retardul de creştere intrauterină,
precum şi unele anomalii cromosomiale, erori înnăscute de metabolism sau boli genetice
ale oaselor.
Alţi indicatori ai creşterii

1. Raportul dintre diferite segmente ale corpului

• O dată cu creşterea şi dezvoltarea se modifică, cu o anumită secvenţialitate, şi proporţia

diferitelor părţi ale corpului.
• La naştere, capul şi trunchiul copilului sunt relativ mari, urmând apoi o creştere progresivă a
lungimii membrelor mai ales în perioada pubertăţii.
• Proporţionalitatea poate fi apreciată prin măsurarea segmentului inferior al corpului (distanţa
dintre simfiza pubiană şi podea) şi a celui superior (diferenţa dintre înălţime şi segmentul
inferior).
• Raportul dintre segmentul superior şi inferior al corpului este de 1,7 la naştere, 1,3 la 3 ani şi 1
după vârsta de 7 ani. O valoare mai mare a acestui raport este caracteristică copiilor cu
rahitism.
• Zona de mijloc a corpului este reprezentată de ombilic la nou-născut şi de simfiza pubiană la
adult.
2. Maturarea scheletului

• Vârsta osoasă se stabileşte pe baza unei radiografii de pumn; radiografia genunchiului poate fi
uneori necesară în cazul copiilor mai mici.

• Aprecierea vârstei osoase are la bază numărul, mărimea, forma şi densitatea nucleilor
epifizari.

• Vârsta osoasă se corelează bine cu etapa de dezvoltare pubertală şi poate fi utilă în estimarea
înălţimii finale.

• În cazul unei staturi mai mici de tip familial, vârsta osoasă este normală, corespunzătoare
vârstei cronologice.

• În cazul copiilor cu hipostatură de cauză endocrină sau ca urmare a unei malnutriţii, vârsta
osoasă va fi în urma vârstei cronologice.
3. Dezvoltarea dentiţiei

• Dentiţia copilului parcurge două etape importante: dentiţia temporară (primară) urmată apoi de
dentiţia permanentă (secundară).

• Procesul de dezvoltare a dentiţiei cuprinde mineralizarea, erupţia şi exfolierea.

 • Mineralizarea începe în al 2-lea trimestru de sarcină şi continuă până la vârsta de 3
ani pentru dentiţia primară şi până la vârsta de 22 ani pentru dentiţia secundară.
Mineralizarea începe la nivelul coroanei dentare progresând înspre rădăcină.

• Erupţia începe în jurul vârstei de 6-8 luni cu incisivii centrali inferiori, progresând
înspre părţile laterale, astfel că un copil care urmează traseul normal de dezvoltare a
dentiţiei, va prezenta setul complet al dinţilor primari în jurul vârstei de 2,5 - 3 ani.
Primul dinte permanent care erupe, la vârsta de 6-7 ani, este primul molar. Erupţia
dinţilor permanenţi se încheie în intervalul 17-22 ani, cu erupţia celui de-al treilea
molar.

• Exfolierea începe în jurul vârstei de 6 ani şi se continuă până la 12 ani. Erupţia

dentiţiei permanente poate urma imediat după exfoliere, sau după un interval de 4-5
luni.

Se consideră că erupţia dentară este întârziată atunci când dentiţia nu este prezentă la vârsta de
13 luni, având drept cauze mai frecvent întâlnite hipotiroidismul şi hipoparatiroidismul. Întârzierea
erupţiei dentare poate fi şi de cauză familială sau idiopatică.

Tulburările metabolice şi de nutriţie, bolile cronice şi unele medicamente (tetraciclina) pot

produce decolorări sau alte anomalii ale smalţului dentar.
Metode de evaluare a dezvoltării copilului

• Cunoaşterea modelului de dezvoltare normală a sugarului şi copilului preşcolar este o

necesitate pentru fiecare pediatru.
• Evaluarea gradului de inteligenţă al copilului şcolar este o problemă mai complexă, pentru
aceasta fiind necesară experienţa şi cunoştinţele unui psiholog.
a. Aprecierea dezvoltării sugarului şi copilului preşcolar

• Cel mai utilizat test screening de evaluare a dezvoltării copilului de la naştere până la vârsta de
6 ani, este testul Denver II.

Cu ajutorul acestuia, se poate realiza o evaluare a copilului prin cuprinderea celor patru
domenii importante ale dezvoltări: personal-social, motilitatea fină-adaptativă, limbajul şi
motilitatea grosieră.

Durata evaluării cu ajutorul acestui test este de 20-30 minute, iar pentru rezultate cât mai
bune, copilul trebuie să fie sănătos, să nu fie flămând, obosit sau sub influenţa unor medicamente
şi să nu fie deranjat de anumite zgomote sau mişcări din jurul său.

• Observarea copilului într-o anumită perioadă scurtă de timp, poate indica nivelul de dezvoltare
atins de copil la un moment dat comparativ cu media copiilor de aceeaşi vârstă.

• Numai rezultatele obţinute în urma unei evaluări pe termen lung pot fi credibile în aprecierea
performanţelor de dezvoltare viitoare.
b. Aprecierea dezvoltării şcolarului

• Evaluarea psihologică include testarea abilităţilor cognitive, precum şi aprecierea

personalităţii şi a stării emoţionale a copilului.

• Fiecare copil ar trebui să beneficieze, cel puţin o dată, de-a lungul perioadei şcolare, de o
evaluare a coeficientului de inteligenţă.

• Evaluarea dezvoltării necesită o muncă de echipă în cadrul căreia evaluarea psihologică ocupă
un rol important.

• Este importantă depistarea tulburărilor de văz şi de auz, acestea fiind adesea principala cauză a
problemelor şcolare.
Bibliografie:
• Andreica M., Miu N. Pediatrie-Curs pentru studenti. Editura Medicala Universitara “Iuliu Hatieganu”
Cluj-Napoca. 2010

• Cole T.J., Lobstein T. Extended international (IOTF) body mass index cut-offs for thinnes, overweight
and obesity. Pediatr. Obes., 2012, 7, 284-294.

• Graça Machel. Good early development – the right of every child. The Lancet, 2017, 389, 13-14.

• Indranil Manna. Growth Development and Maturity in Children and Adolescent. American Journal of
Sports Science and Medicine. 2014, 2, 48-50.

• Koletzko B., et al (ed). Pediatric Nutrition in Practice. World Rev. Nutr. Diet. Basel, Karger, 2015,
113, 1-13.

• De Onis M., Onyango A., Borghi E. et al. Worldwide implementation of the WHO child growth
standards. Public Health Nutr. 2012,15, 1603-1610.