PĂSTRAREA ÎN STARE PROASPĂTĂ A

PRODUSELOR HORTICOLE
Păstrarea constă într-un ansamblu de operaţii, efectuate pentru
menţinerea calităţii produselor pe un anumit interval de timp,
caracteristic fiecărei specii, în vederea prelungirii duratei de consum.
Depozitarea este faza tehnologică de menţinere adăpostită a
produselor recoltate într-un spaţiu închis, o anumită durată de timp.
Capacitatea de păstrare este însuşirea unui produs de a-şi menţine
calitatea după recoltare.
Durata de păstrare este perioada în care produsul îşi menţine calitatea
proprie consumului în stare proaspătă, în anumite condiţii de mediu .
Păstrarea produselor horticole în stare proaspătă
poate fi:
- temporară, atunci când starea sau natura
produselor nu o permite, dar şi atunci când
valorificatorul nu intenţionează să o prelungească;
- prelungită un interval de timp mai scurt sau mai
lung, în funcţie de posibilităţile şi de dotarea de care
dispune valorificatorul, precum şi de caracteristicile
(capacitatea de păstrare, starea de sănătate, gradul de
maturare) proprii ale produsului.
Durata de păstrare medie posibilă, în condiţii moderne poate fi:
a) de foarte scurtă durată (de ordinul zilelor) la ciuperci, legume verdeţuri, fasole
păstăi, tomate mature, vinete, căpşune, mure, vişine, zmeură;
b) de scurtă durată (1-2 săptămâni) la ardei gras, castraveţi, bame, dovlecei, salată,
spanac, tomate nematurizate (dar nu verzi), mazăre păstăi, afine, agrişe, coacăze
negre, coacăze roşii;
c) până la o lună la conopidă, gulii, ridichi de lună, sparanghel, caise, pepeni
galbeni, pepeni verzi, soiuri de piersici, soiuri de prune;
d) până la 1-2 luni la anghinare, soiuri de praz, soiuri de sfeclă roşie, pere timpurii,
piersici, prune;
e) 3-4 luni la praz, ridichi de iarnă, sfeclă roşie, soiuri de ţelină, soiuri de varză,
gutui, struguri;
f) până la 5-6 luni la dovleacul comestibil, morcovi, pătrunjel, păstârnac, ţelină,
varză, pere târzii;
g) peste 6 luni la cartofi (4-9 luni), ceapă (5-6 luni), usturoi (6-7 luni), alune (12-18
luni), mere (3-8 luni), nuci în coajă (8-13 luni), pere târzii (3-6 luni), migdale (10-
12 luni).
Metode de depozitare

Indiferent de metodă, standardele recomandă

păstrarea doar a acelor produse care aparţin
categoriilor superioare de calitate şi au fost
cultivate în acest scop.
 Depozitarea în vrac. Se poate practica la produsele rezistente la
manipulare, de tipul cartofilor, cepei, verzei, sfeclei roşii etc.
Avantajele metodei constau din folosirea în întregime a suprafeţei
existente şi în posibilitatea de a mecaniza manipularea produselor.
Dezavantajele provin din dificultatea de a dirija într-un mod cât
mai uniform, în cadrul limitelor optime, temperatura şi umiditatea
în interiorul vracului, mai ales când produsele neuniforme, prea
mici sau însoţite de impurităţi pot înfunda canalele de aerisire.
Dirijarea este dificilă şi datorită faptului că acest mod de
depozitare este recomandat pentru celulele ventilate mecanic, cu
aer din exterior. Din aceste motive, păstrarea în vrac reuşeşte
numai cu produse uniforme, curate şi perfect sănătoase. În anii
climatici nefavorabili, cu ploi permanente în perioada de recoltare,
trebuiesc adoptate măsuri suplimentare de precauţie.
Depozitarea în vrac se practică atât în spaţiile cu
aerisire naturală, cât mai ales în spaţiile cu
ventilaţie mecanică, iar în unele cazuri şi în
anumite tipuri de depozite frigorifice. În funcţie de
posibilităţile existente în dirijarea temperaturii,
umidităţii relative, dar mai ales a circulaţiei
aerului, grosimea vracului poate fi între 1-1,5 m şi
4,5-5 m. Pe suprafaţa vracului, în spaţiile cu
aerisire naturală, se aşterne un strat subţire de paie
uscate, pentru prevenirea condensului.
Manipularea produselor în vederea depozitării în vrac constituie
cea de a doua serie de astfel de operaţii, după cele din câmp, iar în
finalul păstrării se desfăşoară ultima serie, în vederea expedierii.
Primele două manipulări, cea din câmp şi cea premergătoare
depozitării, prezintă o mare importanţă pentru micşorarea
pierderilor ulterioare. Produsele umede, murdare sau însoţite de
impurităţi, trebuie uscate şi condiţionate sumar înainte de
depozitarea în vrac, apelându-se la predepozitare.Tehnologiile
standard prevăd, de asemenea, faze specifice de uscare şi
vindecare a rănilor la produsele mentionate. În cursul manipulării
şi al păstrării, integritatea ţesuturilor (fără striviri sau lovituri) şi a
învelişului protector (fără leziuni, tăieturi sau răni), turgescenţa
sau elasticitatea, precum şi lipsa atacului iniţial de boli şi
dăunători, contribuie la o mai bună conservare a calităţii.
Depozitarea în ambalaje. Este mai eficientă, întrucât permite
accesul uniform al aerului rece şi permanent sau periodic
împrospătat, în toată masa produsului. Produsele se pot
controla permanent şi se pot valorifica în ordinea dorită.
Manipularea se poate face mecanizat. Chiar în cadrul
metodelor improvizate de păstrare, depozitarea în ambalaje
reuşeşte mai bine decât depozitarea în vrac. Starea tehnică,
starea de curăţenie şi lipsa infectării cu germeni patogeni
trebuie verificată la ambalajele care se refolosesc. Modul de
stivuire trebuie să favorizeze o ventilaţie uniformă (spaţii,
grătare pe pardoseală) şi să asigure posibilitatea controlului
produselor.
Depozitarea în lăzi - paletă Depozitarea în lăzi - paletă,
numite în termeni tehnici şi box palete, cu o capacitate
medie de 300-400 kg permite încărcături maxime de 2,55-
2,65 t/m2 (cartofi); 2,45-2,65 t/m2 (rădăcinoase); 2,29-2,4
t/m2 (ceapă); 1,45-1,7 t/m2 (mere) etc. Produsele ocupă
volumul interior până la înălţimea utilă (590 mm), iar
suprafaţa de aerisire totală este de 13,6%. Prin suprapunere,
pe 8-9 nivele, până la 5,9-6,6 m, se lasă un spaţiu de
protecţie între produs şi fundul paletei lăzii de deasupra de
5- 10 cm. Când starea tehnică a box-paleţilor nu permite,
stivuirea se face la o înălţime mai mică (4-6 nivele).
Introducerea şi scoaterea se execută în aceeaşi
ordine ("primul intrat-primul ieşit"), iar aranjarea
stivelor se face lăsând spaţii de 5-10 cm între
coloane şi cel puţin 20-30 cm la peretele celulei.
Uneori se practică şi culoare de control de 50 cm,
pentru a putea observa mai bine evoluţia
produsului. Pentru o mai bună circulaţie a aerului
răcit, se recomandă ca spaţiile dintre stivele de
lăzi paletă să fie orientate pe direcţia de refulare a
acestuia.
Depozitarea paletizată în lăzi se practică la numeroase specii la
care cantităţile păstrate sunt relativ mai modeste (anumite
rădăcinoase, varză, usturoi, struguri, pere, gutui, arpagic), dar şi în
cazul merelor, cepei şi chiar a cartofilor. Încărcătura maximă de
produse raportată la suprafaţa totală a celulei este de 1,7 t/m2
cartofi în lăzi P; 1,5-1,65 t/m2 ceapă în lăzi P; 2,35-2,45 t/m2
rădăcinoase în lăzi P; 0,85-1,0 t/m2 varză în lăzi P; 1,5 t/m2 mere
în lăzi P; 1,35-1,65 t/m2 pere în lăzi P; 0,9-1,1 t/m2 pere în lăzi tip
III de export; 0,85-0,95 t/m2 struguri în lăzi tip IV pentru export.
În prima fază se constituie unităţile de încărcătură paletizată. În
faza următoare paletele cu lăzi se introduc în celule, unde se
suprapun pe maximum patru nivele până la înălţimea de 5,6 m.
Pentru lădiţe platou, mai fragile, se folosesc palete cu montanţi.
Depozitarea nepaletizată în lăzi se poate face după mai multe
sisteme de aranjare.
-Sistemul de aranjare lax constă în stivuirea prin suprapunere
în cruce a ambalajelor. Peste un strat de lăzi amplasate în
rânduri continue, distanţate la 1/2 din lungimea unei lăzi, se
aşază stratul următor în mod similar, dar perpendicular pe
primul. Înălţimea de suprapunere maximă este de 2,5 m.
Circulaţia aerului şi uniformitatea factorilor de păstrare este
asigurată la un nivel superior, dar încărcătura la unitatea de
suprafaţă se reduce. Păstrarea de scurtă durată a legumelor
verdeţuri în spaţii cu aerisire naturală şi a usturoiului, cepei sau
merelor în cantitate mai mică în spaţii neamenajate, trebuie
efectuată în acest sistem.
-Sistemul mixt cu un canal de aerisire are o aranjare mai
greoaie, dar încărcătura realizată este superioară sistemului
lax. Stivele sunt formate din grupuri de 4 lăzi, care se
stivuiesc în jurul unui spaţiu liber.
-Sistemul compact este o simplă suprapunere pe orizontală
şi verticală, fără spaţii. Încărcătura realizată este maximă,
dar circulaţia aerului şi uniformizarea factorilor de păstrare
nu se face corespunzător. Pentru a micşora în oarecare
măsură pericolul de manifestare a bolilor, este bine ca
stivele de ambalaje compacte să fie de dimensiuni mai
mici, amplasate pe grătare, iar spaţiile de circulaţie a
aerului să fie suficiente.
Caracterizarea principalelor tipuri de depozite.
Clasificarea depozitelor pentru produse horticole. Clasificarea
depozitelor (Burzo, I. şi colab.,1984) se face după 6 criterii:
- După natura produselor horticole depozitate, distingem:
a) depozite specializate pentru un singur produs (ex. cartofi);
b) depozite specializate pentru o grupă de produse (ex. fructe);
c) depozite universale.
- După amenajările tipice unui anumit tip de manipulare -
depozitare se cunosc:
a) depozite pentru produse în vrac;
b) depozite pentru produse ambalate;
c) depozite mixte.
- După înălţimea utilă de depozitare a celulelor, există:
a) depozite cu celule de înălţime utilă mică- sub 3 m;
b) depozite cu celule de înălţime medie- înălţime utilă între
3 m şi 6 m;
c) depozite cu celule de înălţime mare, înălţime utilă peste 6
m, care se pretează la depozitarea paletizată.
- După capacitatea de păstrare, se consideră:
a) depozite mici, până la 100 t;
b) depozite mijlocii, până la 5.000 t;
c) depozite mari, între 5.000 şi 10.000 t;
d) depozite foarte mari, cu o capacitate de peste 10.000 t
(20-30.000 t).
- După poziţia faţă de nivelul solului, există:
a) depozite îngropate;
b) depozite la nivelul solului, care trebuie dotate cu mijloace de
ridicare sau de coborâre a produselor la nivelul mijloacelor de
transport;
c) depozite cu rampă, au palierul de primire/expediţie la nivelul
mijloacelor de transport.
- După natura construcţiei şi a dotărilor, pot fi:
a) depozite deschise, unde produsele se păstrează pe platforme
neacoperite (macrosilozuri, silozuri, şanţuri);
b) depozite semideschise, unde platforma de depozitare este
protejată contra precipitaţiilor şi a acţiunii razelor solare
(şoproane deschise);
c) depozite închise acoperite şi delimitate de pereţi.
Depozitele închise, cu funcţii utilitare se clasifică
în:
c1) depozite neutilate, cu ventilaţie naturală;
c2) depozite cu ventilaţie mecanică;
c3) depozite frigorifice;
c4) depozite cu atmosferă controlată;
c5) depozite mixte.
 Şanţurile şi silozurile
Acestea sunt adăposturi tradiţionale, care servesc la
păstrarea unor produse rezistente (cartofi, legume
rădăcinoase, varză, gulii etc.). Alături de avantajele
pe care le oferă, mai ales în anii favorabili păstrării,
prin faptul că se construiesc uşor şi fără investiţii,
apar şi dezavantaje, legate de încărcătura redusă la
unitatea de suprafaţă şi dependenţa de starea
vremii, productivitatea muncii scăzută etc.
Deosebirea între şanţuri şi silozuri constă în modul de aerisire şi
zona climatică unde se recomandă. Șanţurile se execută în
exclusivitate în zone reci, unde temperaturile scăzute impun
păstrarea produselor la o oarecare adâncime, sau protejarea cu un
strat mai gros de paie şi pământ. Temperaturile coborâte
diminuează procesele fiziologice, astfel că nu este necesară
amenajarea de coşuri de aerisire.
Silozurile se înfiinţează în zone mai calde şi se utilizează la o
gamă mai largă de produse. Din acest motiv, ele se construiesc din
materiale uneori diferite şi dispun de coşuri de aerisire în mai
multe sisteme, cu sau fără canal de aerisire. Posibilităţile de
intervenţie sau dirijarea factorilor constau în modul treptat de
acoperire şi în astuparea coşurilor în perioadele foarte reci.
Specificul păstrării tuberculilor de cartof în şanţuri şi silozuri.
Pentru climat moderat se amenajează la suprafaţă sau până la
20 cm adâncime, având lăţimea de 1,5m şi lungimea de 20-
22m. Coşurile de ventilaţie de 2-2,5m, confecţionate din
scânduri şi şipci, au secţiune pătrată, cu latura de 12-15cm.
Canalul de fund are lăţimea şi adâncimea de 20-30cm, fiind
acoperit cu grătare şi având un coş de ventilaţie la fiecare 2
metri. Pentru climat rece adâncimea se măreşte la 50cm, iar
ventilaţia este asigurată prin legături de coceni desfrunzite sau
de tulpini de floarea soarelui, cu diametru de 15-20cm şi
lungimea de 60cm, iar canalul de fund lipseşte. (Gherghi, A. şi
colab., 1981).
Cartofii corespunzători pentru păstrare se depozitează
până la un metru deasupra solului, într-un bilon cu panta
de 75 grade şi coama dreaptă. După 2-3 zile de zvântare
se acoperă cu un strat de paie uscate de 25-30cm, iar
deasupra se pune un strat de pământ de 25-35cm la bază
şi numai 10 cm spre coamă, iar coama se lasă
descoperită pe lăţimea de 30-40cm. Când temperatura
exterioară are tendinţa de coborâre sub 20C, iar în masa
tuberculilor se înregistrează sub 60 C, se realizează
acoperirea definitivă, prin adăugarea unui strat
suplimentar de pământ gros de 30cm pe toată suprafaţa.
Cercetările de la I.C.P.C. Braşov, au sugerat că pentru
limitarea pierderilor, o lăţime mai mică şi eliminarea
completă a aerisirii sunt factori mai importanţi decât
adâncimea silozului (Mureşan, S. şi Donescu, V.,1980).
Sanţurile (silozurile adânci fără aerisire) au lăţimea
de 50-60cm şi adâncimea de 60-70cm,
iar lungimea de numai 15-20m. Ele sunt recomandate
pentru climat foarte rece. În condiţiile
climatice din Transilvania, silozurile fără aerisire,
indiferent de adîncime, au înregistrat pierderi mai
mici în comparaţie cu silozurile cu aerisire.
Specificul păstrării legumelor rădăcinoase şi a guliilor
în şanţuri şi silozuri, constă în utilizarea unor metode
specifice, ca însilozarea în brazdă sau însilozarea în
şanţuri, prin stratificare cu nisip, alături de silozul
obişnuit.
a) Însilozarea în brazdă este specifică morcovilor.
Brazdele adânci de 20-25 cm şi late până la 2m, se fac pe
măsură ce avansează însilozarea, până la lungimea
maximă de 10-15m. Morcovii se aşază vertical, cu coletul
la 5-8cm sub nivelul solului. Deasupra se acoperă cu
pamânt mărunţit până la 10cm peste nivelul solului.
b) Însilozarea prin stratificare se face în şanţuri mai adânci
(50-70cm), late de 0,8-1,2m şi lungi de 10-15m. Pe fund se
aşează 4-5cm amestec de pământ cu nisip (minimum 20%),
apoi un rând de rădăcini una lângă alta. Deasupra se adaugă alt
strat de amestec de 2-3cm, care să pătrundă bine între ele şi să
le acopere. Urmează alt strat de rădăcini şi se continuă până la
umplerea şanţului. Deasupra se protejează cu pământ şi paie,
în mod similar unui siloz fără aerisire (şanţ).
c) Însilozarea în vrac a rădăcinoaselor necesită şanţuri late la
bază de 50cm, iar la suprafaţă de 75cm, adânci de 30-40cm şi
lungi de 12-20m. Canalul de fund are dimensiuni de 20/30cm,
iar coşurile de aerisire verticale se amplasează din 2 în 2m.
Specificul păstrării verzei de căpăţână în silozuri
de suprafaţă sau semiîngropate la 20- 30cm.
Varza este clădită cu cotorul spre interior într-un
vrac prismatic, cu lăţimea la bază de 1,5- 2m,
înălţimea 1,3-1,5m şi lungimea de 15-20m, peste
un strat de paie uscate şi curate de 15-20cm. Pe
mijloc, la bază, se amenajează un canal de aerisire
cu dimensiunile de 30/30 şi acoperit cu şipci, iar
din 2 în 2m se instalează coşuri de ventilaţie
verticale care depăşesc coama cu 40-50cm.
Silozul se acoperă lateral cu 10-15cm de paie,
lăsând coama descoperită pentru zvântare şi
acoperind-o cu folie de PE doar când plouă.
Acoperirea definitivă se face la venirea
temperaturilor negative. Când temperatura scade în
continuare stratul de paie acoperitor se îngroaşă dar
nu se adaugă pământ.
Depozitele închise neutilate Depozitele închise neutilate sunt
spaţii cu ventilaţie naturală, tradiţionale, folosite înainte de
apariţia depozitelor moderne.
Magaziile. Sunt încăperi construite la suprafaţa solului. Permit
păstrarea temporară a produselor, toamna şi primăvara.
Amenajările pentru păstrare în anotimpul rece constau în pereţi
dubli izolanţi sau baloţi de paie cu acelaşi rol, orificii de intrare şi
de evacuare a aerului, două uşi duble pentru acces, bine izolate.
Unele magazii pot fi încălzite, pentru păstrarea unor produse, cum
ar fi arpagicul în loturi mai mici. Ventilaţia naturală poate fi
îmbunătăţită prin folosirea de grătare pentru stivuirea ambalajelor,
sau coşuri de ventilaţie pentru produsele în vrac. Uneori se
adaptează şi ventilatoare de mică putere
Podurile magaziilor sau clădirilor. Pot servi pentru
păstrarea legumelor bulboase sau a fructelor nucifere.
Prezintă avantajul unei bune aerisiri, dar controlul factorilor
de mediu este foarte greu de realizat.
Bordeiele. Sunt spaţii amenajate pe jumătate sub nivelul
solului, la adâncimea de 1,5 m, cu lăţimea de 4 m şi
lungimea în funcţie de necesităţi. Pereţii se consolidează cu
piatră, nuiele sau lemn rotund, iar acoperişul se izolează
termic şi hidrofug, acoperindu-se cu brazde de ţelină.
Amplasate la partea inferioară a dealurilor, bordeiele au
aceleaşi amenajări de aerisire ca şi magaziile, precum şi o
uşă dublă. Se folosesc pentru depozitarea cartofilor şi
rădăcinoaselor
Pivniţele, beciurile şi subsolurile în care se pot păstra
produsele horticole trebuie să fie lipsite de umiditate sau
condens, bine aerisite, cu temperatură cât mai constantă.
Refolosirea lor anuală implică o dezinfecţie cât mai temeinică.
Pătulele. Pătulele sunt construcţii din grătare de lemn,
acoperite cu baloţi de paie, carton asfaltat, sau alte materiale.
Se utilizează cu rezultate bune la depozitarea cepei,
prevăzându-se din 2 în 2 metri coşuri de aerisire.
Depozitele cu ventilaţie naturală specializate pentru
păstrarea fructelor seminţoase (Tudor, T.A., 1983). sunt
construite la suprafaţa solului sau semiîngropate, au orientarea
N-S şi au dimensiunile 25 x 50 m, capacitatea lor de păstrare
fiind între 200 şi 500 t.
Construcţia cuprinde 5-7 celule de 120-150 m2 ,
fiecare cu înălţimea medie de 4 m, o sală de sortare
(15% din suprafaţa totală), culoarul de acces la
celule (lat de minim 1,5 m) şi rampa exterioară
acoperită, lată de 3,5 m, pentru descărcarea şi
eventual pentru stocarea ambalajelor. Zidurile sunt
executate din cărămidă, beton sau piatră. Uneori se
construiesc pereţi dubli, al căror spaţiu interior (15
cm) se umple cu materiale termoizolante (vată de
sticlă, zgură etc.).
Ventilaţia naturală este favorizată de o cameră de aer (cameră tampon),
un spaţiu liber de 1,8-3,0 m existent sub celule. Pardoseala acesteia se
execută din grinzi de beton sau lemn, distanţate la 2-3 cm. În camera de
aer intră aerul exterior, prin canale de acces aflate la nivelul solului, de-a
lungul celor doi pereţi lungi. Prin deschizăturile din pardoseală, aerul
urcă în celulă la o temperatură mai ridicată decât temperatura exterioară.
Preluând căldura de respiraţie a produselor, se ridică şi este evacuat prin
nişte canale de evacuare care depăşesc acoperişul depozitului cu 1,0-1,5
m. Tirajul este de 0,3-0,4 m/s, eliminând într-o oră un volum de aer egal
cu volumul celulei. Vaporii de apă în exces, etilena şi dioxidul de carbon
sunt astfel îndepărtate. Manipularea se execută manual, iar încărcătura
recomandată este de maximum 100-130 kg/m2 . Astfel de depozite sunt
funcţionale pentru cantine, gospodării individuale, iar în anii cu recolte
foarte bogate sunt folosite şi de unităţi mari, când spaţiile moderne sunt
pline.
 Depozitele cu ventilaţie mecanică
Depozitele cu ventilaţie mecanică ocupau în ţara noastră o
pondere importantă, (peste 200.000 t capacitate), datorită
investiţiei relativ reduse şi utilării minime, care permite
realizarea temperaturii optime de păstrare în perioada
noiembrie - martie, prin folosirea frigului natural.
Tipul "Voineşti". A fost printre primele tipuri construite,
care erau similare depozitelor cu circulaţie naturală, dar
prevăzute cu ventilatoare electrice la tavan. Ele realizau o
circulaţie a aerului forţată de 15.000 m3 /h. Construite iniţial
în judeţele Argeş, Dâmboviţa şi Vâlcea, au fost cunoscute
sub denumirea menţionată, fiind destinate depozitării
fructelor pomacee.
Depozitele de mare capacitate specializate pentru păstrarea
cartofilor (de la 400 la 20.000 t). Sunt construcţii de beton
amplasate la suprafaţa solului. Pereţii sunt izolaţi termic, iar
acoperişul are atât termo cât şi hidroizolaţie. Celulele de păstrare a
cartofilor de consum,(între 6 şi 10), au dimensiuni mari (288-432
m2 ) şi înălţime mare. Pentru cartofii de sămânţă (tuberculi
material săditor), capacitatea este mai mică, dar numărul lor este
sporit. Uşile de acces sunt de tip glisant.
Sala de condiţionare adăposteşte benzile transportoare care aduc
tuberculii de la buncărele de descărcare, făcând legătura cu benzile
elevatoare din celule. Este o hală cu uşi glisante, în care se află şi
diverse utilaje de condiţionare, ocupând 20-30% din suprafaţa
totală şi putând servi uneori ca spaţiu de depozitare intermediară.
Sistemul de ventilaţie a unei celule este compus din camera
ventilatoarelor cu ventilatoarele, canalele de ventilaţie şi
canalele de evacuare. Camera (casa) ventilatoarelor poate fi
construită individual sau este comună cu celula, fiind
despărţită de aceasta printr-un perete pe capăt. Dimensiunile
secţiunii sale sunt aceleaşi cu ale prizei de aer de pe peretele
lateral, care asigură debitul de aer necesar. Un oblon
rabatabil le poate închide alternativ în mod etanş.
Ventilatorul este montat la bază şi are rolul de a aspira aerul
(fie de la priza de aer, fie din celulă, fie în amestec, în funcţie
de poziţia oblonului rabatabil), şi de a-l refula cu un debit de
60-100 m3 /h către canalele de ventilaţie.
Reţeaua acestor canale este ramificată în pardoseala
celulei, iar secţiunea lor descreşte pe măsura îndepărtării
de ventilator. Distanţa între două canale de aer este de 2,5-
3,0 m, iar ventilaţia activă se produce prin intermediul unor
plăci grătar, care au fante de 2-3 cm la fiecare 10-15 cm
distanţă. Curentul de aer la parametri optimi (temperatură,
umiditate), pătrunde în produs în mod uniform, pe la baza
acestuia, cu o viteză de 5-6 m/s. Se încarcă cu vapori de
apă, etilenă, dioxid de carbon, căldură şi se evacuează la
exterior prin canalele de evacuare amplasate sub plafon,
care funcţionează ca nişte supape, la suprapresiune.
Ventilaţia activă prin pardoseală la parametrii menţionaţi este
destinată unui produs depozitat în vrac, cu grosimea de 4,5-
5,4m. Dată fiind înălţimea tavanului de 7,2 m, se preferă în
numeroase situaţii depozitarea paletizată, pentru prevenirea
unor inconveniente care se manifestă în vrac. Canalele de
aerisire pot fi înfundate de tuberculii mici sau de impurităţi.
Aerul prea umed, sau prea cald, poate condensa pe tuberculi,
favorizând apariţia bolilor sau încolţirea prematură. Aerul prea
rece poate provoca necroze superficiale, pe care se instalează
imediat o microfloră patogenă. În zonele afectate sau neaerisite
se formează focare de infecţie, descompunere şi încingere.
 Depozitele frigorifice cu atmosferă normală
Depozitele frigorifice sunt spaţii de păstrare modernă (dar la un preţ relativ mai
ridicat), unde factorii esenţiali ai păstrării, temperatura de refrigerare şi umiditatea
relativă optimă, se pot dirija sau menţine atât timp cât este necesar. Capacitatea de
depozitare este între 2.000 şi 12.500 t. Sunt construite la suprafaţa solului şi au în
marea lor majoritate caracter universal. Dispun de dotarea necesară pentru manipulare
şi condiţionare mecanică, iar investiţia specifică este considerabilă. Construcţia se
realizează din beton armat, cărămidă, metal, panouri prefabricate. Izolaţia interioară se
execută cu bitum (în 4 straturi, peste tencuială) şi polistiren expandat (plăci de 8-14 cm
grosime), după care se tencuieşte din nou şi se văruieşte. Acoperişul se construieşte în
pantă uşoară, cu termoizolaţie (polistiren expandat) şi hidroizolaţie (barieră de vapori
din bitum şi carton asfaltat). Pardosela se face din beton rutier. Conform proiectului tip
realizat în România, numărul celulelor de păstrare este între 8 şi 27, amplasate de-o
parte şi de alta a unor culoare tehnologice. Dimensiunile lor sunt multiplu de 6 m, iar
suprafaţa oscilează de la 12x12m (144m2 ) la 30x24m (720m2 ), dar în mod frecvent
este de 18x12 m sau 24x12 m (216-288 m2 ). Înălţimea este 7,2 m, permiţând
depozitarea lăzilor paletă stivuite până la 8-9 niveluri. Capacitatea unei celule medii
oscilează între 250 şi 450 t încărcătură paletizată (220- 230 kg/m3 ).
 În prezent, majoritatea depozitelor nou construite, sunt realizate
din panouri termoizolante (tip sandwich), care au costuri de
realizare si intretinere mult mai reduse.
Celulele frigorifice obişnuite au refularea aerului răcit la partea
superioară, liber sau printrun canal montat sub tavan. Bateria de
răcire (Răcitorul de Aer Carcasat -RAC) se află într-o nişă de pe
culoarul tehnic. De plafon se fixează şi umidificatoarele care au
rolul de a menţine, dacă este cazul, o umiditate a aerului mai
ridicată.
Celulele frigorifice universale au refularea aerului răcit prin
pardoseală, prin intermediul unei reţele de canale distribuită în
mod uniform. Din acest motiv, în ele se pot depozita atât produse
ambalate, cât şi produse în vrac. Bateriile de răcire sunt montate la
nivelul solului.
Iluminarea celulelor se face artificial cu becuri cu neon. Închiderea lor etanşă
este asigurată de uşile metalice glisante de construcţie specială. Depozitele
frigorifice mai conţin o hală de condiţionare, culoare tehnologice situate între
două rânduri de celule, centrala frigorifică şi grupul social. În hala de
condiţionare se realizează tranzitul unor produse care nu se depozitează, dar şi
condiţionarea, ambalarea sau preambalarea treptată a legumelor şi fructelor care
s-au păstrat în celule. Culoarul tehnologic este lat de 6 m, înalt de 3,5 m şi are o
lungime între 14 şi 108 m, în funcţie de tipul de depozit. Deasupra sa, în culoarul
tehnic, sunt instalate diverse conducte, cabluri, iar la unele tipuri de celule şi
locaşurile bateriilor de răcire (RAC). Centrala frigorifică adăposteşte
compresoarele acţionate electric, rezervorul de agent frigorific lichefiat, pompe
de recirculare, aparatură de comandă şi control. Răcitoarele agentului frigorific
se instalează în exterior, pe acoperiş, realizând cedarea către mediul exterior a
căldurii rezultate din compresie. Depozitele sunt prevăzute cu rampe de
încărcare-descărcare protejate de copertine, iar unele sunt deservite şi de linii de
cale ferată.
Depozitele frigorifice cu atmosferă controlată (AC)
Sunt spaţiile cele mai moderne de păstrare, în care se
realizează durata maximă de menţinere a calităţii
legumelor şi fructelor, dar şi cele mai costisitoare, dotarea
şi aparatura de care dispun necesitând o supraveghere sau o
întreţinere de înaltă calificare.
Generalităţi. Soluţiilor constructive adoptate pentru termo-
şi hidroizolarea celulelor frigorifice, li se adaugă aici
impermeabilizarea şi etanşeizarea cea mai perfectă, în
măsură să menţină o compoziţie atmosferică diferită de cea
normală. În plus, există aparatura şi instalaţiile menţionate
pentru reglarea şi controlul atmosferei.
Celulele sunt mai mici, cu o capacitate maximă de 300-
400 t. Impermeabilizarea la gaze se execută pereţilor,
tavanului şi pardoselii. Se folosesc răşini poliesterice,
epoxidice sau poliamidice armate cu ţesătură din fibră de
sticlă, plăci din tablă de aluminiu, plăci din oţel
prefabricate sau panouri izolante tip sandwich,
impermeabile la gaze. Etanşeizarea între plăci şi
elementele de construcţie se realizează cu bitum, chituri,
mastic, bandă adezivă sau vopsele pe bază de răşini
sintetice. Uşile glisante, de construcţie specială, au
garnituri de cauciuc şi dispozitive de ermetizare, precum
şi hublouri de sticlă pentru observaţie şi control.
Realizarea şi menţinerea atmosferei controlate. Se cunosc mai multe
formule de compoziţii gazoase, impuse atât de specificul metodelor de
realizare, cât şi de toleranţa diferitelor specii horticole.
Atmosfera biogenă se poate realiza în mod natural în 15-25 de zile,
prin respiraţia produselor, în cursul căreia oxigenul scade până la 11-
18% şi chiar la valori mai mici (3%), în timp ce dioxidul de carbon se
poate acumula până la 3-10%. Conţinutul în azot rămâne neschimbat.
Această compoziţie se obţine relativ mai uşor, în spaţii mai puţin
etanşe, cu instalaţii mai simple, mai ieftine, şi mai uşor de manevrat
(Burzo, I, 1984, Gherghi, A., 1994). Produsele depozitate pot evolua
însă în mod nedorit, deoarece cantitatea sporită de dioxid de carbon
este un factor de stres. Controlul dioxidului de carbon se poate realiza
prin eliminarea parţială (fixarea) acestuia de către o instalaţie cu filtru
absorbitor (absorbţie pe cărbune activ).
Atmosfera abiogenă se creează rapid cu ajutorul
convertizoarelor de oxigen. Aerul din celulă,
amestecat cu propan sau butan, realizează o
combustie inodoră la 350 C, în prezenţa
catalizatorilor, oxigenul fiind consumat in
proporţie de circa 90%. După răcire la 15-20 grade
C, este returnat în celulă, cu 2-5% CO2, 2-3% O2
şi diferenţa N2. Este cea mai utilizată compoziţie,
dar se poate menţine doar în celulele etanşe.
Atmosfera lipsită de dioxid de carbon, sau cu 0-
2% CO2 se poate obţine prin folosirea
generatoarelor de atmosferă, care dispun atât de
convertizor, cât şi de absorbitor. Atmosfera
generată are 1,0-1,5% O2 şi 98,5-99,0% azot. În
variante mai puţin modificate, cu un conţinut
foarte scăzut de CO2, se utilizează în cazul
produselor sensibile la acumularea acestui gaz. În
unele situaţii este necesară însă, menţinerea unei
proporţii mai mari de O2 (până la 10-15%).
Instalaţiile dispun de conducte din PVC cu
diametrul de 120 mm, cu valve de
închidere/deschidere, analizoare automate, iar
absorbitorul de dioxid de carbon îşi poate regenera
periodic filtrele. În primele 3-4 zile de realizare a
atmosferei controlate, apar variaţii ale compoziţiei
gazoase, care trebuie ţinute sub control. Pe
parcursul păstrării, există tendinţa permanentă de
creştere a conţinutului de dioxid de carbon şi de
scădere a oxigenului.
Atmosfera controlată poate avea şi efecte negative
sau toxice, atunci când nu se respectă compoziţia
atmosferică necesară. Fiecare specie are limite
minime şi maxime de toleranţă la conţinutul
atmosferei în oxigen şi dioxid de carbon. Un
conţinut în oxigen prea scăzut poate bloca
respiraţia aerobă, având consecinţe asupra
integrităţii celulelor din ţesuturi. La cartof este
favorizată dereglarea fiziologică numită inimă
neagră (black heart) (Burzo,I., 1986).
Excesul de dioxid de carbon poate determina şi el
manifestări nedorite. La merele păstrate în A.C. cu
peste 5% CO2, pe fructele soiurilor din grupa Red,
se formează pete brune sau negre uşor adâncite.
Boala fiziologică denumită inimă brună (brown
core sau brown heart) este caracterizată şi ea prin
brunificarea ţesuturilor centrale de la fructele
seminţoase, deshidratare şi formare de caverne.
Apare la merele Jonathan şi Renet, precum şi la
perele Curé, Williams etc.