Recunoașterea Internațională a

Basarabiei (VII): Tratatul de la

Paris din 28 octombrie 1920 (1)

Masterand Arsene Igor Profesor dr.hab: Ion Șișcanu

Cahul 2023
 La 10 august 1920, la Paris, era semnat Tratatul colectiv asupra
frontierelor (Tratatul frontierelor Europei Centrale) între Marea
Britanie, Franța, Italia și Japonia, pe de o parte, Polonia, România,
Regatul Sârbo-Croato-Sloven, pe de alta, care stipula recunoașterea
granițelor comune între statele ce obținuseră teritorii în urma
dezmembrării monarhiei dualiste. Imediat după stabilirea
frontierelor din această zonă a continentului european, la 28
octombrie guvernul român obținea din partea Consiliului
Ambasadorilor tratatul care recunoștea Unirea Basarabiei cu
România.
Delegația română la Conferința de la
Tratatul, care recunoștea suveranitatea României asupra Paris, condusă de Ionel I.C.
Basarabiei, era semnat de Imperiul Britanic, Franța, Italia, Japonia Brătianu (1919). Foto: Biblioteca
şi România, intrând în istorie sub denumirea de protocolul sau Centrală Universitară, Iași
convenția basarabeană. Din partea României convenția a fost
semnată de Take Ionescu, ministrul afacerilor externe, și Dumitru
Ghica, ministrul plenipotențiar al României în Franța. Din partea
Puterilor Aliate au semnat: Derby, Fischer (Marea Britanie);
Leydues, Cambon (Franța); Bonin (Italia); Ishii (Japonia).
 În preambulul tratatului se menționa că „Imperiul Britanic, Franța, Italia, Japonia,
principalele puteri aliate și România,
- Considerând că, în interesul păcii generale în Europa trebuie să se asigure chiar de
acum o suveranitate asupra Basarabiei, răspunzând aspirațiilor populației și garantând
minorităților de rasă, de religie sau de limbă, protecțiunea care trebuie;
- Considerând că populația Basarabiei și-a manifestat dorința de a vedea Basarabia
reunită cu România;
- Considerând că din punct de vedere geografic, istoric și economic unirea Basarabiei
cu România este pe deplin justificată; Take Ionescu, unul
- Considerând că România, din propria voință dorește să dea garanții sigure de libertate din semnatarii
și dreptate, fără distincție de rasă, religie sau limbă, conform Tratatului semnat la Paris, la Tratatului de la Paris
9 decembrie 1919, locuitorilor Vechiului Regat al României, ca și acelor al teritoriilor noi din 28 octombrie
alipite, au hotărât să încheie prezentul tratat, alcătuit din nouă articole”. 1920. Foto: Biblioteca
Articolul I: „Înaltele puteri contractante declară că recunosc suveranitatea României Centrală Universitară,
asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, Iași
cursul Nistrului de la vărsarea lui până la punctul unde este tăiat de vechea limită dintre
Bucovina și Basarabia și actuala veche limită”.
Articolul II: „O comisiune compusă din trei membri, din care unul va fi numit de către
principalele puteri aliate, unul de către România și unul de către Consiliul Societății
Națiunilor (pentru Rusia), va fi constituită în cele 15 zile care vor urma punerii în vigoare a
prezentului tratat, pentru a fixa la fața locului noua linie de frontieră”.
​ Articolul III: „România se angajează să respecte și să facă să se respecte în mod riguros pe teritoriul Basarabiei, vizat în
Articolul I, stipulațiunile tratatului semnat la Paris, la 9 decembrie 1919, de către principalele puteri aliate și asociate și de către
România și mai ales să asigure locuitorilor fără distincție de rasă, de limbă, de religie, aceleași garanții de dreptate și libertate ca și
celorlalți locuitori ale tuturor teritoriilor făcând parte din Regatul României”.
Articolele IV-VI se refereau la modalitatea de obținere a cetățeniei pentru supușii fostului Imperiu Rus: „Naționalitatea
română va fi obținută cu drepturi depline, cu excluderea altora, rezidenții vechiului imperiu rusesc stabiliți pe teritoriul Basarabiei,
arătat la Articolul I, vor avea facultatea să opteze pentru orice naționalitate vor vrea. Opțiunea soțului va antrena pe aceea a soției
și optarea părinților pe cea a copiilor mai mici de 18 ani...România recunoaște ca locuitori români, cu drepturi depline și fără nicio
formalitate, locuitorii vechiului imperiu rus, care sunt născuți pe teritoriul Basarabiei, vizat în Articolul I, din părinți având
domiciliul lor în Basarabia, chiar dacă la momentul punerii în vigoare a prezentului tratat, aceștia nu se găsesc domiciliați în Delegația
Basarabia”. română de la
Articolul VII: „Înaltele puteri contractante recunosc că gura Dunării, zisă gura de la Chilia, trebuie să treacă sub jurisdicția Conferința de
Comisiei Europene Dunărene. În așteptarea concluziunii unei convențiuni generale pentru regimul internațional al căilor de apă,
România se obligă a aplica porțiunilor sistemului fluvial al Nistrului, care pot fi cuprinse pe teritoriul său și care formează la Paris,
frontierele sale, regimul prevăzut la primul paragraf al art. 332 și în art. 333-338 din Tratatul de pace cu Germania de la 28 iunie condusă de
1919”. Alexandru
Articolul VIII: „România își asumă responsabilitatea părții proporționale Basarabiei din datoria publică rusă și orice altfel
de angajamente ale statului rus, așa cum va fi determinat de o convenție particulară între principalele puteri aliate și asociate, pe
Vaida-Voievod
de o parte, și România, pe de altă parte. Această convențiune va fi pregătită de o Comisiune desemnată de susnumitele puteri. În (1920). Foto:
caz când comisiunea nu va ajunge la un acord în timp de 2 ani, chestiunile de litigiu vor fi supuse arbitrajului Consiliului Biblioteca
Societății Națiunilor”. Centrală
Articolul IX: „Înaltele părți contractante vor invita să adereze la prezentul tratat, imediat ce va exista un guvern rus
recunoscut de ele. Puterile își rezervă dreptul de a supune arbitrajului Consiliului Națiunilor toate chestiunile care vor putea fi Universitară,
ridicate de către guvernul rus privitor la detaliile acestui tratat, fiind bine înțeles că frontierele definite în prezentul tratat, cum și Iași
suveranitatea României asupra teritoriilor specificate în tratat, nu vor fi supuse în discuție în nici un caz . În același fel se va
proceda cu toate dificultățile care ar putea să se nască ulterior din aplicarea sa”.
 Astfel, se declara explicit că prevederile tratatului puteau fi revizuite de către Liga Națiunilor, însă
recunoașterea suveranității României asupra Basarabiei era ireversibilă. La fel, părțile semnatare nu au găsit
necesar sau oportun, la cel moment, intrarea în tratative directe cu Rusia Sovietică, nerecunoscută pe plan
internațional.
În încheierea tratatului, puterile semnatare se obligau să ratifice tratatul și se specifica modalitatea de
intrare în vigoare a acestuia: „Prezentul tratat va fi ratificat de puterile semnatare. El nu va intra în vigoare
decât după depunerea acestor ratificațiuni și cu începere de la intrarea și cu începerea de la intrarea în
vigoare a tratatului semnat de principalele puteri aliate și asociate și România la 9 decembrie 1919. Delegația
Depunerea ratificațiunilor se va face la Paris. Puterile a căror guvern se află în afara Europei vor avea basarabeană de
facultatea să se mărginească a face cunoscut Guvernului Republicii Franceze, prin reprezentantul diplomatic la Conferința de
la Paris, că au dat ratificarea și în acest caz vor trebui să trimită actul ratificat cât mai curând posibil”. la Paris, condusă
Conceput în spiritul Pactului Ligii Națiunilor, Protocolul de la Paris recunoștea actul plebiscitar din 27 de Ion Pelivan
martie 1918, el încadrându-se în ansamblul de tratate internaționale care consacra de jure desăvârșirea (1919-1920).
statului unitar român, o situație de facto, rezultată din voința liber exprimată a unui stat suveran și Foto: Biblioteca
independent. Odată cu recunoașterea suveranității României asupra Basarabiei, părțile contractante ale Centrală
tratatului se obligau să acorde asistență României în cazul tentativelor ruse de a recupera Basarabia. Universitară,
Semnarea Tratatului din 28 octombrie 1920 a fost un succes al diplomației românești, care obținea astfel Iași
recunoașterea din partea marilor puteri a dreptului istoric asupra teritoriului cuprins între Prut și Nistru, un
fapt ce punea capăt ambiguităților existente în această problemă.
 Recunoașterea
Internațională a
Basarabiei (VIII):
Tratatul de la Paris
din 28 octombrie
1920 (2)
 Conform normelor de drept internaţional, tratatul din 28 octombrie 1920 urma să intre în
vigoare la ratificarea sa de către părţile semnatare. Cu această rezervă, valabilitatea tratatului era
puternic afectată. Privit în timp, chiar dacă politic și istoric era perfect legal și justificat, din punct de
vedere juridic, el n-a mai intrat în vigoare din cauza faptului, că partea japoneză, din motive la care
vom reveni în articolul următor, i-a refuzat ratificarea.

Asupra formulărilor tratatului s-au adus în epocă mai multe obiecții. Privit comparativ,
protocolul basarabean era un pas înapoi faţă de hotărârea Consiliului Suprem din 3 martie 1920. Ca
şi acordul sus amintit, tratatul din 28 octombrie 1920 recunoştea Unirea Basarabiei cu România în
baza dreptului popoarelor la autodeterminare, menţionând, din punct de vedere istoric, geografic,
etnografic şi economic caracterul românesc al provinciei dintre Prut şi Nistru. Marile Puteri Aliate au
admis şi votul exprimat de reprezentanţii „Sfatului Ţării” în dorinţa de realipire la România, ceea ce Actul Unirii
oferea o garanţie juridică a Unirii. Basarabiei cu
România,
Actul Unirii Basarabiei cu România, recunoscut prin Tratatul de la Paris din 1920 (Foto: I. recunoscut prin
Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918) Tratatul de la Paris
Actul Unirii Basarabiei cu România, recunoscut prin Tratatul de la Paris din 1920 (Foto: I. Țurcanu, din 1920 (Foto: I.
M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918) Țurcanu, M. Papuc,
La prima vedere, importanţa pactului rezida în întregime din partea tratatului care recunoştea Basarabia în actul
suveranitatea României asupra Basarabiei. Era şi firesc, deoarece avea prioritate logică, dorindu- Marii Uniri de la
se, în sfârşit, o soluţionare a problemei Basarabiei. De aici şi entuziasmul care a cuprins opinia 1918)
publică şi cercurile politice româneşti la semnarea tratatului. În realitate, miezul pactului era în cea
de-a doua parte, care cuprindea problemele ce decurgeau din această suveranitate. Recunoaşterea
Unirii Basarabiei cu România nu cerea o formă determinată deoarece putea fi considerată un fapt
împlinit. De aceea, recunoaşterea n-a fost menţionată în tratat ca excepţională. Ea constituia
premisa necesară a tratatului în cauză şi nicidecum elementul său indispensabil.
 Din punctul de vedere al dreptului internaţional, recunoaşterea juridică a suveranităţii
româneşti asupra Basarabiei nu necesita o formă specială, deoarece nu exista necesitatea
unei ratificări în particular. În acest sens, exista hotărârea Consiliului Suprem din 3 martie
1920. Ratificarea prevăzută în pact era necesară pentru a doua sa parte, adică pentru
problemele ce decurgeau din recunoaştere. „Pornind de la necesitatea de a regla pe calea
dreptului problemele care decurg din recunoaşterea deja înfăptuită (s.a.) a suveranităţii
României asupra Basarabiei, puterile contractante au decis să semneze prezentul pact”, iată
care era esenţa acestui tratat. Europa nu putea lăsa nesoluţionate problemele ce
consemnau statutul juridic al locuitorilor Basarabiei, altfel spus problema minorităţilor, cât şi
pe cele care se interferau cu interesul raporturilor internaţionale la navigaţia fluvială şi
participarea României la datoria publică a Rusiei.

Tratatul din 28 octombrie 1920 mai conţinea câteva handicapuri serioase. Angajamentul
asumat de Consiliul Suprem, prin decizia din 3 martie 1920, de a acorda tot sprijinul posibil
în eventualitatea că Rusia Sovietică ar ataca frontierele legitime ale României, făcea loc
hotărârii prin care Moscovei i se dădea dreptul de a pune în discuţie unele chestiuni de
formă ale suveranităţii româneşti în Basarabia. În plus, Consiliul Suprem îşi rezerva dreptul Actul Unirii Basarabiei
de a hotărî asupra cerinţelor şi revendicărilor Rusiei Sovietice, precum şi de a examina şi cu România,
decide asupra dificultăţilor care ar fi apărut în urma aplicării acestui tratat. Aceasta însemna recunoscut prin
că România, liberă a hotărî în celelalte teritorii ale statului, era privată de exercitarea acestui Tratatul de la Paris din
drept în Basarabia, fiindcă se putea pomeni, în orice clipă, în faţa tribunalului Consiliului 1920 (Foto: I. Țurcanu,
Suprem. Eventualitatea unui aranjament între România şi Rusia Sovietică urma a fi supusă M. Papuc, Basarabia
mediaţiunii Marilor Aliaţi, a căror poziţie a fost sesizată cu ocazia tratativelor româno - în actul Marii Uniri de
sovietice din primăvara-vara anului 1920. Părea, deci, firească nedumerirea opiniei publice la 1918)
 Harta Basarabiei, folosită la Conferința de Pace de la Paris (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la
1918)
Cu toate rezervele existente, tratatul din 28 octombrie 1920 a fost primit cu entuziasm de către cercurile politice de la Bucureşti şi
de opinia publică românească care a considerat, astfel, problema

Alexandru Averescu, prim-ministru al României în anul 1920 (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de
la 1918)
Basarabiei definitiv soluţionată. Alexandru Averescu a declarat că Unirea Basarabiei cu România era recunoscută, iar
chestiunile secundare referitoare la schimbarea de suveranitate, soluţionate prin convenţie, sunt singurele hotărâri care vor
determina relaţiile între România şi Rusia Sovietică”.

Mai categoric, ziarul „Adevărul” din 25 noiembrie 1920, afirma că România putea trata cu Rusia Sovietică doar pe temeiul
recunoaşterii Basarabiei şi neintervenţiei reciproce în afacerile interne. În ceea ce priveşte politica României faţă de statul sovietic,
ea era posibilă atunci când Marile Puteri Aliate ar fi avut o poziţie definită între ele. „Făcând parte din înţelegerea statelor
victorioase şi având cu ele Convenţia, care-i recunoştea suveranitatea asupra Basarabiei, România nu are nevoie mai mult ca
nimeni ca o asemenea politică să ia fiinţă” arăta ziarul românesc.

Privind retrospectiv istoria interbelică a Basarabiei, trebuie să recunoaştem că lacuna cea mai gravă a tratatului de la 28
octombrie 1920 a fost absenţa unui acord prealabil cu Rusia Sovietică în această problemă. Chiar dacă Rusia Sovietică declarase
să nu este moștenitoarea Imperiului Rus. Edificator este, în acest sens, modul cum şi-a soluţionat Polonia problema frontierelor
sale cu Rusia Sovietică. La 18 martie 1921 Polonia a semnat cu Rusia Sovietică pacea de la Riga, prin care la Polonia erau alipite
jumătate din Belorusia, cu o populație de aproximativ patru milioane de locuitori şi toată Ucraina de Vest cu o populație de zece
milioane locuitori. După semnarea tratatului sovieto-polon, frontierele polono-sovietice şi polono-lituaniene erau recunoscute de
Marea Britanie, Franța, Italia şi Japonia prin decizia Conferinței Ambasadorilor din 15 martie 1923. Timp de 18 ani aceasta a Alexandru Averescu, prim-
determinat frontiera de vest a URSS cu statul polonez fără vreo contestație deschisă din partea guvernului de la Moscova. ministru al României în anul
1920 (Foto: I. Țurcanu, M.
Papuc, Basarabia în actul Marii
Uniri de la 1918)
 Chișinăul în anul 1920 (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri
de la 1918)
Rusia Sovietică, printr-o notă ultimativă cu Ucraina Sovietică, a protestat la 1 noiembrie
1920, fără nici un temei, împotriva tratatului de la Paris, făcând cunoscut că îl respinge
și insistând ca acesta să nu fie ratificat. În nota adresată statelor semnatare se specifica
următoarele: „Aflând că între Marile Puteri Aliate și România s-a semnat Tratatul cu
privire la alipirea la aceasta din urmă a Basarabiei, guvernele Republicilor Sovietice ale
Rusiei și Ucrainei declară că ele nu pot recunoaște ca având putere înțelegerea cu
privire la Basarabia făcută fără participarea lor și că ele nu se consideră în niciun fel
legate de tratatul încheiat pe această temă de alte guverne”.
La acest protest, a existat la 10 noiembrie o notă de răspuns al guvernului român,
semnată de Alexandru Averescu, prim-ministru, și Take Ionescu, ministru de externe, în
care se arăta că: „Unirea Basarabiei cu România este o chestiune definitiv rezolvată și
guvernul român nu o pune sub semnul îndoielii. Chestiunile secundare referitoare la
schimbarea de suveranitate și care au fost rezolvate prin zisa convenție sunt singurele
hotărâri să precizeze relațiile între România și Rusia”.

Imagine de la Moscova în anul 1920 (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Deși protestul Sovietelor nu a fost luat în considerare de Marile Puteri, absența Rusiei de la Conferința de Pace de la
Paris a fost percepută ca un „aspect vulnerabil” al tratatului din 28 octombrie 1920. După cum remarca istoricul
francez J. B. Duroselle, absența semnăturii Rusiei făcea ca frontiera româno-sovietică să fie „singura frontieră
europeană a acesteia care nu a fost stabilită printr-un acord liber fixat”.
Protestul vehement al Moscovei în nota din 1 noiembrie 1920, prin care a contestat valabilitatea protocolului
basarabean şi autoritatea Aliaţilor în problema Basarabiei, a fost doar începutul unei politici ce a marcat relaţiile