Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T.

Popa” Iași
Facultatea de Bioinginerie Medicaă

Ergofiziologia
• Asist. Univ. Drd. Cristiana Oniţa

Email: manolachecristiana@yahoo.com
 Ergofiziologia
• „ergon”- grecește – muncă
• ramură a fiziologiei care studiază
performanța umană din punct de vedere
biologic, oferind o bază de înțelegere a
naturii procesului de adaptare în timpul
efortului fizic unic (acut) și repetat (cronic)
 Conceptul de adaptare
• Pentru a supraviețui organismul trebuie să
realizeze schimburi de substanțe și energie cu
mediul înconjurător
• Prin intermediul mediului intern al organismului
se face aprovizionarea celulelor cu oxigen, cu
apă și substanțe nutritive și tot mediul intern
elimină deșeurile metabolismului celular.
• O trăsătură caracteristică ființelor vii este
capacitatea de a păstra constanța/ homeostazia
mediului intern.
 Conceptul de stres
• „Starea de tensiune acută a organismului obligat să
mobilizeze mijloacele de apărare pentru a face față
unei situații amenințătoare a fost denumită stres”.
• Două modalități de a reacționa:
a) Adaptarea la noua situație;
b) Epuizarea (îmbolnăvirea).
• Stresul=mecanism biologic de apărare, care cuprinde
atât starea de agresiune asupra organismului, cât și
reacțiile de adaptare și apărare.
• Stimulii „limită” – „factori sau agenți” stresanți
(fizici, chimici, o infecție, muncă fizică intensă etc.)
 Sindromul general de adaptare
• Factorii stresanți care acționează asupra
organismului declanșează două categorii de
reacții de apărare și adaptare:
a) Reacții specifice – proprii factorului stresant ex:
microbii
b) Reacții nespecifice – comune diferiților agenți, de
tip neuro-endocrino-metabolic ex:tahicardia

- Ansamblul de reacții nespecifice ale organismului

a fost denumit „sindrom general de apărare”
 Sindromul general de adaptare

• Au fost descrise 3 faze(stadii) de reacție în

cadrul sindromului general de adaptare:
a) Reacție de alarmă;
b) Reacție de rezistență;
c) Reacția de epuizare – în care organismul cedează în fața
agentului stresant, îmbolnăvindu-se („boli de adaptare”:
nevroze, boala ulceroasă, hipertensiune arterială etc.); Acest
stadiu nu este identic cu oboseală și nu este obligatoriu.
 Sindromul general de adaptare
• Evoluția fazică a sindromului general de
adaptare, ca reacție adaptativă, depinde de mai
mulți factori:
a. Caracteristicile agentului stresant (intensitate, durată, frecvență)
b. Reactivitatea individuală a organismului în funcție de: vârstă, sex, biotip
constituțional (în special tipul de activitate nervoasă). Unii subiecți au o
capacitate de toleranță și de adaptare mai mare la stimuli defavorabili spre
deosebire de susceptibilitatea accentuată a altora.
c. Mediul ambiental care este de 2 tipuri:
• Mediul natural (fizic: apă, aer, sol, climă, alimentație)
• Mediul social creat de om și de societate
 Sindromul general de adaptare

• În concluzie, în funcție de toți acești factori,

reacțiile neuroendocrine pot fi favorabile
adaptării, situație denumită eustress sau
nefavorabile adaptării, situație denumită
distress.
 Interrelația organism-efort fizic
Efortul fizic
• Definiție. Semnificație: Cuvântul efort semnifică o încordare
voluntară accentuată a unui organ sau a întregului organism pentru
realizarea unui randament mai mare decât cel obișnuit; el se referă
la mobilizarea forțelor fizice sau intelectuale.
• Teoretic sensul cuvântului efort semnifică o stare opusă repausului.
• În fiziologie sensul cuvântului efort este considerat sinonim cu
termenul de „travaliu” pentru a denumii lucrul mecanic prestat de
subiect.
• Forma metodică (tehnică) de aplicare a efortului fizic este
exercițiul fizic care urmărește fie creșterea forței musculare, fie
mobilitatea articulară, fie coordonarea neuromotorie, fie rezistența
locală musculară sau generală a organismului.
 Efortul fizic – factor stresant
• Efortul fizic reprezintă stimulul care acționează
asupra organismului în vederea creșterii
capacității de adaptare a acestuia la solicitări
din ce în ce mai mari.
• Pentru ca efortul fizic sa poată declanșa reacții
adaptative în organism sunt necesare unele
condiții. Condiția fiind ca acesta să facă parte
din grupa factorilor stresanți ex: efortul fizic
sportiv.
 Efortul fizic – parametrii

• Volumul efortului
• Intensitatea efortului
• Durata efortului
• Densitatea efortului
• Complexitatea efortului
 Clasificarea eforturilor fizice

1. După preocupare avem efort profesional și

sportiv
2. După caracterul dominant al contracțiilor
musculare: eforturi statice (izometrice),
eforturi dinamice (izotonice) și eforturi mixte.
3. După caracterul repetării mișcării: eforturi
ciclice, în care mișcările se repetă identic în
unitatea de timp ciclice (ciclism) și aciclice
(jocurile sportive)
 Clasificarea eforturilor fizice
4. După pauzele ce pot apare: efort continuu și
efort discontinuu
ex: meci de fotbal.
5. După numărul de încălziri: efort unic și efort
repetat
6. După prezența sau nu a competiției: eforturi
de antrenament și eforturi competiționale
7. După specificului efortului competițional:
eforturi specifice și eforturi nespecifice
 Clasificarea eforturilor fizice

8. După locul testării: eforturi de antrenament și

eforturi de teren
9. După sistemele biologice predominant
solicitate: efort neuro-muscular, efort cardio-
respirator și efort endocrino-metabolic.
10.După modul de furnizare a energiei: eforturi
anaerobe, eforturi aerobe și eforturi mixte
11.După intensitatea efortului: eforturi maximale
(0-15 sec), submaximale(0-60 sec), mari (0-6
min), moderate (0-60 min) si mici (peste 60
min)
Tipuri de adaptare la efort

a) Adaptare imediată
b) Adaptare tardivă
Adaptarea organismului la efort. Modificări
imediate și tardive

• Corpul uman este conceput pentru efectuarea exercițiilor

fizice.
• Este cunoscut faptul că nivelul activității fizice este legat
de sănătate, bunăstare, dar și de riscul de boală.
• În fitness și atletism, capacitatea de efort este asociată cu
performanța.
• În medicina clinică, performanța efortului este asociată cu
capacitatea funcțională și cu calitatea vieții.
Adaptarea organismului la efort. Modificări
imediate și tardive
O mare varietate de metode au evoluat în scopul evaluării
capacității de efort și identificării factorilor limitativi specifici.
• Testele de teren sunt utilizate în mod obișnuit în fitness și
sport pentru a evalua performanța atletică, dar pot fi utilizate
pentru a evalua progresul în mediile clinice sau de reabilitare.
• Exerciții de laborator sunt, de asemenea, utilizate pentru a
evalua starea de sănătatea și sunt adesea combinate cu
electrocardiografia pentru a diagnostica boala coronariană.
• Testarea exercițiilor incrementale, limitate de simptome,
inclusiv măsurarea ventilației pulmonare și a schimbului de
gaze, s-a dovedit a fi un instrument important de diagnostic,
clinic, prescriptiv și de reabilitare.
Aceste teste de laborator evaluează răspunsurile cardiovasculare,
respiratorii și musculo-scheletice la efort.
Adaptarea organismului la efort. Modificări
imediate și tardive
• Atunci când corpul uman este supus la efort, acesta răspunde
printr-o serie de modificări integrate ale funcției majorității
sistemelor sale.
• Mișcarea necesită activarea și controlul sistemului musculo-
scheletic, iar sistemele cardiovascular și respirator oferă
susținere în realizarea acestor mișcări perioade prelungite de
timp.
• Antrenamentul are ca efect adaptarea specifică a acestor
sisteme în vederea îmbunătățirii eficienței și capacității
corpului în timpul efortului.
• Amploarea acestor schimbări depinde în mare parte de
intensitatea și durata sesiunilor de antrenament, forța sau
sarcina folosită în antrenament și nivelul inițial de fitness al
corpului; iar încetarea antrenamentului va duce la pierderea în
timp a eficienței și a capacității de efort.
Adaptarea organismului la efort. Modificări
imediate și tardive

• Modificările care apar la nivelul diferitelor sisteme în

timpul efortului fizic pot fi clasificate în modificări
imediate și modificări tardive.
Adaptarea organismului la efort. Modificări
imediate și tardive

• Modificările imediate includ răspunsuri de reglare

homeostatică, activarea transportului de oxigen și
utilizarea rezervelor de energie, scopul principal fiind
optimizarea resintezei ATP.
Adaptarea organismului la efort. Modificări
imediate și tardive
• Modificările structurale și funcționale care apar după perioade
prelungite de antrenament sunt asociate cu adaptări pe termen lung,
care, la rândul lor, se bazează pe sinteza adaptivă a proteinelor.
• De exemplu, antrenamentul de rezistență (adică aerob) duce la o
concentrație crescută de mioglobină, activitate enzimatică
mitocondrială, densitate mitocondrială și capacitate respiratorie
crescută, alături de transport de oxigen, precum și debit cardiac
îmbunătățit.
• Pe de altă parte, antrenamentul de forță are ca rezultat creșterea
secțiunilor musculare transversale sau hipertrofie.
• Cu toate acestea, adaptările induse de antrenament la nivelul celulelor
musculare sunt, de asemenea, asociate cu adaptări concomitente în
celule miocardice, hepatice, renale, endocrine și alte celule. Creșterea
osoasă este, de asemenea, afectată de exerciții fizice. S-a constatat că
antrenamentul prin exerciții cu intensitate scăzută și înaltă poate
îmbunătăți și respectiv, împiedica creșterea osoasă la copii.
Adaptarea organismului la efort. Modificări
imediate și tardive

Modificările imediate sunt reprezentate de ansamblul

reacțiilor de adaptare care apar înainte și în timpul efortului
fizic și au două efecte principale:
• Păstrarea echilibrului funcțional general al organismului
(homeostazia), fără de care nu este posibilă supraviețuirea
și pe care activitatea musculară tinde să o deregleze.
• Asigurarea condițiilor optime de funcționare a mușchilor
efectori.
Adaptarea organismului la efort. Modificări
imediate și tardive

Creșterea frecvenței și amplitudinii mișcărilor respiratorii,

creșterea frecvenței cardiace și a debitului sistolic, alături
de vasodilatația mușchilor care participă la realizarea
efortului asociată cu vasoconstricția teritoriilor inactive (ex:
viscerele), sunt exemple de modificările imediate care
apar la nivelul organismului în vederea creșterii aportului de
O2 la nivel celular, mai ales la nivelul fibrelor musculare.
Adaptarea organismului la efort. Modificări
imediate și tardive

Modificările tardive sau de antrenament sunt reprezentate

de ansamblul de perfecționări funcționale, structurale și
dimensionale ce apar în mușchi și celelalte organe (ex.
plămân) supuse activității musculare repetate.
Modificările tardive pot fi:
• Locale (ex. hipertrofia mușchilor)
• La distanță (ca efect al activității musculare): creșterea
economiei funcționale a inimii în repaus și efort,
cardiomegalia (mărirea de volum a inimii), hepatomegalia
(mărirea de volum a ficatului) etc.
Utilizarea sistemului BIOPAC pentru
determinarea principalelor modificări care
apar în timpul efortului
Biopac Student Lab Pro este un program ( interfață software )
care permite achiziția, analiza și prelucrarea semnalelor
biomedicale.
• Programul face parte dintr-un sistem de achiziție, incluzând
traductoare, electrozi, amplificatoare, accesorii pentru
înregistrări și o interfață hardware numită MP30 care se
conectează la un calculator personal.
• Ambele interfețe software și hardware comunică între ele
prin intermediul calculatorului.
• Acest program este utilizat pentru cercetare în medii
universitare, spitale, farmacii și institute de cercetare.
Utilizarea sistemului BIOPAC pentru
determinarea principalelor modificări care
apar în timpul efortului

• Modificările ce apar în timpul efortului la nivelul

diferitelor organe și sisteme pot fi determinate cu
ajutorul sistemului Biopac.
• Pentru a putea determina modificările de la nivelul
aparatului cardiovascular, respirator și
neuromuscular cu ajutorul acestui sistem este
necesară reamintirea principalelor explorări
funcționale utilizate în cazul acestora.
Metode de explorarea a aparatului
cardiovascular

Activitatea cardiacă poate fi împărțită în activitate

cardiacă electrică, activitate cardiacă electrică mecanică și
activitate cardiacă fonică.
În evaluarea adaptării cordului la efort este
importantă determinarea activității cardiace electrice, cu
ajutorul electrocardiografului și a activității cardiace
mecanice, prin metode indirecte.
Metode de explorarea a aparatului
cardiovascular

Electrocardiograma(ECG)
Electrocardiograma reprezintă înregistrarea grafică a
fenomenelor bioelectrice produse în timpul activității
cardiace, cu ajutorul unui aparat numit electrocardiograf.
 Metode de explorarea a aparatului
cardiovascular
• Pregătirea pacientului pentru efectuarea ECG
se informează subiectul/pacientul ca înregistrarea nu comportă nici o gravitate și
nu e dureroasă;
este rugat să colaboreze urmând întocmai recomandările cadrului medical;
este așezat în decubit pe o masa de examinare, brațele fiind lejer întinse pe lângă
corp;
membrele inferioare sunt întinse, ușor depărtate, pentru ca electrozii să nu se
atingă între ei;
legătura între pacient şi aparat se face prin cabluri de culori diferite.
se explică subiectului ce intenționați să faceți şi cum va decurge procedura; acest
lucru contribuind la reducerea anxietății;
temperatura mediului ambiant trebuie să fie optimă, se descoperă doar zonele
tegumentare pe care urmează să fie aplicați electrozii;
pacientul este sfătuit ca pe parcursul înregistrării să nu se mişte , să nu vorbească
şi dacă este posibil să-şi ţină respiraţia circa 3-6 sec.
Metode de explorarea a aparatului
cardiovascular
• Sfaturi pentru aplicarea electrozilor
tegumetul de la nivelul situsului unde se vor plasa electrozii
trebuie să fie curat, uscat și să nu prezintă pilozitate
importantă;
se utilizează electrozi de unică folosinţă în termenul de
garanţie al producătorului sau electrozi permanenţi
reutilizabili;
se aplicaţi secvenţial electrozii; cablurile de legătură
electrozi-aparat nu trebuie să fie tensionate;
se evitaţi zonele cu proeminenţe osoase; astfel în cazul
pacienţii subponderali locurile de aplicare a electrozilor pot fi
modificate puțin pentru a evita plasarea acestora pe coaste.
La femeile cu sâni mari se aplică V3 pe sân, iar V4-V6 sub sân.
Metode de explorarea
a aparatului
cardiovascular

• Plasarea electrozilor
Electrozii pentru membre: sunt în număr de 4 și pot fi codați color,
de regulă (roșu, galben, verde, negru) sau color + inscripționați
(cu R/RA= dreapta, L/LA= stânga, LF= piciorul stâng, RF= piciorul
drept).

Electrodul roșu se plasează la nivelul membrului superior drept.

Electrodul galben se plasează la nivelul membrului superior stâng.
Electrodul verde se plasează la nivelul membrului inferior stâng.
Electrodul negru la nivelul membrului inferior drept.


Metode de explorarea
a aparatului
cardiovascular

• Plasarea electrozilor
Electrozii pentru torace: pentru înregistrarea standard sunt necesari un număr de 6
electrozi codați color (roșu, galben, verde, maro, negru, violet) și/sau numerotați
(V1…V6 sau D1…D6).
V1 - parasternal drept, în spațiul IV intercostal, pe marginea dreaptă a sternului;
V2 - parasternal stâng, în spaţiul IV intercostal , pe marginea stângă a sternului;
V3 - la mijlocul distanței dintre V2 şi V4;
V4 - în spaţiul V intercostal pe linia medio-claviculară stângă;
V5 - la intersecţia de la orizontala dusă din V4 şi linia axilară anterioară stângă;
V6 - la intersecţia dintre orizontala dusă din V4 şi linia axilară mijlocie stângă.
Metode de explorarea a aparatului
cardiovascular
• Realizarea înregistrării propriu-zise:
se fizează electrozii pentru înregistrare;
pentru realizarea unui contact bun între tegument şi electrozi, aceştia se
ung cu un gel bun conducător de electricitate;
Se înregistrează :
 3 derivaţii bipolare standard notate cu D1 , D2 , D3;
 3 derivaţii unipolare ale membrelor aVR , aVL , aVF;
 6 derivaţii procordiale : V1 , V2 , V3 , V4 , V5 , V6;
 după ce pacientul se linisteşte , se face întâi testarea aparatului şi
apoi înregistrarea propriu- zisă;
 dacă aparatul înregistrează corerct, se trece la efectuarea
examenului propriu-zis;
 pacientul este avertizat când trebuie să rămână în apnee;
 electrocardiograma este o succesiune de unde, segmente și intervale
Metode de explorarea a aparatului
cardiovascular

Măsurarea pulsului
• Indicaţii
 determinarea numărului de bătăi cardiace pe minut;
 obţinerea de informaţii despre activitatea inimii și despre starea arterelor;
 aprecierea răspunsului inimii la medicaţia cardiacă, activitate sau stres.

• Pregătirea materialelor
 Ceas de mana cu secundar sau cronometru;
 Culoare roşie ( creion, pix sau carioca);
 Carnet de adnotări personale.
Metode de explorarea a aparatului
cardiovascular
• Pregătirea pacientului
Pregătirea psihică
se explică pacientului procedura pentru a reduce emoţiile, teama şi
a obţine colaborarea;
se asigură un repaus psihic de cel puţin 5 minute înainte de
măsurare;
Pregătirea fizică
se asigură un repaus fizic de cel puţin 5 minute înainte de măsurare;
se aşează pacientul în poziţie confortabilă în funcţie de starea
generală:
o în decubit dorsal cu membrul superior întins pe lângă corp, articulaţia mâinii
in extensie, mâna in supinaţie (palma orientată în sus);
o în poziţie semişezânda (în pat sau în fotoliu) antebraţul în unghi drept
sprijinit pe suprafaţa patului, mâna în supinaţie şi extensie.
Metode de explorarea a aparatului
cardiovascular
• Efectuarea procedurilor
 se spală mâinile;
 se reperează artera radială la extremitatea distală a antebraţului, pe faţa anterioară
(internă);
 în şanţul radial aflat în prelungirea policelui;
 se plasează degetele index, mediu şi inelar (2,3,4) deasupra arterei radiale reperate;
 se exercită o presiune uşoară asupra arterei pe osul radius, astfel încât să se perceapă sub
 degete pulsaţiile sângelui;
 se fixează un punct de reper pe cadranul ceasului de mână;
 se numără timp de 1 minut pulsaţiile percepute sub degete, sau 30 secunde şi înmulţite cu
doi numărul pentru a obţine rata pulsului pe minut;
 se apreciază ritmul, amplitudinea şi elasticitatea peretelui arterial în timp ce se măsoară
frecvenţa;
 se înregistrează frecvenţa pulsului în carnetul personal notând: numele pacientului,
salonul;
 data înregistrării, rata;
 se spală mâinile.
 Metode de explorarea a
aparatului cardiovascular

Măsurarea tensiunii arteriale

• Scop
determinarea presiunii sistolice şi diastolice la
internare pentru a compara starea curentă cu
valorile normale;
evaluarea stării pacientului în ce privește volumul
de sânge, randamentul inimii și sistemul vascular;
aprecierea răspunsului pacientului la tratamentul
cu fluide sau/și medicamente.
Metode de explorarea a aparatului
cardiovascular
• Pregătirea materialelor
Se pregătesc pe o tavă medicală:
 stetoscop biauricular;
 tensiometru cu manşetă adaptată vârstei;
 comprese cu alcool medicinal;
 culoare albastră (pix, creion);
 carnet de adnotări personale.
• Pregătirea pacientului
Psihică:
 se explică pacientului procedura pentru a reduce teama şi a obţine colaborarea;
 se asigură un repaus psihic de cel puţin 5 minute înainte de măsurare întrucât emoţiile
influenţează presiunea sângelui;
Fizică:
 se asigură un repaus de cel puţin 5 minute înainte de măsurare;
 se aşează pacientul într-o poziţie confortabilă de decubit dorsal ori semişezând sau în
ortostatism conform indicaţiei medicale.
 Metode de explorarea a aparatului
cardiovascular
• Efectuarea procedurii
 se utilizează comprese cu alcool pentru a şterge olivele şi părţile metalice ale stetoscopului;
 se selectează un tensiometru cu manşetă potrivită vârstei şi stării constituţionale a
subiectului/pacientului;
 se alege braţul potrivit pentru aplicarea manşetei (fără perfuzie intravenoasă, intervenţie
chirurgicală la nivelul sânului sau axilei, fără arsuri, şunt arterio-venos sau răni ale mâinii);
 se permite subiectului/pacientului să adopte poziţia culcat sau aşezat cu braţul susţinut la
nivelul inimii şi palma îndreptată în sus;
 se descoperă braţul pacientului fie prin ridicarea mânecii fie prin dezbrăcare dacă mâneca este
prea strâmtă, pentru a nu creşte presiunea deasupra locului de aplicare a manşetei;
 se verifică daca manşeta conţine aer; se scoate aerul din manşetă, la nevoie, deschizând
ventilul de siguranţă şi comprimând manşeta în palme sau pe suprafaţă dură; apoi se închide
ventilul de siguranţă înainte de a umfla manşeta;
 se aplică manşeta, circular, în jurul braţului, bine întinsă, la 2,5 - 5 cm deasupra plicii cotului
şi se fixează;
 Metode de explorarea a aparatului
cardiovascular
• Efectuarea procedurii
 se palpează artera brahială sau radială exercitând o presiune uşoară cu degetele;
 se aşează membrana stetoscopului deasupra arterei reperate şi se introduc olivele in
urechi;
 se umflă manşeta tensiometrului pompând aer cu para de cauciuc în timp ce se priveşte
 acul manometrului;
 se continuă pomparea de aer până când presiunea se ridică cu 30 cm deasupra
punctului în care pulsul a dispărut (nu se mai aud bătăi în urechi);
 se decomprimă manşeta, deschizând uşor ventilul de siguranţă pentru restabilirea
circulaţiei sângelui prin artere;
 se înregistrează mental cifra indicată de acul manometrului în oscilaţie în momentul în
care, în urechi, se aude prima bătaie clară (lup-dup); această cifră reprezintă
presiunea (tensiunea) sistolică sau maximă;
 se înregistrează numărul care corespunde bătăii de final în timp ce se continuă
decomprimarea manşetei; acesta reprezintă T.A. diastolică sau minimă;
 se îndepărtează manşeta, se curăţă şi se dezinfectează olivele stetoscopului;
 se înregistrează valorile măsurate în carnetul personal, notând: numele subiectului/
pacientului, data înregistrării, valorile obţinute (ex: T.A. = 130/70 mmHg sau T.A.= 13/7
cmHg).
 Metode de explorarea a aparatului respirator

Funcția respiratorie poate fi evaluată cu

ajutorul spirometrului, acesta permițând
determinarea volumelor pulmonare și a
expirogramei forțate, dar și cu ajutorul
pulsoximetrului, care permite
determinarea saturației în oxigen a
sângelui periferic.
 Metode de explorarea a aparatului respirator

Explorarea funcțională a aparatului respirator – Spirometria

Spirometria este o metodă neinvazivă şi foarte precisă de
apreciere a funcţiei pulmonare. Acest test simplu măsoară
cantitatea de aer pe care o persoană o poate inspira sau expira
într-o unitate de timp.
 Metode de explorarea a aparatului respirator
• Indicaţii :
diagnosticarea afecţiunilor cronice ale bronhiilor şi ale
plămânului: astm bronșic, bronhopneumopatia obstructivă
cronică, pneumopatia interstiţială, emfizem, etc.;
evaluarea gravităţii şi evoluţiei acestor boli.
• Pregătirea materialelor:
spirometre de dimensiuni şi capacităţi mari disponibile în
laboratoarele de explorări funcţionale şi respiratorii;
spirometre mici, portabile de obicei, calibrate prin sisteme
electronice;
piese bucale de unică folosinţă;
spirometrul este racordat la un computer ce înregistrează
rezultatele şi le reprezintă grafic (spirograma) şi numeric;
 Metode de explorarea a aparatului respirator
• Pregătirea pacientului:
Psihică
explicarea testului şi demonstrarea procedurii corecte;
obţinerea consimţământului informat.
Fizică, subiectul/pacientul trebuie:
să nu fumeze şi să nu consume băuturi alcoolice cu cel puţin 4
ore înainte de testare;
să nu facă efort fizic important cu cel puţin 30 de minute
înainte de testare;
să evite să mănânce copios şi să bea băuturi acidulate cu cel
puţin 2 ore înainte de testare;
să nu poarte haine care împiedică expansiunea toracelui
 Metode de explorarea a aparatului respirator

• Efectuarea procedurii
 se întreabă pacientul despre simptome curente, medicaţie inhalatorie administrată
recent, dacă este fumător;
 se măsoară greutatea şi înălţimea pacientului (fără încălţăminte, cu picioarele
apropiate, capul drept);
 se recomandă poziţia şezând, ca poziţie de siguranţă;
 se ataşează clipul nazal pentru pensarea nărilor;
 se introduce piesa bucală în gură, având grijă ca buzele să fie lipite în jurul tubului, iar
pauza să dureze maxim 1-2 secunde;
 se cere pacientului să efectueze o inspiraţie maximală rapidă şi completă;
 pacientul suflă cu putere prin tub, expirând tot aerul din plămâni; durata minimă a
expiraţiei forţate trebuie să fie de 6 secunde;
 se va încuraja permanent pacientul să inspire şi să expire puternic şi prelungit; în tot
acest timp pacientul va respira numai pe gură;
 de obicei sunt necesare minim 3 măsurători corect executate, timpul necesar pentru
realizarea spirometrie variind între 5 minute şi 30-45 minute;
 testarea poate fi întreruptă dacă pacientul nu mai poate continua.
 Metode de explorarea a aparatului respirator
• Îngrijirea pacientului după procedură
este necesară deplasarea cu fotoliul rulant la pat dacă este internat,
sau cu un mijloc de transport sigur dacă efectuează testul în
ambulatoriu;
se recomandă repaus fizic întrucât spirometria implică efort respirator
şi unii pacienţi acuză greutate în respiraţie şi senzaţie de oboseală.
• Notarea rezultatelor testului:
Pentru validarea testării funcţiei pulmonare este necesară obţinerea a
minim 3 manevre expiratorii acceptabile din punct de vedere tehnic.
Se notează cele mai mari valori obţinute la:
- Capacitatea vitală
- Volumul expirator maxim în prima secundă
- Indicele de permeabilitate bronşică, care se calculează manual prin
formula IPB =
(FEV1 / FVC)×100.
 Metode de explorarea a aparatului respirator
Pulsoximetria
• Indicaţii :
serveşte la măsurarea neinvazivă a saturaţiei arteriale în
oxigen (SpO₂) şi a frecvenţei cardiace (frecvenţa pulsului).
• Pregătirea pacientului:
sondele standard de pulsoximetru pot fi plasate la nivelul
degetelor sau la nivelul lobului urechii pacienților;
unele pulsoximetre folosesc sonde de reflexie care pot fi
plasate la nivelul frunții (frecvent folosite în cazul pacienților
pediatrici);
lacul de unghii trebuie îndepărtat și circulația periferică trebuie
maximizată prin încălzire sau prin aplicarea unei creme
vasodilatatoare, atunci când este necesar.
 Metode de explorarea a aparatului nervos

Electroencefalografia
Este o metodă de explorare funcţională bazată pe
detectarea, amplificarea şi înscrierea grafică a activităţii
bioelectrice cerebrale cu ajutorul unor electrozi amplasaţi pe
scalp şi conectaţi la aparate electronice speciale, numite
electroencefalografe.
 Metode de explorarea a aparatului nervos

• Pregătirea subiectului/pacientului
se explică procedura, importanţa acesteia pentru diagnostic;
se obţine consimţământul informat;
se întrerupe cu 24 h înainte medicaţia care influenţează
activitatea cerebrală, sub supravegherea medicului curant;
se solicită pacientului să-şi spele părul capului pentru a înlătura
excesul de sebum ce poate parazita aparatul;
se instruieşte pacientul să rămână relaxat în timpul înregistrării
şi să înveţe pe cât posibil mişcările corpului şi ale ochilor.
 Metode de explorarea a aparatului nervos

• Efectuarea procedurii
se fixează electrozii metalici pe pielea capului cu ajutorul unor
benzi elastice, după o degresare prealabilă a acesteia (dacă este
cazul);
se aşează la distanţă egală (3-5 cm) simetric în regiunile
frontale, parietale, occipitale, temporale, precum şi pe ureche
pentru derivaţiile referenţiale;
biocurenţii captaţi şi amplificaţi de dispozitivul electronic de
amplificare sunt înregistraţi pe o hârtie specială, cu un oscilograf
magnetic prevăzut cu o peniţă inscriptoare.
 Metode de explorare a aparatului muscular

Electromiografia
Electromiografia este un test folosit pentru înregistrarea
activităţii electrice a muşchilor. Când muşchii sunt activi, aceştia
produc impulsuri electrice direct proporţionale cu nivelul
activităţii musculare.
 Metode de explorare a aparatului muscular
• Indicaţii
EMG este recomandată în următoarele cazuri:
pentru stabilirea cauzelor inexplicabile de slăbiciune (hiptonie)
musculară;
stabilirea diferenţelor dintre hipotonia musculară provocată de
miopatii şi cea determinată de afecţiuni ale sitemului nervos;
stabilirea diagnosticului diferenţial între hipotonia determinată de
afecţiunile musculare propriu-zise şi cea determinată de imobilizare
din cauza durerilor sau lipsei de motivaţie.
• Pregătirea Subiectului/Pacientului
în cazul adulţilor înregistrarea EMG nu presupune pregătiri speciale;
în cazul copiilor se recomandă o discuţie deschisă cu aceştia pentru
a-i familiariza cu procedura cerută de electromiografie.
 Metode de explorare a aparatului muscular
• Efectuarea Testului
 pentru efectarea emg-ului se introduc ace – electrozi în piele până la nivelul muşchilor
cu scopul înregistrării activităţii electrice a acestora;
 activitatea electrică este înregistrată vizual cu ajutorul unui osciloscop, iar acustic cu
ajutorul unui speaker;
 pentru o înregistrare cât mai eficientă a activităţii electrice a muşchilor scheletici este
 necesară folosirea mai multor electrozi;
 prezenţa, mărimea şi forma liniilor curbe (potential de actiune) afişate pe osciloscop
 furnizează informaţii despre capacitatea muşchiilor de a răspunde la stimuli nervoşi;
 fiecare muşchi care se contractă produce un potenţial de acţiune;
 mărimea fibrei musculare influenţează rata (frecvenţa formării unui potenţial de
acţiune) şi ampitudinea potenţialului de acţiune;
 se pot folosi electrozi de suprafață sau electrozi de profunzime;
 în momentul introducerii acelor – electrozi până la nivelul muşchilor, pacientul resimte
o senzaţie de disconfort fizic asemănătoare cu cea din injecţiile intramusculare;
 după efectuarea emg, durerea de la nivelul muşchilor testaţi va dispărea după câteva
zile.
 Metode de explorare a aparatului muscular

Dinamometria
Dinamometrul este un aparat care serveste la aprecierea fortei
musculare.
 Metode de explorare a aparatului muscular
Dinamometria pentru măsurarea forțelor mâinii
• Metodă
metodica de determinare constă în strîngerea maximă a
dinamometrului de mînă în pumn.
după 2—3 exerciții se fixează rezultatul cel mai mare. Datele
obținute se apreciază prin metodele indicilor, comparării cu
standardele ori cu coeficientul de corelație.
rezultatele dinamometriei se pot reprezenta și sub formă de
grafic, ceea ce permite stabilirea gradului de dezvoltare fizică și
mai ales – proporționalitatea forței mainii.
cu ajutorul metodelor folosite în dinamometrie se determină, de
asemenea, gradul de reabilitare după unele afecțiuni, sunt
orientați adolescenții la alegerea profesiei și altele.
 Metode de explorare a aparatului muscular
• Proceduri
 înaintea realizării testului, mânerul dinamometrului trebuie să fie ajustat pentru dimensiunea mâinii
fiecărui subiect;
 mânerul trebuie să se încadreze confortabil în mână, cu suficient spațiu pentru a permite o bună
aderență;
 înregistrați setarea găsită pe interior în cazul în care urmează să se efectueze teste ulterioare;
 așezați brațul subiectului pe lateral corpului și sfătuim subiectul să-l țină departe de corp, cu cotul
îndoit ușor (la aproximativ 20 de grade);
 ilustrați subiectului utilizarea instrumentului înainte de testare;
 testul se realizează mai întâi cu mâna dominantă și apoi cu mâna non-dominantă;
 examinatorul ar trebui să se asigure că se măsoară puterea maximă de prindere a subiectului; astfel, se
pune accentul pe „strângeți cât de mult puteți” și pot fi necesare și alte forme de încurajare pentru un
efect maxim;
 se permit trei încercări cu fiecare mână, dreapta și stânga alternativ, dar realizând o scurtă pauză de
aproximativ 10 până la 20 de secunde între fiecare încercare pentru a evita oboseala excesivă;
 se înregistrează forță determinată la fiecare test. Dacă diferența dintre scorurile fiecăruia nu depășește
3 kilograme (luând în considerare punctajele fiecărei mâini separat), testul poate fi încheiat;
 dacă se observă o diferență mai mare de 3 kilograme, testul se repetă după o perioadă de repaus
suficientă;
 se calculează mediile pentru fiecare mână separat;
 este important ca cadranele să fie readuse în poziția „0” după fiecare încercare;
 citirile aproximează la cel mai apropiat kilogram întreg;
 comparați constatările dvs. cu normele existente în funcție de vârstă, greutate
De ce este importanța determinarea
modificărilor care apar la nivelul
organismului în timpul efortului?
1. Pentru a realiza o evaluare inițială a punctelor forte și a punctelor
slabe ale participantului în contextul sportului sau activității la care
participă. Aceste informații pot fi utilizate pentru a proiecta și implementa
unui program de antrenament.
2. Pentru a evalua eficacitatea unui program de antrenament, pentru a
vedea dacă performanța sau reabilitarea se îmbunătățesc și se produc
adaptările fiziologice intenționate.
3. Pentru a evaluați starea de sănătate a unui sportiv sau a unui pacient.
4. Pentru a oferi un ajutor ergogen. De multe ori, în stabilirea unor
obiective pe termen scurt pentru îmbunătățirea condiției fizice, de exemplu,
perspectiva testării acționează adesea ca o influență motivațională.
5. Pentru a asista la selecția sau identificarea disponibilității de a relua
antrenamentul sau competiția.
6. Pentru a dezvoltarea cunoștințele și înțelegerea unui sport sau a unui
pacient și totodată a oamenilor de știință.
7. Pentru a răspunde la întrebări de cercetare.